Decizia nr. 78/A/2019 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală

Prin Sentinţa penală nr. 132 din 28.06.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a dispus următoarele:

În baza art. 386 C. proc. pen. a schimbat încadrării juridice data faptelor prin actul de sesizare, după cum urmează:

Pentru inculpatul A. - din instigare la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 47 C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu ref. la art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., în instigare la abuz în serviciu având drept consecinţă obţinerea pentru altul a unui avantaj patrimonial prevăzută de art. 47 C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

Pentru inculpaţii B., C., D., E., F., G., I. - din abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., cu ref. la art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., în abuz în serviciu având drept consecinţă obţinerea pentru altul a unui avantaj patrimonial prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1), (5) C. proc. pen., art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la abuz în serviciu având drept consecinţă obţinerea pentru altul a unui avantaj patrimonial prevăzută de art. 47 C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală.

II. În baza art. 396 alin. (1), (5) C. proc. pen., art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpaţilor B., C., D., E., F., G., I. achita pe inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu având drept consecinţă obţinerea pentru altul a unui avantaj patrimonial prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală.

În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen. s-a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă promovată de partea civilă Municipiul Bucureşti prin Primar, precum şi solicitările pe latură civilă formulate de subiecţii procesuali J. şi K.

În baza art. 397 alin. (5) C. proc. pen. s-au menţinut măsurile asigurătorii instituite în cursul urmăririi penale asupra bunurilor aparţinând inculpaţilor, A., F., B., I., D., E., G.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond, analizând întregul material probatoriu administrat în cauză, a reţinut următoarele:

În baza Legii rurale din 1864 (act normativ adoptat de guvernul Mihail Kogălniceanu în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza), numitul L. a fost împroprietărit cu 7 pogoane şi 19 prăjini în cătunul Herăstrău, nr. 115 pentru claca făcută cu doi boi, aşa cum atesta "Matricola nominală de locuitori împroprietăriţi în virtutea Legii rurale" şi "Tabela de constatare a numărului clăcaşilor, a categoriei lor şi a sumei de despăgubire cuvenită proprietarului" şi extrasele de pe aceste acte, eliberate de Arhivele Naţionale, Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale.

Ulterior, terenul a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică (adresele nr. x/28.05.2008, nr. y/24.03.2008 emise de Primăria Municipiului - Direcţia Generală de Dezvoltare, Investiţii şi Planificare Urbană şi înscrisurile depuse în vol. VIII d.u.p., filele x), expropriere legală realizată de oraşul Bucureşti înainte de anul 1945 pentru constituirea Parcului Naţional Herăstrău, conform legilor din anii 1910 şi 1912, promulgate prin decretele regale nr. 3938/1910, 2412/1912 şi hotărârilor judecătoreşti de expropriere, cu despăgubirea proprietarului, expropriere ce nu a reprezentat un act de preluare abuzivă, neavând loc în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru a fi incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Cu toate acestea, folosind cele două documente menţionate anterior, moştenitorii lui L., reprezentaţi de inculpatul A., în calitate de mandatar, au solicitat restituirea proprietăţii deţinute de autorul lor.

Astfel, prin notificarea înregistrată la Biroul de executori judecătoreşti M. şi N. sub nr. x din 20.08.2001, în baza Legii nr. 10/2001, O. a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti, în calitate de moştenitor al defunctului L., restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 20.000 mp situat în Bucureşti, Şoseaua x, pe malul lacului Herăstrău.

Prin notificările înregistrate la Biroul executorului judecătoresc P. sub nr. x din 09.11.2001 şi 3083 din 09.11.2001, Q. a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti, în calitate de moştenitor al defunctului L., restituirea în natură a terenului situat în Bucureşti, zona Herăstrău, sector 1 în baza Legii nr. 10/2001, motivând că terenul notificat a fost dobândit de autorul său prin împroprietărire, fiind ulterior expropriat şi inclus în zona Herăstrău.

Prin notificarea înregistrată la Biroul de executori judecătoreşti R. sub nr. x/24.11.2003, numita S. a solicitat Primarului General al Municipiului Bucureşti, în calitate de moştenitoare a defunctului L., să unească cererile sale de restituire a terenului din Bucureşti, Aleea x cu cele ale fratelui său O. şi să se dispună restituirea acestui teren pe numele său şi pe numele lui J. şi K., în calitate de moştenitori ai defunctului O., decedat după notificare.

Instanţa de fond a arătat că activitatea infracţională a fost iniţiată de către inculpatul A., care i-a determinat pe notificatorii O. şi Q. să formuleze cereri de restituire în natură a unor terenuri din zona Herăstrău, cunoscând că aceştia nu au un drept legitim de a beneficia de măsurile reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001. După ce a obţinut acordul celor care ar fi fost îndreptăţiţi să formuleze notificările pentru retrocedarea imobilului, inculpatul A. a acţionat în continuare în baza unor contracte de mandat încheiate cu descendenţii lui L., el ocupându-se integral de toate formalităţile necesare. Totodată, ca urmare a contractelor de cesiune încheiate cu notificatorii, inculpatul A. a devenit şi titular al drepturilor litigioase, alături de Q.

În scopul menţionat, inculpatul A. a formulat cereri la Arhivele Naţionale pentru obţinerea unor înscrisuri care să ateste că autorul notificatorilor, L., a fost împroprietărit prin Reforma Agrară din 1864, pe care să le folosească, ca acte doveditoare, în demersurile sale repetate la diverse autorităţi judiciare şi administrative în numele notificatorilor în scopul dobândirii mai multor suprafeţe de teren pe amplasamente situate în diverse locaţii cu potenţial economic ridicat.

Anterior acestui demers, inculpatul A. a introdus o acţiune la Tribunalul Bucureşti, înregistrată sub nr. x/2003, prin care a solicitat în numele notificatorilor şi a obţinut revendicarea unei suprafeţe de teren de 39.897 mp (echivalentul a 7 pogoane şi 19 prăjini) situate în Bucureşti, Calea x, folosind ca act doveditor copia extras după Matricola nominală de locuitori împroprietăriţi în virtutea Legii Rurale din anul 1864 eliberată şi legalizată de Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale sub nr. x din 26.07.2001, beneficiind de sprijinul funcţionarilor din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, care nu au formulat o apărare a interesului public, în sensul ca nu au promovat calea de atac a apelului împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond în acest dosar, hotărâre care a rămas astfel definitivă.

Ulterior, în dosarul administrativ constituit la Primăria Municipiului Bucureşti, inculpatul A., titular al drepturilor litigioase alături de Q. şi mandatar al notificatorilor, a utilizat ca acte doveditoare aceeaşi matricolă extras obţinută de la Arhivele Naţionale alături de tabela de constatare a numărului clăcaşilor, a categoriei lor şi a sumei de despăgubire cuvenită proprietarului eliberată şi legalizată de Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale sub nr. 1.059.521 din 19.03.2001, adresa nr. x/14.06.2002 eliberată de Direcţia de impozite şi taxe locale - sector 1 şi raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit sub numele expertului T.

Faptul că inculpatul A. a utilizat acelaşi înscris în două acţiuni, una judiciară, ce a avut ca obiect revendicarea terenului din Calea x, iar cealaltă administrativă, ce a avut ca obiect restituirea terenului din Aleea x, fără ca aceste terenuri să fi făcut obiectul unor măsuri de preluare abuzivă ale statului în perioada 1945-1989, aspect pe care inculpatul l-a cunoscut, demonstrează fără echivoc că acesta a acţionat cu intenţie, urmărind scoaterea terenului din domeniul Municipiului Bucureşti şi trecerea lui în proprietatea notificatorilor, apoi a sa, ca urmare a contractelor de cesiune a drepturilor litigioase încheiate.

În acest sens Curtea a reţinut declaraţiile martorilor K. şi J. date pe parcursul urmăririi penale (menţinute şi cu prilejul audierii în cadrul cercetării judecătoreşti), aceştia oferind detalii despre relaţia existentă între inculpatul A. şi O. dar şi ajutorul sistematic dat acestuia din urmă pentru obţinerea documentelor necesare pentru formularea cererilor de restituire a terenurilor, respectiv împrejurarea ca inculpatul cunoştea la data respectiva întinderea reala a proprietăţii aparţinând moştenitorilor lui L.

Astfel, martora K. a arătat că l-a cunoscut pe inculpatul A. prin intermediul fratelui său, Q. şi că, de la inculpat, a aflat că ar putea obţine recuperarea unui teren în suprafaţă de 7 pogoane şi 19 prăjini pe care l-a deţinut bunicul său, L., în cătunul Herăstrău, între Gara Băneasa şi malul lacului Herăstrău. Martora a precizat că tatăl său, O., a întreprins demersuri pentru obţinerea documentelor necesare dovedirii dreptului de proprietate asupra acelui teren anterior anului 2000, tot sprijinit de inculpatul A. După decesul lui O., fratele martorei, Q., a continuat să întreprindă demersurile necesare pentru obţinerea terenului cu care a fost împroprietărit L. în 1864, fiind susţinut în continuare de către inculpatul A.. Martora K. a declarat că în anul 2002 fratele său Q. şi inculpatul A. i-au spus că terenurile revendicate de tatăl său, O., nu vor putea fi obţinute niciodată, dacă nu vor fi cesionate drepturile litigioase către anumite persoane, care ar avea cunoştinţe printre funcţionari din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti care se ocupă de restituirea imobilelor, asupra cărora au influenţă pentru a obţine soluţionarea favorabilă a cererilor de restituire. Totodată, aceştia i-au spus că inculpatul A. îi va ajuta în demersurile lor, însă pentru aceasta trebuie să primească un comision, iar încheierea contractelor de cesiune ar reprezenta o garanţie că va obţine un avantaj. Martora a fost de acord cu condiţiile impuse de inculpatul A. şi a semnat la data de 26.04.2002 două contracte de cesiune a drepturilor litigioase alături de fraţii săi J. şi Q., prin care a cesionat aceste drepturi către inculpatul A. şi către numita Q., fără a primi vreo sumă de bani ca urmare a acestui contract.

Curtea a reţinut că aspectele relatate de martora K. au fost confirmate şi de către martorul J., care, în plus, a precizat că din discuţiile pe care le-a purtat cu alte persoane a aflat că inculpatul A. s-ar ocupa cu revendicarea de imobile în numele unor diferiţi cetăţeni.

Martorul Q. a declarat că a continuat demersurile începute de tatăl său cu ajutorul inculpatului A., acesta ocupându-se de obţinerea documentelor necesare pentru obţinerea terenului şi de depunerea acestora la instituţiile abilitate. Martorul a precizat că nu a cunoscut situaţia juridică a terenului a cărui restituire a solicitat-o, care au fost împrejurările concrete în care imobilul a fost expropriat, temeiul legal al exproprierii, titlul cu care imobilul a fost preluat de către stat, dacă acesta era sau nu legal, însă a susţinut că, în urma demersurilor sale, a primit un răspuns, probabil de la Primăria Municipiului Bucureşti, prin care era înştiinţat că terenurile ce fac obiectul notificărilor nu pot fi restituite în natură, deoarece sunt amplasate într-o zonă verde, iar legea interzice restituirea terenurilor din acele zone. În acest context, după ce a discutat cu inculpatul A., a decis să cedeze acestuia drepturile litigioase, la fel procedând şi fraţii săi, J. şi K., iar după semnarea contractelor de mandat şi a celor de cesiune de drepturi litigioase nu a mai făcut nici un demers pentru obţinerea dreptului de proprietate asupra terenurilor notificate. Cu privire la amplasamentul terenurilor notificate, martorul a subliniat că nu a cunoscut niciodată unde au fost amplasate efectiv acestea, fiind cert însă că terenul menţionat în Tabela de constatare şi în Matricola nominală a fost situat în cătunul Herăstrău.

În apărare, inculpatul A. a susţinut constant că în cadrul celor doua proceduri (judiciară şi administrativă), a utilizat separat fiecare din cele două acte, şi anume tabela de constatare a numărului clăcaşilor pentru acţiunea judiciară, iar matricola nominală pentru acţiunea pe cale administrativă, declarând că soluţiile pronunţate de cele două entităţi investite cu soluţionarea cererilor de restituire/revendicare a terenurilor i-au fost favorabile, în sensul că prin Dispoziţia nr. 4879/2005 a Primarului General al Municipiului Bucureşti s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 15.209 mp pe un amplasament situat în zona Gării Băneasa, pe Aleea x, iar prin sentinţa civilă pronunţată de instanţa Tribunalului Bucureşti s-a admis acţiunea în revendicare constatându-se dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului în suprafaţă de 39.000 mp situat în Bucureşti Calea x. Inculpatul a susţinut ca a fost de buna credinţă la efectuarea demersurilor menţionate, considerând că fiecare din cele două acte care au stat la baza cesiunii drepturilor litigioase (matricola nominală şi tabela de constatare a numărului clăcaşilor) reprezintă câte un act de proprietate individual, pentru câte o suprafaţă de 7 pogoane şi 19 prăjini.

Curtea a înlăturat aceste susţineri, reţinând că Legea nr. 1014 din 15 august 1864 pentru regularea proprietăţii rurale, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 15 august 1864 nu permitea o dublă împroprietărire a sătenilor clăcaşi beneficiari ai legii, ci o singură dobândire a proprietăţii în funcţie de numărul de animale deţinut de fiecare clăcaş (art. 22 - 25 din Lege), astfel ca matricola nominală şi tabela de constatare a numărului clăcaşilor are ca obiect acelaşi act de împroprietărire, referindu-se la o suprafaţă de teren unică

În plus, audiat fiind la urmărirea penală, martorul T. (expertul care a întocmit lucrarea de expertiza în dosarul administrativ) a învederat ca, în baza unui titlu unic, s-a dispus de două ori restituirea pentru aceeaşi suprafaţă de teren, mai mare şi cu amplasamente diferite.

Curtea a reţinut că inculpatul A. a cunoscut care au fost suprafeţele de teren deţinute în zona Herăstrău de către moştenitorii lui L. în anul 1945, când au început preluările abuzive şi că dreptul de proprietate al acestora a fost înscris în cartea funciară, precum şi că dreptul de proprietate existent la momentul împroprietării conform Legii pentru regularea proprietăţii rurale din anul 1864 nu mai avea aceeaşi întindere în anul 1945, ca urmare a exproprierii, astfel că acesta nu mai putea folosi actele doveditoare din anul 1864 pentru a susţine restituirea suprafeţelor de teren pentru care a formulat acţiuni în instanţă sau pe cale administrativă.

S-a arătat că, dacă moştenitorii lui L. ar mai fi deţinut dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 7 pogoane şi 19 prăjini menţionat în extrasul din matricola nominală şi în extrasul din tabela de constatare a numărului clăcaşilor în integralitatea sa, atunci acesta ar fi fost înscris în cartea funciară, aşa cum au fost înscrise şi celelalte trei proprietăţi rămase de la acest autor de către moştenitoarea U. prin procesul-verbal nr. x/1940/676 din 05.11.1941 - pentru suprafaţa de teren de 1 hectar şi 1.180 mp aparţinând lui L., dobândit prin moştenire de la tatăl său L., situat în şoseaua Herăstrău - Băneasa, figura H, procesul-verbal de carte funciară nr. x/1940/1568 din 12.11.1941 privitor la dreptul de proprietate al lui L. asupra imobilului situat în Fundătura Năvodului, nr. 5, compus din teren de 278 mp, şi o casă cu parter dobândite prin moştenire de la tatăl său L. şi procesul-verbal nr. x/1940/1570 din 19.03.1942, pentru terenul în suprafaţă de 276 mp, situat în Fundătura Năvodului, nr. 2, aparţinând lui L., dobândit prin moştenire de la tatăl său L. (decedat de mai mult de 30 de ani).

Prin urmare, neexistând documente de carte funciară pentru suprafaţa de 7 pogoane şi 19 prăjini, şi nici alte dovezi cu privire la menţinerea la nivelul anului 1945 a dreptului originar înscris în actele de împroprietărire de la nivelul anului 1864, Curtea a constatat că nu există nici o dovadă că acest drept se mai afla în proprietatea moştenitorilor lui L.

S-a constatat că inexistenţa dreptului de proprietate pentru suprafaţa revendicată este consecinţa exproprierilor pentru cauză de utilitate publică, respectiv constituirea Parcului Naţional Herăstrău, realizate de oraşul Bucureşti conform legilor din anii 1910 şi 1912 pentru crearea Parcului Naţional (promulgate prin decretele regale nr. 3938/1910, 2412/1912) şi hotărârilor judecătoreşti de expropriere, cu despăgubirea legală a proprietarului (conform actelor depuse în vol. 8 D.u.p., f. x).

Întinderea dreptului de proprietate al moştenitorilor lui L. a fost substanţial diminuată prin aceste exproprieri la nivelul suprafeţelor de 11.180 mp şi 276 mp, suprafeţe înscrise în cărţile funciare anterior menţionate, din care suprafaţa de 11.180 mp fusese deja redobândită pe cale judecătorească în urma acţiunii introduse la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. x/1999, conform Sentinţei civile nr. 4832/25.03.1999, prin care s-a admis cererea formulată de O. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, dispunându-se ca pârâtul să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 11.180 mp situat în Bucureşti, şoseaua x, împrejurări despre care martora K. a declarat că au fost cunoscute de către inculpatul A., întrucât O. l-a consultat pe inculpat în mai multe rânduri şi tot inculpatul a găsit şi clienţii cumpărători pentru acest teren .

Curtea a concluzionat că rezultă fără echivoc că, după redobândirea terenului în suprafaţă de 11.180 mp de către moştenitorii lui L., dreptul originar de proprietate înscris în matricola nominală şi tabela de constatare a numărului clăcaşilor cu privire la terenul în suprafaţă de 7 pogoane şi 19 prăjini, era lichidat aproape în întregime, cu excepţia terenului în suprafaţă de 276 mp situat în x, nr. 2.

Prin urmare, restituirea în natură solicitată prin notificările înregistrate la dosarul administrativ înregistrat la Primăria Municipiului Bucureşti nu mai era posibilă, cum nu mai era posibilă nici restituirea în natură în dosarul civil nr. x/2003 al Tribunalului Bucureşti.

Cunoscând acest aspect, inculpatul A. a depus însă la dosarul administrativ o expertiză tehnică extrajudiciară, în care terenul notificat a fost identificat în mod nelegal pe un alt amplasament din Băneasa, care nu a aparţinut autorilor notificatori, ci altor persoane, care nu aveau legătură de rudenie cu aceştia sau altă legătură, care să dea naştere unui drept de a solicita restituirea acelui teren.

Prin activitatea sa, constând în efectuarea demersurilor pentru depunerea notificărilor de restituire a terenului, obţinerea unor înscrisuri care să creeze aparenţa de documente doveditoare pentru dosarul administrativ, inculpatul A. a determinat comiterea faptelor de către ceilalţi inculpaţi în cauza (membri ai Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001), investiţi cu soluţionarea notificării.

Un alt aspect care, în opinia primei instanţe, subliniază reaua-credinţă a inculpatului A. în acţiunile întreprinse cu privire la restituirea terenului ce a făcut obiectul dosarului administrativ înregistrat la Primăria Municipiului Bucureşti rezultă şi din faptul că inculpatul a solicitat prin cererea înregistrată la data de 12.06.2002 la Direcţia de impozite şi taxe locale sector 1 eliberarea unei adeverinţe din care să reiasă rolul familiei L., motivând că este cumpărător al drepturilor litigioase de la moştenitorii legali cu privire la terenul situat în sectorul 1 Bucureşti .

În urma acestei cereri inculpatului A. i s-a eliberat adresa nr. x/14.06.2002, potrivit căreia "numiţii V., W., X. şi Z. au figurat înscrişi la matricola agricolă 1953, poz. 141 cu teren agricol situat în comuna Herăstrău, raionul I.V. Stalin", pe care acesta a depus-o ca act doveditor la dosarul administrativ pentru justificarea formală a dreptului de proprietate, iar ceilalţi inculpaţi - membri ai comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, au acceptat-o ca atare, fără a face nici o verificare cu privire la cele consemnate în adresă, deoarece o analiză şi o verificare a datelor comunicate i-ar fi condus la concluzia că înscrisul nu este de natură să prezinte relevanţă probatorie pentru dosarul administrativ constituit prin notificările lui O., Q. şi S., întrucât din actele de stare civilă şi de moştenire din dosar nu rezultă o legătură succesorală sau de rudenie între notificatori şi persoanele indicate în adresa menţionată mai sus care să confere o vocaţie la moştenirea bunurilor deţinute de către aceste persoane.

Mai mult decât atât, din adresă nu rezultă întinderea suprafeţei de teren înscrisă pe numele celor cinci persoane, astfel încât să acopere suprafaţa de 15.209,87 mp ce a făcut obiectul restituirii, cum nu rezultă nici un element de legătură între actele de împroprietărire pe numele lui L. şi terenul agricol situat în comuna Herăstrău, raionul I.V. Stalin şi nici faptul că acest teren a fost trecut în proprietatea statului, informaţie care se înregistra în rolul fiscal în legătură cu imobilele preluate de către stat.

S-a arătat că persoana cu numele L., menţionată în adresa nr. x/14.06.2002, nu este aceeaşi persoană cu autorul notificatorilor pe nume L. pentru care s-a eliberat actul de deces seria x nr. x, din declaraţia lui Y. data la urmărirea penală rezultând că persoanele din adresă sunt rudele sale, respectiv V. este mama sa, iar L., W., X., Z. sunt fraţii săi, toţi aceştia fiind copiii lui AA. şi V.. Martora Y. nu a putut fi reaudiată pe parcursul cercetării judecătoreşti din cauza stării de sănătate, instanţa având însă în vedere aspectele relatate de martoră în prima fază procesuală, acestea coroborându-se cu ansamblul probator administrat.

De asemenea, conform fişei chestionar pentru impunerea pe anul 1953 rezultă că V. era "capul gospodăriei"din strada x, nr. 4, ce deţinea un teren în suprafaţă de 0,50 ari în Herăstrău, iar L. este fiul lui V., acesta fiind înscris în matricola agricolă 1953 la poziţia 142 fără bunuri imobile

Curtea a reţinut ca semnificativ şi faptul că în această adresă se menţionează că imobilul este înscris în evidenţele fiscale ca teren agricol, împrejurare ce punea în evidenţă că terenul nu se putea afla pe amplasamentul din Aleea x unde s-a făcut restituirea în natură, întrucât această categorie de folosinţă (teren agricol) nu putea fi compatibilă cu destinaţia de ştrand pe care o avea terenul din Aleea x încă din anul 1936, ce presupune încadrarea într-o altă categorie de folosinţă, astfel încât din compararea acestei adrese cu raportul de expertiză extrajudiciară se putea constatata constata cu uşurinţa că cele două acte prezintă situaţii juridice diferite, neputând justifica un drept de proprietate, constituind în acelaşi timp un indiciu serios cu privire la netemeinicia notificărilor şi lipsa caracterului doveditor al actelor depuse la dosarul administrativ.

Curtea de apel a reţinut că din adresa nr. x/27.08.2001, eliberată de Direcţia de impozite şi taxe locale sector 1 notificatoarei S. cu privire la cererile referitoare la imobilele situate în y şi str. x, rezultă că această instituţie nu deţine date din care să reiasă că L. a figurat cu rol fiscal pentru un imobil situat în str. x (devenită y), împrejurare ce infirmă existenţa unor proprietăţi deţinute pe y invocate în notificările din dosarul administrativ.

În acest fel se explică şi comportamentul inculpatului A., care a înţeles să formuleze cererea de rol fiscal fără să invoce în mod concret strada pe care s-a aflat imobilul aşa cum acesta era menţionat în notificări (y) întrucât ar fi obţinut un răspuns negativ, ci să invoce o zonă mai întinsă (sectorul 1) în scopul obţinerii unor date cu referire la numele L. pentru a le folosi la dosarul administrativ cu scopul de a crea în mod formal aparenţa existenţei unui drept de proprietate, cu toate că inculpatul cunoştea că aceste date nu au legătură cu obiectul dosarului administrativ,

Toate notificările menţionate anterior au fost înregistrate la Primăria Municipiului Bucureşti constituindu-se câte un dosar administrativ, dosare care iniţial au fost trimise la Direcţia juridic, contencios şi legislaţie şi au fost repartizate martorului BB., consilier juridic în cadrul Direcţiei Juridic, Contencios, Legislaţie - Serviciul Restituiri în Natură, pentru verificarea actelor depuse de notificatori şi formularea propunerilor către comisia pentru analiza notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001.

Din analiza dosarului administrativ, Curtea a reţinut că notificatorii au depus acte de stare civilă (certificate de naştere şi de deces), certificate de moştenitor şi hotărâri judecătoreşti pentru dovedirea calităţii moştenitori ai defunctului L., precum şi extrase din actele de evidenţă a locuitorilor din Judeţul Ilfov împroprietăriţi în virtutea Legii Rurale din 1864 eliberate de Arhivele Naţionale, în vederea dovedirii dreptului de proprietate asupra terenurilor notificate. De asemenea, la dosar au fost depuse contracte de mandat în vederea recuperării dreptului de proprietate, declaraţii, acte de identitate, cereri, planuri. În cuprinsul dosarului se regăsesc adrese întocmite între direcţiile din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, precum şi hotărâri ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti, situaţia unor mijloace fixe, precum şi lista unor mijloace fixe scoase din funcţiune.

În virtutea atribuţiilor de serviciu, având în vedere actele din dosar şi bazându-se pe informaţiile şi garanţiile primite de la inculpata F. cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru a putea fi dispusă restituirea imobilului solicitat, martorul BB. a întocmit referatul din data de 15.11.2004 în care a reţinut că notificatorii Q., S., J., K. şi O. au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 3,5 ha situat în Bucureşti, zona Herăstrău, ce a aparţinut lui L. la momentul deposedării abuzive, conform actului de proprietate legalizat sub nr. 49.200/2003.

În referat s-a mai reţinut că notificatorii sunt persoane îndreptăţite, ca moştenitori ai fostului proprietar, calitate atestată de certificatele de moştenitor şi de o sentinţă civilă.

Prin referire la nota de reconstituire aflată la dosarul administrativ şi la expertiza întocmită de expertul T., BB. a supus atenţiei comisiei restituirea în natură a suprafeţei de 15.209,87 mp reprezentând teren liber conform expertizei şi măsuri reparatorii prin echivalent pentru restul suprafeţei până de 3,5 hectare, precum şi respingerea notificării formulată de CC. ca neîntemeiată.

În declaraţiile date la urmărirea penală, menţinute şi pe parcursul cercetării judecătoreşti, martorul BB. a arătat că în anul 2004 avea în lucru mai multe dosare pentru retrocedarea unor imobile, printre care şi dosarele 11828, 11829 şi 11833, având ca obiect notificări pentru restituirea terenului care face obiectului acestui dosar penal. La un moment dat, dosarele i-au fost cerute de colegul său, martorul DD., pentru a le conexa la un alt dosar, aflat în lucru la el, prilej cu care i-a precizat că inculpatele F. şi D. i-au solicitat să instrumenteze acele dosare. După ce a primit toate aceste dosare, le-a prezentat inculpatelor F. şi D., iar F. i-a spus că sunt complete, astfel că trebuie să facă referatul pentru a fi înaintate comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001.

BB. a subliniat că a instrumentat cu prioritate aceste notificări, deşi nu au fost formulate plângeri, petiţii sau memorii de către notificatori, ca urmare a cererii inculpatei F.

Ulterior, dosarul a ajuns la Direcţia Patrimoniu, evidenţa proprietăţii, cadastru, unde îşi desfăşurau activitatea martorele EE. (la acea data inspector în cadrul Direcţiei Patrimoniu, Evidenţa Proprietăţii şi Cadastru) şi FF. (director executiv adjunct în cadrul aceleiaşi direcţii).

Prin declaraţiile date în cauză, martorele EE. şi FF. au arătat că au analizat actele din cele 8 dosare de restituire în natură, constatând că anumiţi notificatori făceau referire la parcelele 16, 17, 29, 250 din Cătunul Herăstrău, însă documentele doveditoare nu erau explicite cu privire la amplasarea în teren a imobilului notificat şi că nu existau schiţe ori planuri din care să rezulte amplasamentul terenului menţionat în notificări şi în actele doveditoare ale proprietăţii (Matricola nominală cu locuitorii împroprietăriţi în virtutea legii rurale din anul 1864). Martorele au mai arătat că au consultat planurile topografice ale oraşului începând cu anul 1955 şi până în anul 1990 care se aflau la direcţia în care lucrau, fără a găsi informaţii sau elemente pentru a putea identifica terenurile notificate în cele 8 dosare administrative, procedând totodată şi la analiza planului parcelar al Parcului Naţional Herăstrău de la nivelul anului 1926, în care erau trasate proprietăţile expropriate în virtutea Decretului Regal din anul 1910 pentru constituirea acestui parc, întrucât în una din notificări se făcea referire la parcelele 16, 17, 29, 250 din acest parc, aparţinând lui L. şi moştenitorilor săi. După circa 7 luni au constatat că nu pot fi identificate amplasamentele terenurilor notificate în cele 8 dosare, astfel că au întocmit nota de reconstituire din 10.11.2004 către Direcţia juridic, contencios şi legislaţie, în care au arătat că în baza de date nu se găsesc suficiente informaţii pentru identificarea cu precizie a amplasamentelor notificate, menţionându-se şi faptul că "amplasarea în zonă este cea indicată la nivelul informativ în planul topografic anexat scara 1:2000 care a avut la bază planul parcelar Parcul Naţional - proprietăţi expropriate - Satul Herăstrău", fiind ataşat acest plan parcelar. Cu această notă, dosarul a fost transmis către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte împrejurările în care a fost emisă nota de reconstituire din 11.11.2004, Curtea a reţinut din declaraţiile martorelor că, după ce au trimis nota de reconstituire din data de 10.11.2004 către Comisia internă de aplicare a Legii nr. 10/2001, a doua zi, 11.11.2004, această comisie a revenit cu aceeaşi adresă cu nr. 11828 (fără dată) completată olograf cu menţiunea suplimentară "Însuşire expertiză", menţionând că actele trimise cu această revenire se referă numai la Dosarul nr. x, de această dată fiind ataşat şi Raportul de expertiză tehnică extrajudiciară (topografie) întocmit de expertul tehnic T. Martorele au susţinut că, deşi în acest raport se menţiona că a fost identificat terenul notificat, nu şi-au însuşit această concluzie, întrucât din cuprinsul raportului rezulta că identificarea a fost făcută pe baza declaraţiilor proprietarilor şi a actului de proprietate prin care nu se putea ajunge la o concluzie reală cu privire la vechiul amplasament al terenului notificat, întrucât actul de proprietate (matricola nominală şi tabela de constatare a numărului clăcaşilor) nu precizau poziţia terenului unde s-a făcut împroprietărirea (stradă, vecinătăţi) în raport de care să se poată stabili dacă amplasamentul găsit de expert corespunde cu acela din actul de proprietate.

Din raportul de expertiză, martorele EE. şi FF. au putut să constate o delimitare a terenului, reţinând din cuprinsul raportului numai faptul că acesta "a fost delimitat şi marcat pe punctele de contur cu buloane metalice de 60 cm. lungime bătute în pământ 30 de cm", fără a-şi însuşi menţiunea "terenul identificat conform declaraţiilor domnilor Q. şi J.". În urma acestor constatări, martorele au convenit asupra conţinutului Notei de reconstituire cu caracter informativ din data de 11.11.2004 referitoare la Dosar nr. x, menţionând că: "la dosar se găseşte anexat un raport de expertiză tehnică extrajudiciară care delimitează cu precizie terenul notificat, întocmit de expert tehnic ing. T. căruia îi revine întreaga responsabilitate. În cazul întocmirii Dispoziţiei de retrocedare se va folosi ca plan anexă planul întocmit de expert tehnic ing. T., plan ce face parte integrantă din prezentul dosar".

Curtea a reţinut din declaraţiile martorelor că această constatare este de natură să arate că terenul nu a fost identificat pe amplasamentul său, ci doar că acesta a fost măsurat cu precizie, rezultând o anumită suprafaţă, împrejurare aptă să dovedească faptul că direcţia în care lucrau nu şi-a însuşit raportul de expertiză tehnică, menţionând că nota de reconstituire nu constituia un act juridic şi nu putea produce efecte juridice, având doar un caracter informativ pentru membrii comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 care cunoşteau destul de bine termenii tehnici referitori la identificarea unui teren şi delimitarea acestuia, întrucât au întocmit numeroase note de reconstituire în dosarele privind restituirea unor imobile în care termenul de identificare era folosit în mod distinct de cel privind delimitarea, motivând că identificarea presupune stabilirea cu precizie a amplasamentului imobilului conform actelor de proprietate aflate la dosar, iar delimitarea însemnă numai măsurarea suprafeţei de teren, acestea neputând fi confundate.

Prima instanţă a constatat că aspectele învederate de martore se coroborează cu cele consemnate în alte note de reconstituire întocmite în dosarele nr. x/06.12.2004, nr. y/24.03.2009, nr. z/15.11.2004, nr. w/01.11.2004, observându-se că, de fiecare dată, s-a făcut distincţie între noţiunile de identificare şi delimitare, interpretarea dată acestor noţiuni fiind diferită şi generând consecinţe juridice distincte .

Pe parcursul cercetării judecătoreşti, martora FF. a subliniat împrejurarea că nu a putut să întocmească nota de reconstituire deoarece "aceasta nota presupune tocmai identificarea, stabilirea amplasamentului terenului supus reconstituirii", însă pe baza actelor din dosarul administrativ nu a reuşit sa realizeze o identificare a imobilului. Ca atare, prin notă a comunicat comisiei că terenul era doar delimitat (operaţiune ce presupunea numai măsurarea imobilului iar nu şi stabilirea cu precizie a amplasamentului), considerând ca membri comisiei nu trebuiau sa aibă vreo problemă în a înţelege conţinutul acestei adrese, deoarece "în decursul timpului a trimis adrese cu acelaşi conţinut şi nu au fost probleme" iar acest tip de răspuns face parte din limbajul profesiei lor, un limbaj specific şi clar care, din punctul sau de vedere, "după atâţia ani în care au lucrat în acest mod, trebuia sa fie înţeles fără probleme de membri comisiei".

Curtea a apreciat că nu poate fi reţinută apărarea inculpaţilor - membri în Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 - în sensul că termenul folosit în cuprinsul notei le-a creat convingerea că terenul supus restituirii a fost stabilit ca amplasament, deoarece noţiunea "delimitat" viza o cu totul altă situaţie juridică a acestuia (în sensul ca fusese doar măsurat), aspect pe care ei îl cunoşteau în virtutea atribuţiilor de serviciu şi a modului în care erau lucrate în mod obişnuit dosarele administrative.

Curtea a mai avut în vedere şi modul accelerat în care s-a soluţionat dosarul administrativ, aspect ce denota înţelegerea frauduloasa a membrilor Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 cu inculpatul A.. Astfel, la data de 10.11.2004, la dosarul administrativ nu exista raportul de expertiză tehnică extrajudiciară semnat de T. Acest dosar a fost restituit comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 cu nota de reconstituie întocmită de EE. şi FF. şi a intrat în posesia inculpatei F., care menţionează pe adresa nr. x/31.03.2004 "însuşire expertiză". Astfel, în intervalul 10-11.11.2004, la dosarul administrativ a apărut brusc raportul de expertiză tehnică extrajudiciară, fără a exista nici o dovadă că acesta a fost solicitat notificatorilor ori vreo dovadă privind modul în care raportul a fost depus la dosarul administrativ. În data de 11.11.2004 dosarul a revenit la Direcţia patrimoniu, evidenţa proprietăţii, cadastru şi a fost întocmită nota de reconstituire ţinând cont de unele aspecte observate în raportul de expertiză extrajudiciară, cu care dosarul a fost trimis comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001. În perioada 11.11.2004 - 15.11.2004, inculpata F. a retrimis dosarul martorului BB. pentru întocmirea referatului în vederea prezentării acestuia comisiei pentru analiză.

Totodată, Curtea a remarcat faptul că prima notă de reconstituire întocmită a fost separată în acest interval de dosarul iniţial, compus din opt dosare, împreună cu trei dosare care au făcut parte din acest întreg. Imediat după întocmirea referatului de către BB. şi înaintarea dosarului comisiei, inculpata F. a propus în data de 16.11.2004 restituirea în natură a terenului notificat, urmată la data de 17.11.2004 de către inculpatul B. şi la data de 19.11.2004 de către inculpatul I., ridicându-se întrebarea când au avut aceştia timpul necesar verificării şi analizării documentelor depuse de către inculpatul A.. Inculpatele E., G. şi C. nu au datat propunerea lor, iar inculpata D. a fost ultima care a formulat propunerea, la un interval destul de lung faţă de prima propunere, fără nici o explicaţie a acestei diferenţe de timp.

Din declaraţia martorului BB. Curtea a reţinut că, la momentul analizării notificărilor şi a documentelor doveditoare, acesta a constatat că din cuprinsul înscrisurilor nu rezulta modul de preluare a imobilului de către stat, şi a solicitat lămuriri de la inculpatele D. şi F., iar acestea i-au explicat că, atât timp cât terenul se află în proprietatea statului şi nu se găseşte actul de preluare, se prezumă că acesta a fost preluat în mod abuziv, fără titlu, conform dispoziţiilor H.G. nr. 498/2003, cap. I, pct. 1, lit. e).

Curtea a reţinut că argumentul prezentat de BB. în susţinerea soluţiei propuse, potrivit căruia faptul că terenul notificat se afla în proprietatea statului constituia o prezumţie de preluare abuzivă nu are nici o justificare legală, întrucât prevederile hotărârii invocate nu îşi găsesc aplicarea în cazul de faţă.

Instanţa de fond a constatat, astfel, că primind dosarul administrativ, fiecare membru al comisiei a analizat actele depuse, formulând însă, cu încălcarea dispoziţiilor legale şi cu nerespectarea atribuţiilor de serviciu propunerea de restituire în natură a imobilului care face obiectul prezentului dosar.

Aspecte privind procedura de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat:

Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stabileşte domeniul de aplicare al legii, arătând că aceasta vizează imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, imobile ce se restituie, de regulă în natură.

Pct. 1.1 din normele metodologice, ce explică art. 1 din lege, reia aceste dispoziţii, subliniind încă o dată aplicabilitatea prevederilor Legii nr. 10/2001 doar la preluările abuzive produse în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, singura excepţie expresă admisă de lege fiind rechiziţiile efectuate în temeiul Legii nr. 139/1940. Totodată, se prevede că invocarea oricăror alte temeiuri de preluare abuzivă anterioare sau posterioare acestei perioade de referinţă nu este admisibilă în cadrul procedurii prevăzute de lege.

Normele metodologice impun, de asemenea, ca aprecierea preluării ca fiind abuzivă să fie circumstanţiată în funcţie de mai multe elemente, la pct. 1.3 lit. a) prevăzându-se că incidenţa "preluării abuzive" nu este prezumată, ci, în funcţie de fiecare situaţie, entitatea obligată prin lege să soluţioneze notificarea, trebuie să aprecieze situaţia respectivă ca încadrându-se în prevederile legii - cazurile enunţate la art. 2 alin. (1) din lege. Pentru cazul special prevăzut la art. 11 din lege situaţia respectivă se încadrează atunci când deposedarea s-a făcut prin expropriere, preluarea fiind considerată a fi aprioric abuzivă (lipsa unor despăgubiri echitabile).

Analizând notificarea, în cazul în care unitatea deţinătoare sau entitatea învestită cu soluţionarea acesteia apreciază, pe baza actelor doveditoare depuse de persoana care se pretinde îndreptăţită şi a analizei împrejurărilor de fapt şi drept ale situaţiei invocate în notificare, că preluarea nu a fost abuzivă, că dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor nu sunt dovedite, că proprietarul nu avea vocaţia de a fi persoană îndreptăţită potrivit legii, va emite o decizie motivată de respingere a notificării (pct. 1.5. din Norme).

Art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stabileşte care sunt imobilele preluate în mod abuziv, normele metodologice detaliind fiecare situaţie în parte.

Printre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau prin echivalent, art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 indică persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.

Curtea a mai reţinut că normele metodologice fac precizări esenţiale cu privire la acest articol, stipulând că la art. 3 alin. (1) lit. a) din lege, în cadrul procedurii administrative, sarcina probei deţinerii proprietăţii incumbă persoanei care pretinde dreptul (potrivit principiului actori incumbit probatio). Cu toate acestea, în cazul în care imobilul respectiv se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului, soluţionarea notificării se va face în funcţie şi de acest element, în cazul în care nu există acte doveditoare privind preluarea imobilului (faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă, deci fără titlu)".

Pct. 10.3 din Normele metodologice impune, printre altele, obligaţia pentru entitatea învestită cu soluţionarea notificării ca, înainte de a dispune orice măsură, să identifice cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi totodată să verifice destinaţia actuală a terenului solicitat şi suprafaţa acestuia.

În ceea ce priveşte obligaţiile care revin persoanelor îndreptăţite, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabileşte că notificarea adresată pentru restituirea imobilului trebuie să cuprindă denumirea şi adresa persoanei notificate, elementele de identificare a persoanei îndreptăţite, elementele de identificare a bunului imobil solicitat, precum şi valoarea estimată a acestuia.

Totodată, art. 22 din Legea nr. 10/2001 stabileşte că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a legii. În explicitarea acestui text de lege, Normele metodologice prevăd ce se înţelege prin "acte doveditoare", dispoziţiile legale făcând referire la acte juridice translative de proprietate, actele juridice care atestă calitatea de moştenitor; orice acte juridice sau susţineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă; orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive, expertize, orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptăţită înţelege să le folosească în dovedirea cererii sale ori declaraţii notariale date de persoana care se pretinde îndreptăţită, pe propria răspundere, şi care sunt solicitate de unitatea deţinătoare sau de entitatea învestită cu soluţionarea notificării în scopul fundamentării deciziei.

Prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 498/2003, s-au stabilit principii de soluţionare a notificărilor, stabilindu-se la capitolul I, printre altele, ca entităţile obligate la restituire au plenitudine de competenţă în soluţionarea notificărilor care fac obiectul procedurii administrative şi că sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acestuia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptăţită, în conformitate cu prevederile art. 3 lit. a) şi ale art. 22 din lege. În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu: decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluţionarea notificării se va face în funcţie şi de acest element - faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă - deci, fără titlu".

Potrivit aceloraşi norme, s-au prevăzut măsuri instituţionale pentru aplicarea acestei legi prin constituirea unor comisii interne pentru analiza notificărilor şi a actelor doveditoare şi propunerea soluţiilor corespunzătoare.

În lumina acestor dispoziţiilor legale şi a dispoziţiilor interne ale Primăriei Municipiului Bucureşti şi a fişelor de post, Curtea a reţinut că inculpaţii implicaţi în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv aveau ca atribuţii executarea următoarelor activităţi:

1. Analiza notificării de restituire a imobilelor pentru a se stabili dacă aceasta respectă cerinţele legale, privind: depunerea în termenul legal, admisibilitatea cererilor, motivele de fapt pe care se întemeiază cererile de restituire în natură, respectiv: indicarea datelor despre imobil, momentul deposedării abuzive a proprietarului, modul de preluare a imobilului (cu titlu valabil, fără titlu valabil), actul normativ în baza căruia s-a dispus preluarea imobilului de către stat, etc.), titularul dreptului de proprietate asupra imobilului la momentul deposedării abuzive.

S-a arătat că aceste cerinţe ce decurg din dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ale normelor metodologice de aplicare a acestei legi şi ale reglementărilor interne ale Primăriei Municipiului Bucureşti erau esenţiale, pentru că stabilirea existenţei unei deposedări şi a caracterului său abuziv de către entitatea investită cu soluţionarea notificării nu se putea face decât în raport de anumite împrejurări de fapt, care trebuie să fie expuse în notificare, altfel notificările nu pot fi considerate întemeiate.

2. Analiza actelor doveditoare aferente notificării şi stabilirea împrejurărilor necesare pentru soluţionarea legală a notificării, care presupunea identificarea imobilului notificat (stabilirea amplasamentului imobilului la momentul preluării de către stat), momentul preluării abuzive, modul de preluare a imobilului, titularul dreptului de proprietate la momentul preluării imobilului, cerinţe necesare ce decurg din dispoziţiile legale şi din normele interne ale entităţii notificate, pentru încadrarea imobilului notificat în categoria celor preluate în mod abuziv. În lipsa acestor date nu se putea face încadrarea imobilului în categoria celor preluate abuziv.

3. Stabilirea persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a imobilelor.

Dreptul la restituire în natură a unui imobil nu poate lua naştere decât dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, printre care şi dovedirea calităţii de proprietar la momentul deposedării abuzive, care era esenţială, întrucât avea menirea să garanteze dreptul de proprietate publică şi privată împotriva notificărilor abuzive ale persoanelor care au deţinut la un moment dat dreptul de proprietate asupra imobilelor preluate de stat, dar care, la momentul deposedării abuzive nu mai deţineau imobilul ca urmare a înstrăinării/pierderii dreptului de proprietate (vânzare, donaţie, expropriere, executare silită, etc.) înainte de data de 6 martie 1945, când au început actele abuzive ale statului în ceea ce priveşte dreptul de proprietate.

Stabilirea momentului preluării abuzive era o cerinţă importantă a legii, având în vedere perioada foarte mare de timp în care s-au realizat deposedările abuzive (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), caracterul real al deposedării abuzive putând exista numai dacă momentul în care s-a realizat deposedarea se încadrează în perioada de timp menţionată.

Curtea a arătat că, şi situaţiile ce constituie prezumţii relative de preluare abuzivă (fără titlu) implică în mod obligatoriu o soluţie în funcţie de momentul deposedării şi de titularul dreptului de proprietate la acel moment, neputându-se pronunţa o soluţie de restituire a unui imobil doar în considerarea faptului că acesta se găseşte în patrimoniul statului.

Prima instanţă a reţinut că, prin Normele metodologice se stabileşte în mod imperativ că sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptăţită.

În cauza, inculpaţii F., B., I., D., E., G. şi C. - ce aveau ca sarcină soluţionarea notificărilor formulate de solicitanţi, nu au îndeplinit activităţile anterior menţionate, în urma cărora ar fi trebuit să constate fără putinţă de tăgadă că notificările nu îndeplineau cerinţele legale, iar actele doveditoare nu dovedeau amplasamentul imobilelor solicitate pentru a fi restituite în natură, momentul preluării abuzive, modul de preluare a imobilului, titularul dreptului de proprietate la momentul preluării imobilului, împrejurări ce determinau respingerea notificărilor.

Cu toate acestea, inculpaţii şi-au însuşit notificările necorespunzătoare şi actele nerelevante, pronunţând soluţii de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 15.209,87 mp, fără ca la dosarul administrativ să existe vreo dovadă care să ilustreze că L. (autorul notificatorilor) mai deţinea în proprietate terenuri la nivelul anului 1945 sau planuri, schiţe, alte dovezi care să arate că terenul din Aleea x, Bucureşti a aparţinut autorului notificatorilor ori că acest imobil a fost preluat abuziv de stat (cu titlu sau fără titlu), consecinţa fiind producerea unui prejudiciu Municipiului Bucureşti.

Curtea a reţinut că dosarul administrativ constituit la Primăria Municipiului Bucureşti ca urmare a notificărilor formulate de O., Q., CC. şi S. conţinea acte de stare civilă (certificate de naştere şi de deces), certificate de moştenitor, hotărâri judecătoreşti, extrase din actele de evidenţă a locuitorilor din Judeţul Ilfov împroprietăriţi în virtutea Legii Rurale din 1864 eliberate de Arhivele Naţionale. De asemenea, la dosar a fost depusă o expertiză tehnică extrajudiciară pentru identificarea şi delimitarea suprafeţei şi vecinătăţilor terenului situat în Aleea x, precum şi contracte de mandat în vederea efectuării demersurilor pentru retrocedarea imobilului, declaraţii, acte de identitate, cereri, planuri. În cuprinsul dosarului se regăsesc adrese întocmite între direcţiile din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, precum şi hotărâri ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti, situaţia unor mijloace fixe, precum şi lista unor mijloace fixe scoase din funcţiune.

În copia extras după matricola nominală de locuitori împroprietăriţi în virtutea Legii Rurale din anul 1864, eliberată de Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale la cererea inculpatului A., se menţionează la numărul curent 115 pentru cătunul Herăstrău, locuitorul L. (încadrat la categoria cu 2 boi) cu o suprafaţă de 7 pogoane şi 19 prăjini.

În copia extras după tabela de constatare a numărului clăcaşilor, a categoriei lor şi a sumei de despăgubire cuvenită proprietarului, eliberată de Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale la cererea lui O., se menţionează pentru comuna Herăstrău, la numărul curent 11, locuitorul clăcaş L., încadrat la categoria are să primească pentru claca făcută cu 2 boi 7 pogoane şi 19 prăjini.

În adresa nr. x/14.06.2002 eliberată de Direcţia de impozite şi taxe locale sector 1 la cererea inculpatului A. se menţionează că numiţii: V., L., W., X. şi Z. au figurat înscrişi la matricola agricolă/1952, poz. 141, cu teren agricol situat în comuna Herăstrău, Raion I.V. Stalin.

În raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit sub numele expertului T. se menţionează la capitolul Efectuarea lucrării de expertiză tehnică că:

"Deoarece actele prezentate nu sunt explicite, iar la acestea nu este ataşat nici un plan sau schiţă din care să rezulte amplasamentul, forma şi dimensiunile terenului revendicat, identificarea acestuia din urmă a fost făcută numai pe baza declaraţiilor domnilor Q. şi J.. Din declaraţiile acestora a rezultat că terenul revendicat se află în zona de nord a Bucureştiului, fiind cuprins între Aleea x (malul lacului Băneasa) şi calea ferată Bucureşti - Constanţa (...) Terenul identificat conform declaraţiilor domnilor Q. şi J., a fost delimitat şi marcat pe punctele de contur cu buloane metalice de 60 cm lungime, bătute în pământ 30 cm".

La dosar nu există înscrisuri care ateste preluarea abuzivă de către stat a vreunui imobil de la autorul notificatorilor L.

Din actele de stare civilă, certificate de moştenitor şi hotărârea judecătorească existente la dosarul administrativ rezultă că notificatorii în proprietatea cărora a fost restituit terenul sunt stră-strănepoţi ai lui L.

Curtea a reţinut că aceste actele din dosarul administrativ nu erau apte, din punctul de vedere al dispoziţiilor legale, să dovedească amplasamentul, la momentul notificării, al terenului cu care a fost împroprietărit L. în anul 1864 şi nici faptul că suprafaţa de teren de 7 pogoane şi 19 prăjini se mai afla la momentul anului 1945 în proprietatea unor moştenitori ai săi. De asemenea, actele nu stabileau momentul preluării abuzive, modul de preluare a imobilului şi nici identitatea titularului dreptului de proprietate la momentul preluării imobilului.

Faptul că la nivelul anului 1864 L. a fost împroprietărit cu teren în suprafaţă de 7 pogoane şi 19 prăjini nu justifica, de plano, dreptul moştenitorilor săi actuali de a solicita restituirea în natură a acestei suprafeţe de teren, având în vedere că între momentul împroprietăririi şi anul 1945, când au început preluările abuzive, trecuse o perioadă de 81 de ani, în care au avut loc evenimente care au condus la transferul proprietăţii către alţi titulari decât moştenitorii, respectiv exproprierile legale efectuate înainte de anul 1945 pentru constituirea Parcului Herăstrău conform legilor din anii 1910 şi 1912 pentru crearea Parcului Naţional (promulgate prin Decretele regale nr. 3938/1910, 2412/1912) şi hotărârilor judecătoreşti pronunţate în acest scop.

Curtea, analizând în ansamblu actele din dosarul administrativ a concluzionat că rezultă, fără echivoc, că inculpaţii investiţi cu analiza şi verificarea notificărilor şi a actelor doveditoare şi-au încălcat atribuţiile de serviciu, întrucât nu au efectuat verificările necesare, nu au luat în considerare dispoziţiile legale incidente, au acordat prevalenţă unor acte care nu puteau produce efecte şi au lăsat la libera alegere a solicitanţilor un teren pe care aceştia doreau să îl dobândească, deşi, şi în ipoteza unui amplasament corect, nu aveau dreptul să îl obţină. Faptul că la dosarul administrativ s-a depus o expertiză tehnică extrajudiciară pentru a suplini materialul probatoriu şi pentru a dovedi existenţa amplasamentului imobilului notificat, iar prin expertiză s-a reţinut că identificarea terenului s-a realizat pe baza declaraţiilor lui Q. şi J., întrucât actele nu sunt explicite şi nu este ataşat nici un plan sau schiţă din care să rezulte amplasamentul, forma şi dimensiunile terenului revendicat, împrejurare ce a fost însuşită de către inculpaţi, fără a fi cenzurată în nici un mod, iar apoi şi-au motivat propunerile de restituire în natură pe marginea constatărilor expertului tehnic, demonstrează că inculpaţii au nesocotit prevederile legale, atribuţiile de serviciu şi obligaţiile legale pe care le aveau cu privire la analiza şi verificarea actelor doveditoare, acceptând ca act doveditor acest raport care nu are la bază constatări obiective, ci constatări bazate pe poziţia subiectivă a solicitanţilor, care nu trebuiau luate în considerare, întrucât acestea nu se coroborau cu nici un înscris din dosarul administrativ şi nici nu puteau cunoaşte, în anul 2003, poziţia unui amplasament în anul 1864.

Activitatea infracţională realizată de inculpaţi a avut ca scop obţinerea terenului în suprafaţă de 15.209,87 mp din Aleea x, sector 1 de către persoane care nu justificau un drept legitim, dar care manifestau interes faţă de acest imobil şi faţă de poziţia sa.

Curtea a reţinut că prin exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor şi a obligaţiilor de serviciu şi prin neîndeplinirea obligaţiilor legale ce decurg din dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003, inculpaţii nu au luat în considerare la formularea propunerii de restituire în natură că actele dosarului administrativ (notificări, acte doveditoare, verificări ale comisiei) nu îndeplineau cerinţele legale privind depunerea notificărilor în termenul legal; admisibilitatea cererilor formulate de notificatori; motivele de fapt pe care se întemeiază cererile de restituire în natură; titularul dreptului de proprietate asupra imobilului la momentul deposedării abuzive; identificarea imobilului notificat (stabilirea amplasamentului imobilului la momentul preluării de către stat); momentul preluării abuzive; modul de preluare al imobilului; stabilirea caracterului abuziv ale preluării imobilului; identificarea cu exactitate a terenului notificat, a vecinătăţilor, suprafeţei şi destinaţiei acestuia şi nu erau apte a dovedi dreptul notificatorilor la restituirea imobilelor notificate.

Actele de notificare nu cuprindeau motivele de fapt pe care se întemeiază cererile de restituire în natură (indicarea datelor despre imobil, momentul deposedării abuzive a proprietarului, modul de preluare a imobilului (cu titlu valabil, fără titlu valabil), actul normativ în baza căruia s-a dispus preluarea imobilului de către stat, etc.), titularul dreptului de proprietate asupra imobilului la momentul deposedării abuzive) şi actele doveditoare nu erau apte să ilustreze împrejurările mai sus arătate sau să demonstreze legitimitatea dreptului la restituirea imobilelor notificate, nefiind depuse acte de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras carte funciară, act sub semnătură privată şi altele asemenea, aşa cum prevăd normele metodologice de aplicare a art. 22 din Legea nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003 (pct. 22.1), pentru dovada dreptului de proprietate fiind depuse doar înscrisuri de evidenţă cu persoanele împroprietărite prin Legea pentru regularea proprietăţii rurale din 15 august 1864, fără alte dovezi care să ateste continuitatea dreptului de proprietate de la momentul împroprietăririi şi până la data de 06 martie 1945, în patrimoniul titularului iniţial şi al succesorilor acestuia, având în vedere că de la momentul împroprietăririi şi până data de 06 martie 1945, zona notificată a fost supusă unor exproprieri legale efectuate înainte de anul 1945 pentru constituirea Parcului Herăstrău conform legilor din anii 1910 - 1912.

Aceste exproprieri nu au constituit, însă, măsuri de deposedare abuzivă şi nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar inculpaţii trebuiau să cunoască aceste împrejurări, care erau de notorietate. Fără a lua în considerare aceste aspecte, inculpaţii au propus, în mod nelegal, la date succesive, restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 15.209,87 mp conform expertizei, această propunere constituind fundamentul restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 15.209,87 mp situat în Bucureşti, Aleea x, aparţinând domeniului privat al Municipiului Bucureşti în proprietatea lui Q., S., J. şi K., ale căror drepturi fuseseră cesionate către inculpatul A. şi numita Q.

În ceea ce priveşte inexistenţa unui drept legitim la restituirea imobilului în suprafaţă de 15.209,87 mp aceasta rezultă din notificările lui Q., declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, raportul de expertiză judiciară, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, adresele Direcţiei de impozite şi taxe locale sector 1, Primăriei Sectorului 1 Bucureşti şi Arhivelor Naţionale şi alte înscrisuri din dosarul cauzei.

Astfel, în notificările depuse în numele lui Q. se arată că "L. a fost expropriat şi inclus în zona Herăstrău, şos. x, sector 1", împrejurare de natură a ilustra atât lipsa unui drept de proprietate al autorului notificatorului, cât şi lipsa unei preluări abuzive, întrucât exproprierile din zona Herăstrău pentru constituirea Parcului Naţional au fost realizate, în mod legal, cu mult timp înainte de anul 1945 (între 1910 - 1936), neputând fi considerate preluări abuzive care să intre sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

De asemenea, în adresa nr. x/24.03.2008 a Direcţiei evidenţă imobiliară şi cadastrală - Serviciul evidenţă proprietăţi se menţionează existenţa unor sentinţe civile privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică în scopul creării Parcului Naţional a terenurilor de 7.904,47 mp, 857,40 mp, 13.527,89 mp situate în Comuna Băneasa, Cătunul Herăstrău aparţinând lui L. în schimbul unui preţ/indemnizaţii băneşti de expropriere, actele dosarului atestând că L. este fiul lui L. (certificatul de deces seria x nr. x/14.05.2001, declaraţia martorei CC., procesul-verbal de carte funciară nr. x/1940/676 din 05.11.1941, procesul-verbal de carte funciară nr. x/1940/1568 din 12.11.1941, procesul-verbal de carte funciară nr. x/1940/1570 din 19.03.1942)

Prin Sentinţa civilă nr. 975/21.12.1921 pronunţată de Tribunalul Ilfov, s-a declarat expropriat pentru cauza de utilitate publică terenul de cultură în suprafaţă de 7954 şi 47 m.p, situat în întregime în comuna Băneasa, Cătunul Herăstrău, proprietate a lui GG. pentru utilitate publică.

Din analiza Deciziunii comisiunii de arbitrii nr. 46 din 04 aprilie 1930, Deciziunii nr. 16 din 24 septembrie 1930 a Curţii de Apel din Bucureşti, secţia I, estimaţiunii de expropriere nr. 762 P, Certificatului de plată nr. x P, rezultă exproprierea de către Primăria Municipiului Bucureşti, pentru cauză de utilitate publică, a imobilului - teren de cultură în suprafaţă de 13.527,89 mp situat în Comuna Băneasa - Herăstrău - proprietatea lui L. care a semnat procesul-verbal de predare a acestui imobil.

De asemenea, prin adresa nr. x/09.05.2008 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale menţionează că în evidenţele primite de la Ministerul Afacerilor Interne din anii 1948-1950 nu au fost găsite documente privind confiscarea averii familiei L..

Curtea a reţinut că probele anterior expuse se coroborează cu declaraţiile martorei CC. care a arătat că a aflat de la bunica sa U. că terenurile deţinute L. în Parcul Herăstrău pe lângă Lacul Băneasa, dobândite prin moştenire de la tatăl său, au fost expropriate pentru înfiinţarea acestui parc în jurul anilor 1924-1925, plătindu-se despăgubirile cuvenite. Totodată, martora a mai afirmat că celelalte proprietăţi care au aparţinut lui L. au fost transmise fiicelor sale FFF. şi HH., iar fiului său II. i-a transmis un teren de aproximativ 10.000 mp în zona Herăstrău pe strada x, martora precizând şi faptul că L. a vândut o proprietate pe strada x către JJ.. Martora a precizat că, la momentul decesului, L. mai deţinea trei proprietăţi, respectiv un teren în suprafaţă de 1 hectar şi 1180 mp pe Şoseaua Herăstrău Băneasa, figura H (fostă Şoseaua Voievodul Mihai), un teren în suprafaţă de 276 mp pe strada x, nr. 2 şi terenul cu locuinţă din strada x nr. 5, precizând că primele două imobile au fost înregistrate în anul 1952 de bunica sa U. la Serviciul de impozite şi taxe şi au fost folosite de aceasta până la momentul preluării de către stat, iar imobilul din strada x, nr. 5 a fost utilizat de către KK. până când aceasta a fost expropriată de stat. Terenul în suprafaţă de 1 hectar şi 1180 mp situat pe Şoseaua Herăstrău Băneasa a fost revendicat de O. prin acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/1999 înregistrat la Judecătoria Sector 1, în urma căruia a obţinut dreptul de proprietate asupra întregii suprafeţe prin Sentinţa nr. 4832 (declaraţie vol. I D.u.p., f. x).

În urma aplicării dispoziţiilor art. 165 şi art. 166 din Decretul-lege nr. 115 din 27 aprilie 1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, a fost stabilit şi înregistrat în evidenţe pentru L. dreptul de proprietate asupra următoarelor bunuri:

- imobilul compus din teren în suprafaţă 1 hectar şi 1.180 mp şi o construcţie cu două odăi în Şoseaua Herăstrău - Băneasa, figura H aparţinând lui L., dobândite prin moştenire de la tatăl său L. (conform procesului-verbal de carte funciară nr. x/1940/676 din 5 noiembrie 1941);

- imobilul situat în Fundătura Năvodului, nr. 5, compus din teren de 278 mp şi o casă cu parter aparţinând lui L. dobândit prin moştenire de la tatăl său L. (conform procesului-verbal de carte funciară nr. x/1940/1568 din 12.11.1941),

- imobilul situat în Fundătura Năvodului, nr. 2, compus din 276 mp loc viran, aparţinând în întregime lui L. dobândit prin moştenire de la tatăl său L. (prin procesul-verbal de carte funciară nr. x/1940/1570 din 19.03.1942), toate aceste imobile fiind declarate de către U., în calitate de fiică a proprietarului .

Curtea a reţinut că între aceste imobile nu se regăseşte cel menţionat de către notificatori în notificările formulate şi, în mod logic, dacă dreptul de proprietate ar mai fi existat, imobilul ar fi trebuit să fie înscris în cartea funciara.

Dacă ar fi îndeplinit obligaţiile legale ce decurg din aplicarea dispoziţiilor pct. 22.1 lit. a) şi d) din normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, ce prevedeau ca acte doveditoare şi înscrisurile de carte funciară, inculpaţii ar fi trebuit să constate că notificatorii nu pot justifica un drept de proprietate pentru suprafaţa de 3,5 hectare teren, întrucât acesta ar fi trebuit înscris în cartea funciară în virtutea Decretului-lege nr. 115 din 27 aprilie 1938, având în vedere că actele doveditoare ale dreptului de proprietate depuse de notificatori (extras din matricola nominală cu locuitorii împroprietăriţi în virtutea Legii Rurale şi din tabela de constatare a numărului clăcaşilor) erau emise cu circa 70 de ani înainte de intrarea în vigoare a acestui decret, perioadă în care au survenit evenimente care au generat lichidarea sau diminuarea unor drepturi de proprietate asupra imobilelor din zona Herăstrău prin expropriere sau evenimente prin care dreptul de proprietate a fost transferat către alte persoane, neputându-se considera că proprietatea lui L. înscrisă în evidenţele anului 1864 şi-a păstrat aceeaşi dimensiune la nivelul anului 1945, pentru a fi pretinsă şi dobândită de notificatori în urma unei deposedări abuzive.

În ceea ce priveşte raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit în numele expertului T., Curtea a reţinut din cuprinsul acestuia că nu au existat acte care să conducă la stabilirea amplasamentului, formei şi dimensiunilor terenului, astfel că identificarea acestuia s-a realizat exclusiv pe baza declaraţiilor lui Q. şi J., împrejurări de natură să ilustreze lipsa unei realităţi obiective a constatărilor şi concluziilor şi o transpunere a voinţei subiective a notificatorilor, care nu conferea caracter doveditor acestui înscris, căruia inculpaţii nu puteau să îi dea eficienţă.

Prin acceptarea acestui înscris în dosarul administrativ, inculpaţii au încercat să suplinească lipsa dovezilor cu privire la existenţa unui drept de proprietate al notificatorilor şi să fie absolviţi de răspunderea pentru executarea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu şi a obligaţiilor legale, prin transferarea responsabilităţii în sarcina expertului, cu toate că sarcina de a cenzura toate piesele doveditoare ale dosarului administrativ şi de a decide asupra soluţiei în consecinţă le aparţinea.

Curtea a reţinut declaraţie martorului T. a arătat că, deşi a semnat şi ştampilat raportul de expertiză extrajudiciară, nu a efectuat nici una din activităţile ce presupun identificarea, delimitarea şi stabilirea suprafeţei şi a amplasamentului terenului din Aleea x, sector 1 şi nici nu dispunea de instrumentele de măsurare pentru realizarea unei astfel de lucrări. Acesta a precizat că nu a întocmit raportul de expertiză extrajudiciară, ci raportul gata întocmit i-a fost adus de către martorul LL., care l-a asigurat că lucrările aferente raportului au fost efectuate şi că nu sunt probleme în ceea ce priveşte revendicarea acestui teren, astfel că a semnat şi a ştampilat raportul primit.

Martorul LL., tehnician cadastru, a declarat că nu îşi aminteşte să fi predat expertului T. cele două rapoarte de expertiză, însă a menţionat că îl cunoaşte pe inculpatul A. şi că a efectuat pentru acesta mai multe lucrări, însă nu îşi aminteşte dacă a executat vreo lucrare legată de terenul din Bucureşti, Aleea x, sector 1 .

Fiind audiat, martorul Q. a declarat că nu îl cunoaşte pe expertul tehnic T. şi nu a participat cu acesta la desfăşurarea vreunor expertize pentru identificarea şi delimitarea terenului din Aleea x (malul lacului Băneasa) şi Calea ferată Bucureşti - Constanţa, Bucureşti şi nici a terenului din Calea x, Bucureşti, afirmând că menţiunile expertului cu privire la faptul că "forma şi dimensiunile terenului revendicat, identificarea acestuia a fost făcută numai pe baza declaraţiilor domnilor Q. şi J." sunt false. Martorul Q. a mai declarat că nu a întocmit şi nu a semnat cererea din data de 28.11.2002 către Direcţia de patrimoniu evidenţă proprietăţi cadastru prin care s-a solicitat situaţia juridică a terenului din Aleea x şi nu ştie cine a formulat şi semnat acest înscris în numele său.

În acelaşi sens a declarat şi martorul J., care a susţinut că menţiunile expertului conform cărora expertiza a avut loc în zilele de 3 şi 4 martie 2003 în prezenţa sa şi a lui Q. şi că identificarea terenului s-a făcut numai pe baza declaraţiei sale şi a lui Q. sunt false, întrucât nu a participat la o asemenea expertiză şi nu a făcut vreo declaraţie în faţa expertului. Martorul a precizat că nu are cunoştinţă dacă terenul din Aleea x, ce a făcut obiectul restituirii în natură, a existat în proprietatea lui L. sau a lui L. înainte de anul 1945 şi nici nu ştie dacă acest teren a fost preluat abuziv sau confiscat de către stat.

S-a arătat că martorii şi-au menţinut declaraţiile şi cu prilejul audierii în faza cercetării judecătoreşti, cu excepţia lui Q. care a decedat pe parcursul judecăţii.

Prima instanţă a mai reţinut că notificările depuse la dosarul administrativ indicau ca amplasament al terenului Şoseaua x, sector 1 situată în zona Herăstrău, aşa încât expertiza extrajudiciară din dosarul administrativ era contrară acestor notificări, identificând un amplasament al terenului într-o altă zonă teritorială decât cea indicată, respectiv Aleea x aflată în aria teritorială Băneasa, inculpaţii neputând considera decât cu rea-credinţă că cele două teritorii se suprapun, ori că y are corespondent ori se poate confunda cu Aleea x, aceştia putând lesne constata, prin compararea notificărilor cu raportul de expertiză extrajudiciară, că actele doveditoare sunt contradictorii, fapt ce impunea respingerea solicitării de restituire a terenului.

Referitor la amplasamentul terenului ce a făcut obiectul restituirii, s-au reţinut următoarele:

Aşa cum rezulta din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică efectuat pe parcursul urmăririi penale, terenul în suprafaţă de 15.209 mp situat în Aleea x nu se află pe amplasamentul fostului cătun Herăstrău, unde s-a realizat împroprietărirea lui L., ci se află pe amplasamentul fostei moşii MM., unde în anul 1922 figurau proprietăţile lui NN., iar în anul 1945 figura proprietatea Institutului de credit al funcţionarilor şi pensionarilor publici, având destinaţia de ştrand încă din anul 1937, concluzionând că toate documentele topografice (planuri, hărţi, schiţe) şi cele textuale (registrele agricole, acte de proprietate) poziţionează terenul deţinut de L. (moştenit de L.) în cu totul alt loc faţă de cel restituit (din Aleea x), respectiv în zona Satului Francez şi pe o parte a Parcului Herăstrău.

S-a mai reţinut în raportul specialistului că în raportul de expertiza tehnică extrajudiciară pentru identificarea şi măsurarea terenului din Aleea x, s-a ajuns la concluzia falsă că acest teren este unul şi acelaşi cu terenul înscris în actele de proprietate puse la dispoziţie de beneficiari din cauza lipsei materialului cartografic (plan, schiţă, crochiu etc.).

De asemenea, specialistul a menţionat că prin folosirea oricărui plan al Municipiului Bucureşti un specialist topograf nu ar fi putut confunda zona Băneasa - Herăstrău (unde figurau terenurile înscrise în documentele puse la dispoziţie de notificatori) cu zona Băneasa - Dămăroaia, unde se găseşte terenul atribuit prin dispoziţia 4189/2005, constatând şi faptul că expertul nu a reprezentat în documentaţia întocmită (planul 1:1000) construcţiile existente, menţionând în mod contrar realităţii că "terenul este liber de construcţii".

În ceea ce priveşte valoarea de piaţă a terenului restituit, în raportul de constatare s-a stabilit că aceasta era, în perioada 01.11.2004-15.04.2005, de 3.193.890 euro .

Prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în prima faza procesuala de către expertul KK., s-a stabilit de asemenea ca terenul în suprafaţă de 15.209,87 mp situat în Aleea x, pentru care inculpaţii au propus restituirea în natură, nu se află pe fostul amplasament al cătunului Herăstrău, ci pe fosta moşie MM. şi nu a aparţinut lui L. (indicat ca autor al celor patru persoane care au solicitat acest imobil), ci a aparţinut lui NN. la nivelul anului 1922, iar anterior anului 1945 acest teren figura în proprietatea Institutului de credit al funcţionarilor şi pensionarilor publici, fiind folosit ca ştrand încă din anul 1937.

Expertiza judiciară a mai constatat că raportul de expertiză extrajudiciară din dosarul administrativ nu respectă dispoziţiile legale privind activitatea de expertiză judiciară şi extrajudiciară, că identificarea amplasamentului nu s-a făcut pe baza unor planuri, schiţe sau hărţi ale zonei în care se afla terenul, că nu a fost identificată categoria de folosinţă şi destinaţia terenului, că expertul a ajuns la concluzia falsă potrivit căreia terenul măsurat în Aleea x este cel menţionat în actele de proprietate puse la dispoziţiei de beneficiari.

Potrivit concluziilor expertizei tehnice judiciare, terenul care a aparţinut lui L., aşa cum a fost acesta împroprietărit prin Reforma Agrară din anul 1864, era amplasat pe parcelele 16, 17, 29 şi 255, localizate în zona Satului Francez şi pe amplasamentul Parcului Herăstrău, care au fost expropriate pentru formarea acestui parc.

Raportul de expertiză întocmit în cauză a stabilit o valoare de piaţă a terenului restituit prin Dispoziţia nr. 4189/2005 a Primarului general al Municipiului Bucureşti de 3.303.301 euro, concluzie care însă a fost însuşită de prima instanţa.

În faza cercetării judecătoreşti s-a întocmit un nou raport de expertiză topografică de către ing. OO., respectiv o completare ca urmare a obiecţiunilor formulate de părţi şi încuviinţate de instanţă, prin care au fost confirmate, în esenţă, concluziile anterioare, arătându-se că terenul ce a făcut obiectul restituirii nu se află pe fostul amplasament al cătunului Herăstrău, fiind aşadar retrocedat pe un amplasament distinct de cel al terenului cu care a fost împroprietărit L. în 1864.

Curtea nu şi-a însuşit concluzia expertului OO. în sensul că "terenul ce făcut obiectul restituirii prin dispoziţia nr. 4189/2005 nu a făcut parte din moşia NN.", reţinând că aceasta este contrazisa de constatările specialiştilor care au întocmit raportul de constatare şi expertiză topografică în prima faza procesuală, aceştia prezentându-şi pe larg şi argumentat punctul de vedere, constatându-se şi faptul că expertul desemnat în faza cercetării judecătoreşti nu a avut în vedere planul nr. 7 unde apare înscris "teren cultivabil lăsat proprietarului conform LA" (Legea agrara din anul 1921).

De altfel, împrejurarea că terenul se afla sau nu în locaţia anterior menţionată nu prezintă relevanta sub aspectul stabilirii vinovăţiei inculpaţilor în prezenta cauză, având în vedere că, prin prisma celorlalte elemente anterior prezentate, propunerea de restituire a imobilului trebuia în mod evident respinsă (actele din dosarul administrativ nu erau apte să demonstreze legitimitatea dreptului la restituirea imobilelor notificate, amplasamentul acestora, momentul preluării abuzive, modul de preluare al imobilului etc.).

Astfel, cu toate că aspectele de nelegalitate ale raportului de expertiză tehnică extrajudiciară erau vădite, inculpaţii D., F., G., I., B., C., E. nu l-au înlăturat, scopul fiind acordarea terenului solicitat de către inculpatul A..

Îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu de către inculpaţi este evidenţiată şi de faptul că din planurile cu proprietăţile expropriate pentru Parcul Naţional (scara 1:2000), întocmite la nivelul anilor 1939, 1941 şi a planului Regiunii Parcului Naţional, transmise de Direcţia Administraţie Publică din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti prin adresa nr. x/13.06.2008 rezultă exproprierea parcelelor nr. 16, 17, 29, 255 aparţinând lui L., amplasamentul acestora fiind în aria teritorială a satului Herăstrău - sub linia stabilită de calea ferată Bucureşti - Olteniţa şi nu în aria teritorială Băneasa, unde a fost identificat în mod nelegal terenul restituit. Acest teren se află peste această linie, pe fosta moşie MM., unde se aflau proprietăţile imobiliare ale lui NN., identificate prin planul la scara 1:5000 întocmit în anul 1922 de către ajutorul operator topom. PP., printre care şi parcela de la poziţia 7, care se învecinează cu Apa Colentina, pe care s-a realizat identificarea terenului de 15.207,87 mp ca fiind cel care a aparţinut lui L. şi cu care a fost împroprietărit în 1864. Aceste documente se aflau la îndemâna inculpaţilor, care nu au solicitat, însă, nici un înscris de natură să pună în primejdie soluţia de admitere a cererii de restituire a terenului formulată de către notificatori.

Faptul că terenul restituit era folosit ca ştrand încă din anul 1937, aflându-se în administrarea unei instituţii publice (ALPAB) din subordinea Primăriei Municipiului Bucureşti, constituia un element semnificativ, alături de celelalte menţionate în cuprinsul prezentei expuneri, că acest teren nu putea face obiectul unei restituiri în natură, dat fiind faptul că acesta avea o destinaţie publică încă din anul 1937 (fapt atestat şi prin rapoartele de expertiza efectuate în cauza), iar dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu îşi găseau aplicare în cauză, întrucât acestea vizează actele abuzive din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar potrivit adresei nr. x/22.03.2012 a Primăriei Municipiului Bucureşti - Cabinet primar General şi Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 216/28.09.2000 - Anexa nr. 1, poziţia nr. 9, terenul în suprafaţă 15.29,87 mp din Aleea x, restituit prin Dispoziţia nr. 4189/2005 aparţinea domeniul privat al Municipiului Bucureşti, figurând ca "QQ.".

Referitor la apărările inculpaţilor formulate pe parcursul procesului penal, Curtea a reţinut următoarele:

În esenţă, inculpaţii, membri ai Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, în încercarea de a se disculpa şi a demonstra că au acţionat cu buna-credinţă sau, cel puţin, cu încălcarea din culpa a atribuţiilor de serviciu, au arătat ca, bazându-se pe actele depuse în dosarul administrativ, între care şi raportul de expertiza tehnica întocmit de ing. T., au apreciat că aveau suficiente elemente pentru a considera că notificatorii făceau dovada dreptului de proprietate asupra terenului, că amplasamentul acestuia a fost clar stabilit şi că, din moment ce imobilul se afla în administrarea statului la data respectivă, exista un indiciu temeinic privind caracterul abuziv al preluării. Totodată, s-a făcut referire la împrejurarea că în notificare nu se preciza data exproprierii, astfel încât se putea interpreta că era vorba despre o măsură de preluare abuzivă prevăzută de lege, încercând în acelaşi timp să plaseze vina pe alte persoane pentru conduita ce li se reţine în sarcina, cum ar fi expertul T. sau martorele EE. sau FF., subliniindu-se că ultimele doua au semnat nota prin care s-a recomandat ca, în cazul întocmirii dispoziţiei de retrocedare, să fie folosit ca plan anexa planul întocmit de T., "ce face parte integranta" din dosarul de retrocedare.

Curtea a apreciat că astfel de susţineri nu pot fi primite, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, exproprierile pentru constituirea Parcului Naţional Herăstrău au fost realizate înainte de anul 1936 (anul în care a fost inaugurat acest parc), neputându-se considera că aceste exproprieri reprezintă acte de preluare abuzivă din moment ce nu au avut loc în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru a fi incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Dimpotrivă, faptul că notificatorul Q. a menţionat în notificarea sa că terenul a fost expropriat şi inclus în zona Herăstrău, Şoseaua x, ar fi trebuit să constituie pentru inculpaţi un dubiu serios cu privire la netemeinicia notificării şi să procedeze în consecinţă, fie la lămurirea împrejurărilor în care a avut loc deposedarea abuzivă, prin identificarea autorului deposedat şi a datelor despre imobilul preluat abuziv, fie la respingerea notificării ca neîntemeiată, însă nu a făcut nici un demers pentru a stabili aceste aspecte, deşi erau obligaţi, în virtutea legii şi a atribuţiilor de serviciu.

Referitor la actele doveditoare ale proprietăţii, în speţă, copia extras din tabela de constatare a numărului clăcaşilor, a categoriei lor şi a sumei de despăgubire cuvenită proprietarului, un astfel de document nu poate constitui o dovadă a dreptului de proprietate la momentul în care au început deposedările abuzive (6 martie 1945), întrucât de la împroprietărire şi până la începerea actelor abuzive ale statului s-au scurs peste 80 de ani, perioadă în care s-au succedat două generaţii de moştenitori, iar prin devoluţiunea legală s-ar fi putut lichida activul patrimonial al lui L. prin împărţirea terenului cu care a fost împroprietărit între moştenitorii legali sau, eventual, testamentari. De asemenea, într-o perioadă atât de lungă de timp puteau interveni alte acte de natură să conducă la înstrăinarea dreptului de proprietate, cum ar fi o donaţie sau o vânzare, astfel că perioada lungă de timp scursă de la împroprietărire şi până la momentul care a constituit debutul preluărilor abuzive impunea în mod necesar verificarea continuităţii în timp a dreptului de proprietate în patrimoniul autorului notificatorilor.

Mai mult decât, inculpaţii trebuiau să aibă în vedere că imobilele din zona Herăstrău au fost supuse exproprierilor pentru cauză de utilitate publică, în vederea constituirii Parcului Naţional Herăstrău, realizate de oraşul Bucureşti conform legilor din 1910 - 1912 şi hotărârilor judecătoreşti de expropriere, cu despăgubirea proprietarului, ceea ce a condus la diminuarea considerabilă a întinderii drepturilor de proprietate privată ale titularilor, inclusiv al celui al moştenitorilor lui L., dar şi faptul că dreptul de proprietate asupra terenului în cauza nu fusese înscris în cartea funciara.

Referitor la valoarea probanta a raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul T., Curtea a reamintit că în cuprinsul raportului se precizează în clar că actele depuse de notificatori nu sunt explicite, nu existau nici planuri sau schiţe iar identificarea a fost făcută numai pe baza declaraţiilor lui Q. şi J., care au indicat că terenul revendicat se află în zona de nord a Bucureştiului, între Aleea x (malul lacului Băneasa) şi calea ferată Bucureşti - Constanţa, situaţie în care această împrejurare nu putea avea putere doveditoare, pentru că lăsa la libera alegere a solicitanţilor terenul pe care aceştia doreau să îl obţină.

În ceea ce priveşte preluarea abuzivă a imobilului notificat, s-a arătat că, potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, dreptul la restituirea în natură a imobilelor ia naştere numai în urma unui act de deposedare abuzivă exercitat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, inculpaţii având obligaţia legală de a stabili caracterul abuziv al deposedării, conform principiilor de soluţionare a notificărilor prevăzute de capitolul I din Normele metodologice de aplicare a legii speciale, neputându-se pronunţa o soluţie de restituire a unui imobil doar în considerarea faptului că acesta se găseşte în patrimoniul statului, întrucât potrivit dispoziţiilor pct. 1.3 lit. a) din normele metodologice, incidenţa "preluării abuzive" nu este prezumată, ci, în funcţie de fiecare situaţie, entitatea obligată prin lege să soluţioneze notificarea, trebuie să aprecieze situaţia respectivă ca încadrându-se în prevederile legii - cazurile enunţate la art. 2 alin. (1) din lege.

Or, din moment ce în actele depuse de notificatori nu erau prezentate motive sau împrejurări care să ilustreze că imobilul a fost preluat fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, ori că preluarea s-a realizat fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat, iar actele depuse la dosar nu relevă asemenea situaţii, inculpaţii nu erau îndreptăţiţi să considere că imobilul este preluat abuziv doar în considerarea faptului că acesta se afla în posesia Primăriei Municipiului Bucureşti, atâta timp cât materialul analizat nu cuprindea acte juridice sau susţineri care să permită încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cerinţă impusă de dispoziţiile pct. 22.1 lit. c) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

De altfel, inculpaţii aveau posibilitatea să menţioneze în propunerea formulată că imobilul a trecut fără titlu în proprietatea statului, însă o astfel de menţiune nu a fost făcută, aspect ce ilustrează că aceştia nu au identificat în actele dosarului administrativ nici un element care să susţină existenţa unei preluări abuzive a imobilului notificat.

Referitor la susţinerea că vinovaţi de "conduita" adoptată de inculpaţi au fost alte persoane cu atribuţii în domeniu, şi anume martorele EE. şi FF. (inspector şi respectiv director executiv adjunct în cadrul Direcţiei Direcţiei Patrimoniu, Evidenţa Proprietăţii şi Cadastru, semnatarele notei de reconstituire înaintate Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001), Curtea a reţinut că martorele au subliniat faptul ca terenul în litigiu fusese doar delimitat prin expertiza întocmită de ing. T. iar nu şi identificat ca amplasament. De asemenea, instanţa de fond a arătat că membrii comisiei nu erau ţinuţi, în virtutea atribuţiilor care le reveneau, de conţinutul notei de reconstituire în cauză, ca de altfel nici de concluziile raportului de expertiză întocmit de T., documente care, de altfel, trebuiau să le ridice serioase suspiciuni privind temeinicia pretenţiilor notificatorilor şi să-i determine să respingă propunerea de retrocedare a terenului.

Curtea a mai reţinut şi că vinovăţia inculpaţilor I., F., D., G., E., B. şi C., sub forma intenţiei, este evidenţiată şi de convorbirile telefonice purtate între ei, precum şi de convorbirea ambientală din data de 24.06.2014, din cuprinsul cărora rezultă că inculpaţii s-au înţeles să-şi facă o strategie de apărare (inclusiv în faţa judecătorului de cameră preliminară), vorbind pe larg despre acuzaţiile care li se aduc, dar şi modalitatea de combatere ori de a tergiversa cercetările. Astfel, lecturând interceptările redate în scris, s-a putut constata, în special, îngrijorarea martorului BB. (ce avea calitatea de suspect la data respectivă) că este pasibil de aplicarea unei pedepse pentru faptele comise, temere comunicată inculpatei C., afirmând că "e groasă treaba", fapt ce nu a fost contrazis de inculpată, de asemenea s-a discutat despre aspecte procedurale şi despre ce ar putea face avocaţii lor în prezenta cauză, inculpaţii manifestându-şi speranţa că s-ar putea "clasa" dosarul sau ar evita tragerea la răspundere penală ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, ori eventual s-ar putea "lucra la prejudiciu" sau să se încerce o schimbare de încadrare juridică, prin reţinerea disp. art. 36 din Legea nr. 10/2001 (aspect care s-a şi solicitat în prezenta procedură).

S-a remarcat, totodată, şi atitudinea de resemnare a inculpatului I. la ideea că vor fi totuşi trimişi în judecată, susţinând că trebuie să se întâlnească cu toţii pentru a pregăti o apărare comună, respectiv indicaţiile date de inculpata C. lui BB. de a declara în faţa organelor de ancheta că "a băgat dosarul în comisie" pentru că "îi venise rândul" (în scopul de a înlătura ideea ca ar fi fost tratat preferenţial), dar şi speranţa unei participante la discuţie că ar putea tergiversa dosarul prin formularea unei plângeri penale. Într-o discuţie cu inculpata E., inculpata C. îi atrage atenţia că în expertiza topo întocmită în dosarul administrativ, expertul T. nu a afirmat ca terenul ar fi fost identificat, aspect ce pune în evidenţă împrejurarea că, cel puţin inculpatele implicate în dialog, cunoşteau foarte bine diferenţa dintre noţiunile delimitat şi identificat. Totodată, în convorbirea avută cu inculpata D., inculpata C. şi-a manifestat chiar intenţia de a induce în eroare organele judiciare pentru a beneficia de prescripţia răspunderii penale, susţinând că ar putea menţiona o dată eronată a întocmirii propunerii de restituire a terenului, profitând de faptul că nu era datată.

Nu în ultimul rând, Curtea a avut în vedere şi transcrierea dialogului purtat de inculpatul I. cu martorul BB. şi o "interlocutoare", transcris la fila x în volumul 2 D.u.p., când afirmă că spera să nu fie totuşi trimis în judecată, deşi era "destul de iraţional să demonstrăm de-a lungul timpului în trei ani de-ăştia de zile, că nu avem absolut nicio vină", fapt ce vine sa confirme recunoaşterea de către inculpat a formei de vinovăţie a intenţiei cu care a comis fapta pentru care a fost trimis în judecată.

Faţă de cele expuse, fără a nega dreptul inculpaţilor de a-şi alcătui o strategie de apărare, de a discuta pe această temă, de a pune la punct anumite aspecte, Curtea a reţinut, din modul în care aceştia au procedat, că acţiunile lor nu se înscriu însă în limitele formulării unor apărări legale, ci, dimpotrivă, nu au urmărit decât înlăturarea răspunderii lor, prin ascunderea încălcărilor atribuţiilor de serviciu şi a dispoziţiilor legale pe care le-au comis.

Astfel, prima instanţă a reţinut că mijloacele de probă administrate în prezenta cauză dovedesc în mod neîndoielnic activitatea infracţională constând în exercitarea defectuoasă a atribuţiilor şi obligaţiilor de serviciu precum şi a obligaţiilor legale de către cei şapte inculpaţi, funcţionari în cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, investiţi cu analiza şi verificarea actelor ce priveau restituirea în natură a imobilelor şi activitatea infracţională a inculpatului A., care a determinat comiterea infracţiunilor de serviciu reţinute în prezentul rechizitoriu.

Ansamblul probator dovedeşte cu certitudine că nu a existat un drept legitim la restituirea terenului de 15.209,87 mp, pentru că dreptul de proprietate atestat de documentele depuse de notificatori nu mai exista, ca urmare a actelor de expropriere din anii 1910 şi 1912 şi că, pe cale de consecinţă, nu a existat un act de deposedare abuzivă din partea statului. Pentru a putea admite cererea de restituire formulată de notificatori, inculpaţii au acceptat stabilirea amplasamentului terenului în alt loc decât cel din 1864, pe un teren care aparţinea, în realitate altcuiva, pentru a nu se observa că terenul identificat pe baza actelor depuse nu se mai afla în proprietatea autorilor notificatorilor încă din perioada 1910-1936, pentru că suprafaţa în cauză a făcut obiectul unei exproprieri în acea perioadă, urmată de acordarea unor despăgubiri, astfel că nu se poate vorbi de o preluare abuzivă de către stat după anul 1945. Inculpaţii au nesocotit cu bună ştiinţă dispoziţii legale şi au acţionat cu încălcarea atribuţiilor de serviciu, propunând o soluţie potrivnică legii şi contrară unei stări de fapt evidente.

Aspecte legate de schimbarea încadrării juridice dată faptelor prin actul de sesizare:

În cursul judecăţii, inculpaţii F., B., D., E. şi C. au solicitat schimbarea încadrării juridice dată faptelor pentru care au fost trimişi în judecata, din infracţiunea de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 47 C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu ref. la art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicata, sau în infracţiunea de neglijenta în serviciu prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen., respectiv art. 298 din actualul C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

Curtea a reţinut că art. 36 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată (forma în vigoare la data de 02.09.2005) cu aplicarea art. 5 C. pen., sau art. 44 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată (forma în vigoare la data de 04.04.2005) cu aplicarea art. 5 C. pen. (având în vedere posibilitatea ca această ultimă formă a legii să fie în vigoare la data comiterii faptelor de către unii dintre inculpaţii cercetaţi în cauza, în contextul în care cei vizaţi nu au datat propunerile de restituire în natură a imobilului ce face obiectul prezentei cauze, astfel încât data faptelor se putea situa între 04.04.2005 şi 06.04.2005 - ca moment al emiterii dispoziţiei nr. 4189/2005), prevede următoarele:

"Emiterea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în lipsa actelor doveditoare a dreptului de proprietate, a calităţii de moştenitor al fostului proprietar sau, după caz, a calităţii de asociat al persoanei juridice proprietare a imobilului preluat constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 5 ani".

Plecând de la conţinutul constitutiv al infracţiunii reglementate de textul legal, se constată că, în cauză, nu se pune problema unei discuţii pe marginea caracterului subsidiar al infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. faţă de norma de incriminare prevăzută de legea specială, întrucât între cele doua texte legale se referă la situaţii diferite, neexistând identitate de subiect activ.

Astfel, art. 36 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 44 alin. (1) din acelaşi act normativ sancţionează fapta persoanei care "emite" decizia sau dispoziţia de restituire în condiţiile arătate de text, respectiv semnatarii acestui document, calitate pe care inculpaţii din prezenta cauza nu o aveau la data faptelor, aceştia întocmind, în calitate de membri ai Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, doar propunerea de restituire în natura a imobilului în suprafaţa de 15.209,87 mp, propunere care a stat la baza dispoziţiei nr. 4189/2005.

Prin urmare, răspunderea penală a inculpaţilor nu poate fi atrasă în baza legii speciale, ci doar conform art. 297 alin. (1) C. pen.

De asemenea, s-a apreciat neîntemeiată şi solicitarea de a retine infracţiunea de neglijentă în serviciu prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen., respectiv art. 298 din actualul C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., motivându-se probele administrate în cauza au relevat fără echivoc încălcarea cu ştiinţă de către inculpaţi a atribuţiilor de serviciu, propunând restituirea în natura a unui imobil fără a ţine seama că actele de notificare nu cuprind motivele de fapt pe care se întemeiază cererile de restituire în natură (indicarea datelor despre imobil, momentul deposedării abuzive a proprietarului, modul de preluare a imobilului, actul normativ în baza căruia s-a dispus preluarea imobilului de către stat, titularul dreptului de proprietate asupra imobilului la momentul deposedării abuzive) şi sunt contradictorii, întrucât prezintă situaţii diferite şi că actele doveditoare nu erau apte să demonstreze împrejurări care să ateste existenţa, întinderea şi amplasamentul proprietăţii la nivelul anului 1945 sau existenţa unui act de deposedare abuzivă ori a titularului deposedat sau să stabilească caracterul abuziv al preluării imobilelor şi nici să dea naştere unui drept la restituirea imobilelor notificate, iar aceste propuneri au constituit fundamentul restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 15.209,87 mp situat în Bucureşti, Aleea x, din domeniul privat al Municipiului Bucureşti în proprietatea lui Q., S., J. şi K., fapt ce a condus la producerea unui prejudiciu Municipiului Bucureşti, aspect cunoscut de asemenea de inculpaţi.

Faţă de cele expuse, Curtea a respins ca neîntemeiate solicitările de schimbare a încadrării juridice.

Curtea a apreciat însă că este întemeiată solicitarea reprezentantului Ministerului Public de schimbare a încadrării juridice a faptelor în sensul reţinerii, în sarcina tuturor inculpaţilor, a formei agravate a infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000, care dispune că, "în cazul infracţiunilor de abuz în serviciu (...), dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime".

Aşa cum a rezultat în urma analizării materialului probator administrat în cauza, activitatea infracţională realizată de inculpaţi a avut ca scop obţinerea terenului în suprafaţă de 15.209,87 mp din Aleea x, sector 1 de către persoane care nu justificau un drept legitim, dar care manifestau interes faţă de acest imobil şi faţă de poziţia sa, inculpaţii, membri ai Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 acţionând totodată la instigarea şi în interesul inculpatului A., cesionar al drepturilor litigioase de la numiţii Q., S., J. şi K., astfel ca, în cauza, se impune schimbarea încadrării juridice în sensul menţionat.

S-a arătat că nu pot fi primite criticile inculpaţilor în sensul că cererea de schimbare a încadrării juridice formulata de reprezentantul Ministerului Public ar fi tardivă sau inadmisibilă, prin raportare la împrejurarea că o astfel de solicitare a fost formulată după închiderea dezbaterilor, respectiv se tinde la o extindere a obiectului judecaţii. Astfel, nu exista nici un text legal care sa stabilească un moment limită al formulării cererii de schimbare a încadrării juridice în faţa primei instanţe, neexistând nici un impediment pentru ca o astfel de chestiune să poate fi ridicată şi ulterior rămânerii în pronunţare, cu condiţia de a fi pusă în discuţia parţilor (ceea ce s-a şi întâmplat în speţa, cauza fiind repusa pe rol în vederea reluării dezbaterilor doar pe acest aspect).

Totodată, s-a arătat că nu se poate susţine că prin admiterea cererii de schimbare a încadrării juridice în sensul solicitat de parchet s-ar ajunge la o extindere a obiectului judecăţii, deoarece reţinerea dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 nu presupune reţinerea unei împrejurări de fapt sau a unei situaţii noi care să nu fi fost avute în vedere la momentul emiterii rechizitoriului, astfel încât să se pună problema unei depăşiri a limitelor sesizării, dimpotrivă, se solicită schimbarea încadrării juridice în considerarea situaţiei de fapt descrise la data trimiterii în judecata a inculpaţilor şi pe baza probatoriului administrat, având în vedere că în cuprinsul actului de sesizare s-au făcut aprecieri în sensul că activitatea infracţională realizată de inculpaţi - membri ai Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001 "a avut ca scop obţinerea terenului în suprafaţă de 15.209,87 mp din Aleea x, sector 1 de către persoane care nu justificau un drept legitim, dar care manifestau interes faţă de acest imobil şi faţă de poziţia sa", aprecieri care justifica aplicabilitatea prevederilor art. 132 din legea specială.

În ceea ce priveşte susţinerea că Legea nr. 521/2004, care a introdus pentru prima dată art. 132, a intrat în vigoare la o dată ulterioară comiterii infracţiunilor de către o parte dintre inculpaţii cercetaţi în cauză, Curtea a reţinut că acest aspect ar prezenta relevanţă numai în contextul în care s-ar aprecia că legea mai favorabilă inculpaţilor este legea veche - or, în cauză, actuala reglementare apare ca fiind mai favorabilă, situaţie în care se impun a fi reţinute şi dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 în forma în vigoare după data de 01.04.2014, care reglementează o variantă agravată a infracţiunilor de abuz în serviciu deduse judecăţii.

Totodată, văzând concluziile raportului de evaluare a proprietăţii imobiliare întocmit de expert RR., depus la 09.09.2016, respectiv completarea la raport - răspuns la obiecţiuni şi Refacerea raportului ca urmare a răspunsului la obiecţiuni, Curtea a constatat că se impune a fi înlăturate prevederile art. 309 C. pen. privind producerea de consecinţe deosebit de grave, pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect s-a constatat că, pentru a formula concluziile în sensul arătat, expertul judiciar RR. a avut în vedere toate actele relevante depuse la dosar, menţionate în cuprinsul lucrării la Cap. V, inclusiv opinia separata a expertului consilier SS., evaluarea terenului ce face obiectul prezentului dosar în perioada care interesează speţa (01.11.2004 - 14.04.2005) fiind efectuată prin "metoda comparaţiei prin bonitate", cu indicarea motivelor pentru care a fost aleasă această metodă de evaluare şi a parametrilor de calcul utilizaţi, conform H.G. nr. 218/12.04.1997 (amplasament - zona I, corp A, dotare edilitară).

S-a mai constatat că valoarea terenului a fost diminuată prin aplicarea unor coeficienţi de corecţie specifici, cum ar fi restricţiile de folosire (teren neconstruibil), destinaţia (alta decât cea de locuinţe, fără destinaţie comercială sau rezidenţială), amplasamentul (parţial spaţii verzi pentru protecţia cursurilor de apă şi parţial complexe şi baze sportive), poluare sonoră (din cauza apropierii de calea ferată Bucureşti - Constanţa), posibilitatea efectuării de construcţii, însă numai cu caracter sportiv sau de agrement, natura terenului de fundare, gradul seismic, regimul de înălţime, starea terenului, coeficient special de respingere ca urmare a unor cauze complexe sau a lipsei de interes, coeficient de zonă şi de utilizare teren, fiind stabilită o valoare de 327.164 euro.

S-a învederat că nu pot fi primite criticile parchetului cu privire la acest raport, în sensul reţinerii greşite a parametrilor de calcul pe considerentul că terenul a fost încadrat eronat în zona I, trebuia să se ia în calcul aspectul geografic al terenului care este unul deosebit de atractiv, fiind situat chiar pe malul lacului Băneasa, ponderea suprafeţei construite sau natura materialului de fundare, deoarece expertul a avut în vedere toate aceste aspecte, realizând lucrarea pe baza documentelor relevante şi a actului normativ aplicabil la data respectivă (H.G. nr. 218/12.04.1997), în raport de care s-au aplicat în mod just coeficienţii de corecţie menţionaţi. În ceea ce priveşte posibilitatea edificării de construcţii, aspect ce a determinat diminuarea semnificativa a valorii imobilului, expertul a precizat, în funcţie de restricţiile şi reglementările urbanistice ale terenului, că nu pot fi edificate decât în condiţii speciale construcţii pentru activităţi cu caracter social, cultural, umanitar, sportiv, fiind justificată corecţia aplicată prin raportare la acest inconvenient.

Totodată, s-a arătat că se impune a se observa şi că, la foarte scurt timp de la emiterea dispoziţiei de restituire nr. 4189/06.04.2005, după mai puţin de 3 luni, proprietarii S., Q., J., K. au vândut acest imobil lui TT. pentru suma de 400.000 euro, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.06.2005, aspect ce vine să confirme împrejurarea că evaluarea realizată prin raportul efectuat în faza de urmărire penală este una exagerată, suma stabilită prin expertiza întocmită în faza cercetării judecătoreşti fiind în mod evident mai apropiată de preţul convenit pentru înstrăinarea terenului de cei îndreptăţiţi, şi care, pe baza celor menţionate anterior, a fost considerată de instanţă ca fiind corespunzătoare realităţii.

Prin urmare, Curtea, în baza art. 386 C. proc. pen., reţinând că actuala reglementare este mai favorabilă inculpaţilor dată fiind reducerea semnificativă a limitelor de pedeapsă pentru infracţiunile deduse judecaţii (dacă s-ar aplica prevederile vechiului C. pen. s-ar impune reţinerea disp.art. 2481 ce reglementează abuzul în serviciu în forma calificată, cu trimitere la art. 146 C. pen. din 1969 privind consecinţe deosebit de grave prin raportare la valoarea prejudiciului, limitele de pedeapsă fiind închisoarea de la 5 la 15 ani, faţa de închisoare de la 3 ani la 10 ani şi 6 luni conform art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000), a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptelor prin actul de sesizare în sensul celor anterior arătate.

Curtea a reţinut, aşadar, că faptele pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată au fost săvârşite în materialitatea lor cu forma de vinovăţie prevăzută de norma de incriminare, de asemenea au fost realizate urmările socialmente periculoase constând în cauzarea Municipiului Bucureşti a unui prejudiciu în valoare de 327.164 euro însă, prin raportare la cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din data de 15 iunie 2016, a constatat că faptele nu sunt prevăzute de legea penală, pentru următoarele motive:

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din data de 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din data de 08 iulie 2016 s-a stabilit că dispoziţiile art. 246 din C. pen. 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

Din analiza considerentelor Deciziei nr. 405 din data de 15 iunie 2017, s-a constatat că instanţa de control constituţional a introdus două condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ în ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii, pentru a fi întrunite condiţiile de tipicitate în cazul infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 246 din C. pen. din 1969 şi art. 297 alin. (1) din C. pen.

O primă condiţie ce ar trebui să intre în conţinutul laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu este ca atribuţia de serviciu în exercitarea căreia se află făptuitorul şi pe care acesta o încalcă sau nu o îndeplineşte, trebuie să fie prevăzută expres de "lege", noţiune înţeleasă ca act adoptat de Parlamentul României, sau ordonanţă (simplă sau de urgenţă) emisă de Guvernul României.

O a doua condiţie ce ar trebui să intre în conţinutul laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu este ca actul îndeplinit în exercitarea atribuţiilor de serviciu să încalce o dispoziţie cuprinsă în legislaţia primară (care cuprinde legi adoptate de Parlamentul României sau ordonanţe, simple sau de urgenţă, emise de Guvernul României).

Aplicând principiile care se desprind din Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din data de 15 iunie 2016 la speţa dedusă judecăţii în prezenta cauză, Curtea a constatat că faptele reţinute în sarcina inculpaţilor nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, deoarece atribuţiile de serviciu ale inculpaţilor - membri în Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu sunt reglementate în mod expres prin lege.

Astfel, Curtea a arătat că prin actul de sesizare, în sarcina inculpaţilor s-a reţinut ca au fost încălcate atribuţii reglementate de acte normative care nu reprezintă legislaţie primara (fiind vorba despre Hotărâri de Guvern), regulamente sau fişe ale postului, după cum urmează:

În rechizitoriu s-a făcut astfel referire la Capitolul III din H.G. nr. 498/2003, unde se prevede că la nivelul fiecărei entităţi implicate în soluţionarea notificărilor prevăzute de lege, se va constitui, pe lângă organele de conducere, comisia internă pentru analizarea notificărilor, formată, de regulă, din 3 - 5 membri (în măsura posibilităţilor, se vor numi jurişti, economişti) care vor analiza fiecare notificare şi actele doveditoare depuse şi vor întocmi propunerea de soluţionare, această comisie urmând a fi numită prin ordin sau dispoziţie a conducătorului entităţii respective.

Este adevărat că, potrivit art. 1.2 din acest capitol, pentru persoanele angajate cu contract de muncă atribuţiile izvorâte din aplicarea legii devin sarcini de serviciu, însă această prevedere este reglementată tot printr-o hotărâre de Guvern, care nu reprezintă legislaţie primară şi, ca atare, încălcarea atribuţiilor menţionate nu pot intra în sfera ilicitului penal, prin raportare la decizia instanţei de contencios constituţional.

S-a mai arătat că, prin Regulamentul de organizare şi funcţionare al Primăriei Municipiului Bucureşti, aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 211 din 11.11.2004, au fost stabilite, de asemenea, atribuţii de serviciu, obligaţii şi responsabilităţi pentru direcţiile, serviciile şi compartimentele implicate în procesele de restituire a proprietăţii conform Legii nr. 10/2001, în Secţiunea 28 din Regulament privind Direcţia Juridic, contencios şi legislaţie, fiind stabilite atribuţiile pentru personalul din cadrul Serviciului analiză dosare şi emitere avize Legea nr. 10/2001 în legătură cu aplicarea dispoziţiilor acestei legi.

Prin Regulamentul de lucru aprobat de primarul general al municipiului Bucureşti la acea dată, au fost stabilite atribuţiile pentru membrii comisiei pentru analizarea notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001 .

S-a făcut referire şi la Dispoziţia Primarului general al municipiului Bucureşti nr. 199 din 23.03.2004, prin care s-a constituit, conform art. 1, comisia internă pentru analizarea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 ce au ca obiect restituirea în natură a imobilelor, fiind numiţi următorii membri:

B. - director executiv - Direcţia generală de investiţii şi achiziţii publice;

D. - director executiv adjunct - Direcţia juridic, contencios şi legislaţie;

C. - director general - Administraţia fondului imobiliar;

G. - şef serviciu - Direcţia juridic, contencios şi legislaţie;

I. - şef serviciu - Direcţia juridic, contencios şi legislaţie;

F. - şef serviciu - Direcţia juridic, contencios şi legislaţie;

UU. - inspector de specialitate - Direcţia patrimoniu evidenţă proprietăţi, cadastru.

Potrivit art. 2 din această dispoziţie, "Membrii comisiei au obligaţia de a verifica, analiza şi de a se pronunţa cu privire la soluţionarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, ce au ca obiect restituirea în natură a imobilelor. Fişele posturilor persoanelor nominalizate la art. 1 se completează în mod corespunzător" .

În actul de sesizare s-a reţinut ca, primind dosarul administrativ, fiecare membru al comisiei a analizat actele depuse, formulând însă cu încălcarea dispoziţiilor legale şi cu nerespectarea atribuţiilor de serviciu propunerea de restituire în natură a imobilului care face obiectul acestui dosar şi de acordare a unor despăgubiri pentru o suprafaţă de teren.

În concret, în sarcina inculpatei F. s-a reţinut că a fost numită prin Dispoziţia Primarului general al Municipiului Bucureşti nr. 1265/22.10 2003 în funcţia publică de conducere, respectiv şef serviciu în cadrul Direcţiei Juridic, Legislaţie şi Contencios - Serviciul pentru acordarea măsurilor reparatorii pentru acordarea măsurilor reparatorii (devenit Serviciului analiză dosare şi emitere avize Legea nr. 10/2001 după 11.11.2004), şi, în această calitate, conform fişei postului nr. 23/8/1 semnată la data de 17.03.2004, inculpata "răspunde de îndeplinirea următoarelor atribuţii: (...) redactează note, referate şi avize cu caracter juridic referitoare la aplicarea legii nr. 10/2001; face propuneri pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent (...)".

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul B., s-a reţinut că a fost numit prin Dispoziţia Primarului general al Municipiului Bucureşti nr. 1190/25.09. 2003 în funcţia publică de conducere, respectiv director executiv al Direcţiei de investiţii şi achiziţii publice, şi, în această calitate, conform fişei postului nr. 14 semnată la data de 19.03.2004, inculpatul "răspunde de îndeplinirea următoarelor atribuţii: (...) asigură din punct de vedere tehnic verificarea, analizarea şi pronunţarea cu privire la notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001, ce au ca obiect restituirea în natură a imobilelor(...)".

Despre inculpatul I. s-a arătat că fost numit prin Dispoziţia Primarului general al Municipiului Bucureşti nr. 1232/22.10.2003 în funcţia publică de conducere, respectiv şef serviciu în cadrul Direcţiei Juridic, Legislaţie şi Contencios - Serviciul instanţe civile şi contencios administrativ, şi, în această calitate, conform fişei postului nr. 23/5/1 semnată la data de 19.03.2004, inculpatul purta responsabilitatea unor atribuţii privind conducerea acestui serviciu, coordonarea profesională şi repartizarea lucrărilor către consilierii juridici aflaţi în subordine, controlul şi repartizarea consilierilor pe instanţe, verificarea modului în care aceştia îşi duc la îndeplinire sarcinile încredinţate, formularea, exercitarea, şi susţinerea acţiunilor, căilor de atac ordinare şi extraordinare şi orice alte cereri, probe, apărări sau excepţii potrivit procedurilor de judecată etc., la care se adaugă atribuţiile şi obligaţiile specifice calităţii de membru al comisiei interne stabilite prin regulamentele şi dispoziţiile interne şi prevederile legale incidente.

La rândul său, inculpata D. a fost numită prin dispoziţia primarului general al Municipiului Bucureşti nr. 1188//25.09.2003 în funcţia publică de conducere, respectiv director executiv adjunct în cadrul Direcţiei Juridic, Contencios şi Legislaţie, şi, în această calitate, conform fişei postului nr. 28/2 semnată la data de 17.03.2004, inculpata purta responsabilitatea îndeplinirii următoarelor atribuţii: "organizarea şi buna desfăşurare a activităţii Serviciului pentru analiză dosare şi emitere avize L.10/2001 şi a Serviciului pentru analiză contestaţii şi evidenţă dispoziţii L10/2001; (...); analizează şi verifică din punct de vedere juridic actele de proprietate şi care atestă calitatea de persoane îndreptăţite potrivit Legii nr. 10/2001, ( . . . . . . . . . .), ", având competenţa de a semna documentele produse de către cele două servicii.

Inculpata E. a fost numită prin Dispoziţia Primarului general al Municipiului Bucureşti nr. 766/14.07.2003 în funcţia publică de execuţie, respectiv consilier categoria A, clasa I gradul 1, fiind reîncadrată în funcţia publică de inspector clasa I, gradul superior în cadrul Direcţiei patrimoniu, evidenţa proprietăţii, cadastru şi, în această calitate, conform fişei postului nr. 18/6 semnată la data de 31.01.2005, inculpata avea atribuţii ce vizează cercetarea cererilor şi elementelor de identificare ale imobilului pe baza actelor de proprietate prin care a fost deţinut imobilul, a planurilor topografice pe care să fie marcat imobilul sau a raportului de expertiză topografică, adreselor cu istoric de rol fiscal, având sarcina de a colabora cu serviciile din direcţie, cu alte compartimente din primărie şi cu alte instituţii publice în vederea actualizării bazei de date şi a soluţionării cererilor. De asemenea, în fişa postului, la secţiunea atribuţii, s-a prevăzut că inculpata face parte din comisia internă de aplicare a Legii nr. 10/2001, conform Dispoziţiei nr. 199/2004 a Primarului general.

Inculpata G. a fost numită prin dispoziţia primarului general al Municipiului Bucureşti nr. 1264/22.10.2003 în funcţia publică de conducere, respectiv şef serviciu în cadrul Direcţiei juridic, legislaţie şi contencios - Serviciul restituiri în natură (devenit Serviciul analiză dosare şi emitere avize Legea nr. 10/2001), şi, în această calitate, conform fişelor de post nr. 23/7/1 semnată la data de 17.03.2004 şi nr. 28/22 semnată la data de 28.01.2005, inculpata "răspunde de îndeplinirea următoarelor atribuţii: (...) redactează note, referate, avize cu caracter juridic referitoare la aplicarea Legii nr. 10/2001; face propuneri privind acordarea măsurilor reparatorii, (...)", având drept de semnătură pentru adresele prin care se solicită relaţii privind situaţia dosarelor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 şi gestionate de serviciu.

Inculpata C. a fost numită prin Dispoziţia Primarului general al Municipiului Bucureşti nr. 195/27.02.2002 în funcţia de director general al Administraţiei Fondului Imobiliar şi, în această calitate, conform fişei postului semnată la data de 23.01.2002, inculpata avea ca atribuţii de serviciu conducerea şi coordonarea întregii activităţi a Administraţiei Fondului Imobiliar, răspunzând de administrarea legală şi eficientă a întregului patrimoniu.

S-a mai reţinut şi faptul că inculpaţii F., B., I., D., E., G. şi C., în calitate de membri ai comisiei interne pentru analizarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 aveau, conform Regulamentului de lucru al comisiei interne aprobat de primarul general al municipiului Bucureşti, următoarele atribuţii: "verificarea documentelor depuse de notificatori în sprijinul cererii; verificarea îndeplinirii procedurii de notificare; stabilirea drepturilor foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pentru restituirea în natură sau acordarea măsurilor reparatorii în echivalent;

Totodată, s-a reţinut ca, potrivit art. 2 din Dispoziţia Primarului general al municipiului Bucureşti nr. 199 din 23.03.2004, inculpaţii aveau "obligaţia de a verifica, analiza şi de a se pronunţa cu privire la soluţionarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, ce au ca obiect restituirea în natură a imobilelor". În această dispoziţie se prevedea totodată ca fişele posturilor să fie completate în mod corespunzător.

De asemenea, conform capitolului III din H.G. nr. 498/2003, pct. 1.1. lit. a), inculpaţii aveau ca obligaţie legală analiza fiecărei notificări şi a actelor doveditoare depuse şi întocmirea propunerii de soluţionare.

S-a mai reţinut şi ca inculpaţii F., I., D. şi G. aveau şi obligaţia îndeplinirii corespunzătoare a atribuţiilor incluse în secţiunea 28 din Regulament privind Direcţia Juridic, contencios şi legislaţie, stabilite pentru personalul din cadrul Serviciului analiză dosare şi emitere avize Legea nr. 10/2001, iar inculpata E., conform secţiunii 18 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Primăriei Municipiului Bucureşti aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 211 din 11.11.2004, privind Direcţia Evidenţa Imobiliară şi Cadastrală, în calitate de funcţionar public în cadrul Serviciului evidenţa proprietăţii, avea ca atribuţii şi activităţile prevăzute în sfera acestui serviciu, de natură a-i asigura datele şi informaţiile necesare îndeplinirii corespunzătoare a sarcinilor.

Pe cale de consecinţă, Curtea a constatat că, în cazul inculpaţilor B., D., C., G., I., F. şi E. nu au putut fi identificate dispoziţii cuprinse în legislaţia primară (înţeleasă ca lege adoptată de Parlamentul României, sau ordonanţă emisă de Guvernul României) care să reglementeze vreo atribuţie de serviciu în sarcina vreunuia dintre aceştia, cu incidenţă în speţa dedusă judecăţii, dimpotrivă, atribuţiile de serviciu ce le reveneau în calitatea lor de membri ai Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 sunt reglementate fie prin acte normative cu forţă inferioară (Hotărâre de Guvern), fie prin regulamente interne sau dispoziţii ale primarului, aşa cum s-a arătat anterior.

Prin urmare, prima instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite cele două condiţii reglementate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din data de 15 iunie 2017, ce trebuie reţinute cumulativ pentru a fi întrunite condiţiile de tipicitate în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, respectiv atribuţia de serviciu în exercitarea căreia se află făptuitorul şi pe care acesta o încalcă sau nu o îndeplineşte, să fie prevăzută expres de "lege", iar actul îndeplinit în exercitarea atribuţiilor de serviciu să încalce o dispoziţie cuprinsă în legislaţia primară, Curtea a dispus achitarea tuturor inculpaţilor (inclusiv a lui A., având în vedere lipsa prevederii în legea penală a infracţiunii la care s-a instigat), în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, inculpaţii B., F., E., G., A., D. şi C. precum şi subiecţii procesuali J. şi K., criticile punctuale formulate de către fiecare dintre apelanţi urmând a fi expuse cu ocazia analizării acestora.

La termenul din 3 aprilie 2018 inculpata G. a declarat că îşi retrage apelul.

Înalta Curte va analiza prioritar apelurile inculpaţilor, având în vedere împrejurarea că aceştia contestă situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond, chestiune ce nu este pusă în discuţie de apelul Ministerului Public, ale cărui critici se centrează exclusiv pe probleme de drept.

În ceea ce priveşte apelurile inculpaţilor F., E., B., D., C.

În esenţă, inculpaţii au criticat temeiul soluţiei de achitare, solicitând schimbarea acestuia în art. 16 lit. a) C. proc. pen. În susţinerea motivului de apel s-a arătat că instanţa de fond a preluat integral argumentele Ministerului Public, acesta din urmă fundamentându-şi învinuirea pe o serie de înscrisuri noi care nu se aflau la dosarul administrativ în momentul în care inculpaţii, în calitate de membri ai Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, l-au analizat şi care nici nu puteau fi obţinute de către aceştia.

S-a arătat că Legea nr. 10/2001 nu impunea dovada continuităţii dreptului de proprietate, întrucât aceasta se prezumă, şi că, în conformitate cu art. 1 din lege, sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revenea persoanelor care se pretind îndreptăţite, notificatorii fiind responsabili de actele pe care le depun. În cazul în care pentru imobil nu se putea face dovada formală a preluării, existenţa bunului în patrimoniul statului constituia o prezumţie de preluare abuzivă a imobilului. Totodată, s-a învederat că nu există nicio probă la dosar din care să rezulte că notificatorii nu erau persoane îndreptăţite, actele depuse de părţi fiind cele care au făcut dovada că L. a deţinut teren în zona respectivă.

Referitor la matricola nominală de locuitori împroprietăriţi în virtutea Legii Rurale din anul 1864 şi la tabela de constatare a numărului clăcaşilor, a categoriei lor şi a sumei de despăgubire cuvenită proprietarului s-a susţinut că acestea sunt două acte distincte, care demonstrează existenţa în patrimoniul lui L. a ambelor suprafeţe de teren. În susţinerea acestei concluzii s-a arătat că actele nu poartă aceeaşi dată iar sumele prevăzute pentru despăgubiri sunt diferite.

S-a mai susţinut că membrii Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 au formulat propunerea de restituire având în vedere Nota de reconstituire întocmită de către Direcţia de Evidenţă imobiliară şi Cadastru care era singura direcţie din cadrul primăriei ce deţinea arhiva cu planurile cadastrale şi doar aceasta avea autorizarea să efectueze eventuale verificări la Arhivele Statului, să constate dacă există alte acte decât cele care au fost depuse, trebuia să se deplaseze în teren, pentru a verifica şi identifica terenul. Această Direcţie, prin reprezentanţi, a verificat şi identificat terenul (oferindu-se o explicaţie cu privire la sensul termenilor "identificare" şi "delimitare"). Apelanţii inculpaţi au susţinut faptul că s-au întemeiat cu bună credinţă pe înscrisurile depuse de notificatori precum şi pe raportul de expertiză întocmit de către expertul T., fără a cunoaşte că acesta este întocmit în fals.

Înalta Curte constată nefondate toate aceste critici, reţinând că situaţia de fapt stabilită de către instanţa de fond este în totală concordanţă cu probatoriul administrat atât în cursul urmăririi penale cât şi al cercetării judecătoreşti, nefiind infirmată de cel administrat în prezenta cale de atac.

Instanţa de apel nu va mai relua întreaga situaţie de fapt, ci va evidenţia doar anumite aspecte punctuale din care rezultă dincolo de orice îndoială concluzia că actele existente la dosarul administrativ nu erau apte să conducă la soluţia propusă de inculpaţii membri ai Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte constată în primul rând faptul că la dosarul administrativ nu exista absolut nicio dovadă din care să rezulte că în decembrie 1945 moştenitorii lui L. mai deţineau în proprietate terenuri.

Din analiza actelor aflate la acest dosar constituit la Primăria Municipiului Bucureşti ca urmare a notificărilor formulate de O., Q., CC. şi S., ataşat la dosarul de urmărire penală, Înalta Curte reţine că s-au depus acte de stare civilă (certificate de naştere şi de deces), certificate de moştenitor, hotărâri judecătoreşti, din care rezulta că notificatorii sunt strănepoţi (O. şi S.), respectiv stră-strănepoţi ai lui L. (Q. şi CC.).

De asemenea, la dosar se regăsesc şi extrase din actele de evidenţă a locuitorilor din Judeţul Ilfov împroprietăriţi în virtutea Legii Rurale din 1864, respectiv matricola nominală de locuitori împroprietăriţi în virtutea Legii Rurale din anul 1864, eliberată de Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale în care se menţionează la numărul curent 115 pentru cătunul Herăstrău, locuitorul L. (încadrat la categoria cu 2 boi) cu o suprafaţă de 7 pogoane şi 19 prăjini şi copia extras de pe tabela de constatare a numărului clăcaşilor, a categoriei lor şi a sumei de despăgubire cuvenită proprietarului, eliberată de Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale care menţionează pentru comuna Herăstrău, la numărul curent 11, locuitorul clăcaş L., încadrat la categoria are să primească pentru claca făcută cu 2 boi 7 pogoane şi 19 prăjini.

Cele două înscrisuri demonstrau faptul că, în baza Legii rurale din 1864, numitul L., autorul notificatorilor a fost împroprietărit cu 7 pogoane şi 19 prăjini în cătunul Herăstrău pentru claca făcută cu doi boi în anul 1864.

Nu exista însă nicio dovadă din care să rezulte că aceasta suprafaţă de teren, în tot sau măcar în parte, corespunzător suprafeţei de 15.209,87 mp, ce a fost restituită, s-ar mai fi aflat în proprietatea moştenitorilor lui L. în anul 1945.

Totodată, în susţinerea notificărilor, la dosar a fost depusă adresa nr. x/14.06.2002 eliberată de Direcţia de impozite şi taxe locale sector 1 la solicitarea inculpatului A. din care rezultă că numiţii: V., L., W., X. şi Z. au figurat înscrişi la matricola agricolă/1952, poz. 141, cu teren agricol situat în comuna Herăstrău, Raion I.V. Stalin.

Înalta Curte constată că membrii comisiei puteau să observe cu uşurinţă, din datele de stare civilă şi certificatele de moştenitor depuse la dosarul administrativ că nu exista absolut nicio legătură succesorală sau de rudenie între notificatorii O., Q., CC., S. şi V., L., W., X. şi Z. De asemenea, Înalta Curte constată că din această adresă nu rezulta întinderea suprafeţei de teren înscrisă pe numele V., L., W., X. şi Z. astfel încât să acopere suprafaţa de 15.209,87 mp.

Apărarea inculpaţilor a contestat această concluzie reţinută şi de Curtea de apel, susţinând că ea s-ar întemeia doar pe depoziţia martorei Y. care nu a mai putut fi audiată în faţa primei instanţe şi care ar fi susţinut că V. este mama sa, iar L. este fratele său.

Astfel cum s-a arătat, lipsa legăturii dintre notificatori şi aceste persoane rezultă din simpla examinare a actelor de stare civilă existente la dosarul administrativ şi ea putea şi trebuia să fie observată de către membrii comisiei însărcinaţi cu analiza notificărilor. Mai mult, fiul lui L. decedase la 27.02.1943, astfel cum rezultă din certificatul de deces şi din certificatul de moştenitor depus la dosarul de notificare, şi, ca atare, nu putea figura înscris în matricola agricolă din anul 1952 şi nu putea fi aceeaşi persoană cu L. menţionat în adresa nr. x/14.06.2002 a Direcţiei de impozite şi taxe locale sector 1.

De asemenea, Înalta Curte reţine din "Fişa chestionar pentru impunerea la agricol pe anul 1953" că V., capul gospodăriei, deţinea 0,50 ha de teren în Herăstrău, iar L. era fiul acesteia şi avea vârsta de 26 de ani în anul 1953 .

Ca atare, este în afara oricărei îndoieli faptul că adresa nr. x/14.06.2002 se referea la alte persoane decât autorii notificatorilor, iar această concluzie are bază în primul rând actele de stare civilă şi înscrisurile oficiale provenite de la autorităţile statului, şi nu doar declaraţia martorei Y.

Înalta Curte constată că acestea au fost singurele acte în baza cărora inculpaţii, membri ai Comisiei, au concluzionat că terenul cu care a fost împroprietărit L. în anul 1864, respectiv suprafaţa de 7 pogoane şi 19 prăjini se mai afla la momentul anului 1945, deci după peste 80 de ani, în proprietatea unor moştenitori ai săi.

Înalta Curte reţine că, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stabileşte domeniul de aplicare al legii, aceasta constituindu-l imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, imobile ce se restituie, de regulă, în natură.

Pct. 1.1 din normele metodologice, subliniază faptul că domeniul de aplicare al legii vizează doar preluările abuzive ce au avut loc în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, singura excepţie expresă admisă de lege fiind rechiziţiile efectuate în temeiul Legii nr. 139/1940, accentuându-se că invocarea oricăror alte temeiuri de preluare abuzivă anterioare sau posterioare acestei perioade de referinţă nu este admisibilă. Aprecierea preluării ca fiind abuzivă este circumstanţiată în funcţie de mai multe elemente, la pct. 1.3 lit. a) prevăzându-se că incidenţa "preluării abuzive" nu este prezumată, ci, în funcţie de fiecare situaţie, entitatea obligată prin lege să soluţioneze notificarea, trebuie să aprecieze situaţia respectivă ca încadrându-se în prevederile legii - cazurile enunţate la art. 2 alin. (1) din lege. Pentru cazul special prevăzut la art. 11 din lege situaţia respectivă se încadrează atunci când deposedarea s-a făcut prin expropriere, preluarea fiind considerată a fi aprioric abuzivă (lipsa unor despăgubiri echitabile).

De asemenea, potrivit pct. 1.5., în cazul în care entitatea învestită cu soluţionarea notificării apreciază, pe baza actelor doveditoare depuse de persoana care se pretinde îndreptăţită şi pe baza analizei împrejurărilor de fapt şi drept ale situaţiei invocate în notificare, că:

a) preluarea nu a fost abuzivă (de exemplu: s-a primit o plată rezonabilă - Decretul nr. 223/1974; imobilul s-a înstrăinat de către proprietar - Legea nr. 4/1973, republicată, cu modificările ulterioare,

b) dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor nu sunt dovedite;

c) proprietarul nu avea vocaţia de a fi persoană îndreptăţită potrivit legii (de exemplu: este criminal de război, persoană ale cărei bunuri au fost confiscate ca pedeapsă complimentară, este renunţător şi altele asemenea), va emite o decizie motivată de respingere a notificării. În cazul în care se apreciază că notificarea respectivă a constituit un abuz din partea petentului, devin incidente prevederile art. 402 şi 403 din lege.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 printre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau prin echivalent erau persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, Normele metodologice statuând că, în cadrul procedurii administrative, sarcina probei deţinerii proprietăţii incumbă persoanei care pretinde dreptul (potrivit principiului actori incumbit probatio). Cu toate acestea, în cazul în care imobilul respectiv se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului, soluţionarea notificării se va face în funcţie şi de acest element, în cazul în care nu există acte doveditoare privind preluarea imobilului (faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă, deci fără titlu).

De asemenea, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, notificarea trebuia să cuprindă denumirea şi adresa persoanei notificate, elementele de identificare a persoanei îndreptăţite, elementele de identificare a bunului imobil solicitat, precum şi valoarea estimată a acestuia şi, conform art. 22 din aceeaşi lege, trebuia însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, trebuiau depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a legii.

Conform normelor metodologice prin "acte doveditoare", dispoziţiile legale fac referire la acte juridice translative de proprietate, actele juridice care atestă calitatea de moştenitor; orice acte juridice sau susţineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă; orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive, expertize, orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptăţită înţelege să le folosească în dovedirea cererii sale ori declaraţii notariale date de persoana care se pretinde îndreptăţită, pe propria răspundere, şi care sunt solicitate de unitatea deţinătoare sau de entitatea învestită cu soluţionarea notificării în scopul fundamentării deciziei.

Înalta Curte constată, aşadar, că una dintre condiţiile esenţiale prevăzute de lege pentru soluţionarea favorabilă a notificării era dovedirea calităţii de proprietar al imobilului la momentul deposedării abuzive, sarcina probei revenind notificatorilor, respectiv persoanele care se considerau îndreptăţite la restituirea imobilului.

Or, astfel cum rezultă din cele anterior reţinute, dincolo de faptul că înscrisurile existente la dosarul administrativ nu stabileau momentul preluării abuzive, modul de preluare a imobilului şi identitatea titularului dreptului de proprietate la momentul preluării abuzive, nu exista nici măcar o dovadă a faptului că la data de 6 martie 1945, în patrimoniul moştenitorilor lui L. se mai găsea dreptul de proprietate asupra terenului cu care acesta fusese împroprietărit prin reforma agrară din anul 1864.

Având în vedere intervalul extrem de mare de timp dintre momentul împroprietăririi, anul 1864, şi anul 1945 când au început preluările abuzive, "Matricola nominală de locuitori împroprietăriţi în virtutea Legii rurale" şi "Tabela de constatare a numărului clăcaşilor, a categoriei lor şi a sumei de despăgubire cuvenită proprietarului"nu puteau constitui o dovadă a dreptului de proprietate, întrucât în toată această perioadă de aproximativ 81 de ani, puteau să intervină o serie de acte care să conducă la transferul proprietăţii către terţe persoane (aşa cum în realitate s-a şi întâmplat).

Ca atare, întrucât notificatorii nu demonstraseră, prin actele depuse la dosar, existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului la momentul preluării abuzive, ci doar existenţa unui drept de proprietate în anul 1864 (şi aceasta nu asupra imobilului ce a făcut obiectul restituirii, împrejurare ce va fi analizată ulterior), potrivit art. 1.5 lit. b) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, notificarea trebuia respinsă.

În raport de această concluzie, toate celelalte apărări formulate sunt total lipsite de relevanţă, întrucât, problema esenţială în cauză este lipsa dovezii existenţei dreptului de proprietate, probatoriul administrat demonstrând şi faptul că, la momentul formulării notificărilor, suprafaţa de teren dobândită în urma reformei agrare din 1864, astfel cum se va arăta în cele ce urmează, fusese diminuată semnificativ, până la aproximativ 600 mp.

Toţi apelanţii inculpaţi (inclusiv A.) au invocat faptul că matricola nominală de locuitori împroprietăriţi în virtutea Legii Rurale din anul 1864, şi tabela de constatare a numărului clăcaşilor, a categoriei lor şi a sumei de despăgubire cuvenită proprietarului se referă, în realitate, la două suprafeţe de teren diferite, având în vedere faptul că ele conţin sume diferite care trebuiau achitate de L. cu titlu de despăgubiri. Prin aceasta apărare s-a tins să se demonstreze faptul că moştenitorii lui L. aveau dreptul la restituirea unor suprafeţe de teren.

Înalta Curte constată că cele două înscrisuri vizează aceeaşi suprafaţa de teren de 7 pogoane şi 19 prăjini dobândită în proprietate de către L. în temeiul art. 1 lit. a) pct. 2 din Legea din 15 august 1864 pentru regularea proprietăţii rurale, ipoteza avansată de apărare fiind neîntemeiată.

Astfel, conform art. 1 din Legea din 15 august 1864, "sătenii clăcaşi (pontaşi) sunt şi rămân deplini proprietari pe locurile supuse posesiunii (stăpânirii) lor, în întinderea ce se hotărăşte prin legile în fiinţă. Această întindere (peste locul ce au sătenii în vatra satului, pentru casă şi grădină) este:

a) În judeţele de dincoace de Milcov (Ţara Românească):

1. Pentru săteanul cu 4 boi şi o vacă, 11 pogoane;

2. Pentru săteanul cu 2 boi şi o vacă, 7 pogoane şi 19 prăjini;

. . . . . . . . . .

Art. 11 - Drept clacă, dijmă şi celelalte sarcini desfiinţate prin decretul de faţă, se va da stăpânilor de moşii, odată pentru totdeauna, o despăgubire după cum se regulează la cap. III.

. . . . . . . . . .

Cap. III.

Despre determinarea preţului răscumpărării clăcii şi celorlalte sarcini

Art. 22 - Sătenii pentru răscumpărarea clăcii, a dijmei şi celorlalte sarcini, care s-au desfiinţat prin prezentul decret, vor plăti pentru dobânzi şi amortismente pe fiecare an, într-un termen de 15 ani, cel mult, şi în monedă după cursul visteriei, conform alăturatei tabele, însă:

Cel cu 4 boi şi o vacă, RON 133.

Cel cu 2 boi şi o vacă, RON 100, parale 24.

Cel cu mâinile şi o vacă, RON 71, parale 20.

Săteanul din satele de munte de peste Milcov, va plăti pe fiecare an:

Cel cu 4 boi şi o vacă, RON 94, parale 10.

Cel cu 2 boi şi o vacă, RON 73, parale 2.

Cel cu mâinile şi o vacă, RON 51, parale 36.

Această plată se va răspunde odată şi în aceleaşi termene cu dările fiscale.

Art. 23 - Suma pentru răscumpărare se determină, înmulţindu-se cu dobânda legală de 10% preţul în bani al clăcii şi al dijmei. Aşadar, proprietarii de moşii vor avea a primi în tot:

a) Pentru sarcinile săteanului ce are pământ, pentru patru boi şi o vacă, RON 1521, parale 10;

b) Pentru ale celui cu doi boi şi o vacă, RON 1148, parale 20;

c) Pentru ale celui cu mâinile şi o vacă, RON 816.

Pentru săteanul din satele de munte de peste Milcov:

a) Pentru sarcinile celui cu patru boi şi o vacă, RON 1076;

b) Pentru ale celui cu doi boi şi o vacă, RON 834, parale 1 1/2;

c) Pentru ale celui cu mâinile şi o vacă, RON 592, parale 2.

Art. 24 - Pentru a se constata numărul clăcaşilor după fiecare moşie, deosebitele lor categorii, precum şi suma de despăgubire cuvenită proprietarului după art. 23, se instituie în fiecare plasă câte o comisiune compusă de un delegat, ales de toţi proprietarii plăşei, de un delegat ales de consiliile comunale ale satelor locuite de clăcaşi, şi de un delegat al fiscului.

Aceste comisiuni vor fi datoare, în termen de opt luni de la instituirea lor, a săvârşi lucrarea.

Art. 25 - Constatările prescrise în articolul precedent se vor face de comisiuni, după status-quo, din ziua promulgării acestui decret.

Art. 26 - Încheierile acestor comisiuni, la caz de nemulţumire a părţilor interesate, sunt supuse la recurs către consiliile judeţene sau către comitetele permanente.

Art. 27 - În contra hotărârilor consiliilor judeţene sau ale comitetelor permanente, Consiliul de Stat se rosteşte în ultima instanţă asupra recursului."

Se constată că dispoziţiile legale nu permiteau împroprietărirea de două ori a aceleiaşi persoane. S-a susţinut de către apărare că este posibil ca L. să fi declarat de două ori câte doi boi, pentru a obţine o suprafaţă de teren mai mare decât cea pe care ar fi obţinut-o dacă declara 4 animale (14 pogoane în loc de 11 pogoane). Această ipoteză nici nu era obiectiv posibilă, întrucât sătenii clăcaşi deveneau proprietari "peste locul ce au sătenii în vatra satului, pentru casă şi grădină" şi este contrazisă de matricola nominală din cuprinsul căreia nu rezultă că L. ar fi fost împroprietărit de două ori cu câte 7 pogoane şi 19 prăjini.

Matricola nominală cuprindea toţi locuitorii din judeţul Ilfov ce au obţinut dreptul de proprietate asupra unor suprafeţe de pământ corespunzător numărului de animale (cu 4 boi, cu doi boi sau cu mâinile) şi stabilea, potrivit art. 22 din lege, şi suma pe care sătenii trebuiau să o plătească cu titlu de "dobânzi şi amortismente pe fiecare an, într-un termen de 15 ani, cel mult", pentru răscumpărarea clăcii, a dijmei şi celorlalte sarcini, care s-au desfiinţat. În cazul lui L. această suma a fost de 100 RON şi 24 parale, conform art. 22 alin. (1) din lege.

Tabela de constatare a numărului clăcaşilor, a categoriei lor şi a sumei de despăgubire cuvenită proprietarului s-a întocmit în temeiul art. 24 din lege, şi acesta stabilea, conform art. 23 din acelaşi act normativ, "suma datorită de clăcaş dacă clăcaşul o plăteşte anual" către proprietar; în cazul lui L. din Judeţul Ilfov, Plasa Dâmboviţa, comuna Herăstrău, astfel cum rezultă din tabela aceasta a fost de 1148 RON şi 40 de parale, proprietar fiind statul (în extrasul eliberat de Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale există o eroare materială referitoare la suma, aceasta fiind menţionată 111,8 RON şi 40 p). Această suma putea fi contestată, conform art. 26, 27 din lege.

Ca atare, sumele diferite menţionate în cuprinsul celor două înscrisuri vizează aceeaşi suprafaţă de teren de 7 pogoane şi 19 prăjini şi au fost stabilite în temeiul unor dispoziţii distincte din Legea din 15 august 1864 pentru regularea proprietăţii rurale (art. 22 şi 23).

Astfel cum s-a arătat anterior, mare parte din această suprafaţă de teren de 7 pogoane şi 19 prăjini nu se mai afla în proprietatea moştenitorilor lui L. în martie 1945.

Astfel, din adresele nr. x/28.05.2008, nr. y/24.03.2008 Primăriei Municipiului - Direcţia Generală de Dezvoltare, Investiţii şi Planificare Urbană şi hotărârile judecătoreşti depuse la dosar, Înalta Curte reţine că o parte din suprafaţa de teren cu care fusese împroprietărit L. în anul 1864 fusese expropriată pentru cauză de utilitate publică pentru constituirea Parcului Naţional Herăstrău, conform legilor din anii 1910 şi 1912, promulgate prin Decretele regale nr. 3938/1910 şi nr. 2412/1912. Prin Sentinţa civilă nr. 975/21.12.1921 pronunţată de Tribunalul Ilfov, s-a declarat expropriat pentru cauza de utilitate publică terenul de cultură în suprafaţă de 7954 şi 47 m.p, situat în întregime în comuna Băneasa, Cătunul Herăstrău, proprietate a lui GG. pentru utilitate publică. De asemenea, din Deciziunea comisiunii de arbitrii nr. 46 din 04 aprilie 1930, Deciziunea nr. 16 din 24 septembrie 1930 a Curţii de Apel din Bucureşti, secţia I, estimaţiunii de expropriere nr. 762 P, Certificatului de plată nr. x P, rezultă exproprierea de către Primăria Municipiului Bucureşti, pentru cauză de utilitate publică, a imobilului - teren de cultură în suprafaţă de 13.527,89 mp situat în Comuna Băneasa - Herăstrău - proprietatea lui L. care a semnat procesul-verbal de predare a acestui imobil. Suplimentar faţă de aceste suprafeţe la care a făcut referire şi instanţa de fond, Înalta Curte reţine cu L. a mai încasat despăgubiri în cuantum de 25722 RON şi pentru o altă suprafaţă de 857 mp expropriată tot în interesul realizării Parcului Naţional Herăstrău, prin dec. C.arb. nr. 47/1930 şi dec. C apel SII nr. 13/1931 .

Rezultă, aşadar, că din suprafaţa totală de aproximativ 38.800 mp (echivalentul a 7 pogoane şi 19 prăjini) o suprafaţă de cca 22.400 mp fusese expropriată în vederea constituirii Parcului Naţional Herăstrău.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că în anul 1938 a fost emis Decretul-lege nr. 115 din 27 aprilie 1938 privind unificarea Cărţilor Funciare, în temeiul dispoziţiilor art. 165 şi 166 din actul normativ, numita U. a declarat imobilele aflate în proprietatea tatălui său L., dobândite prin moştenire de la tatăl acestuia L. Din examinarea proceselor-verbal de înscriere în Cartea Funciară nr. x/1940/676 din 05.11.1941 şi a extraselor de carte funciară, rezultă că, în anul 1941 L. avea în proprietate, dobândită prin moştenire de la tatăl său L., o suprafaţa de teren de 1 hectar şi 1.180 mp situat în şoseaua Herăstrău - Băneasa, figura H, şi o casă "având parter şi două odăi" (proces-verbal de carte funciară nr. x/1940/676 din 05.11.1941); imobilul situat în Fundătura Năvodului, nr. 5, compus din teren de 278 mp şi o casă cu parter aparţinând lui L. dobândit prin moştenire de la tatăl său L. (conform procesului-verbal de carte funciară nr. x/1940/1568 din 12.11.1941); imobilul situat în Fundătura Năvodului, nr. 2, compus din 276 mp loc viran, aparţinând în întregime lui L. dobândit prin moştenire de la tatăl său L. (prin procesul-verbal de carte funciară nr. x/1940/1570 din 19.03.1942).

Ca atare, Înalta Curte constată că acestea bunuri înscrise în Cartea Funciară sunt singurele bunuri imobile cu privire la care există dovezi că se aflau în patrimoniul lui L. în perioada anilor 1941 - 1942.

Instanţa de apel mai reţine că, prin Sentinţa civilă nr. 4832/25.03.1999 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. x/1999 s-a admis cererea formulată de O. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, dispunându-se ca pârâtul să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 11.180 mp situat în Bucureşti, şoseaua x nr. 1.

Cele anterior reţinute, rezultate din înscrisurile administrate în cauză, sunt confirmate şi de martora CC., care, în cursul urmăririi penale a arătat că a aflat de la bunica sa U. că terenurile deţinute L. în Parcul Herăstrău pe lângă Lacul Băneasa, dobândite prin moştenire de la tatăl său, au fost expropriate pentru înfiinţarea parcului, plătindu-se despăgubirile cuvenite. De asemenea, tot din declaraţia martorei rezultă că celelalte proprietăţi care au aparţinut lui L. au fost transmise fiicelor sale FFF. şi HH., iar fiului său II. i-a transmis un teren de aproximativ 10.000 mp în zona Herăstrău pe strada x, martora precizând şi faptul că L. a vândut o proprietate pe strada x către JJ.. Martora CC. a mai arătat că, la momentul decesului, L. mai deţinea trei proprietăţi, respectiv un teren în suprafaţă de 1 hectar şi 1180 mp pe Şoseaua Herăstrău Băneasa, figura H (fostă Şoseaua Voievodul Mihai), un teren în suprafaţă de 276 mp pe strada x, nr. 2 şi terenul cu locuinţă din strada x nr. 5, precizând că primele două imobile au fost înregistrate în anul 1952 de bunica sa U. la Serviciul de impozite şi taxe şi au fost folosite de aceasta până la momentul preluării de către stat, iar imobilul din strada x, nr. 5 a fost utilizat de către KK. până când aceasta a fost expropriată de stat .

Rezultă, aşadar, că, la momentul formulării notificărilor, suprafaţa de teren dobândită în urma reformei agrare din 1864 fusese diminuată semnificativ, astfel că la momentul formulării notificărilor, aceasta consta doar în suprafeţele de 276, respectiv 278 mp.

Este adevărat faptul că inculpaţii, membri ai Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 nu erau obligaţi să facă toate aceste verificări ce au fost dispuse de către procuror în cursul urmăririi penale, întrucât sarcina probei incumba persoanei care pretindea dreptul.

Inculpaţilor nici nu li se reproşează neefectuarea acestor demersuri, ci faptul că au întocmit referatul prin care au propus restituirea în natură a suprafeţei de 15.209,87 mp, teren situat în Aleea x, zona Gării Băneasa, în condiţiile în care actele de la dosarul administrativ nu erau apte să demonstreze un element esenţial, respectiv existenţa dreptului de proprietate asupra terenului revendicat la momentul deposedării abuzive, situaţie în care notificările trebuiau respinse pentru acest motiv. Împrejurarea că terenul revendicat se afla în proprietatea statului şi legea instituie sub acest aspect o prezumţie relativă de preluare abuzivă este în cauză lipsită de relevanţă, întrucât aceasta nu exonera de obligaţia de verificare a titularului dreptului de proprietate la acel moment, neputându-se pronunţa o soluţie de restituire a unui imobil doar în considerarea faptului că acesta se găseşte în patrimoniul statului.

Probatoriul expus anterior vine să susţină doar faptul că acest drept nici nu exista şi demonstrează că prin fapta inculpaţilor s-a produs un prejudiciu, constând în pierderea de către partea civilă a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 15.209,87 mp situat în Aleea x din 06.04.2005 de restituire în favoarea unor persoane care nu aveau absolut nici un drept asupra lui.

Astfel cum s-a arătat şi anterior, toate celelalte apărări invocate de către inculpaţi în calea de atac a apelului, referitoare la faptul că nu au cunoscut împrejurarea că raportul de expertiză care stabilea amplasamentul imobilului şi care a stat la baza emiterii dispoziţiei de restituire este fals, la confuziile generate de modalitatea în care erau expuse concluziile acestui raport, respectiv faptul că nu ar exista diferenţe între termenii delimitat şi identificat, sunt lipsite de relevanţă chiar şi în situaţia în care s-ar constata că sunt întemeiate, întrucât, ceea ce li se reproşează în primul rând este lipsa dovezilor privind existenţa în patrimoniul moştenitorilor lui L. a dreptului de proprietate la momentul deposedării abuzive, drept care, astfel cum s-a demonstrat, nici nu mai exista.

Înalta Curte reţine, însă, că din examinarea raportului de expertiză rezultau o serie de neregularităţi ce puteau fi sesizate de către membrii comisiei, chiar dacă nu au cunoscut faptul că acesta cuprinde date nereale şi nu a fost întocmit de expertul T. Astfel, notificările depuse în numele lui Q. la dosarul administrativ indicau ca amplasament al terenului deţinut de L., Şoseaua x, sector 1 situată în zona Herăstrău, iar expertiza extrajudiciară delimita un amplasament din cu totul altă zonă, respectiv Aleea x, în zona Băneasa, inculpaţii putând lesne constata această contradicţie. Mai mult, chiar din cuprinsul raportului de expertiză rezulta faptul că nu au existat acte care să conducă la stabilirea amplasamentului, formei şi dimensiunilor terenului, astfel că identificarea acestuia s-a realizat exclusiv pe baza declaraţiilor lui Q. şi J..

Considerentele anterioare demonstrează caracterul total nefondat al apărărilor inculpaţilor, singurul motiv pentru care răspunderea lor penală nu poate fi angajată pentru prejudicierea Primăriei Municipiului Bucureşti prin încălcarea legii în exercitarea atribuţiilor de serviciu fiind, astfel cum a arătat şi prima instanţă, ale cărei concluzii vor fi menţinute în apel (aspect ce urmează a fi detaliat în apelul formulat de Ministerul Public), decizia Curţii Constituţionale nr. 406/2016, care a restrâns sfera de incidenţa a infracţiunii de abuz în serviciu.

Asupra apelului declarat de inculpatul A.

Prin motivele de apel apărarea inculpatului a criticat temeiul soluţiei de achitare, solicitându-se, în principal, pronunţarea unei soluţii în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi, în subsidiar, în temeiul art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

În acest sens, pe de o parte, s-a contestat situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, şi, pe de altă parte, s-a susţinut că pentru a se putea reţine infracţiunea de abuz în serviciu în forma de participaţie a instigării, sub aspectul laturii subiective era necesar să se demonstreze ca inculpatul A. a acţionat cu intenţie, însă această împrejurare nu este susţinută de materialul probator administrat.

În dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat că notificările nu au fost formulate de către inculpatul Constantinescu, ci de notificatori în anul 2001, contractele de mandat şi de cesiune fiind încheiate ulterior, în anul 2002. În ceea ce priveşte actele emise de către Arhivele Naţionale, s-a arătat că acestea sunt adresate lui A. în anul 2003, însă, anterior acestui an, se regăsesc în dosarul administrativ aceleaşi acte, respectiv Matricola nominală de locuitori împroprietăriţi în virtutea Legii rurale şi din Tabela de constatare a numărului clăcaşilor, a categoriei lor şi a sumei de despăgubire cuvenită proprietarului, fiind emise celorlalţi notificatori Q., K. şi S. Referitor la cererea adresată către D.I.T.L., s-a susţinut că modul în care a fost redactat răspunsul de către funcţionarul public nu i se poate imputa inculpatului A.. Mai mult, aceeaşi adresă, identică, se regăseşte în dosarul conexat privind pe S.. S-a mai susţinut că toate actele din dosarul administrativ poartă semnătura avocatului WW., care în aceeaşi măsură a avut calitatea de mandatar ca şi A., alături de TT.

S-a mai arătat că în cauză nu au fost administrate probe care să susţină teza acuzării referitoare la faptul că cele două înscrisuri, matricola nominală de locuitori împroprietăriţi în virtutea Legii Rurale din anul 1864 şi tabela de constatare a numărului clăcaşilor, a categoriei lor şi a sumei de despăgubire cuvenită proprietarului, reprezintă unul şi acelaşi titlu de proprietate, o dovadă în acest sens fiind împrejurarea că în cele două acte diferă locaţia, numărul actului, şi valorarea despăgubirilor. Pe de altă parte, plecând de la premisa că este corect ceea ce acuzarea a reţinut, s-a învederat faptul că nu a fost dovedită în vreun fel intenţia lui A. de a obţine ilicit teren pentru sine sau pentru altul, nu s-a dovedit că vreun act din cele depuse de către apelant este fals.

Referitor la raportul de expertiză întocmit de expertul T., s-a susţinut că în mod greşit acuzarea a reţinut că a fost depus de inculpat neexistând nicio dovadă în acest sens. S-a invocat faptul că în raportul de expertiză se menţionează că la efectuarea acestuia a participat Q., nu A. şi că din celelalte probe administrate în cauză nu rezultă că raportul de expertiză a fost depus de către inculpatul A.

S-a arătat că acuzarea a plecat de la premisa că inculpatul A., anterior demersului de la primărie, a formulat acţiunea în revendicare, însă nici această variantă nu are suport probator, în realitate inculpatul nici nu a avut cunoştinţă de existenţa vreunui dosar având acest obiect. În acest sens, s-a arătat că acţiunea civilă a fost promovată în anul 2003, pe când notificările erau formulate în anul 2001, că acţiunea a fost formulată de către Q., J. şi K., prin avocat XX., care a depus contractul de asistenţă juridică semnat de către aceştia, a participat la expertizele făcute în cadrul dosarului şi nu a menţionat vreodată că inculpatul A. a fost prezent în dosarul de revendicare sau că s-a ocupat de vreo expertiză. De asemenea, din declaraţiile expertului T., a rezultat faptul că acesta că nu îl cunoaşte pe A. şi nu a intrat vreodată în contact cu el. S-a mai susţinut că inculpatul nu a fost niciodată proprietarul terenului, nu a încasat vreo sumă de bani, o dovadă în acest sens fiind şi faptul că după emiterea dispoziţiei Primăriei Municipiului Bucureşti, terenul a fost intabulat direct pe numele lui TT.

Un al doilea motiv de apel a vizat greşita încadrare juridică dată faptei de către prima instanţă, arătându-se că art. 132 din Legea nr. 78/2000 a fost introdus prin Legea nr. 521/2004, care a intrat în vigoare la data de 03 decembrie 2004, deci ulterior săvârşirii faptelor reţinute în sarcina inculpatului A.. S-a susţinut că acuzarea nu a indicat nici data când a început actul de instigare, nici data când s-a finalizat ultimul act de instigare. Din descrierea faptelor în ceea ce îl priveşte pe inculpat, rezultă că acesta ar fi efectuat notificările şi că ar fi obţinut adresa de la D.I.T.L. în anul 2002. Ca atare, data ultimei fapte pe care inculpatul se presupune că a săvârşit-o este 12.06.2002, dată la care nu intrase în vigoare Legea nr. 521/2004, astfel încât consideră că această agravantă (art. 132 din Legea nr. 78/2000) nu îi este aplicabilă inculpatului A.

Înalta Curte constată că probatoriul administrat în cauză infirmă categoric toate apărările formulate de inculpat, instanţa de apel reţinând că aceasta a fost promotorul acţiunilor care au condus la împroprietărirea ilicită cu terenuri ce nu au aparţinut niciodată numitului L. sau moştenitorilor acestuia.

Astfel cum s-a demonstrat în cele ce preced, Înalta Curte reţine că este în afara oricărei îndoieli împrejurarea că matricola nominală de locuitori împroprietăriţi în virtutea Legii Rurale din anul 1864 şi tabela de constatare a numărului clăcaşilor, a categoriei lor şi a sumei de despăgubire cuvenită proprietarului se referă la aceeaşi suprafaţă de teren de 7 pogoane şi 19 prăjini din cătunul Herăstrău, nr. 115 pentru claca făcută cu doi boi cu care a fot împroprietărit numitul L.

Această împrejurare era cunoscută de O., de moştenitorii acestuia Q., J. şi K. şi, astfel cum se va demonstra în cele ce succed, şi de către inculpatul A..

În acest sens, Înalta Curte reţine că prin notificarea înregistrată la Biroul de executori judecătoreşti M. şi N. sub nr. x din 20.08.2001, în baza Legii nr. 10/2001, O. a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti, în calitate de moştenitor al defunctului L., restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 20.000 mp situat în Bucureşti, Şoseaua x, pe malul lacului Herăstrău (fost cătunul Herăstrău, nr. 115). O. a ataşat acestei notificări ambele înscrisuri, respectiv extras din "Matricola nominală de locuitori împroprietăriţi în virtutea Legii rurale" şi din "Tabela de constatare a numărului clăcaşilor, a categoriei lor şi a sumei de despăgubire cuvenită proprietarului"

De asemenea, din declaraţiile martorilor J. şi K. rezultă că aflaseră de la tatăl lor faptul că acesta trebuia să mai recupereze 20.000 mp, întrucât suprafaţa de 11.180 mp fusese deja redobândită pe cale judecătorească în urma acţiunii introduse la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. x/1999, conform Sentinţei civile nr. 4832/25.03.1999, prin care s-a admis cererea formulată de O. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, dispunându-se ca pârâtul să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 11.180 mp situat în Bucureşti, şoseaua x nr. 1 . Totodată, martora K. a susţinut implicarea inculpatului A., O. consultându-l în mai multe rânduri şi tot acesta a găsit şi clienţii cumpărători pentru acest teren . Tot în acest context, se reţine şi declaraţia martorului LL. care a arătat că îl cunoaşte pe inculpatul A. din anul 1999, întrucât a participat la execuţia unor documentaţii tehnice pentru număr cadastral pentru un teren situat în y în suprafaţă de 11.000 mp (cel obţinut prin Sentinţa civilă nr. 4832/25.03.1999 - s.n.), al cărui proprietar sau mandatar era acesta şi că ulterior a mai colaborat cu acesta, fără însă să îşi amintească exact la ce lucrări.

Relevante sub aspectul implicării inculpatului A. în problemele legate de succesiunea familiei J. sunt şi declaraţiile martorei YY., notar public, care a arătat că în anul 1998 a deschis procedura succesorală după defuncta ZZ. în baza unei cereri formulată de O., fiind emis certificatul de moştenitor nr. x/1.07.1008 prin care s-a stabilit calitatea de moştenitor a lui L., fiicei acestuia ZZ., iar la 29.07.1998 a emis certificat de moştenitor prin care a stabilit că O. este moştenitorul defunctei ZZ.. A mai arătat că la dezbaterea succesiunii O. a venit însoţit de A., persoană pe care o cunoştea. De asemenea, martora a mai susţinut că după decesul lui O., A. a fost cel care a ridicat certificatul de moştenitor nr. x/17.09.2001.

După decesul O., care formulase notificarea pentru suprafaţa de 20.000 mp la care a ataşat ambele acte, inculpatul A. este cel care, prin avocatul WW. şi prin intermediul Biroului executorului judecătoresc P. a formulat două notificări înregistrate la sub nr. x din 09.11.2001 în baza Tabelei de constatare a numărului clăcaşilor, a categoriei lor şi a sumei de despăgubire cuvenită proprietarului şi 3083 din 09.11.2001 în baza Matricolei nominale de locuitori împroprietăriţi în virtutea Legii rurale, în numele lui Q. a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti, în calitate de moştenitor al defunctului L., restituirea în natură a terenului situat în Bucureşti, zona Herăstrău, sector 1 în baza Legii nr. 10/2001. Mai mult, Înalta Curte reţine că din cuprinsul notificărilor rezultă că cererea nu ar fi limitată doar la suprafaţa de 20.000 mp, astfel cum se solicitase anterior de O., ci implicit se cerea restituirea întregii suprafeţe de teren rezultată din cele două înscrisuri. De altfel, cu ocazia soluţionării notificării nr. 3083, comisia a propus restituirea în natură a terenului de 15209,87 mp şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru restul de 3,5 ha teren. În acest context este de amintit că inculpatul A. cunoştea faptul că suprafaţa de 11.180 mp fusese deja redobândită pe cale judecătorească în urma acţiunii introduse la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Deşi în apel se contestă implicarea sa, Înalta Curte reţine că inculpatul A. a recunoscut în declaraţia din cursul urmăririi penale faptul că el a fost cel care depus aceste notificări, împrejurarea confirmată şi de către martorul WW., care a arătat că "la sfârşitul anului 2001, pe baza unor documente puse la dispoziţie de A. în temeiul Legii nr. 10/2001 am depus la executorul judecătoresc P. o notificare în numele lui Q. cu privire la un imobil (teren) situat în municipiul Bucureşti zona Herăstrău Sector I".

Instanţa de apel reţine că, la data de 26.04.2002 între J., Q. şi K., pe de o parte, în calitate de mandanţi şi TT., A. şi WW., în calitate de mandatari, s-au încheiat două contracte de mandat autentificate sub nr. x şi 683 din 26 aprilie 2002 prin care mandatarii erau împuterniciţi să realizeze toate demersurile necesare pentru recuperarea dreptului de proprietate cu privire la două terenuri: terenul în suprafaţă de 7 pogoane şi 19 prăjini situat în Bucureşti, fostul cătun Herăstrău, conform procesului-verbal nr. crt. 115 (matricola) şi terenul în suprafaţă de 7 pogoane şi 19 prăjini situat în Bucureşti, fostul cătun Herăstrău, conform procesului-verbal nr. crt. 11 (tabela de constatare a numărului clăcaşilor a categoriei lor şi a sumei de despăgubiri cuvenită proprietarului). Înalta Curte constată că acest mandat era remunerat, iar remuneraţia consta în cote indivize de 1/1 din dreptul de proprietate asupra terenurilor sau în cazul în care se acordau despăgubiri, cuantumul remuneraţiei se situa la 1/1 din indemnizaţia primită.

În aceeaşi zi şi la acelaşi cabinet notarial YY., s-au încheiat şi două contracte de cesiune de drepturi litigioase, autentificate sub numerele 680 şi 681, între J., Q. şi K. în calitate de vânzători şi Q. şi A., în calitate de cumpărători, prin care primii, pentru suma de câte 30.000.000 RON, înstrăinau drepturile litigioase asupra terenurilor în terenul în suprafaţă de 7 pogoane şi 19 prăjini situat în Bucureşti, fostul cătun Herăstrău, conform procesului-verbal nr. crt. 115 (matricola) şi în suprafaţă de 7 pogoane şi 19 prăjini situat în Bucureşti, fostul cătun Herăstrău, conform procesului-verbal nr. crt. 11 (tabela de constatare a numărului clăcaşilor a categoriei lor şi a sumei de despăgubiri cuvenită proprietarului) - filele x d.u.p. Referitor la Q., aceasta era o persoană în vârstă, fiind născută în anul 1923, şi în imposibilitate de a se deplasa - împrejurare ce rezultă din cererile făcute în anul 2004 notarului Public AAA., de a se deplasa la domiciliul său în vederea încheierii unui alt contract de cesiune de drepturi litigioase, de data aceasta de la S.).

Fiind audiată cu privire la încheierea acestor acte, notarul public YY. a arătat că A. şi WW. au fost cei care au susţinut că cele două înscrisuri (tabela şi matricola) reprezintă două titluri de proprietate diferite.

Înscrisul sub semnătură privată prezentat de apărare instanţei de apel, în care, în vederea efectuării unor expertize topografice, J., Q. şi K. printr-o declaraţie olografă comună din 28.04.2002, la două zile de la încheierea contractelor anterior menţionate, învederau că tatăl lor l-ar fi arătat nişte suprafeţe de teren pe care familia sa le-ar fi deţinut şi le-ar fi folosit pentru agricultură, nu corespunde adevărului şi nu este nicidecum de natură a-l disculpa pe inculpat. Martora K. a arătat în faţa Înaltei Curţi circumstanţele în care i s-a solicitat semnarea înscrisului precum şi faptul că datele nu sunt reale, fiindu-le dictate de către o persoană necunoscută, pe nume BBB., care i-a condus la un birou notarial (declaraţia nefiind însă autentificată). De altfel, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, martorii J. şi K. au arătat constant că aflaseră de la tatăl lor faptul că acesta trebuia să mai recupereze 20.000 mp.

Ca atare, în raport de materialul probator anterior expus, Înalta Curte reţine că inculpatul A. este cel care a iniţiat toate demersurile în baza celor două înscrisuri în vederea reconstituirii dreptului de proprietate, implicându-se activ în acţiunile civile anterioare promovate de către O., astfel că acesta cunoştea, la fel ca şi toţi ceilalţi membri ai familiei, întinderea reală a proprietăţii aparţinând moştenitorilor lui L.

Sub acest din urmă aspect al întinderii dreptului de proprietate, Înalta Curte reţine că, la data de 15 mai 2001, O. a solicitat Direcţiei Impozite şi Taxe locale din cadrul Sectorului 1 Bucureşti, date cu privire la rolul terenului şi al casei deţinute de L. sau L. în str. x, com. Herăstrău, plasa Dâmboviţa, ataşând, ca şi în cazul notificărilor, ambele înscrisuri, respectiv tabela şi matricola.

La data de 02.07.2001, Direcţiei Impozite şi Taxe Locale din cadrul Sectorului 1 Bucureşti i-a comunică faptul că au figurat cu rol fiscal "moştenitorii L.", pentru imobilul din str. x compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 300 mp conform declaraţiei de impunere nr. x/13.02.1952, iar prin Decizia nr. 518/02.04.1960 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului I.V. Stalin imobilul compus din construcţie şi teren, fostă proprietate a moştenitorilor lui L. a fost trecut în proprietatea statului, acestea fiind singurele date pe care le deţin.

Având în vedere acest răspuns, care limita suprafaţa de teren ce mai putea fi revendicată la 300 mp, la data de 12.06.2002, inculpatul A., în calitate de cumpărător al drepturilor litigioase de la moştenitorii legali, a solicitat Direcţiei de impozite şi taxe locale sector 1 eliberarea unei adeverinţe din care să reiasă rolul familiei L., fără a specifica strada pe care se afla terenul menţionat iniţial în notificarea lui O., invocând o zonă mai extinsă, respectiv "terenul situat în sectorul 1 Bucureşti" .

În acest fel a fost obţinută adresa nr. x/14.06.2002, potrivit căreia "numiţii V., L., W., X. şi Z. au figurat înscrişi la matricola agricolă 1953, poz. 141 cu teren agricol situat în comuna Herăstrău, raionul I.V. Stalin", pe care acesta a depus-o ca act doveditor la dosarul administrativ pentru justificarea formală a dreptului de proprietate, cunoscând faptul că nu exista absolut nicio legătură succesorală sau de rudenie între persoanele de la care cumpărase drepturile litigioase şi numiţii V., L., W., X. şi Z., fiind o simplă coincidenţă în privinţa numelui L.. De altfel, aşa cum s-a arătat anterior, invocarea zonei întregului sector 1 Bucureşti a fost făcută, în mod evident, în scopul obţinerii unor date cu referire la numele L., dat fiind datele obţinute anterior.

De asemenea, Înalta Curte reţine că inculpatul A. este cel care a introdus o acţiune la Tribunalul Bucureşti, înregistrată sub nr. x/2003, prin care a solicitat, în numele notificatorilor, şi a obţinut revendicarea unei suprafeţe de teren de 39.897 mp (echivalentul a 7 pogoane şi 19 prăjini) situate în Bucureşti, Calea x, folosind ca act doveditor copia extras după Matricola nominală de locuitori împroprietăriţi în virtutea Legii Rurale din anul 1864 eliberată şi legalizată de Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale sub nr. x din 26.07.2001.

În ceea ce priveşte acest dosar civil, deşi prin rechizitoriu s-a dispus disjungerea cauzei şi continuarea cercetărilor, Înalta Curte va face o analiză a circumstanţelor în care a fost obţinută suprafaţa de teren de 39.897 mp din Calea x, sector 2 având în vedere faptul că introducerea de către inculpat a acestei acţiuni a fost analizată ca un element al relei sale credinţe întrucât, folosindu-se de acelaşi titlu de proprietate a promovat o acţiune pe cale administrativă şi alta judiciară, iar această împrejurare este contestată de către apărare.

Înalta Curte constată că tot probatoriul administrat în cauză, aflat la dosarul de urmărire penală, confirmă implicarea directă a inculpatului A. în promovarea acestei acţiuni, în urmă căreia, pe baza unor acte care nu corespund adevărului şi asupra cărora planează extrem de serioase suspiciuni de fals, folosind acelaşi mod de operare ca în cauza ce face obiectul acuzaţiei, s-a reuşit scoaterea din patrimoniul statului a terenului în suprafaţă de 39.897 mp din Calea x.

Deşi în apel se susţine de către apărare lipsa totală de implicare în acest litigiu civil, Înalta Curte reţine că în prima sa declaraţie inculpatul A. a recunoscut faptul că "la începutul anului 2003, prin avocat CCC. am formulat acţiune la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă pentru recuperarea dreptului de proprietate asupra terenului de 7 pogoane şi 19 prăjini... pe data de 09.03.2004 a fost întocmit un proces-verbal de predare primire între reprezentanţii primăriei Sectorului 2 Bucureşti şi mandatarii menţionaţi în acte, respectiv eu, TT. şi WW.. După toate aceste formalităţi am vândut terenul respectiv tot în anul 2004 lui DDD.".

Această declaraţie este confirmată şi de împuternicirea avocatului CCC. care cuprinde menţiunea că aceasta este împuternicită de "Q., J. şi K., prin procurator A." .

J., Q. şi K., persoanele menţionate ca reclamanţi în cererea de chemare în judecată, vânduseră din 26.04.2002 drepturile litigioase către A. şi Q. (persoană în vârstă de 80 de ani în anul 2003 şi netransportabilă) şi nici au ştiut de existenţa acestui dosar, aflând după rămânerea definitivă a hotărârii, când Primăria Sectorului 2 Bucureşti i-a somat să pună un panou cu menţiunea "Scăldatul interzis".

De asemenea, Înalta Curte reţine că toate actele care au stat la baza formulării acestei acţiuni respectiv: adresa nr. x/29.11.2002 eliberată de Direcţia Patrimoniu Evidenţa a proprietăţii; adresa nr. x/06.09.2002 eliberată de Direcţia generală de investiţii din care rezulta ca terenul revendicat nu are prevăzute investiţii; adresa nr. x/24.09.2002 emisă de către Direcţia Generală de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului, adresa cu nr. x/27.09.2002 eliberată de Oficiul de Cadastru, Geodezie şi Cartografie din cadrul Ministerului Alimentaţiei Publice şi raportul de expertiză topografică al expertului EEE. şi planurile cadastrale, nu au fost obţinute în baza unor cereri formulate de către Q., astfel cum se menţionează în cuprinsul lor . Înalta Curte constată că semnăturile de pe aceste înscrisuri sunt diferite de la o cerere la alta fiind în mod vizibil diferite de cea a martorului Q. . Fiind audiat Q. a arătat că nu a formulat aceste cereri, nu a promovat nicio acţiune la Tribunalul Bucureşti şi, după data încheierii contractelor de mandat şi de cesiune şi primirea preţului, nu a mai întreprins niciun demers referitor la revendicarea terenurilor.

Înalta Curte reţine şi declaraţia martorului EEE., care a întocmit memoriul tehnic ce a fost ataşat acţiunii civile, acesta arătând că nu a întocmit acea documentaţia topografică, că nu îl cunoaşte pe cel care figurează ca beneficiar, respectiv pe O., nu s-a întâlnit cu el niciodată şi nici nu a făcut vreo lucrare la cererea acestuia şi că este posibil să fi semnat şi ştampilat această documentaţie la solicitarea lui LL.

Martorul LL., tehnician cadastru, a susţinut că îl cunoaşte pe inculpatul A. din anul 1999, întrucât a participat la execuţia unor documentaţii tehnice pentru număr cadastral pentru un teren situat în y în suprafaţă de 11.000 mp, al cărui proprietar sau mandatar era acesta (s.n. terenul dobândit în anul 1999 de către O.) şi că ulterior a mai colaborat cu acesta, fără însă să îşi amintească exact la ce lucrări. De asemenea, martorul recunoaşte faptul că îl cunoştea şi pe expertul topo T., ce a efectuat raportul de expertiză tehnică judiciară în Dosarul nr. x/2003 şi care a stat la baza admiterii acţiunii.

Înalta Curte reţine că, deşi în cuprinsul raportului de expertiză expertul menţionează că a identificat terenul revendicat ca fiind terenul din Calea x, sector 2 Bucureşti (actul de proprietate avut în vedere fiind Matricola nominală de locuitori împroprietăriţi în virtutea Legii Rurale din anul 1864 - fila x a raportului de expertiză, fila x d.u.p.), cu ocazia audierii sale în cursul urmăririi penale dar şi în faţa instanţei, martorul T. a arătat că a doar a semnat acest raport de expertiză ce i-a fost adus de către LL..

Practic, în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2003 al Tribunalului Bucureşti, anterior promovării acţiunii s-a identificat o suprafaţă de teren liberă, aceasta a fost delimitată pe un plan cadastral semnat de EEE., după care, folosindu-se numele lui Q., la data de 28.11.2002 s-au solicitat relaţii de la Direcţia patrimoniu, Evidenţă a proprietăţii şi cadastru cu privire la "situaţia juridică a terenului delimitat conform schiţei anexată prezentei" .

Ulterior, pe baza unui raport de expertiză întocmit de o altă persoană decât expertul T., prin care se identifica terenul revendicat cu terenul din Calea x sector 2, în suprafaţă de 38.930,28 mp, cu participarea directă a martorilor EEE. şi LL., dar şi a expertului care a semnat raportul de expertiză, s-a obţinut restituirea acestui imobil asupra căruia nu exista absolut niciun drept de proprietate în patrimoniul moştenitorilor lui L., terenul aparţinând statului.

Implicarea inculpatului A. în obţinerea acestui raport de expertiză rezultă indirect din declaraţia martorului LL. anterior expusă precum şi din faptul că el este cel care în realitate a promovat această acţiune civilă.

Înalta Curte constată că modalitatea în care s-a procedat pentru efectuarea expertizei în Dosarul civil nr. x/2003 este similară celei care a stat la baza efectuării raportului de expertiză din dosarul administrativ aflat pe rolul Primăriei Municipiului Bucureşti participând exact aceleaşi persoane, respectiv T., EEE. şi LL.

Concret, mai întâi s-a identificat o suprafaţă de teren ce a fost delimitată pe un plan cadastral semnat de EEE., după care, folosindu-se numele lui Q., la aceeaşi dată de 28.11.2002 s-au solicitat relaţii de la Direcţia patrimoniu, Evidenţă a proprietăţii şi cadastru cu privire la "situaţia juridică a terenului delimitat conform schiţei anexată prezentei" . Ulterior cu privire la această suprafaţă de teren s-a efectuat raportul de expertiză depus în dosarul administrativ.

Martorul T. a declarat că, deşi a semnat şi ştampilat raportul de expertiză extrajudiciară, nu a efectuat nici una din activităţile ce presupun identificarea, delimitarea şi stabilirea suprafeţei şi a amplasamentului terenului din Aleea x, ci raportul gata întocmit i-a fost adus de către martorul LL. (relativ în aceeaşi perioadă ca şi raportul pentru terenul din Aleea x), care l-a asigurat că lucrările aferente raportului au fost efectuate şi că nu sunt probleme în ceea ce priveşte revendicarea acestui teren, astfel că l-a semnat şi ştampilat. De asemenea, martorul EEE. a arătat că nu el este cel care a efectuat măsurătorile referitoare la marcajul ce delimita suprafaţa de teren ci doar a confirmat suprafaţa delimitată, pe baza unui plan pus la dispoziţie de persoana care a venit cu acea documentaţie, cel mai probabil de LL.

Martorii Q. şi J., cu privire la care există menţiuni în raportul de expertiză ca fiind persoanele care au participat la măsurătorile din teren şi ar fi ajutat la identificarea terenului din în Aleea x, au infirmat aceste susţineri din cuprinsul raportului. Astfel, Q. a declarat că nu îl cunoaşte pe expertul tehnic T. şi nu a participat cu acesta la desfăşurarea vreunor expertize pentru identificarea şi delimitarea terenului din Aleea x (malul lacului Băneasa) şi Calea ferată Bucureşti - Constanţa, Bucureşti şi nici a terenului din Calea x, Bucureşti, afirmând că menţiunile expertului cu privire la faptul că "forma şi dimensiunile terenului revendicat, identificarea acestuia a fost făcută numai pe baza declaraţiilor domnilor Q. şi J." sunt false. Martorul a mai declarat că nu a întocmit şi nu a semnat cererea din data de 28.11.2002 către Direcţia de patrimoniu evidenţă proprietăţi cadastru prin care s-a solicitat situaţia juridică a terenului din Aleea x şi nu ştie cine a formulat şi semnat acest înscris în numele său. Deşi în cauză nu s-a efectuat o expertiză grafică, Înalta Curte remarcă faptul că semnătura de pe cerere este în mod vizibil diferită de cea a martorului Q.

În acelaşi sens este şi declaraţia martorului J., care a susţinut că menţiunile expertului conform cărora expertiza a avut loc în zilele de 3 şi 4 martie 2003 în prezenţa sa şi a lui Q. şi că identificarea terenului s-a făcut numai pe baza declaraţiei sale şi a lui Q. sunt false, întrucât nu a participat la o asemenea expertiză şi nu a făcut vreo declaraţie în faţa expertului. Martorul a precizat că nu are cunoştinţă dacă terenul din Aleea x, ce a făcut obiectul restituirii în natură, a existat în proprietatea lui L. sau a lui L. înainte de anul 1945 şi nici nu ştie dacă acest teren a fost preluat abuziv sau confiscat de către stat.

Interesul în efectuarea şi depunerea raportului de expertiză la dosarul aflat pe rolul primăriei Municipiului Bucureşti aparţinea cumpărătorilor de drepturi litigioase, respectiv A. şi Q., iar singura persoană cunoscută de LL. este A., cu care colaborase la efectuarea expertizei topo-cadastrale pentru terenul revendicat în anul 1999 de O., dar şi la alte lucrări ulterioare.

Înalta Curte constată, aşadar, că reaua credinţă a inculpatului A. în efectuarea tuturor demersurilor şi depunerea înscrisurilor care au condus la scoaterea ilicită din patrimoniul statului a suprafeţei de teren situată în Aleea x este demonstrată dincolo de orice îndoială rezonabilă, şi, mai mult decât atât, probatoriul expus anterior dovedeşte că în mod similar acesta a procedat şi în ceea ce priveşte terenul situat în Calea x, sector 2 Bucureşti. Actele obţinute şi depuse de acesta (atât adresa nr. x/14.06.2002 Direcţiei Impozite şi Taxe Locale din cadrul Sectorului 1 Bucureşti, cât şi raportul de expertiză) au stat la baza deciziei Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 de a propune restituirea în natură a terenului de 15209,87 mp situat în Aleea x astfel că participaţia acestuia cu intenţie la săvârşirea faptelor reţinute în sarcina autorilor este dovedită.

Împrejurarea că, alături de inculpat au fost implicate şi alte persoane, printre care, posibil, şi TT., mandatar al notificatorilor şi ulterior cumpărătorul terenului (din Aleea x), este fără relevanţă şi nu înlătură vinovăţia inculpatului A..

Ca atare, Înalta Curte constată total nefondate criticile prin care se tinde la schimbarea temeiului soluţiei de achitare, concluzia instanţei de fond privind implicarea directă şi reaua credinţă a inculpatului, fiind susţinută de întregul material probator administrat.

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, prin care se solicită schimbarea încadrării juridice prin înlăturarea variantei agravate prev. de art. 132 din legea nr. 78/2000, Înalta Curte, în raport apreciază că această apărare nu se mai impune a fi analizată în raport de menţinerea soluţiei de achitare dispusă de instanţa de fond, încadrarea juridică dată faptei (prin reţinerea sau nu a formei agravate) fiind lipsită de orice relevanţă din punct de vedere juridic, în condiţiile unei soluţii întemeiate pe dispoziţiile art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală.

În raport de toate aceste considerente, apelul inculpatului A. va fi respins ca nefondat.

Asupra apelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie

În ceea ce priveşte primul motiv de apel, acesta a fost reformulat cu ocazia dezbaterilor, parchetul arătând că interpretarea instanţei de fond, care a reţinut că atribuţiile de serviciu ale inculpaţilor, ca membri ai Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti nu ar fi fost prevăzute de legislaţia primară, este greşită, întrucât inculpaţii aveau atribuţia de a stabili regimul de despăgubire, aceasta fiind prevăzută de art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, care se referă expres la stabilirea restituirii în natură sau la stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent. În acest sens, s-a arătat că art. 1 din Legea nr. 10/2001 nu nominalizează persoanele sau organismele care au atribuţia de a stabili regimul de despăgubire, însă acest aspect nu poate afecta acuzaţia, întrucât atribuţia este prevăzută de lege, iar decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016 nu impune ca organismul din care face parte funcţionarul, care are această atribuţie, să fie reglementat de legislaţia primară. Învederează că atribuţia de a stabili dacă se dispune restituirea în natură sau dacă se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, aşa cum rezultă din art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, nu aparţine conducătorului entităţii învestită cu soluţionarea notificării, întrucât acesta are doar atribuţia de a emite decizia sau dispoziţia de restituire în natură sau prin echivalent şi acordă măsuri reparatorii aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 1 şi art. 36 din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, s-a apreciat că, în contextul exercitării atribuţiei de a stabili regimul despăgubirii (inculpaţii au propus restituirea în natură a imobilului şi echivalent pentru restul suprafeţei până la 3 ha şi jumătate), inculpaţii, membri ai Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, au încălcat prevederile art. 1, art. 2, art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, norme care impuneau ca imobilul să fi fost preluat abuziv în perioada martie 1945- decembrie 1989 şi ca autorul notificatorilor să fi fost proprietarul imobilului preluat abuziv.

Cu titlu de jurisprudenţă, în ceea ce priveşte incidenţa normelor primare din Legea nr. 10/2001, a fost invocată la o hotărâre relevantă a instanţei supreme, respectiv Decizia penală nr. 66 din 20.03.2018.

Prin cel de-al doilea motiv de apel, s-a criticat cuantumul prejudiciului stabilit de prima instanţă, arătându-se că expertiza evaluatorie efectuată în faza de cercetare judecătorească nu a avut în vedere situaţia concretă a imobilului şi de locul în care se află acesta, respectiv pe malul Lacului Băneasa în Parcul Herăstrău, în zona 0 a oraşului, în care toate imobilele au preţuri ridicate. S-a susţinut că probatoriul administrat în cauză evidenţiază că zona în care a fost restituit imobilul are potenţial economic foarte ridicat şi că nu este exclusă edificarea de construcţii pe terenul respectiv, aşa cum se reţine în expertiza efectuată în cursul cercetării judecătoreşti.

S-a susţinut că nu este întemeiată concluzia instanţei de a da relevanţă expertizei efectuată în cursul cercetării judecătoreşti, prin raportare la valoarea de 400.000 de euro, reprezentând preţul cu care s-a vândut terenul, la scurt timp după emiterea Dispoziţiei de restituire nr. 4189 din 06.04.2005 de Primăria Municipiului Bucureşti, invocându-se Sentinţa civilă nr. 5444/2013 pronunţată în Dosarul nr. x/2012 de Judecătoria Sector 2 Bucureşti prin care reclamanţii J. şi K. l-au chemat în judecată pe inculpatul A., titular al drepturilor litigioase, alături de Q., unde, la interogatoriu, inculpatul A. a susţinut că, potrivit mandatului, i s-a permis să încaseze în numele reclamanţilor suma de 2.900.000 euro. S-a arătat că această sumă reprezentând valoarea terenului este cu mult mai aproape de valorile stabilite în faza de urmărire penală stabilită prin raportul de constatare de 3.193.890 euro şi prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de către expertul KK. de specialitate geodezie - topografie - cadastru, membru ANEVAR a stabilit o valoarea de piaţă de 3.303.301 euro.

Ca atare, s-a apreciat că expertiza din faza de cercetare judecătorească nu poate fi considerată relevantă nici pentru stabilirea prejudiciului, nici pentru încadrarea juridică a faptelor, şi că, în cauză, se impune a fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 309 din C. pen. pentru situaţia în care noul C. pen. este considerat lege penală mai favorabilă.

În fine, cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul Ministerului Public a susţinut un nou motiv de apel arătând că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra solicitării din rechizitoriu privind restabilirea situaţiei anterioare prin desfiinţarea unor înscrisuri. În acest sens, s-a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (3) C. proc. pen., chiar dacă nu există constituire de parte civilă, instanţa este obligată să se pronunţe cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. Prin urmare, indiferent de soluţia dată pe latură civilă (chiar dacă este lăsată nesoluţionată ca urmare a pronunţării unei soluţii de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.), instanţa de fond era obligată să se pronunţe şi asupra desfiinţării unor înscrisuri şi restabilirii situaţiei anterioare.

S-a susţinut că se impune desfiinţarea înscrisurilor care au fost produse în contextul săvârşirii infracţiunilor, respectiv raportul de expertiză extrajudiciară depus în dosarul administrativ al Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, de către expertul T., referatul din 15.11.2004 întocmit de numitul BB., şi dispoziţia de restituire nr. 4189 din 06 aprilie 2005, emisă ca urmare a activităţii infracţionale a inculpaţilor.

În ceea ce priveşte primul motiv de apel, Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 08.07.2016, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

În esenţă, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate folosesc o exprimare generală, fără a arăta în mod limitativ acţiunile sau omisiunile prin care se săvârşeşte infracţiunea (par. 60), că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), întrucât sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" nu prevede în mod expres elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată (par. 57) şi a statuat că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului (par. 60).

În cuprinsul aceleiaşi hotărâri, în paragraful nr. 88, s-a făcut referire expresă la faptul că "dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. (...) au fost reconfigurate prin prezenta decizie". Reconfigurarea, la care se referă Curtea Constituţională în paragraful anterior menţionat, are ca efect restrângerea sferei de incidenţă a infracţiunii în limitele constituţionale, respectiv: atribuţia de serviciu în exercitarea căreia se află făptuitorul şi pe care acesta o încalcă sau nu o îndeplineşte, trebuie să fie prevăzută expres de lege, noţiune înţeleasă ca act adoptat de Parlamentul României, sau ordonanţă (simplă sau de urgenţă) emisă de Guvernul României şi, totodată, actul îndeplinit în exercitarea atribuţiilor de serviciu să încalce o dispoziţie cuprinsă în legislaţia primară (care cuprinde legi adoptate de Parlamentul României sau ordonanţe, simple sau de urgenţă, emise de Guvernul României).

Aşadar, dacă anterior Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, formularea largă a textului permitea includerea în elementul material al laturii obiective a infracţiunii a oricărei încălcări ale atribuţiilor de serviciu, indiferent dacă acestea erau prevăzute în legi, ordonanţe, hotărâri ale guvernului, fişă a postului, dispoziţii, etc., ulterior acestei hotărâri, o acţiune sau inacţiune dobândeşte semnificaţie penală doar făptuitorul se află în exercitarea unei atribuţii de serviciu prevăzute de lege şi prin acţiunea sau inacţiunea sa se încalcă dispoziţii exprese dintr-o lege sau ordonanţă a Guvernului. Orice încălcări ale atribuţiilor de serviciu care nu îşi au izvorul într-o dispoziţie din legislaţia primară, se situează în afara ilicitului penal.

În prezenta cauză soluţia de achitare dispusă de prima instanţă are în vedere neîndeplinirea primei condiţii de tipicitate pentru reţinerea infracţiunii de abuz în serviciu, aceea ca inculpaţii să se fi aflat în exercitarea unor atribuţii de serviciu prevăzute de lege.

Înalta Curte reţine că Legea nr. 10/2001 nu cuprinde dispoziţii privind existenţa comisiilor pentru analiza notificărilor formulate de persoanele îndreptăţite. Legea statuează în mod expres atribuţii în soluţionarea notificărilor în sarcina organelor de conducere ale unităţii deţinătoare, care se pronunţă prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, iar în cazul în care imobilul este deţinut de primării, restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului Bucureşti (art. 20).

Comisiile pentru analiza notificărilor au fost înfiinţate în temeiul dispoziţiilor Capitolului III din H.G. nr. 498/2003, care statuau că la nivelul fiecărei entităţi implicate în soluţionarea notificărilor prevăzute de lege, se va constitui, pe lângă organele de conducere, comisia internă pentru analizarea notificărilor, formată, de regulă, din 3 - 5 membri (în măsura posibilităţilor, se vor numi jurişti, economişti) care vor analiza fiecare notificare şi actele doveditoare depuse şi vor întocmi propunerea de soluţionare, această comisie urmând a fi numită prin ordin sau dispoziţie a conducătorului entităţii respective.

În cauză, prin Dispoziţia Primarului general al municipiului Bucureşti nr. 199 din 23.03.2004, s-a constituit, conform art. 1, comisia internă pentru analizarea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 ce au ca obiect restituirea în natură a imobilelor, fiind numiţi următorii membri: B. - director executiv - Direcţia generală de investiţii şi achiziţii publice; D. - director executiv adjunct - Direcţia juridic, contencios şi legislaţie; C. - director general - Administraţia fondului imobiliar; G. - şef serviciu - Direcţia juridic, contencios şi legislaţie; I. - şef serviciu - Direcţia juridic, contencios şi legislaţie; F. - şef serviciu - Direcţia juridic, contencios şi legislaţie; UU. - inspector de specialitate - Direcţia patrimoniu evidenţă proprietăţi, cadastru. Potrivit art. 2 din această dispoziţie, membrii comisiei aveau obligaţia de a verifica, analiza şi de a se pronunţa cu privire la soluţionarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, ce au ca obiect restituirea în natură a imobilelor. Fişele posturilor persoanelor nominalizate la art. 1 s-au completat în mod corespunzător.

De asemenea, prin Regulamentul de organizare şi funcţionare al Primăriei Municipiului Bucureşti, aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 211 din 11.11.2004, au fost stabilite atribuţiile de serviciu, obligaţiile şi responsabilităţi pentru direcţiile, serviciile şi compartimentele implicate în procesele de restituire a proprietăţii conform Legii nr. 10/2001, în secţiunea 28 din Regulament privind Direcţia Juridic, contencios şi legislaţie, fiind stabilite atribuţiile pentru personalul din cadrul Serviciului analiză dosare şi emitere avize Legea nr. 10/2001 în legătură cu aplicarea dispoziţiilor acestei legi.

Totodată, prin Regulamentul de lucru aprobat de primarul general al municipiului Bucureşti la acea dată, au fost stabilite atribuţiile pentru membrii comisiei pentru analizarea notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001.

Acuzaţia adusă inculpaţilor prin rechizitoriu vizează încălcarea dispoziţiilor legale în exercitarea atribuţiilor de serviciu în calitatea lor de membri ai comisiei interne pentru analizarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. Aceste atribuţii erau prevăzute de Regulamentul de lucru al comisiei interne aprobat de primarul general al municipiului Bucureşti, şi care vizau obligaţia de verificare a documentelor depuse de notificatori în sprijinul cererii; verificare a îndeplinirii procedurii de notificare; stabilirea drepturilor foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pentru restituirea în natură sau acordarea măsurilor reparatorii în echivalent; de art. 2 din Dispoziţia Primarului general al municipiului Bucureşti nr. 199 din 23.03.2004, care prevedea obligaţia de a verifica, analiza şi de a se pronunţa cu privire la soluţionarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, ce au ca obiect restituirea în natură a imobilelor" de Capitolul III din H.G. nr. 498/2003, pct. 1.1. lit. a), inculpaţii aveau ca obligaţie legală analiza fiecărei notificări şi a actelor doveditoare depuse şi întocmirea propunerii de soluţionare şi cele prevăzute în secţiunea 28 din Regulament privind Direcţia Juridic, contencios şi legislaţie, stabilite pentru personalul din cadrul Serviciului analiză dosare şi emitere avize Legea nr. 10/2001, precum şi în secţiunea 18 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Primăriei Municipiului Bucureşti aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 211 din 11.11.2004, privind Direcţia Evidenţa Imobiliară şi Cadastrală.

Suplimentar acestor competenţe reglementate exclusiv în legislaţia secundară, reţinute atât prin rechizitoriu cât şi de către prima instanţă, Ministerul Public susţine că dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2000, reglementează, de asemenea, atribuţii de serviciu ce nu reveneau organelor de conducere din cadrul primăriei, ci inculpaţilor membri ai comisiei.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2000, în forma în vigoare la data la care se reţine că inculpaţii au săvârşit faptele deduse judecăţii "imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condiţiile prezentei legi.

(2) În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite, în acordare de acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau de despăgubiri băneşti.

Textul aparţine Capitolului I al legii, ce cuprinde dispoziţiile cu caracter general, şi, astfel cum rezultă din conţinutul său, stabileşte domeniul de aplicare al legii, limitat la acele preluări abuzive produse în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi la rechiziţiile efectuate în temeiul Legii nr. 139/1940, precum şi măsuri reparatorii referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă.

Rezultă cu claritate din conţinutul său că art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 nu conturează atribuţii de serviciu pentru nicio persoană, cu atât mai puţin pentru membrii comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, înfiinţarea acesteia, astfel cum s-a arătat anterior, fiind prevăzută exclusiv de dispoziţiile H.G. nr. 498/2003.

Înalta Curte constată că jurisprudenţa instanţei supreme invocată în susţinerea motivului de apel nu este incidentă. Astfel, în cauza ce a făcut obiectul Dosarului penal nr. x/2017, în care s-a pronunţat decizia definitivă nr. 66 din 20 martie 2018 calitatea persoanelor acuzate era alta, respectiv primarul localităţii, secretarul primăriei şi consilierul juridic, iar acuzaţiile formulate au vizat încălcarea atribuţiilor de serviciu prevăzute de legislaţia primară, respectiv:

- pentru primar - art. 61, 63, 68 alin. (1), 115 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală (în forma în vigoare la data comiterii faptei, respectiv cea publicată în M. Of. nr. 123/20.02.2007), art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv (în forma în vigoare la data comiterii faptei), potrivit cărora în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului Bucureşti, ori, după caz, a preşedintelui consiliului judeţean;

- pentru secretarul primăriei - art. 116 şi 117 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 215/2001 conform cărora secretarul unităţii administrativ-teritoriale îndeplineşte în condiţiile legii, următoarele atribuţii: avizează, pentru legalitate, dispoziţiile primarului (...);

- pentru consilier juridic din cadrul Primăriei - art. 77 din Legea nr. 215/2001, art. 4 şi art. 6 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic.

Ca atare, Înalta Curte constată că niciuna dintre atribuţiile de serviciu ale inculpaţilor exercitate în calitate de membru al Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu erau reglementate de lege, astfel cum această noţiune a fost definită de instanţa de contencios constituţional în Decizia nr. 405/2016, ci prin acte normative cu forţă inferioară (Hotărâre de Guvern), fie prin regulamente interne sau dispoziţii ale primarului.

În raport de aceste considerente, hotărârea Curţii Constituţionale anterior amintită este pe deplin incidentă în cauză, criticile parchetului aduse sentinţei apelate fiind nefondate.

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, prin care se contestă valoarea terenului ce a făcut obiectul restituirii ilegale, Înalta Curte constată că acesta nu poate avea decât caracter subsecvent constatării ca întemeiate a primei critici. În condiţiile în care s-a reţinut că fapta inculpaţilor nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale abuzului în serviciu sub aspectul laturii obiective, fiind menţinută soluţia primei instanţe de achitare în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., soluţia în privinţa laturii civile nu poate fi decât aceea prev. de art. 25 alin. (5) C. proc. pen., de lăsare nesoluţionată a acesteia. În atare circumstanţe, stabilirea valorii terenului ce a făcut obiectul retrocedării ilicite reprezintă o chestiune ce nu mai este dată în competenţa instanţei penale, ci a celei civile, în ipoteza în care partea civilă se va adresa acesteia.

În fine, în ceea ce priveşte nepronunţarea de către prima instanţă asupra restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii şi solicitarea ca, şi în ipoteza menţinerii soluţiei instanţei de fond, să se dispună desfiinţarea înscrisurilor false, respectiv raportul de expertiză extrajudiciară depus în dosarul administrativ al Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, întocmit de către expertul T., referatul din 15.11.2004 întocmit de numitul BB. şi dispoziţia de restituire nr. 4189 din 06 aprilie 2005, Înalta Curte contată că nu poate da curs acesteia.

În primul rând este de precizat faptul că, în cauză, nu s-au formulat acuzaţii de uz de fals faţă de inculpatul A. pentru folosirea raportului de expertiză extrajudiciară depus în dosarul administrativ al Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, despre care, astfel cum s-a demonstrat în cele ce preced, cunoştea că este fictiv. De asemenea, nici în privinţa persoanelor implicate în realizarea şi semnarea acestui raport nu s-au formulat acuzaţii de fals, deşi toate aceste date existau încă din cursul urmăririi penale. Ca atare, nefiind sesizată cu o infracţiune de fals sau uz de fals, instanţa de fond nu putea dispune desfiinţarea acestui înscris, după cum nici Înalta Curte nu poate proceda în sensul solicitat.

Referitor la cererea de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii prin desfiinţare a referatului din 15.11.2004 întocmit de BB. şi a dispoziţiei de restituire nr. 4189 din 06 aprilie 2005, Înalta Curte constată că această soluţie ar avea ca şi consecinţă reintrarea în patrimoniul parţii civile a terenului în suprafaţă de 15.209,87 mp, teren situat în Aleea x.

Pe de altă parte, instanţa reţine că desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii reprezintă modalităţi de rezolvare a acţiunii civile în procesul penal. Potrivit dispoziţiei legale invocate în susţinerea acestei cereri, respectiv art. 25 alin. (3) C. proc. pen. (cu denumirea marginală rezolvarea acţiunii civile în procesul penal), instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunţă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. Textul are în vedere ipoteza în care, sub aspectul laturii penale, instanţa dispune o soluţie pentru care legea îi permite rezolvarea chestiunilor ce ţin de latura civilă, însă acţiunea civilă nu a fost exercitată. În cazul în care soluţia laturii penale nu permite rezolvarea laturii civile a cauzei, instanţa nu se poate pronunţa din oficiu cu privire la aceste aspecte, întrucât, astfel cum s-a arătat, ele reprezintă modalităţi de rezolvare a acţiunii civile în procesul penal

În prezenta cauză, având în vedere temeiul soluţiei de achitare art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., potrivit art. 25 alin. (5) C. proc. pen., instanţa de fond era obligată de lege să lase nesoluţionată acţiunea civilă, critica parchetului privind omisiunea pronunţării sub acest aspect fiind nefondată.

Deopotrivă, Înalta Curte, în condiţiile menţinerii soluţiei sub aspectul laturii penale, nu se poate pronunţa în sensul solicitat de parchet, întrucât aceasta ar însemna soluţionarea, în parte, a acţiunii civile.

În ceea ce priveşte apelurile declarate de subiecţii procesuali J. şi K., Înalta Curte constată că aceştia au formulat solicitări cu privire la latura civilă în faţa instanţei de fond, pe care acesta, în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., le-a lăsat nesoluţionate. În apel, aceştia au susţinut în esenţa aceleaşi împrejurări ca cele invocate în faţa instanţei de fond, respectiv că au calitatea de persoane vătămate şi au fost victimele unei înşelăciuni, că nu au primit nicio suma de bani în baza contractelor de cesiune de drepturi litigioase.

Apelul este admisibil (în cauză s-a invocat inadmisibilitatea căii de atac) potrivit dispoziţiilor art. 409 lit. f) C. proc. pen., însă nefondat, soluţia pronunţată de instanţa de fond sub aspectul laturii penale, menţinută în apel, nepermiţând, conform legii [art. 25 alin. (5) C. proc. pen.], soluţionarea laturii civile.

În raport de toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 421 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, de intimaţii inculpaţi B., F., E., A., D. şi C. şi de alţi subiecţi procesuali J. şi K..

Va lua act de retragerea apelului declarat de inculpata G.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie vor rămâne în sarcina statului şi se vor suporta din fondurile Ministerului de Justiţie.

În baza art, 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga apelanţii inculpaţi B., F., E., A., D., C. la plata sumei de câte 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar pe apelanţii G., J. şi K. la plata sumei de câte 50 RON, cu acelaşi titlu.

Conform art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, pentru apelanţii intimaţi inculpaţi G., B., F., E., A., D., C. şi pentru intimatul inculpat I., în cuantum de câte 314 RON, vor rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, de intimaţii inculpaţi B., F., E., A., D. şi C. şi de alţi subiecţi procesuali J. şi K. împotriva Sentinţei penale nr. 132/F din data de 28 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2014.

Ia act de retragerea apelului declarat de inculpata G. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie rămân în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului de Justiţie.

Obligă apelanţii inculpaţi B., F., E., A., D., C. la plata sumei de câte 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă apelanţii G., J. şi K. la plata sumei de câte 50 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, pentru apelanţii intimaţi inculpaţi G., B., F., E., A., D., C. şi pentru intimatul inculpat I., în cuantum de câte 314 RON, rămân în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 12 martie 2019.

Procesat de GGC - GV