Cassation dismissed; conviction for abuse in office by bailiff and civil liability upheld

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 26/PI din data de 20 februarie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori s-a respins solicitarea Ministerului Public - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea privind recalificarea infracţiunilor reţinute în Rechizitoriul nr. x Dosar nr. x/2013, potrivit C. pen. din 1969.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. şi 2 ani pedeapsă complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen., în condiţiile prevăzute de art. 67 alin. (1) C. pen.

În baza art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatului A. drepturile prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. c) din legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei de 3 ani închisoare sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

S-a suspendat executarea pedepsei accesorii aplicate inculpatului A. pe durata suspendării executării pedepsei principale.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Satu Mare, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus condamnatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulată de către serviciul de probaţiune sau organizată în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul urmează a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Municipiului Satu Mare sau a Serviciului Public de Asistenţă Socială Satu Mare pe o perioadă de 90 de zile lucrătoare.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

În baza art. 397 alin. (1) raportat la art. 25 C. proc. pen., s-a admis acţiunea civilă formulată de către partea civilă statul român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi obligă pe inculpatul A. în solidar cu partea responsabilă civilmente Biroul Executorului Judecătoresc A. să plătească acestuia suma de 1.603.548,59 RON reprezentând despăgubiri materiale actualizată cu rata inflaţiei la care s-au adăugat dobânzi penalizatoare de la data de 16.12.2011 până la data achitării integrale a debitului.

În baza art. 397 alin. (1) raportat la art. 25 C. proc. pen., s-au admis în parte acţiunile civile formulate de către părţile civile B. şi C. şi a fost obligat inculpatul A. în solidar cu partea responsabilă civilmente Biroul Executorului Judecătoresc A. să plătească acestora suma de câte 4.500 RON reprezentând daune morale. S-a respins restul pretenţiilor civile ca fiind neîntemeiate.

În baza art. 397 alin. (2) raportat la art. 249 alin. (1), (2) şi 5 C. proc. pen., s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului A. şi ale părţii responsabile civilmente Biroul Executorului Judecătoresc A. până la concurenţa valorii probabile a pagubei.

În baza art. 397 alin. (3) raportat la art. 256 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare prin desfiinţarea Sentinţei civile nr. 9202/24.05.2012 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Dosar nr. x/2011, precum şi a actelor de executare emise ulterior de către Ministerul Finanţelor Publice în sarcina părţilor civile B. şi C.

În baza art. 276 C. proc. pen., au fost obligaţi inculpatul A. şi partea responsabilă civilmente Biroul Executorului Judecătoresc A. să plătească părţilor civile fiecare suma de câte 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată parţiale.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. să plătească statului suma de 10.000 RON reprezentând cheltuielilor judiciare efectuate în faza de urmărire penală şi în primă instanţă.

Prin Decizia penală nr. 435/A din 15 decembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2015, cu majoritate, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea şi de părţile civile C., B. împotriva Sentinţei penale nr. 26/PI din data de 20 februarie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

S-a desfiinţat sentinţa penală apelată numai în ceea ce priveşte:

- dispoziţia de desfiinţare a Sentinţei civile nr. 9202 din 24.05.2012 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, precum şi a actelor de executare emise ulterior de către Ministerul Finanţelor Publice în sarcina părţilor civile B. şi C.

- cuantumul daunelor morale acordate părţilor civile B. şi C.

S-a reţinut cauza spre rejudecare şi, în fond:

A fost înlăturată din sentinţa apelată dispoziţia prin care în baza art. 397 alin. (3) raportat la art. 256 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare prin desfiinţarea Sentinţei civile nr. 9202/24.05.2012 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Dosar nr. x/2011, precum şi a actelor de executare emise ulterior de către Ministerul Finanţelor Publice în sarcina părţilor civile B. şi C.

A fost majorat cuantumul daunelor morale acordate părţilor civile B. şi C. de la 4500 RON la 10.000 euro.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.

S-a dispus plata din fondurile Ministerului Justiţiei a sumei de 600 RON către martora D. cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate de parte prin participarea în calitate de martor în cadrul procesului penal.

S-a respins solicitarea martorei E. de acordare a cheltuielilor efectuate prin participarea în calitate de martor în cadrul procesului penal.

S-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul A. şi de partea responsabilă civilmente Birou Executor Judecătoresc A. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

A fost obligat apelantul intimat inculpat A. la plata sumei de 500 RON cheltuieli judiciare către stat.

A fost obligat apelantul parte responsabilă civilmente Birou Executor Judecătoresc A. la plata sumei de 500 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a constatat că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea a criticat soluţia primei instanţe sub două aspecte principale şi, de asemenea, pentru greşita individualizare a sancţiunii aplicate inculpatului.

În primul rând, s-a arătat în motivele de apel, aşa cum au fost completate ulterior, că se solicită desfiinţarea hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Oradea şi înlăturarea dispoziţiei din hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte desfiinţarea Sentinţei civile nr. 9202 din data de 24.05.2012, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în Dosarul civil nr. x/2011 şi a actelor civile de executare emise în baza acestei sentinţe civile. A considerat că, în mod greşit, prima instanţă a desfiinţat o hotărâre judecătorească civilă în condiţiile în care nu era instanţă de control judiciar faţă de Judecătoria Sectorului 3. A învederat că, potrivit dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. A arătat că în această situaţie nu este vorba despre exercitarea unei căi de atac, context în care a apreciat că nu a fost respectată nici măcar norma constituţională.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de apel, respectiv greşita achitare a inculpatului A. sub aspectul infracţiunii de spălare de bani, a învederat că infracţiunea de spălare de bani reţinută în sarcina inculpatului are individualitate şi a fost săvârşită după comiterea infracţiunii predicat de abuz în serviciu. A menţionat faptul că în precizările scrise depuse la dosar s-a arătat când s-a consumat infracţiunea de abuz în serviciu, în concret fiind vorba despre momentul în care inculpatul şi-a însuşit suma de bani care a făcut obiectul popririi, respectiv creanţa principală obţinută de către părţile civile persoane fizice şi momentul prejudicierii părţilor civile în acelaşi context, întrucât infracţiunea de abuz în serviciu s-a consumat efectiv anterior activităţilor care au presupus pretinsa distribuire a sumelor de bani cu titlu de cheltuieli de executare, aşa cum s-a reţinut că a săvârşit inculpatul. A apreciat că infracţiunea de spălare de bani are propria individualitate, fiind respectate cele stabilite de către Înalte Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 16/2016.

A mai arătat că prima instanţă a reţinut, de asemenea, că infracţiunea de spălare de bani nu ar fi putut fi săvârşită de către aceeaşi persoană care a săvârşit şi infracţiunea predicat, însă acest lucru este contrar considerentelor hotărârii Înaltei Curţi dată în dezlegarea problemei de drept, unde s-a stabilit fără echivoc că persoana care a săvârşit infracţiunea predicat poate fi subiect activ al infracţiunii de spălare de bani. A arătat că s-a reţinut de către Parchet infracţiunea de spălare de bani ca fiind săvârşită în legătură cu repartizarea cu titlu de cheltuieli de executare a sumei de 1.113.005,4 RON, aşadar nu a întregii sume care a făcut obiectul popririi, însă a învederat că în contextul folosirii de către inculpat a acestei sume de bani cu titlu de cheltuieli de executare în alte dosare, acesta în mod intenţionat a menţionat în acel proces-verbal întreaga sumă pentru a disimula efectiv provenienţa şi drepturile asupra sumei de bani care a făcut obiectul popririi. A considerat că folosirea sumei de 1.113.005,4 RON şi disimularea provenienţei şi drepturilor asupra acesteia sunt activităţi desfăşurate de către inculpat după consumarea infracţiunii de abuz în serviciu, iar inculpatul cunoştea provenienţa ilicită a acestei sume de bani, cunoscând, totodată, că titlul executoriu a fost desfiinţat anterior şi deci că nu mai era posibilă întocmirea vreunui act de executare precum procesul-verbal de distribuire invocat. În opinia procurorului, intenţia inculpatului de a disimula provenienţa rezultă din menţionarea întregii sume în procesul-verbal respectiv.

În ceea ce priveşte modalitatea de individualizare a pedepsei a considerat că inculpatul, nerecunoscându-şi fapta şi profitând de vârsta persoanelor vătămate, va trebui să execute efectiv pedeapsa rezultantă pe care o va stabili instanţa, măsură pe care o apreciază ca fiind necesară pentru îndreptarea conduitei acestuia şi realizarea scopului preventiv şi educativ al sancţiunii penale.

Apelantele părţi civile C. şi B. au criticat soluţia primei instanţe atât sub aspectul laturii penale, cât şi sub aspectul laturii civile.

Sub aspectul laturii penale, au solicitat să se dispună majorarea pedepsei pentru infracţiunea de abuz în serviciu, apreciind că acest cuantum este netemeinic, insuficient şi neîndestulător, precum şi condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de spălare de bani, în forma solicitată prin schimbarea de încadrare juridică, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 656/2002, iar sub aspectul modalităţii de executare, aplicarea unei pedepse rezultante în regim de detenţie.

Sub aspectul laturii civile, au solicitat majorarea daunelor morale acordate părţilor civile apelante, precum şi desfiinţarea totală, în temeiul dispoziţiilor art. 25 alin. (3) teza I C. proc. pen., a procesului-verbal de distribuire din data de 28.02.2012, aflat la filele x al dosarului de urmărire penală, respectiv a proceselor-verbale de distribuire subsecvente, indicate la filele x din rechizitoriu.

Apelantul intimat inculpat A. a criticat, de asemenea, soluţia primei instanţe atât sub aspectul laturii penale, cât şi sub aspectul laturii civile.

Acesta a solicitat, în principal, în baza dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale apelate, precum şi a încheierilor din data de 07 octombrie 2015 şi respectiv 09 noiembrie 2015 ale aceleiaşi instanţe, întrucât dispoziţiile art. 408 alin. (2) C. proc. pen., normă procedurală pe care o apreciază ca fiind aplicabilă, nu distinge în raport de momentul pronunţării acestora, arătând că înţelege să atace cu apel şi încheierile de şedinţă anterior menţionate, chiar dacă au fost date în procedura camerei preliminare.

Apelantul a apreciat că se impune desfiinţarea atât a sentinţei penale, cât şi a celor două încheieri anterior menţionate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Oradea în faza procedurii de cameră preliminară, întrucât în cauză este incidentă o cauză de nulitate absolută, urmărirea penală fiind efectuată de un organ necompetent, aspect care, deşi a fost invocat în mod constant în cursul procedurii de cameră preliminară şi s-a solicitat trimiterea cauzei la Parchetul competent pentru refacerea urmăririi penale, solicitarea a fost respinsă fără nicio motivare.

De asemenea, a considerat că speţa nu este de competenţa materială a D.N.A. în raport de prevederile O.U.G. nr. 43/2002, competenţa de soluţionare a cauzei aparţinând Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, având în vedere calitatea de executor judecătoresc a inculpatului, iar prejudiciul reţinut în sarcina inculpatului cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu este sub 1.000.000 de euro. A arătat că nu toate infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 sunt de competenţa D.N.A. potrivit O.U.G. nr. 43/2002, întrucât, dacă ar fi dorit acest lucru, legiuitorul ar fi precizat în mod expres că şi infracţiunile prevăzute de art. 131 şi art. 132 din Legea nr. 78/2000 sunt de competenţa D.N.A. Cum nu există un text expres şi dispoziţiile O.U.G. nr. 43/2002 se referă până la inclusiv art. 13 din Legea nr. 78/2000, inculpatul a apreciat că nu se poate discuta despre competenţa D.N.A. în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000. Pe de altă parte, art. 132 din Legea nr. 78/2000 nu prevede o formă autonomă a unei infracţiuni, ci o formă agravată a aceleiaşi infracţiuni de abuz în serviciu, prin urmare, nu este vorba despre o infracţiune distinctă reglementată în acest articol, ci o formă agravată a aceleiaşi infracţiuni de abuz în serviciu pentru care, din punctul de vedere al apărării, competenţa ar fi revenit D.N.A. numai dacă prejudiciul s-ar fi situat peste 1.000.000 de euro, astfel încât, fiind vorba despre o nulitate absolută, vătămarea nu mai poate fi înlăturată decât prin refacerea actului.

În ceea ce priveşte latura penală a cauzei s-a arătat că mod greşit instanţa de fond a dispus condamnarea sa sub aspectul comiterii infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., din probatoriul administrat în cauză nerezultând întrunirea elementelor de tipicitate ale acestei fapte aşa cum sunt prevăzute în norma de incriminare, sens în care se impunea achitarea în baza dispoziţiilor art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. b) C. proc. pen. şi a apreciat că în modalitatea reţinută de către instanţa de fond în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale acestei infracţiuni, sens în care a solicitat achitarea inculpatului în baza dispoziţiilor art. 16 lit. b) C. proc. pen.

Inculpatul a considerat că dispoziţiile art. 16 lit. b) C. proc. pen. sunt aplicabile şi datorită apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nr. 392 din 06 iunie 2017 publicată în M. Of. nr. 504/30.06.2017, în considerentele căreia se arată că dispoziţiile din conţinutul art. 297 din C. pen. sunt formulate în sens larg, în termeni vagi, care conferă grad sporit de impredictibilitate, aspect problematic din perspectiva art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, având în vedere că nu reglementează pragul valoric al pagubei şi nu stabileşte intensitatea vătămării, fapt care este contrar principiului securităţii raporturilor juridice referitor la claritatea şi predictibilitatea legii. Prin urmare, a apreciat că o condamnare contrară principiului legalităţii incriminării prevăzut de art. 1 din C. proc. pen., garantat de art. 7 din Convenţie, nu este posibilă. A menţionat faptul că unele instanţe au în vedere chiar dezincriminarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. pen., fiind cunoscută sub acest aspect practica instanţelor din Alba Iulia, la care s-au raliat şi instanţele din Cluj-Napoca şi Oradea, care, făcând aplicarea acestei decizii a Curţii Constituţionale, şi în faza de executare prin admiterea unor contestaţii la executare, apreciind că este aplicabilă legea penală mai favorabilă şi recalculând, au dispus deja punerea în libertate a persoanelor respective, exprimându-se că ar fi vorba despre o dezincriminare a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. pen. A susţinut apărătorul că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 lit. b) C. proc. pen., întrucât o condamnare, într-o asemenea situaţie, având în vedere considerentele obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 392 din 06 iunie 2017 ar fi contrară principiului legalităţii incriminării prevăzut de art. 1 C. proc. pen., garantat de art. 7 din Convenţie.

Pe de altă parte, în subsidiar, inculpatul a solicitat achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen. în ipoteza reţinută de instanţa de fond în ceea ce priveşte vătămarea intereselor celor două părţi vătămate B. şi C., pentru motivele anterior expuse, arătând că nu existat niciun moment vreo intenţie din partea inculpatului şi nici nu a acceptat acesta posibilitatea ca operaţiunea efectuată prin intermediul acelui proces-verbal să lezeze cumva interesele părţilor vătămate. Inculpatul nu a avut o asemenea intenţie şi din acest motiv a precizat în mod expres în procesul-verbal "suma se restituie".

De asemenea, în subsidiar, dacă se va reţine că prin fapta inculpatului s-a adus doar o vătămare intereselor celor două părţi vătămate, admiţând ipoteza că în dauna statului nu s-a produs niciun prejudiciu şi faptele fiind comise sub imperiul codului vechi, a arătat că încadrarea juridică ar fi cea prevăzută de dispoziţiile art. 246 C. pen., situaţie net favorabilă inculpatului, fiind motivată pe larg şi în motivele scrise de apel. De asemenea, în motivele de apel s-a solicitat înlăturarea prevederilor art. 132 din Legea nr. 78/2000, întrucât nu a existat un avantaj patrimonial în sensul acestei dispoziţii, sumele care au revenit executorului judecătoresc reprezentând cheltuieli de executare ce erau cuvenite acestuia ca urmare a activităţii pe care a desfăşurat-o, aspect reţinut şi de către instanţa de fond.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, inculpatul a solicitat înlăturarea dispoziţiei de obligare a inculpatului la plata sumei de 1.603.458,49 RON în favoarea Statului Român prin Direcţia Finanţelor Publice, întrucât această entitate nu a fost prejudiciată, sumele respective acoperind alte debite datorate de Statul Român în cadrul altor dosare de executare.

Apelanta parte responsabilă civilmente Birou Executor Judecătoresc A. a formulat apel atât în latura penală, cât şi latura civilă a cauzei, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 409 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., în sensul că latura penală a cauzei are o înrâurire evidentă asupra laturii civile, context în care partea responsabilă civilmente poate exercita calea de atac a apelului şi în privinţa laturii penale a cauzei.

În acest sens, în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, a solicitat achitarea inculpatului A., în principal, în baza dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. şi, în subsidiar, în baza dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.. În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, a solicitat înlăturarea dispoziţiei primei instanţei privind obligarea inculpatului A. în solidar cu Biroul Executorului Judecătoresc la plata sumei de 1.603.548,59 RON către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, de asemenea, înlăturarea dispoziţiei de obligare a inculpatului în solidar cu Biroul Executorului Judecătoresc la plata daunelor morale către cele două părţi civile persoane fizice.

Apelanta parte responsabilă civilmente a susţinut că nu s-a demonstrat încălcarea niciunei norme de drept penal primare de către inculpatul A. în procedura pe care acesta a urmat-o şi care, de altfel, este una legală şi permisă de C. proc. civ. în vigoare la data la care aceasta s-a realizat.

S-a susţinut, deopotrivă, că executorul judecătoresc a procedat în mod legal în prezenta speţă, menţionând că la acest moment se susţine, potrivit acuzaţiei, că vătămarea intereselor legitime nu mai este a părţilor civile persoane fizice, ci a Statului Român, iar prejudiciul material produs prin infracţiunea de abuz în serviciu nu mai este al Statului Român, astfel cum a stabilit în mod nelegal, în opinia apărării, prima instanţă, ci al părţilor vătămate persoane fizice. A susţinut că este vorba de o schimbare a acuzaţiei în apel, pentru a justifica, în mod aparent, din punctul de vedere al apărării, reţinerea şi a infracţiunii de spălare de bani.

Apelanta parte responsabilă civilmente a solicitat să se observe că această acuzaţie, deşi este o acuzaţie nouă faţă de care inculpatul este privat de un grad de jurisdicţie, nu este fondată, întrucât întregul demers realizat de executorul judecătoresc, în calitate de reprezentant al Biroului Executorului a fost unul legal şi nu s-a demonstrat încălcarea niciunei norme primare care să justifice reţinerea în sarcina inculpatului a infracţiunii de abuz în serviciu, iar în lipsa infracţiunii predicat, nici infracţiunea de spălare de bani nu poate exista, întrucât nu poate avea o existenţă de sine stătătoare.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de apel invocate, instanţa de apel, în majoritate, a apreciat ca fiind parţial fondate doar apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea şi părţile civile C. şi B.

Cu caracter prioritar, instanţa de apel a analizat motivul de nulitate absolută invocat de inculpatul A., în sensul că prezenta cauză nu este de competenţa materială a D.N.A. în raport de prevederile O.U.G. nr. 43/2002, competenţa de soluţionare a cauzei aparţinând Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, având în vedere calitatea de executor judecătoresc a inculpatului, iar prejudiciul reţinut în sarcina inculpatului cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu este sub 1.000.000 de euro şi întrucât este vorba despre o nulitate absolută, vătămarea nu mai poate fi înlăturată decât prin refacerea actului.

În analiza acestui motiv de apel, s-a reţinut că infracţiunea prevăzută de art. 132 raportat la art. 297 C. pen. este o infracţiune asimilată infracţiunilor de corupţie prevăzută de Legea nr. 78/2000, context în care este incident alin. (1) lit. a) al art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002, şi nu alin. (3) al aceluiaşi articol, iar dispoziţiile art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 43/2002 la care face referire apărarea, se referă la infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută strict de C. pen., în acea încadrare din C. pen., nu şi cu încadrarea în forma agravată prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, astfel că nu a fost primită critica invocată de apelantul inculpat.

Pe fondul acuzaţiilor imputate inculpatului A., Înalta Curte, ca instanţă de apel, a apreciat ca fiind nefondate criticile acestuia.

Astfel cu referire strictă la acuzaţia de abuz în serviciu imputată inculpatului, cu titlu preparator, instanţa de apel a apreciat că se impune a fi clarificată procedura aplicabilă fazei de executare silită cu care a fost învestit inculpatul de către părţile civile, iar apoi analiza acestora prin prisma modului în care acestea au fost respectate de către inculpatul A., desigur prin raportare la particularităţile concrete ale speţei. Întrucât la data săvârşirii faptei erau aplicabile dispoziţiile vechiul C. proc. civ., apărarea a apreciat că se impune a fi analizată acuzaţia de abuz în serviciu prin prisma acestor dispoziţii.

Astfel cu referire strictă la acuzaţia de abuz în serviciu imputată inculpatului cu titlu preparator, Înalta Curte apreciază că se impune a fi clarificată procedura aplicabilă fazei de executare silită cu care a fost investit inculpatul de către părţile civile, iar apoi analiza acestora prin prisma modului în care acestea au fost respectate de către inculpatul A., desigur prin raportare la particularităţile concrete ale speţei.

Întrucât la data săvârşirii faptei erau aplicabile dispoziţiile vechiul C. proc. civ., instanţa de apel a considerat că se impune a fi analizată acuzaţia de abuz în serviciu prin prisma acestor dispoziţii.

De asemenea, întrucât investirea executorului judecătoresc a fost dispusă în vederea recuperării unei sume de bani şi nu a unor imobile sau alte bunuri, Înalta Curte apreciază că analiza procedurii de executare se impune a fi făcută în considerarea dispoziţiilor legale ce reglementează recuperarea unor sume de bani şi care este consacrata în literatură cu titlu de poprire.

Art. 452 alin. (1) C. proc. civ. anterior

Sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporabile urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.

Art. 453 alin. (1) C. proc. civ. anterior

Poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit.

Art. 453 alin. (23) C. proc. civ. anterior

În cazul în care adresa de înfiinţare a popririi se adresează unei unităţi operaţionale a unei bănci, poprirea va fi înfiinţată asupra conturilor pe care debitoarea urmărită le are deschise la acea unitate.

Art 456 alin. (1) C. proc. civ. anterior

În termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadenţa acestora, terţul poprit este obligat:

a) să consemneze suma de bani sau, după caz, să indisponibilizeze bunurile mobile incorporate poprite şi să trimită dovada executorului, în cazul popririi prevăzute la art. 453 alin. (1).

Art. 458 alin. (1) C. proc. civ. anterior

Executorul judecătoresc va proceda la eliberarea sau distribuirea sumei de bani consemnate [prin poprire], numai după împlinirea termenului de 15 zile de la primirea dovezii de consemnare a acestei sume.

Cartea V - Despre executarea silită Capitolul I - Dispoziţii generale

Art. 3715 C. proc. civ. anterior:

"Executarea silită încetează dacă:

c) creditorul a renunţat la executare;

d) a fost desfiinţat titlul executoriu". […]

Art. 3791 C. proc. civ. anterior

În cazul în care s-a desfiinţat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desfiinţate de drept. Dispoziţiile art. 4041 - 4043 sunt aplicabile.

Art. 388 C. proc. civ. anterior

Pentru toate actele de executare pe care le efectuează, executorul judecătoresc este obligat să încheie procese-verbale [...].

Secţiunea a VI-a: Întoarcerea executării:

Art. 4041 C. proc. civ. anterior:

(1) În toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia.

(2) Bunurile asupra cărora s-a făcut executarea se vor restitui celui îndreptăţit.

În cazul în care executarea silită s-a făcut prin vânzarea unor bunuri mobile, în întoarcerea executării se va face prin restituirea de către creditor a sumei rezultate din vânzare [...]".

În concret, prin prisma situaţiei faptice, instanţa de apel a reţinut că la data de 28.05.2009, reclamantele B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate că au calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 6.214 mp, înscris iniţial în CF nr. x, nr. top x şi să fie obligată pârâtul - Statul Român, la achitarea despăgubirilor constând în valoarea de circulaţie a imobilului, stabilită conform standardelor internaţionale.

După finalizarea judecăţii cauzei, prin Sentinţa nr. 955/D/04.06.2010, Tribunalul Satu Mare, secţia civilă, a admis acţiunea formulată de B. şi C. şi, în consecinţă, a constatat calitatea acestora de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în baza Legii nr. 10/2001, pentru terenul în cauză, obligând Statul Român la plata sumei de 360.400 euro, la cursul din data plăţii, cu titlu de despăgubiri, hotărâre ce a fost menţinută în întregime de Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 42/16.02.2011(care era definitivă şi executorie), care a respins ca nefondate, apelurile declarate în cauză de către pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

În baza acestui titlu executoriu, la data de 28.06.2011 a fost înregistrată la BEJ A. cererea creditoarelor B. şi C., prin care acestea au solicitat executarea silită, pentru suma de 360.400 euro, a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Satu Mare (în prezent A.J.F.P. Satu Mare), în baza titlului executoriu, respectiv Sentinţa civilă nr. 955/D/2010 a Tribunalului Satu Mare, devenită ulterior definitivă şi executorie, fiind astfel constituit Dosarul execuţional nr. x/2011 unde prin procesul-verbal din data de 13.07.2011, s-a stabilit cheltuieli judiciare, în cuantum de 38.619,41 RON, iar la data de 29.06.2011, BEJ A. a depus la Judecătoria Satu Mare cererea pentru încuviinţarea executării silite, aceasta fiind admisă prin Încheierea nr. 2137/08.07.2011 şi, în consecinţă, s-a încuviinţat executarea silită a titlului executoriu, respectiv a Sentinţei civile nr. 955/D/2010 a Tribunalului Satu Mare.

S-a reţinut că la data de 13.07.2011, BEJ A. a înaintat o somaţie către D.G.F.P. Satu Mare (în prezent A.J.F.P. Satu Mare), prin care a solicitat, în termen de o zi de la data emiterii adresei, plata sumei de 360.000 euro reprezentând despăgubiri şi 38.617,71 RON, reprezentând cheltuielile de executare stabilite prin procesul-verbal din 13.07.2011.

De asemenea, prin adresele înaintate către Trezoreria Satu Mare şi F. (terţi popriţi) din 16.08.2011, 22.08.2011 şi 01.09.2011, BEJ A. a indisponibilizat ulterior sumele de bani datorate creditoarelor de către Statul Român, prin D.G.F.P. Satu Mare (în prezent A.J.F.P. Satu Mare), până la concurenţa sumelor 360.000 euro şi 38.617,71 RON.

Prin adresele nr. x/23.08.2011 şi y/24.08.2011, Trezoreria Satu Mare a comunicat BEJ A. că, D.G.F.P. Satu Mare nu dispunea, la acel moment, de fonduri care să poată fi indisponibilizate şi că se vor urmări toate sumele încasate ulterior şi repartizările de credite bugetare până stingerea creanţei.

În mod similar, prin Adresele nr. x/21.09.2011 şi x/129525/29.09.2011, F. a comunicat BEJ A. că, până la acel moment, nu a fost indisponibilizată din conturile Ministerului Finanţelor Publice nicio sumă de bani, din lipsă de disponibil, însă pe măsura alimentării conturilor se va proceda la indisponibilizarea acestora, tot totodată, punând la dispoziţia BEJ şi extrasele de cont în RON şi valută (euro, dolari) ale Ministerului Finanţelor Publice. De asemenea, s-a adus la cunoştinţa BEJ A. că celelalte conturi ale MFP deschise la F. sunt creditate cu sume ce nu pot face obiectul executării silite.

La data de 16.12.2011, terţul poprit F. a procedat la virarea sumei de 1.603.548 RON, din care 1.564.928,88 RON (360.400 euro x .3422 RON curs BNR) reprezentând valoarea despăgubirilor şi 38.619,71 RON reprezentând cheltuielile de executare aferente dosarului execuţional 160/2011, în contul BEJ A., urmare a executării silite prin poprire a debitorului Statul Român, Ministerul Finanţelor Publice.

Întrucât, ulterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat un recurs în interesul legii, despre care numitele B. şi C. au luat la cunoştinţă, fiind vorba despre Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român în cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii, publicată în M. Of. nr. 120/17 februarie 2012 şi prin care s-a statuat că în acţiunile întemeiate în baza Legii nr. 10/2001, prin care se solicita obligarea Statului Român de a acorda despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, şi anticipând soluţia care va fi pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs, la data de 05.01.2012, acestea au depus la dosarul execuţional, prin avocat, cerere scrisă, în două rânduri, respectiv la 05 ianuarie 2012 şi 09 februarie 2012, restituirea sumei de bani către statul român (cea de-a doua solicitare, ulterior deciziei Înaltei Curţi prin care a fost desfiinţat titlul, prin trimiterea cauzei spre rejudecare), însă executorul a procedat la scurt timp, respectiv în data de 28 februarie 2012, la un prim proces de redistribuire.

Instanţa de apel a reţinut, aşadar, că în nerespectarea dispoziţiilor legale mai sus menţionate, într-un mod cu totul inedit şi abuziv, inculpatul, prin acelaşi înscris, a constatat închisă procedura de executare solicitată de părţile civile şi a dispus folosirea sumei de bani în alte 35 dosare de executare cu scopul de a încasa cheltuielile de executare, astfel cum de altfel s-a şi întâmplat.

Analiza dispoziţiilor legale a reliefat că executorul judecătoresc A. avea obligaţia legală de serviciu ca, după expirarea unui termen de 15 zile de la consemnarea de către F. a întregii sume de 1.603.548,59 RON, să elibereze creditorilor B. şi C. suma de bani executată prin poprire cu titlu de creanţă principală (1.564.928,88 RON), urmând a păstra pentru sine contravaloarea cheltuielilor de executare aferente Dosarului de executare nr. x/2011, în cuantum de 38.619,71 RON, sumă pe care nu era ţinut nici s-o elibereze creditorilor, nici s-o întoarcă debitorului, toate obligaţiile ulterioare generate de desfiinţarea ulterioară a titlului executoriu, dacă ar fi procedat în acest mod, fiind preluată de către părţile civile B. şi C. ce urmau a suporta potrivit legii civile, în calitate de foşti creditori, atât cheltuielile cu executarea silită (făcută la cererea lor, în baza unui titlu executoriu nedefinitiv), cât şi obligaţia de a întoarce integral executarea în favoarea fostului debitor, Statul Român.

S-a reţinut că obligaţia de a întoarce executarea este prevăzută de legea civilă exclusiv în sarcina creditorului (singurul care poate avea calitatea de intimat/pârât într-o astfel de procedură) şi vizează întreaga sumă care a tăcut obiectul executării silite, inclusiv cheltuielile de executare pe care creditorul şi le-a asumat când a solicitat executarea silită a unui titlu nedefinitiv, însă pentru că inculpatul A. nu şi-a îndeplinit obligaţia de serviciu (prevăzută imperativ de art. 458 alin. (1) din C. proc. civ. anterior, preluată de art. 788 alin. (1) din noul C. proc. civ.) de a elibera părţilor civile suma aferentă creanţei lor în valoare de 1.564.928,88 RON, ci din contră, şi-a însuşit-o, părţile civile B. şi C. au fost în imposibilitatea obiectivă de a-şi îndeplini benevol propria obligaţie de a întoarce executarea în favoarea fostului debitor, suferind un prejudiciu material în cuantum egal cu întreaga obligaţie stabilită în sarcina lor pe cale judecătorească, prin Sentinţa civilă nr. 9202/24.05.2012 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti pronunţată în Dosarul civil nr. x/2011, la care s-au adăugat dobânzile şi penalităţile calculate ulterior de către Statul Român, în acelaşi context şi prin aceeaşi faptă, inculpatul A. a cauzat o vătămare interesului legitim al Statului Român de a obţine întoarcerea executării pentru suma de 1.603.548 RON de la părţile civile B. şi C.

Instanţa de apel a apreciat că prin modul în care a acţionat, inculpatul A. şi implicit apelanta parte responsabilă civilmente Birou Executor Judecătoresc A. a încălcat normele de drept care reglementau procedura executării, respectiv dispoziţiile art. 3715 alin. (1) lit. c) din vechiul C. proc. civ., care se referă la situaţia în care creditorul a renunţat la executare, alin. (2) al aceluiaşi articol, care obliga executorul judecătoresc să întocmească o încheiere motivată în fapt şi în drept, comunicată de îndată creditorului şi debitorului, dispoziţiile art. 4041 din vechiul C. proc. civ. cu privire la desfiinţarea titlului executoriu şi dreptul celui interesat la întoarcerea executării.

Apărarea inculpatului şi implicit a părţii responsabile civilmente Birou Executor Judecătoresc A. pe acest palier, în sensul că executorul nu a putut restitui suma de bani, întrucât a fost notificat cu privire la schimbarea contului şi că, în pofida demersurilor făcute, nu a primit nici un răspuns nu a fost primită. Faptul că apare înregistrat cu o astfel de cerere este într-adevăr confirmat de o singură martoră, însă în opinia instanţei de apel acest demers fragil, chiar şi în situaţia în care în mod real ar fi formulat o astfel de cerere, nu justifică absenţa oricărui alt demers ulterior, ci mai degrabă o modalitate de a-şi ascunde demersul infracţional ulterior, de a obţine cheltuielile de executare în celelalte 35 dosare execuţionale.

Totodată, instanţa de apel a apreciat că obligaţia executorului de a elibera suma de bani în favoarea creditorilor la finalul procedurii popririi rezultă din însăşi textul de lege care reglementează această procedură care este imperativă, legiuitorul folosind sintagma "executorul va proceda la eliberarea sumei - iar nu - "va putea proceda la eliberarea sumei". Executorul nu are posibilitatea de a aprecia asupra eliberării sau nu în favoarea creditorului a întregii creanţe care a făcut obiectul popririi, iar în cazul distribuirii între mai mulţi creditori intervenienţi din acelaşi dosar de executare nu are posibilitatea de a aprecia dacă eliberează sau nu prin distribuire creanţa executată prin poprire (distribuirea sumei având tot semnificaţia eliberării creanţei, însă prin plata mai multor creditori intervenienţi din acelaşi dosar de executare, în ordinea de preferinţă prevăzută de lege).

În cauză, s-a reţinut că în cadrul aceluiaşi dosar de executare nu au existat creditori intervenienţi, pentru ca atitudinea inculpatului să fie justificată, mai mult decât atât, acesta a nesocotit voinţa părţilor civile care i-au solicitat în mod expres restituirea sumei de bani debitorului, respectiv Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, încălcând principiul disponibilităţii care operează în procesul civil, inclusiv în faza de executare silită. De asemenea, dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 188/2000 a executorilor judecătoreşti, potrivit cărora raporturile dintre executorul judecătoresc şi client sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului.

Aşadar, prin raportare la normele legale menţionate, care din punctul de vedere al instanţei de apel erau clare şi previzibile, activitatea inculpatului A. a fost una abuzivă, discreţionară şi vădit nelegală, astfel că apărarea sa, conform căreia s-ar impune achitarea, conform dispoziţiilor art. 16 lit. b) C. proc. pen., ca efect al deciziei Curţii Constituţionale nr. 392 din 06 iunie 2017 publicată în M. Of. nr. 504/30.06.2017, în considerentele căreia se arată că dispoziţiile din conţinutul art. 297 din C. pen. sunt formulate în sens larg, în termeni vagi, care conferă grad sporit de impredictibilitate, aspect problematic din perspectiva art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, având în vedere că nu reglementează pragul valoric al pagubei şi nu stabileşte intensitatea vătămării, fapt care este contrar principiului securităţii raporturilor juridice referitor la claritatea şi predictibilitatea legii, este nefondată.

Instanţa de apel nu a valorificat nici apărarea conform căreia încadrarea juridică ar fi cea prevăzută de dispoziţiile art. 246 C. pen., sens în care s-a solicitat înlăturarea prevederilor art. 132 din Legea nr. 78/2000, întrucât nu a existat un avantaj patrimonial în sensul acestei dispoziţii, sumele care au revenit executorului judecătoresc reprezentând cheltuieli de executare ce erau cuvenite acestuia ca urmare a activităţii pe care a desfăşurat-o, din întreaga situaţie de fapt reţinută în cauză transpare neechivoc faptul că încasarea cheltuielilor de executare în cele 35 de dosare execuţionale prin procedura nelegală prin care le-a obţinut reprezintă un folos patrimonial în sensul legii penale, astfel că solicitarea de schimbare a încadrării juridice este nefondată şi nici solicitarea de achitare întrucât această "distribuire" este permisă de lege, sumele de bani distribuite reprezentând parte din ele cheltuieli de executare ce se execută cu precădere şi în condiţiile legii, fiind datorate de către acelaşi debitor - Statul Român - şi în alte dosare de executare astfel că nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu, pe de o parte, întrucât nu a existat o încălcare a unor dispoziţii din C. proc. civ. în vigoare la acea dată în ceea ce priveşte activitatea executorului judecătoresc, nu poate fi primită.

Apărarea inculpatului pe acest ultim palier nu a fost primită de instanţa de apel şi din perspectiva dispoziţiilor legale certe şi neechivoce ce reglementează procedura executării, întrucât invocarea cutumei în detrimentul legii este nelegală şi nu poate înlocui sau substitui aplicarea sa. Faptul că acesta a mai procedat în această manieră şi nu a suportat rigorile legii nu justifică perpetuarea la infinit a unui mod discreţionar de aplicare a legii şi în detrimentul altor persoane pentru obţinerea unui folos propriu.

Instanţa de apel a apreciat, în opinie majoritară, că prin fapta sa inculpatul a săvârşit infracţiune de abuz în serviciu în forma şi încadrarea juridică reţinută prin actul de sesizare şi că ne aflăm în prezenţa unei singure infracţiuni continue de abuz în serviciu, prin aceeaşi acţiune prejudiciind atât părţile civile cât şi Statul Român şi care s-a consumat în momentul în care executorul judecătoresc A. a refuzat să dea curs notificării oficiale a părţilor civile de a restitui suma de bani debitorului Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi s-a epuizat în momentul în care a decis redistribuirea sumei de bani în celelalte 35 de dosare execuţionale, producând astfel vătămarea intereselor legitime în raport cu partea civilă Statul Român.

În ceea ce priveşte prejudiciul material adus părţilor civile persoane fizice, instanţa de apel a apreciat că evaluarea acestuia trebuie făcută în raport cu întreaga sumă pe care acestea nu au mai fost în măsură să o întoarcă statului, întrucât imposibilitatea întoarcerii executării s-a datorat integral faptei ilicite a inculpatului, iar dobânzile şi penalităţile calculate de către beneficiarul dreptului la întoarcerea executării s-au raportat la suma integrală.

În final, instanţa de apel a apreciat că vinovăţia inculpatului A., în ceea ce priveşte acuzaţia de abuz în serviciu, este pe deplin dovedită, iar apelul acestuia pe această acuzaţie este nefondat.

În ceea ce priveşte infracţiunea de spălare a banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor, republicată, astfel cum rezultă din acuzaţia formulată, infracţiunea de spălare a banilor reţinută în sarcina inculpatului A. se raportează la folosirea de către acesta a sumei de bani obţinută ilegal de la părţile civile persoane fizice (creanţa principală în cuantum de 1.564.928,88 RON - pe care şi-a însuşit-o în contextul săvârşirii abuzului în serviciu), prin alocarea unui cuantum de 1.113.005,4 RON, cheltuieli de executare în de 234 dosare de executare aflate în soluţionarea BEJ A., întocmind în acest scop un "proces-verbal de redistribuire".

Deşi soluţia de achitare pronunţată de către instanţa de fond este corectă şi legală, instanţa de apel a apreciat că motivarea soluţiei sau, mai exact, considerentele care au stat la baza adoptării acestei soluţii, este una greşită.

S-a reţinut că în mod eronat a apreciat instanţa de fond că nu se poate reţine infracţiunea de spălare de bani pentru că lipseşte infracţiunea predicat, întrucât nu există o activitate care îmbracă forma ilicitului penal şi care să fie producătoare a banilor murdari, iar în al doilea rând, nu poate fi subiect activ al infracţiunii de spălare a banilor acelaşi subiect activ al infracţiunii predicat, generatoare de bani "murdari". Motivarea instanţei de fond pe acest capăt de acuzare vine practic în contradicţie cu Decizia nr. 16/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept care a statuat că "subiectul activ al infracţiunii din care provin bunurile poate fi şi subiect activ al infracţiunii de spălare de bani."

În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 73/2011. Sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările ulterioare, susţinându-se că ar încălca principiul non bis in idem, deoarece persoana considerată vinovată de săvârşirea infracţiunii din care provin bunurile ce constituie obiect material al infracţiunii de spălare de bani este cercetată şi urmărită încă o dată pentru însuşirea aceloraşi bunuri, Curtea a arătat că dispoziţiile legale criticate sub aspectul lipsei de previzibilitate sunt constituţionale, deoarece acestea stabilesc criterii obiective de apreciere a caracterului penal al operaţiunilor săvârşite în legătură cu bunul sau sumele rezultate dintr-o anumită infracţiune. Pentru ca principiul non bis in idem să-şi găsească aplicarea, persoana în cauză trebuie să fi suferit o condamnare, să fi fost achitată sau să se fi dispus încetarea urmăririi penale pentru fapta cu privire la care este din nou urmărită sau judecată. În situaţia concursului de infracţiuni, însă, infractorului i se aplică o pedeapsă principală, fără ca prin aceasta să fie încălcate în vreun fel dispoziţiile art. 4 parag. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că infracţiunea de spălare de bani nu trebuie reţinută automat în sarcina autorului infracţiunii din care provin bunurile, pentru simplul fapt că în activitatea sa infracţională s-a realizat şi una dintre acţiunile proprii elementului material al infracţiunii de spălare de bani, pentru că aceasta ar lipsi infracţiunea de spălare de bani de individualitate. Revine organelor judiciare sarcina de a decide în situaţii concrete dacă infracţiunea de spălare de bani este suficient de bine individualizată în raport cu infracţiunea din care provin bunurile şi dacă este cazul să se reţină un concurs de infracţiuni sau o unică infracţiune.

Pornind de la aceste considerente, asupra cărora s-a statuat expres şi neechivoc şi cu privire la care instanţele au obligaţia să le aplice în mod obligatoriu, şi nu discreţionar aşa cum este şi cazul speţei de faţă, instanţa de apel a apreciat că analiza răspunderii penale a inculpatului prin prisma acuzaţiei de spălare de bani reţinută în sarcina sa trebuia făcută cu luarea în considerare a acestor decizii şi nu prin crearea unei interpretări proprii, derogatorie de la deciziile menţionate. Obligaţia instanţei de fond era aceea de a stabili dacă infracţiunea de spălare de bani este suficient de bine individualizată în raport cu infracţiunea din care provin bunurile, respectiv sumele de bani şi dacă sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de spălare de bani prin raportare la conţinutul concret al elementelor constitutive ce caracterizează latura obiectivă a acestei infracţiuni.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte, ca instanţă de apel, a apreciat că se impune a se face analiza aceste infracţiuni prin prisma textului de lege care incriminează această infracţiune şi în contextul situaţiei de fapt reţinută în sarcina inculpatului.

De asemenea, pentru existenţa infracţiunii de spălare a banilor este necesar să se stabilească pe baza probelor certe, că bunurile dobândite, deţinute sau folosite provin din săvârşirea de infracţiuni şi că autorul cunoştea această împrejurare.

Înalta Curte, ca instanţă de apel, a apreciat că, deşi, ne aflăm neechivoc în prezenţa infracţiunii predicat, infracţiunea de abuz în serviciu fiind pe deplin dovedită, nu sunt întrunite şi celelalte condiţii de tipicitate, obligatorii pentru angajarea răspunderii penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de spălare de bani în sensul în care prin procesul-verbal întocmit de către inculpat la data de 28.02.2012 s-ar fi realizat o modalitate de disimulare a provenienţei şi drepturilor asupra sumei de bani însuşită de la părţile civile persoane fizice, pentru a folosi această sumă în alte dosare de executare şi că astfel s-ar fi produs "spălarea produsului infracţiunii". Este foarte adevărat faptul că în mod nelegal, inculpatul a folosit sumele de bani obţinută în Dosarul execuţional nr. x/2011 (creditori B. şi C.), în alte dosare de executare în scopul încasării cheltuielilor de executare, însă nu rezultă din nicio probă că a disimulat provenienţa sumei de bani folosită în celelalte 35 de dosare execuţionale. Dimpotrivă a efectuat aceste operaţiuni la vedere, neavând cum să procedeze altfel, sens în care nu există infracţiunea de spălare de bani, aceasta nefiind suficient individualizată prin prisma elementelor sale constitutive.

Aşadar, instanţa de apel a apreciat că se menţine soluţia de achitare a inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de spălare de bani, sens în care pentru toate argumentele de fapt şi drept expuse a apreciat că apelul Parchetului şi al părţilor civile pe acest capăt de acuzaţie este nefondat.

În ceea ce priveşte apelul părţilor civile B. şi C., Înalta Curte, ca instanţă de apel, în opinie majoritară, a apreciat că acesta este fondat prin prisma cuantumului daunelor morale acordate.

Cu privire la latura civilă a cauzei, instanţa de apel a apreciat că se impune majorarea daunelor morale în sumă de câte 4.500 RON acordate de către instanţa de fond şi că acest cuantum este unul modic raportat la traumele suferite de părţile civile, acestea fiind în vârstă înaintată, bolnave cardiac şi care, ca urmare a încălcării obligaţiilor de către inculpatul A., au primit în fiecare lună câte o somaţie de plată din partea Finanţelor Publice că mai au accesorii de achitat, inclusiv în luna noiembrie 2017, deşi există acest dosar pe rolul instanţei.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a apreciat că majorarea daunelor morale acordate părţilor civile, se impune şi prin raportare la cheltuielile pe care acestea le-au avut, prin promovarea unei contestaţii la executare la fiecare titlu, existând mai mult de 15 titluri deja contestate şi care au presupus fiecare în parte achitarea unei taxe de timbru, angajarea unui avocat, efectuarea de deplasări, situaţie deosebit de apăsătoare şi împovărătoare pentru părţile vătămate, familia acestora oferindu-le sprijinul şi cunoştinţele necesare să-şi formuleze apărările.

Pentru toate aceste considerente, instanţa de apel a admis apelul părţilor civile pe latură civilă şi a majorat cuantumul daunelor morale într-un cuantum normal, proporţional cu prejudicial moral suferit.

În ceea ce priveşte solicitare de admiterea apelului şi sub aspectul omisiunii primei instanţe de desfiinţare a proceselor-verbale de redistribuire, respectiv procesul-verbal de redistribuire din data de 28.02.2012, "inventat" de către executorul judecătoresc, în ignorarea tuturor dispoziţiilor legale, precum şi celelalte procese-verbale subsecvente, a căror desfiinţare, în opinia apărării, se impune întrucât întocmirea acestor procese-verbale face parte din latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu, instanţa de apel a respins această solicitare motivat de faptul că ele nu se circumscriu infracţiunii de fals ci ca o consecinţă a nerespectării dispoziţiilor legale ce a guvernat etapa executării, acestea neconţinând menţiuni necorespunzătoare adevărului.

În ceea ce priveşte apelul formulat de Parchet, Înalta Curte, ca instanţă de apel, a apreciat că acesta este fondat doar în ceea ce priveşte înlăturarea dispoziţiei din hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte desfiinţarea Sentinţei civile nr. 9202 din data de 24.05.2012, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în Dosarul civil nr. x/2011 şi a actelor civile de executare emise în baza acestei sentinţe civile.

În consens cu Ministerul Public, instanţa de apel a apreciat că în mod greşit, prima instanţă a desfiinţat o hotărâre judecătorească civilă în condiţiile în care nu era instanţă de control judiciar faţă de Judecătoria Sectorului 3, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate pot exercita căile de atac, în condiţiile legii, astfel că în această situaţie nu este vorba despre exercitarea unei căi de atac.

Cât priveşte înlocuirea modalităţii de executare a pedepsei, solicitată atât de către Parchet cât şi de părţile civile, respectiv dispunerea executării pedepsei aplicată în regim de detenţie, Înalta Curte (instanţa de apel) a apreciat critica nefondată, modalitatea juridică de individualizare a executării, respectiv suspendarea sub supraveghere conform art. 91 C. pen. răspunzând principiilor proporţionalităţii pedepsei cu fapta săvârşită şi persoana inculpatului, necesităţii unei represiuni adecvate unei fapte ilicite, scopului preventiv al pedepsei şi funcţiilor de reeducare şi exemplaritate ale pedepsei, astfel că nu se impune a fi schimbată modalitatea de executare a acesteia. Faţă de gradul de pericol social în concret al faptei comise, de circumstanţele reale în care aceasta a fost săvârşită, scopul urmărit de inculpat, dar şi faţă de circumstanţele personale ale inculpatului, faptul că inculpatul este tânăr, cu posibilităţi de reeducare, la primul contact cu legea penală, este integrată social şi familial, instanţa de apel a apreciat că aplicarea unei pedepse cu suspendarea este de natură a asigura realizarea scopului preventiv al pedepsei şi a funcţiilor educative şi sancţionatorii ale acesteia.

Cât priveşte solicitarea martorelor D. şi E. de acordare a cheltuielilor efectuate prin participarea în calitate de martor în cadrul procesului penal, instanţa de apel a apreciat ca dovedită doar solicitarea primei martore care a depus la dosarul cauzei documente justificative şi acte doveditoare în susţinerea cheltuielilor efectuate cu participarea în procesul penal, sens în care urmează a o admite, excluzând solicitarea de plata a unei zile de concediu de odihnă, aprobată de angajator şi care potrivit regulilor dreptului muncii, trebuie plătită de acesta. Cea de-a doua martoră, E., deşi a formulat cerere de acordare a cheltuielilor efectuate prin participarea în calitate de martor în cadrul procesului penal, nu a depus la dosarul cauzei nici un document justificativ, sens în care instanţa de apel a respins, ca nedovedită, solicitarea acesteia.

În apel, Înalta Curte, în opinie separată, în sensul condamnării inculpatului A. pentru infracţiunea de abuz în serviciu doar în dauna părţilor civile B. şi C. prevăzută de art. 246 C. pen. din 1969 şi a înlăturării obligaţiei de plată a inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente Birou Executor Judecătoresc A. a sumei de 1.603.548,59 RON reprezentând despăgubiri materiale actualizată cu rata inflaţiei la care se adaugă dobânzi penalizatoare de la data de 16.12.2011 până la data achitării integrale a debitului, a apreciat că este necesar să fie făcute câteva precizări suplimentare.

S-a precizat de către judecătorul care a formulat opinia separată că este de acord cu opinia majoritară şi cu argumentarea juridică a acesteia în sensul inexistenţei unei nulităţi absolute a hotărârii, determinate de nulitatea absolută a urmăririi penale, derivată din aşa-zisa necompetenţă a organului de urmărire penală. De asemenea, a fost de acord cu opinia majoritară în sensul menţinerii achitării inculpatului pentru infracţiunea de spălare a banilor însă, în privinţa argumentaţiei revenind cu chestiuni aparte.

Astfel, în primul rând, s-a arătat că opinia separată se bazează pe aceeaşi stare de fapt care a fost prezentată şi în opinia majoritară şi care, de altfel, rezultă din probele administrate. Actele de reţinere a sumei de bani plătite de Statul Român celor două persoane fizice şi de redistribuire a acestor sume, în alte dosare de executare, în materialitatea lor, nu sunt negate nici de către inculpat, care însă a încercat să le dea o altă conotaţie şi să le coreleze cu alte acţiuni ale sale ce nu au putut fi dovedite.

În al doilea rând însă, s-a remarcat faptul că rechizitoriul nu este clar în privinţa obiectului şi a limitelor judecăţii, aspect ce trebuia lămurit în camera preliminară şi care, în prezent, pune serioase greutăţi judecăţii.

Astfel, este de observat faptul că rechizitoriul începe cu descrierea unei fapte îndreptate împotriva a doi creditori - persoane fizice pentru ca mai apoi să continue cu o posibilă prejudiciere a statului prin descrierea a două redistribuiri de sume în dosare de executare în care debitor era Statul Român pentru ca, în final, să se dispună trimiterea în judecată pentru o singură infracţiune de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 modificată cu referire la art. 5 C. pen., considerându-se că a avut loc "(…) o vătămare intereselor legitime ale persoanelor vătămate B. şi C. (…)" dar şi "(…) o pagubă Statului Român, în sumă de 1.603.548 lei (…)"

S-a reţinut că infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune din categoria infracţiunilor de serviciu iar pluralitatea de acte materiale, săvârşite la date diferite, faţă de o pluralitate de subiecţi pasivi, ar fi trebuit să atragă, eventual, incidenţa mai multor infracţiuni de abuz în serviciu aflate în concurs real.

În al treilea rând, având în vedere faptul că infracţiunea de abuz în serviciu a fost reconfigurată prin Decizia nr. 406/2015 a Curţii Constituţionale (paragraful 88), s-a analizat dacă, şi în ce măsură, acuzaţia/acuzaţiile aduse inculpatului A. (trimis în judecată printr-un rechizitoriu întocmit la data de 15 iulie 2015, deci ulterior publicării deciziei menţionate), satisfac exigenţele deciziei Curţii Constituţionale, în sensul indicării textelor din legislaţia primară care au fost încălcate de inculpat. În legătură cu acest aspect s-a menţionat şi faptul că prezenta cauză nu a pus şi nu pune în discuţie calitatea indiscutabilă de funcţionar public, în sensul legii penale, a executorului judecătoresc.

S-a apreciat, aşadar, că în realitate, în cauza de faţă, se putea reţine doar o singură infracţiune, şi anume aceea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 din C. pen. din 1969, părţi vătămate fiind cele două creditoare - persoane fizice B. şi C., iar împotriva statului nu a fost comisă nicio infracţiune.

Astfel, indiscutabil, în cauză s-a format în mod legal un dosar de executare - dosarul execuţional 160/2011 - şi s-a pornit, legal, procedura executării prin poprire - prin adresele înaintate către Trezoreria Satu Mare şi F. (terţi popriţi) din 16.08.2011, 22.08.2011 şi 01.09.2011 - în vederea satisfacerii creanţei pe care cele două părţi vătămate, B. şi C., o aveau de încasat de la Statul Român. Titlul părţilor vătămate era unul executoriu şi exista la momentul înfiinţării popririi.

Având în vedere datele la care s-a început executarea silită prin poprire şi datele la care s-au realizat diferite acţiuni materiale de către inculpat, rezultă că incidente în cauză erau dispoziţiile C. proc. civ. anterior, în raport de care urmează să fie analizată şi conduita inculpatului.

În cadrul popririi - ca şi procedură execuţională în materie civilă - se întâlnesc trei subiecţi de drept: creditorul popritor, debitorul poprit şi terţul poprit, existând tot atâtea raporturi juridice: un prim raport juridic există între creditorul popritor şi debitorul poprit, în sensul că debitorul este dator creditorului; al doilea raport juridic este cel existent între debitorul poprit şi terţul poprit, în sensul că terţul poprit este dator debitorului; al treilea raport juridic, ia naştere prin adresa de înfiinţare a popririi sau prin hotărârea de validare a popririi, şi există între creditorul popritor şi terţul poprit.

În cazul în care terţul poprit, după primirea adresei de înfiinţare a popririi, plăteşte creditorului popritor, fie în mod direct, fie prin punerea la dispoziţia executorului judecătoresc a sumei de bani, poprirea se definitivează, iar cel de-al doilea şi cel de-al treilea din raporturile juridice menţionate mai sus se sting. Astfel, terţul poprit este liberat de datoria pe care o avea faţă de creditorul său (debitorul din primul raport juridic) şi este liberat şi de orice obligaţie faţă de creditorul popritor, astfel că procedura validării popririi nu va mai avea loc.

Totodată, deşi executarea silită nu se poate considera încă, ca fiind închisă (deoarece închiderea are loc odată cu realizarea ultimului act de executare care este eliberarea sau distribuirea, de către executorul judecătoresc, a sumei de bani consemnate) se stinge şi primul din raporturile juridice menţionate, respectiv cel între creditorul popritor şi debitorul poprit. Chiar dacă nu a intrat încă în posesia banilor, creditorul popritor nu mai poate solicita încă o dată efectuarea plăţii, nu mai poate porni o altă executare silită valabilă iar debitorul poprit nu mai poate fi obligat să plătească, din nou, ceea ce deja s-a executat. Ce mai rămâne este reglarea relaţiei dintre creditorul popritor şi executorul judecătoresc, relaţie cu privire la care legea civilă nu conţine dispoziţii exprese.

În acest sens, s-au avut în vedere considerentele Deciziei nr. 4/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii prin care s-a statuat că "Sesizarea organului de executare silită de către creditor cu cererea de executare silită, prin care solicită concursul statului în realizarea şi concretizarea titlului său, deşi generează un raport juridic între creditor şi executorul judecătoresc, nu poate schimba faptul că acesta din urmă va acţiona doar asemenea unui mandatar, căruia statul i-a delegat atribuţia de îndeplinire a unei componente a justiţiei, ca serviciu public " şi că "(…) executorul judecătoresc, deşi învestit prin lege să îndeplinească un serviciu de interes public - ducerea la îndeplinire a obligaţiilor prevăzute de titlul executoriu - serviciu pentru care a fost învestit de către o autoritate publică (Ministerul Justiţiei), îl reprezintă pe creditor în derularea raportului execuţional care s-a născut între creditor şi debitor şi acţionează în interesul unei bune administrări a justiţiei, (…)".

Ca atare, în raportul execuţional civil, executorul are rolul unui dublu "mandatar" - pe de o parte reprezintă autoritatea statului în vederea punerii în executare a titlurilor executorii iar pe de altă parte îl reprezintă pe creditorul urmăritor (creditorul popritor în speţă). De aceea, s-a susţinut că raporturile civile dintre creditor şi executor sunt guvernate de regulile mandatului cu titlu oneros, executorul fiind obligat să elibereze creditorului sumele da bani încasate în procedura execuţională, desigur, după oprirea cheltuielilor de executare.

S-a reţinut că prin Adresele nr. x/21.09.2011 şi nr. x/129525/29.09.2011 F. a comunicat Biroului Executorului Judecătoresc (BEJ) A. că, până la acel moment, nu a fost indisponibilizată din conturile Ministerului Finanţelor Publice nicio sumă de bani, din lipsă de disponibil, însă pe măsura alimentării conturilor se va proceda la indisponibilizarea acestora, totodată, punând la dispoziţia BEJ şi extrasele de cont în RON şi valută (euro, dolari) ale Ministerului Finanţelor Publice.

Totodată, la data de 16.12.2011, terţul poprit F. a procedat la virarea sumei de 1.603.548 RON, din care 1.564.928,88 RON (360.400 euro x .3422 RON curs BNR) reprezentând valoarea despăgubirilor şi 38.619,71 RON reprezentând cheltuielile de executare aferente Dosarului execuţional nr. x/2011, în contul BEJ A., urmare a executării silite prin poprire a debitorului Statul Român, Ministerul Finanţelor Publice. În acel moment, conform celor arătate anterior, s-a apreciat că s-au stins toate cele trei raporturi juridice existente în cadrul unei operaţiuni de poprire, urmând să-şi finalizeze cursul doar relaţia juridică dintre cele două creditoare şi executorul judecătoresc.

Astfel, s-a apreciat că până la acest moment executarea silită desfăşurată de inculpat s-a realizat cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale, iar Statului Român nu i-a fost produs niciun prejudiciu întrucât titlul executoriu era valabil şi era în fiinţă. Au devenit aplicabile în acest sens dispoziţiile art. 458 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţii cu caracter imperativ, ce obligau executorul judecătoresc să elibereze creditoarelor suma de bani încasată în urma popririi, în termen de 15 zile de la primirea dovezii de consemnare a sumei. La momentul expirării acestui termen, deşi nu exista dovada că cele două creditoare fuseseră înştiinţate de indisponibilizarea şi punerea la dispoziţia executorului a sumei de bani ce forma obiectul creanţei lor, la data de 05.01.2012 acestea au depus la dosarul execuţional, prin avocat, o cerere prin care au solicitat BEJ A. suspendarea procedurii de distribuire a sumelor de bani aferente Dosarului execuţional nr. x/2011 până la soluţionarea irevocabilă a cauzei civile, aflată în recurs pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Mai mult, prin aceeaşi cerere, creditoarele B. şi C. au solicitat ca "în cazul în care hotărârea ce va fi pronunţată în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va fi în defavoarea noastră, să dispuneţi restituirea sumelor de bani ce fac obiectul procedurii de executare în Dosarul execuţional nr. x/2011. S-a observat că la acest moment creditoarele nu au renunţat la executare, ci doar au solicitat suspendarea distribuirii sumelor încasate.

Ulterior, la data de 08.02.2012, prin Decizia nr. 741/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de A.V.A.S. şi Statul Român, prin D.G.F.P. Satu Mare (în prezent A.J.F.P. Satu Mare), a casat Decizia 42/16.02.2011 a Curţii de Apel Oradea şi Sentinţa civilă nr. 955/D/4.06.2011 a Tribunalului Satu Mare şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Satu Mare.

În ziua următoare pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei nr. 741/8.02.2012, respectiv la data de 09.02.2012, creditoarele B. şi C. au reiterat solicitările anterioare către BEJ A., solicitând "să dispuneţi restituirea către Statul Român a sumei executate în baza Deciziei nr. 955/D/4.06.2010 a Tribunalului Satu Mare, întrucât aşa cum rezultă din datele de pe portal decizia a fost desfiinţată".

Ignorând dispoziţiile exprese ale părţilor vătămate, inculpatul A. a procedat la întocmirea, în data de 28 februarie 2012 a unui proces-verbal prin care, formal, a arătat că se restituie Statului Român suma de 1.600.000 de RON, ca urmare a faptului că nu s-a mai putut executa debitul datorat părţilor vătămate B. şi C. şi, în acelaşi timp, că se dispune redistribuirea sumei respective în alte 35 de dosare de executare, aflate pe rolul BEJ A., în care debitor era tot Statul Român.

Prin urmare, contrar actului de sesizare a instanţei şi al opiniei majoritare, s-a apreciat că inculpatul A. a încălcat doar dispoziţiile art. 458 alin. (1) C. proc. civ. - dispoziţii imperative ce impuneau, dincolo de manifestarea de voinţă a creditoarelor ca, în cazul încasării unei sume de bani pe parcursul executării popririi, aceasta să fie distribuită creditoarelor. În situaţia în care creditoarele refuzau primirea sumei de bani, de la executor - contrar opiniei primei instanţe -în opinie minoritară se consideră că executorul judecătoresc trebuia să procedeze la consemnarea sumei respective, la dispoziţia creditoarelor, conform art. 586 C. proc. civ. anterior, deoarece în relaţia creditor - executor judecătoresc, acesta din urmă devine "debitor" pentru sumele încasate în cursul executării silite, în sensul că trebuie să le restituie creditorului. Executorul judecătoresc nu avea dreptul de a dispune după bunul plac de suma respectivă.

În ceea ce priveşte restituirea către stat a sumei încasate, contrar opiniei majoritare, s-a constatat că nu există nicio dispoziţie legală expresă care să-l oblige executorul judecătoresc ca, la desfiinţarea titlului executor, să procedeze din oficiu la întoarcerea executării. Procedura întoarcerii executării nu era - şi nu este nici în prezent - o procedură care să se desfăşoare din oficiu, ci care intervine doar "la cererea celui interesat" astfel cum statuau dispoziţiile art. 4041 C. proc. civ. anterior.

De altfel, ca urmare a admiterii recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a faptului că numitele B. şi C. figurau în evidenţele Ministerului Finanţelor Publice că şi-au încasat creanţa împotriva Statului Român, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti s-a constituit Dosarul civil nr. x/2011, având ca obiect contestaţie la executare silită, acţiune formulată de Ministerul Finanţelor Publice împotriva intimatelor B. şi C.. În cadrul acestui dosar, prin Sentinţa civilă nr. 9202/24.05.2012, a fost admisă contestaţia la executare formulată de către Ministerul Finanţelor Publice şi s-a dispus întoarcerea executării silite prin restituirea de către intimatele B. şi C. către contestatorul Ministerul Finanţelor Publice a sumei de 1.603.568 RON, consemnată în contul BEJ A. în Dosarul de executare nr. x/2011, soluţie rămasă irevocabilă, prin respingerea de către Tribunalul Bucureşti, la data de 08.05.2013, a recursului declarat de cele două intimate. Astfel, din punct de vedere al legislaţiei civile, creanţa creditoarelor B. şi C. era considerată ca executată, indiferent dacă acestea îşi încasaseră sau nu banii de la executorul judecătoresc.

Totodată, neprocedând la consemnarea sumei încasate în numele celor două creditoare şi neprotestând faţă de indicaţia acestora de a restitui acea sumă către debitor - Statul Român, inculpatul A. a cauzat o vătămare a intereselor legale ale acestora, vătămare soldată chiar şi cu o pagubă certă, dar încă neexigibilă, întrucât, conform hotărârii civile sus-menţionate creditoarele trebuie să restituie acei bani Statului Român. Nu se poate reţine, în opinia judecătorului care a formulat opinie separată, faptul că până la data de 28 februarie 2012 - că inculpatul ar fi încălcat vreo dispoziţie legală care să fi prejudiciat Statul Român.

În ceea ce priveşte prima redistribuire a sumei în alte 35 de dosare - prin procesul-verbal din 28 februarie 2012 - în opinie minoritară, se consideră că, la acea dată, inculpatul nu a încălcat nicio dispoziţie legală şi nu a prejudiciat Statul Român, din simplul motiv că suma de bani "redistribuită" nu mai era a Statului Român, ci a celor două creditoare. Simpla menţiune, din cuprinsul acestui proces-verbal, în sensul că se declară suma respectivă ca fiind "restituită" Statului Român, fără ca acest lucru să fi ajuns la cunoştinţa organelor abilitate şi fără ca acestea să-şi fi manifestat, expres sau tacit, acordul pentru primirea banilor, nu face ca restituirea să fi operat efectiv, la acel moment. Procesul-verbal respectiv apare ca fiind înregistrat la Direcţia Finanţelor Publice sub nr. x/29.02.2012. Deoarece autorităţile financiare respective au comunicat faptul că acel număr nu ar exista, organul de urmărire penală a concluzionat că nu este real, dar fără a face nicio cercetare în acest sens. S-a constatat că pe procesul-verbal respectiv există o ştampilă, cu aparenţă de realitate, iar simpla susţinere a organelor financiare că acel număr nu ar exista în realitate nu este confirmată de nicio verificare a organului de urmărire penală.

De aceea, contrar instanţei de fond, cât şi opiniei majoritare, s-a considerat că trebuie aplicat principiul general de drept "in dubio pro reo" şi trebuie dată relevanţa cuvenită acestei înregistrări. S-a reţinut că înregistrarea procesului-verbal la organele financiare a avut loc la 29.02.2012, iar redistribuirea sumei a avut loc cu o zi mai înainte, la 28.02.2012. Dacă redistribuirea sumei ar fi avut loc după înregistrarea procesului-verbal la organele financiare s-ar fi putut susţine, cu temei, că s-a realizat o restituire a banilor către Statul Român.

Referitor la cea de-a doua "redistribuire", ce a avut loc în perioada iunie 2012 - august 2013, în alte 199 de dosare, s-a observat, în primul rând, faptul că aceasta nu s-a făcut din suma/sumele încasate pentru creditoarele B. şi C. şi are o doar o legătură tangenţială cu aceasta.

Astfel, aşa cum rezultă din rechizitoriu şi cum reţine şi prima instanţă, "Ulterior acestei prime redistribuiri, Ministerul Finanţelor Publice, în perioada mai 2012 - august 2013, a acordat despăgubiri şi cheltuieli de executare aferente unui număr de 22 de dosare execuţionale dintre cele 35 de dosare sus-menţionate, în valoarea totală de 980.721,70 RON, din care suma de 846.721,70 RON a fost virată în contul BEJ A., iar suma de 134.000 RON a fost virată direct în contul creditorilor G., H. şi I."

Prin urmare, întrucât plătise din banii încasaţi pentru creditoarele B. şi C. creanţele aferente celor 35 de dosare de executare ce vizau tot Statul Român şi, în derularea procedurilor execuţionale începute în acele cauze, a constatat că Statul Român i-a virat banii şi pentru acele creanţe, inculpatul a procedat la redistribuirea noilor sume încasate în alte 199 de dosare aflate în curs de executare. Această redistribuire nu s-a făcut dintr-o singură dată ci la date diferite, prin procese-verbale diferite şi nu a format obiectul cercetărilor penale în prezenta cauză decât în mod superficial, fără a fi formulată o acuzaţie concretă, ci doar ca o argumentaţie a aşa zisei "spălări de bani".

Pentru aceste motive, s-a susţinut că nici în această situaţie nu ar putea fi reţinută răspunderea penală a inculpatului pentru un abuz în serviciu contra Statului Român, iar faptele sale intră sub incidenţa legii civile - dispoziţiile C. civ. ce reglementează materia plăţii.

Referitor la infracţiunea de spălare de bani, întrucât nu s-a reţinut comiterea unei infracţiuni premisă contra Statului Român, infracţiune din care inculpatul să fi obţinut un avantaj patrimonial, este evident că nu putem reţine nici faptul că actele sale ulterioare ar fi avut ca scop ascunderea adevăratei provenienţe a sumei ce constituia avantajul său patrimonial.

În concluzie, în opinie separată, în speţă nu ar fi putut fi reţinută decât infracţiunea de abuz în serviciu în dauna părţilor civile B. şi C. prev. de art. 246 C. pen. din 1969 şi obligat inculpatul fie la plata către acestea a sumei de bani pe care a primit-o de la Statul Român şi a altor daune-interese, urmând ca cele două creditoare să restituie acei bani debitorului, ca urmare a întoarcerii executării fie, de ce nu, obligarea inculpatului ca în numele celor două creditoare să restituie acea sumă de bani direct Statului Român, tot ca urmare a hotărârii prin care s-a dispus întoarcerea executării.

Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel a formulat cerere de recurs în casaţie A. la data de 18 mai 2018 (data poştei, aflată pe aflată pe ştampila plicul depus la dosar - dosar recurs în casaţie) şi partea responsabilă civilmente Biroul Executor Judecătoresc A. la data de 18 mai 2018 (data poştei, aflată pe ştampila de pe plicul depus la dosar, dosar recurs în casaţie).

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 09 iulie 2018. Prin referatul întocmit în cauză, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent, în vederea discutării admisibilităţii cererii de recurs în casaţie, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 18 septembrie 2018.

Recurentul A. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) şi alin. (2) C. proc. pen., casarea hotărârii atacate cu consecinţa achitării sub aspectul comiterii infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., în temeiul dispoziţiilor art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., întrucât fapta nu întruneşte elementele de tipicitate impuse de norma de incriminare (ceea ce echivalează cu o lipsă a prevederii în legea penală), fiind incident cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. În ipoteza dispunerii achitării, recurentul a susţinut că latura civilă a cauzei trebuie să rămână nesoluţionată, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen.

În temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (2) C. proc. pen., recurentul A. a solicitat casarea hotărârii atacate şi, constatându-se aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind reţinerea răspunderii civile, înlăturarea din dispozitivul acesteia a obligării inculpatului la plata sumei de 1.603.548,59 RON către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, deoarece această entitate juridică nu a suferit vreun prejudiciu, suma de bani în discuţie reprezentând contravaloarea unor debite datorate altor persoane precum şi cheltuieli de executare, stinse prin pretinsa faptă penală pentru care a fost condamnat.

De asemenea, recurentul a apreciat că se impune înlăturarea din dispozitivul hotărârii a dispoziţiei de obligare la plata despăgubirilor civile, reprezentând pretinsul prejudiciu moral produs părţilor vătămate B. şi C. în sumă de 10.000 euro (astfel cum a fost majorată de instanţa de apel), având în vedere lipsa raportului de cauzalitate între infracţiunea de abuz în serviciu pretins săvârşită de către inculpatul A. şi vătămarea produsă acestora.

În ceea ce priveşte admisibilitatea recursului în casaţie, recurentul a invocat, în primul rând, incidenţa cazului de casare prevăzută de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., întrucât a apreciat că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. În opinia acestuia, se subsumează noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală şi situaţia în care faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, pentru că şi în această ipoteză există în situaţia în care elementele de fapt reţinute nu se găsesc în conţinutul legal al infracţiunii.

Pornind de la trăsăturile esenţiale ale infracţiunii menţionate în art. 15 şi art. 16 din C. pen., recurentul a susţinut că este necesară raportarea stării de fapt la norma de incriminare pentru a se stabili dacă fapta in concreto este prevăzută de legea penală. Recurentul a susţinut că noile reglementări nu mai prevăd ca temei de achitare situaţia în care faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii; art. 10 lit. d) din C. proc. pen. anterior nu se regăseşte în art. 16 C. proc. pen. De asemenea, a arătat că art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. prevede printre cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale şi cazul în care fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege.

Recurentul a arătat că în accepţiunea C. proc. pen. anterior, se considera că este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 13 [inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) numai în situaţia în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care constituie contravenţie sau abatere disciplinară ori pentru o faptă care ar putea atrage răspunderea civilă, delictuală sau contractuală (N. Volonciu, A. Vlăşceanu, C. proc. pen. comentat, Art. 3851 - 41412. Recursul. Căile extraordinare de atac, Ed. Hamangiu, 2007, p. 71 - 72).

Deopotrivă, a menţionat faptul că, în măsura în care se pronunţă o hotărâre definitivă de condamnare, fără a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, singurul remediu procesual îl constituie calea extraordinară a recursului în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Cu privire la acest aspect, a arătat că doctrina recentă a subliniat că "se subsumează noţiunii de neprevedere a faptei în legea penală cazurile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii sub aspect obiectiv, pentru că, întrucât legea penală nu mai prevede ca temei distinct de achitare decât lipsa vinovăţiei prevăzute de lege, singurul temei de achitare pentru lipsa laturii obiective nu poate fi decât cel de la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., fapta nu este prevăzută de legea penală." (N. Volonciu, A. S. Uzlău, Noul C. proc. pen. comentat, Ed. Hamangiu, 2014, pag. 1110).

Având în vedere aceste considerente, recurentul a susţinut că în cauză din materialul probator administrat rezultă că fapta reţinută în sarcina sa şi pentru care s-a dispus condamnarea, raportat la descrierea din actul de sesizare a instanţei, cât şi la modalităţile reţinute de cele două instanţe (fond şi apel), nu se regăseşte în conţinutul legal al infracţiunii de abuz în serviciu (în forma statuată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 405/2016), lipsind practic cerinţa "îndeplinirii prin încălcarea legii". Recurentul a susţinut că este incidentă situaţia în care fapta nu este prevăzută de legea penală atunci când elementele de fapt reţinute nu se regăsesc în conţinutul legal al infracţiunii. În noua viziune a C. pen., a precizat că prima trăsătură esenţială a infracţiunii este prevederea faptei în legea penală.

Recurentul A. a invocat Decizia nr. 405/2016 publicată în M. Of. nr. 517/8.07.2016, prin care Curtea Constituţională a stabilit că pentru a putea fi reţinută infracţiunea de abuz în serviciu se impune ca sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" să fie înţeleasă în sensul că "îndeplineşte prin încălcarea legii", raportat strict la încălcări ce vizează legi şi ordonanţe ale Guvernului, conform parag. 60, teza finală al acestei decizii. Pe de altă parte, a arătat că instanţa de contencios constituţional a reţinut că infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, urmarea săvârşirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Curtea Constituţională a constatat că legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei şi nicio anumită intensitate a vătămării, ceea ce a determinat instanţa de contencios constituţional să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, dacă sunt îndeplinite celelalte elemente constitutive, în actuala reglementare, fapta poate fi calificată drept infracţiune. Din acest motiv, Curtea Constituţională a formulat rezerve cu privire la modalitatea de exprimare a voinţei legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu, ulterior (conform pct. 51, 52, 53 din Decizia nr. 392/2017).

În continuare, recurentul a arătat că în conţinutul aceleiaşi decizii, Curtea Constituţională a subliniat că:

"legiuitorul are obligaţia de a reglementa pragul valoric al pagubei şi intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii".

Aşa fiind, recurentul a susţinut că, în măsura în care dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicare în lipsa punerii în acord în acest interval de către forul competent (Parlament sau Guvern), aşa cum obligă Legea fundamentală prin prevederile de la art. 147 alin. (1), iar recursul în casaţie - cale extraordinară de atac - are drept scop, potrivit art. 433 C. proc. pen., tocmai supunerea judecării în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, devine esenţială analizarea regulilor de drept ce se impun a fi aplicate la situaţia descrisă în actul de sesizare a instanţei, preluată în hotărârile pronunţate (fond şi apel) şi care a condus la reţinerea infracţiunii de abuz în serviciu pentru care a fost condamnat, în ciuda faptului că în prezent fapta nu mai este incriminată.

De altfel, potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează, instanţele de judecată fiind obligate să se conformeze acestor decizii şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale (în acest sens sunt Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995, Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1415/2009, nr. 414/2010, nr. 415/2010).

În prezent, recurentul a arătat că în practica curţilor de apel a fost deja împărtăşită o astfel de opinie, instanţele desfiinţând chiar hotărâri definitive (pe calea contestaţiei la executare) şi constatând că fapta de abuz în serviciu a fost dezincriminată.

Potrivit dispoziţiilor art. 436 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., inculpatul poate formula cerere de recurs în casaţie "în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă", iar potrivit dispoziţiilor art. 448 alin. (2) din acelaşi cod, "dacă recursul în casaţie vizează greşita soluţionare a laturii civile, instanţa, după admiterea recursului, înlătură nelegalitatea constatată".

Examinând dispoziţiile de procedură, recurentul a solicitat a se observa însă că acestea nu-şi găsesc corespondent în dispoziţiile art. 438 C. proc. pen., dreptul inculpatului de a uza de calea de atac a recursului în casaţie în ipoteza aplicării greşite a legii sub aspectul laturii civile a cauzei, având un caracter pur formal, ţinând cont că niciunul dintre motivele de recurs nu conţin prevederi specifice acţiunii civile. Aşa fiind, aceste dispoziţii procedurale apar ca fiind neconstituţionale prin raportare la dispoziţiile art. 21, 53 şi 124 din Constituţia României, sens în care a formulat excepţia de neconstituţionalitate a acestora, a cărei motivare va fi depusă până la termenul de soluţionare a prezentei cauze în procedura filtru conform dispoziţiilor art. 440 C. proc. pen. (cu privire la admisibilitatea unei astfel de excepţii în cadrul procedurii de admitere în principiu a făcut referire la Decizia nr. 199/12 decembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători). În ipoteza admisibilităţii în principiu a prezentului recurs în casaţie, în baza dispoziţiilor art. 441 alin. (1) C. proc. pen., recurentul a solicitat suspendarea executării hotărârii recurate, având în vedere consecinţele de natură civilă rezultate ca urmare a soluţionării nelegale a laturii civile a cauzei.

Motivele recursului în casaţie

Arătând pe scurt istoricul cauzei şi situaţia de fapt reţinută, recurentul A. a arătat că a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de abuz în serviciu şi pentru infracţiunea de spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu referire la art. 5 C. pen., prin actul de sesizare a instanţei, arătându-se că, în calitate de executor judecătoresc în cadrul BEJ A., acesta şi-ar fi îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, prin nerespectarea dispoziţiilor în materia executării silite, cauzând o pagubă Statului Român în sumă de 1.603.548,59 RON reprezentând contravaloarea despăgubirilor acordate şi a cheltuielilor de executare aferente Dosarului execuţional nr. x/2011 şi redistribuită în mod nelegal în cadrul altor dosare execuţionale precum şi o vătămare a intereselor legitime ale persoanelor vătămate B. şi C. faţă de care, prin Sentinţa civilă nr. 9202/24.05.2012 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a dispus întoarcerea executării silite prin restituirea de către acestea către Ministerul Finanţelor Publice a sumei de 1.603.568 RON, fiind declanşată totodată procedura de executare silită împotriva lor pentru recuperarea sumei respective de bani, obţinând un folos necuvenit, pentru sine, constând în suma de 1.113.005,4 RON; totodată, "cunoscând provenienţa frauduloasă şi ilicită a sumelor de bani provenite din redistribuirea frauduloasă a sumei de 1.603.548 RON reprezentând contravaloarea despăgubirilor acordate şi a cheltuielilor de executare aferente Dosarului execuţional nr. x/2011 în cadrul a 35 dosare execuţionale, în perioada 09.03.2012 - 02.05.2012, iar apoi în cadrul altor 199 de dosare execuţionale, respectiv că aceste sume de bani au fost obţinute în urma săvârşirii unor infracţiuni", inculpatul a "retras cu titlu de cheltuieli de executare din suma totală de 1.603.548 RON" şi a "folosit în interes personal ori al BEJ A. suma de 1.113.005,4 RON".

În fapt, recurentul a arătat că s-a reţinut că la data de 28.06.2011 a fost înregistrată la BEJ A. cererea creditoarelor B. şi C. prin care acestea au solicitat executarea silită a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice - DGFP Satu Mare (în prezent AJFP Satu Mare) pentru suma de 360,400 euro, în baza Sentinţei civile nr. 955/D/2010 a Tribunalului Satu Mare, definitivă şi executorie, constituindu-se Dosarul execuţional nr. x/2011. Executarea silită a fost încuviinţată prin Încheierea nr. 2137/08.07.2011 a Judecătoriei Satu Mare, astfel încât au fost demarate procedurile prevăzute de lege, respectiv emiterea somaţiei pentru plata sumei ce urma a fi executată (în care se includeau şi cheltuielile de executare calculate la 38.617,71 RON) iar ulterior, indisponibilizarea acestei sume, la terţii popriţi, Trezoreria Satu Mare şi F.

Recurentul a mai arătat, de asemenea, că la data de 16.12.2011, terţul poprit, F., a procedat la virarea sumei de 1.603.548 RON în contul BEJ A., urmare a executorii silite prin poprire a debitorului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - DGFP Satu Mare.

Prin Decizia nr. 741/2012 din 08.02.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea Tribunalului Satu Mare, ce a făcut obiectul executării silite, a fost casată, cauza şi trimisă spre rejudecare aceleaşi instanţe. Anterior deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, creditoarele B. şi C. au solicitat executorului judecătoresc, la data de 05.01.2012, suspendarea procedurii de distribuire a sumelor de bani aferente Dosarului execuţional nr. x/2011 până la soluţionarea irevocabilă a cauzei în recurs (având în vedere previzibilitatea soluţiei ce urma a fi dată, ca urmare a pronunţării unui recurs în interesul legii prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27/14.11.2011) iar, la data de 09.02.2012, restituirea către Satul Român a sumei executate întrucât hotărârea Tribunalului Satu Mare a fost desfiinţată.

În acest context, urmare a admiterii recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a faptului că numitele B. şi C. figurau în evidenţele Ministerului Finanţelor Publice că şi-au încasat creanţa împotriva Statului Român, a arătat că pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti s-a constituit Dosarul civil nr. x/2011, având ca obiect contestaţia la executare silită, acţiune formulată de Ministerul Finanţelor Publice împotriva numitelor B. şi C. În cadrul acestui dosar, prin Sentinţa civilă nr. 9202/24.05.2012, a fost admisă contestaţia la executare formulată de Ministerul Finanţelor Publice şi s-a dispus întoarcerea executării silite prin restituirea de către intimatele B. şi C. către contestatorul Ministerul Finanţelor Publice a sumei de 1.603.568 RON, consemnată în contul BEJ A. în Dosarul de executare x/2011, soluţie rămasă irevocabilă prin respingerea de către Tribunalul Bucureşti, la data de 08.05.2013, a recursului declarat de cele două intimate.

Având în vedere cererea creditoarelor din data de 09.02.2012, BEJ A. a solicitat iniţial, prin cererea înregistrată la DGFP Satu Mare sub nr. x/10.02.2012 a i se comunica numărul de cont şi unitatea bancară la care Ministerul Finanţelor Publice are deschis cont, în vederea restituirii sumelor de bani aferente Dosarului execuţional nr. x/2011, cerere depusă în faţa instanţei de apel.

Recurentul a susţinut că executorul judecătoresc nu putea restitui sumele de bani aferente Dosarului execuţional nr. x/2011 în acelaşi cont din care ele au fost virate, având în vedere Adresa nr. x din data de 18.01.2012, comunicată acestuia de către terţul poprit, F., din care rezultă solicitarea Ministerul Finanţelor Publice de închidere a acestui cont. Întrucât instituţia financiară nu a dat răspuns acestei solicitări, executorul judecătoresc a procedat la distribuirea sumei de 1.603.548,59 RON aflată în contul de consemnaţiuni al BEJ A., în cadrul altor 35 dosare execuţionale, în care debitor figura Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, întocmind în acest sens procesul-verbal de distribuire din data de 28.02.2012 înregistrat la registratura DGFP Satu Mare sub nr. x/29.02.2012.

Recurentul a susţinut că în procesul-verbal, se precizează în mod expres că "suma totală de 1.603.548,59 RON aparţinând debitoarei Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGFP Satu Mare se restituie acesteia, distribuindu-se în dosarele execuţionale şi în baza titlurilor executorii" menţionate în cuprinsul său prin stingerea debitelor aferente acestora. Prin urmare, la data de 28 februarie 2012, executorul judecătoresc a înţeles să restituie debitorului Statul Român suma aflată în contul de consemnaţiuni ce făcea obiectul Dosarului execuţional nr. x/2011, astfel încât nu mai era necesară întoarcerea executării silite cu privire la aceasta, menţiunile în acest sens din conţinutul procesului-verbal sus-menţionat fiind foarte clare şi precise. În acelaşi timp, executorul judecătoresc, dând eficienţă prevederilor art. 563 alin. (1) C. proc. civ. (în vigoare la data de 28.02.2012), a procedat la distribuirea sumei respective altor creditori ai Statului Român care aveau înregistrate cereri de executare în cadrul aceluiaşi birou de executare.

Deşi în conţinutul Rechizitoriului nr. x se invocă faptul că executorul judecătoresc ar fi efectuat o "redistribuire" a sumei de 1.603.548,59 RON pentru care nu ar fi fost abilitat prin lege, s-a susţinut că, în realitate, operaţiunea a reprezentat o "distribuire" în sensul dispoziţiilor art. 563 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., notificată debitorului în mod corespunzător, suma respectivă de bani fiind virată efectiv creditorilor după data de 16 martie 2012, cu respectarea deci a termenului de contestare de 15 zile prevăzut de dispoziţiile art. 569 din vechiul C. proc. civ. Procesul-verbal prin care s-a dispus distribuirea sumei de bani în discuţie nu a fost contestat de debitorul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice. Organele de urmărire penală au explicat atitudinea de pasivitate a debitorului prin aceea că ar exista un dubiu cu privire la comunicarea procesului-verbal încheiat de BEJ A. la data de 28.02.2012, deşi aceasta apare înregistrat la registratura DGFP Satu Mare sub nr. x/29.02.2012, această înscriere nefiind, până în prezent, înscrisă în fals. Simpla împrejurare că organele de urmărire penală efectuează cercetări în acest sens - nefinalizate după mai bine de doi ani de la sesizare - nu poate conduce prin ea însăşi la ideea inexistenţei acestui proces-verbal cu atât mai mult cu cât din probele administrate în cauză rezultă date că instituţiile fiscale cunoşteau în fapt conţinutul acestuia.

Recurentul a arătat că este real faptul că, în cursul anilor 2012 şi 2013, s-au virat în contul de consemnaţiuni al BEJ A. sume de bani reprezentând obligaţii de plată faţă de unii creditori din cele 35 dosare execuţionale în care a fost distribuită suma de 1.603.548,59 RON însă acest fapt s-a datorat, pe de o parte, neglijenţei angajaţilor DGFP Satu Mare care nu au ţinut corespunzător evidenţa sumelor deja executate iar pe de altă parte, refuzului aceloraşi persoane de a achita executorului judecătoresc cuantumul cheltuielilor de executare, eludând astfel dispoziţiile art. 371 alin. (2) teza a II-a din vechiul C. proc. civ. Mai mult, în anumite situaţii, organele financiare au virat direct suma datorată creditorilor determinându-i să solicite renunţarea la executarea silită (în acest sens, sunt declaraţiile martorilor J. şi K., audiaţi în cursul cercetării judecătoreşti în faţa primei instanţe).

Recurentul a mai arătat că despre plăţile directe efectuate creditorilor, executorul judecătoresc nu a fost înştiinţat de către debitor şi în momentul în care acesta a sesizat acest fapt a notificat DGFP Satu Mare (a se vedea răspunsurile la adresele Ministerului Finanţelor nr. 254399/26.04.2012 şi 254393/26.04.2012), tocmai pentru evitarea efectuării unor plăţi duble; în cazul în care s-au efectuat totuşi astfel de plăţi, situaţia a fost remediată, prin distribuirea sumelor de bani altor creditori astfel încât, în final Statul Român nu a fost prejudiciat. Din acest motiv, având în vedere situaţia de fapt existentă în cauză, Curtea de Apel Oradea, prin sentinţa penală apelată, a reţinut în sarcina inculpatului A. comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. numai în modalitatea "vătămării intereselor legitime ale persoanelor vătămate B. şi C." întrucât faţă de acestea, prin Sentinţa civilă nr. 9202/24.05.2012 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a dispus întoarcerea executării silite prin restituirea către Ministerul Finanţelor Publice a sumei de 1.603.568 RON fiind declanşată procedura de executare silită împotriva acestora pentru recuperarea sumei respective de bani şi emise succesiv mai multe titluri executorii" (pagina 34 din hotărâre).

Recurentul a susţinut că instanţa de fond şi-a însuşit în hotărârea pronunţată susţinerea inculpatului în sensul că Statul Român nu a suferit niciun prejudiciu material, întrucât banii redistribuiţi au fost folosiţi la stingerea altor creanţe datorate de către Statul Român către alţi creditori, arătând că în fapt, prin obligarea părţilor vătămate B. şi C. la restituirea către Statul Român a sumei de 1.603.548,59 RON prin hotărârea judecătorească definitivă (Sentinţa civilă nr. 9202/24.05.2012 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti) s-a creat artificial un prejudiciu material acestuia, prejudiciu care în realitate nu există (pagina 33 din hotărâre). Recurentul a susţinut că, deşi a admis în mod expres că Statului Român nu i-a fost cauzat niciun fel de prejudiciu, instanţa de fond este însă inconsecventă, în dispozitivul hotărârii dispunând obligarea inculpatului în la plata sumei de 1.603.549 RON (actualizată cu rata inflaţiei la care se adaugă dobânzi penalizatoare de la data de 16.12.2011 până la data achitării integrale a debitului) apreciind necesitatea acestei dispoziţii "pentru analizarea restabilirii situaţiei anterioare" şi "întrucât Statul Român a continuat să urmărească persoanele vătămare B. şi C. în baza titlului executoriu arătat mai sus" (pagina 35 alin. (2) din hotărâre). Reţinând vătămarea intereselor legitime ale celor două părţi vătămate (B. şi C.) instanţa de fond a dispus obligarea inculpatului în solidar cu subscrisa la plata sumei de 4500 RON pentru fiecare dintre acestea, reprezentând daune morale motivat de faptul că, "procedura executării silite efectuate de către staf împotriva acestora "le-a creat un disconfort continuu, stres şi o anumită stare de incertitudine" (pagina 35 alin. (3) din hotărâre). Instanţa nu a reţinut că acestor părţi vătămate li s-ar fi cauzat şi vreun prejudiciu material, întrucât titlurile executorii emise de către organele fiscale în sarcina lor au fost ulterior desfiinţate (pagina 33 din hotărâre).

Cât priveşte infracţiunea de spălare a banilor, recurentul a arătat că instanţa de fond a reţinut că nu este întrunită latura subiectivă a acesteia şi a pronunţat o soluţie de achitare, cu motivarea că inculpatul nu a efectuat niciun act ascuns de albire sau de spălare a vreunei sume de bani, "acţionând oficial şi în mod public, încheind acte juridice în scopul virării anumitor sume de bani care i "se cuveneau legal potrivit proceselor-verbale de stabilire a cheltuielilor de executare silită şi care contribuiau prin ele însele titluri executori" (pagina 35 paragraf 1 din hotărâre). Instanţa a apreciat că suma de 1.113.005,4 RON, reprezentând cheltuieli de executare, i se cuveneau de drept, dar că ar fi trebuit doar să respecte o procedură pe care nu a urmat-o (pagina 35 paragraf 1 din hotărâre).

În ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu în forma prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., reţinut de către instanţa de fond drept legea penală mai favorabilă, recurentul a arătat că aceasta constă în fapta funcţionarului public (sau a altei persoane care exercită permanent sau temporar, cu sau fără remuneraţie o însărcinare de orice natură - în serviciul unei persoane fizice) care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă sau o vătămare a intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice ori îngrădeşte exercitarea unui drept al unei persoane sau creează pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe temeiul discriminării.

În vederea stabilirii dacă o faptă concretă întruneşte condiţiile de tipicitate enunţate în norma de incriminare al cărei conţinut a fost redat mai sus, recurentul a solicitat a se analiza calitatea subiectului activ al infracţiunii, latura obiectivă şi latura subiectivă a acesteia.

Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de abuz în serviciu, la ambele variante normative, este calificat, întrucât calitatea de autor poate să o aibă doar un funcţionar public, categorie reglementată de art. 175 C. pen. Recurentul a susţinut că executorul judecătoresc, potrivit interpretării aferente în doctrină şi jurisprudenţă, este funcţionar public în sensul art. 175 C. pen. şi, deci, această condiţie prevăzută de norma de incriminare, este îndeplinită.

De asemenea, recurentul a susţinut că latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu presupune: elementul material, o cerinţă esenţială şi o legătură de cauzalitate dintre activitatea ilicită şi rezultatul produs. Elementul material al infracţiunii - în cazul variantei prevăzută de alin. (1) reţinut în cauză - presupune neîndeplinirea unui act care intră în atribuţiile de serviciu ale făptuitorului ori îndeplinirea acestuia în mod defectuos. Având în vedere lipsa definirii termenului "defectuos" în C. pen., Curtea Constituţională a apreciat prin Decizia nr. 405/2016 că sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din conţinutul art. 297 C. pen. este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, fapt ce creează premisa aplicării acesteia ca rezultat al unei interpretări sau aprecieri arbitrare. În consecinţă, prin această decizie, reţinând că ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, Curtea Constituţională a statuat faptul că prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii" (înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, respectiv ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului), comportamentul ilicit al autorului unei astfel de infracţiuni neputând fi apreciat deci decât în raport de încălcarea unor atribuţii prevăzute în legislaţia primară (legi şi ordonanţe ale Guvernului).

Recurentul a susţinut că, în conformitate cu principiul aplicării legii penale în timp, comportamentul ilicit nu se poate raporta decât la legea în vigoare la data săvârşirii pretinsei fapte penale; de asemenea, analiza elementului material al infracţiunii de abuz în serviciu din prisma modului de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu ale subiectului activ al infracţiunii nu poate avea loc decât prin raportare la legislaţia pe care acesta avea obligaţia de a o respecta, în vigoare la data comiterii faptei.

Cu referire la cauza de faţă, recurentul a arătat că atribuţiile executorului judecătoresc, pentru perioada 2011 - 2012 erau cuprinse în Legea nr. 188/2000, în Regulamentul de aplicare a acesteia precum şi în dispoziţiile vechiul C. proc. civ., în vigoare până la data de 15 februarie 2013 când devin aplicabile dispoziţiile noului C. proc. civ., potrivit art. 81 alin. (1) din Legea nr. 134/2010, modificat prin O.U.G. nr. 44/2012 şi O.U.G. nr. 4/2013.

Recurentul a arătat că prin Rechizitoriul nr. x - Serviciul Teritorial Oradea s-a reţinut, în mod generic, nerespectarea de către executorul judecătoresc a dispoziţiilor în materia executării silite prin aceea că ar fi "redistribuit" în mod nelegal suma de 1.603.568 RON, aflată în contul de consemnaţiuni al BEJ A., ca urmare a executării Sentinţei civile nr. 955/D/2010 a Tribunalului Satu Mare privind pe B. şi C., pentru acoperirea altor debite datorate de Statul Român altor creditori în cadrul altor dosare de executare aflate pe rolul aceluiaşi birou de executare. Recurentul a arătat că organele de urmărire penală nu invocă nicio normă de lege expres încălcată în acest sens, însă au apreciat că, deşi executorul judecătoresc avea dreptul de a distribui sumele rămase în urma unei executări altor creditori ai debitorului, nu ar fi putut face acest lucru decât în cadrul aceluiaşi dosar de executare, respectiv pentru debite stabilite în cadrul aceluiaşi raport obligaţional. Aceste susţineri din actul de sesizare a instanţei de fond au fost însă înlăturate prin motivarea instanţei de fond care a reţinut că, pe de o parte "legislaţia civilă nu interzice expres această operaţiune (iar în materie civilă funcţionează regula potrivit căreia ceea ce nu este interzis este permis), iar pe de altă parte normele şi principiile în materie civilă, precum şi finalitatea urmărită în procedura de executare silită permit stingerea reciprocă de creanţe existente între aceleaşi părţi în care debitorul este aceeaşi persoană, chiar şi în ipoteza în care creditorii sunt persoane diferite" (pag. 31, alin. (4) din hotărârea primei instanţe).

Prin urmare, recurentul a arătat că în hotărârea instanţei de fond se reţine expressis verbis că executorul, procedând la "distribuirea" (şi nu "redistribuirea" cum se susţine de Parchet) respectivei sume de bani către alţi creditori ai debitorului Statul Român, nu a încălcat vreo dispoziţie legală în vigoare la data efectuării acestei operaţiuni. Operaţiunea de distribuire a sumei în discuţie a fost consemnată în procesul-verbal din 28.02.2012 comunicat DGFP Satu Mare, nefiind contestat de această instituţie. Din acest motiv, eventualele disfuncţionalităţi constatate cu privire la înregistrarea stingerii debitelor celor 35 dosare execuţionale în cadrul instituţiei în cauză nu pot fi imputate executorului judecătoresc, ci se datorează fie neglijenţei angajaţilor acesteia în urmărirea acestora, fie doar relei-credinţe a organelor fiscale care au virat benevol aceleaşi sume de bani Biroului executorului judecătoresc ori doar unora dintre debitorii respectivi cu scopul vădit de a eluda plata cheltuielilor de executare, în pofida dispoziţiilor art. 3717 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. potrivit căruia "aceste cheltuieli sunt suportate de debitor dacă sunt făcute după înregistrarea cererii de executare şi până la data realizării obligaţiei stabilite în titlul executoriu prin executare voluntară".

Recurentul a susţinut că nici împrejurarea că, ulterior, din aceste sume s-au "acoperit" printr-o nouă distribuire, doar cheltuieli de executare din alte dosare de executare în care debitele au fost achitate de organele fiscale, după începerea executării, nu reprezintă o încălcare a vreunor dispoziţii legale, această procedură fiind în concordanţă cu dispoziţiile art. 563 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. prin raportare şi la dispoziţiile art. 3717 alin. (2) din acelaşi cod.

Aşadar, recurentul a solicitat a se consta că, în speţă, executorul judecătoresc şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu fără a încălca vreo dispoziţie legală în sensul normei de incriminare, astfel încât infracţiunea de abuz în serviciu nu poate fi reţinută. Celelalte aspecte analizate de organele de urmărire penală şi de prima instanţă privind împrejurările şi modalitatea concretă de efectuare a distribuirii sumei de 1.603.568 RON, nu prezintă relevanţă penală câtă vreme operaţiunea însăşi nu era interzisă de legea civilă în vigoare la acea dată şi această operaţiune nu a fost contestată de organele fiscale.

Recurentul a mai arătat că dovada comunicării procesului-verbal de distribuire a fost făcută prin existenţa la dosarul cauzei a dovezii înregistrării acestuia la registratura DGFP Satu Mare, înscrisul respectiv nefiind, până la acest moment, înscris în fals iar eventualul dubiu în acest sens nu poate profita decât celui în cauză (inculpat) potrivit principiului "in dubio pro reo".

În continuare, recurentul a arătat că prin Decizia penală nr. 435/A/2017 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 15 decembrie 2017, cu majoritate, s-au respins, ca nefondate, apelul său şi al Biroului Executorului Judecătoresc A. şi s-au admis apelurile D.N.A. - S.T. Oradea şi ale părţilor civile B. şi C., dispunându-se înlăturarea din hotărârea primei instanţe a dispoziţiei prin care s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare prin desfiinţarea Sentinţei civile nr. 902/24.05.2012 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, precum şi a actelor de executare silită emise ulterior de către Ministerul Finanţelor Publice în sarcina părţilor civile B. şi C.. De asemenea, s-a dispus majorarea daunelor morale acordate de prima instanţă părţilor civile B. şi C. de la 4.500 RON la 10.000 euro. Aşadar, instanţa de apel, cu majoritate, a confirmat situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond, apreciind că fapta dedusă judecăţii ar fi fost comisă în împrejurările arătate anterior, iar vinovăţia sa ar fi fost în mod corect stabilită, instanţa de apel reţinând aceeaşi încadrare a faptei cu cea dată de către prima instanţă.

În mod corect, în opinia recurentului A., instanţa de apel, prin Decizia penală nr. 435/A/2017, a apreciat că, întrucât la data săvârşirii presupusei fapte erau aplicabile dispoziţiile vechiul C. proc. civ., se impune a fi analizată acuzaţia de abuz în serviciu doar prin prisma acestor dispoziţii.

De asemenea, recurentul a arătat că instanţa de apel a apreciat că analiza procedurii de executare silită se impune a fi făcută în considerarea dispoziţiilor legale care reglementează poprirea, stabilind că inculpatul nu ar fi îndeplinit obligaţia de serviciu prevăzută imperativ de art. 458 C. proc. civ. anterior, respectiv aceea de a elibera părţilor civile suma aferentă creanţei lor în valoare de 1.564.928,88 RON, ci din contră, şi-ar fi însuşit-o, astfel că "părţile civile B. şi C. au fost în imposibilitate obiectivă de a-şi îndeplini în mod benevol propria obligaţie de a întoarce executarea în favoarea fostului debitor, suferind un prejudiciu material în cuantum egal cu întreaga obligaţie stabilită în sarcina lor pe cale judecătorească, prin Sentinţa civilă nr. 9202/24.05.2012 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti pronunţată în Dosarul civil nr. x/2011, la care s-au adăugat dobânzile şi penalităţile calculate ulterior de către Statul Român; în acelaşi context şi prin aceeaşi faptă, inculpatul A. a cauzat o vătămare interesului legitim a Statului Român de a obţine întoarcerea executării pentru suma de 1.603.548 RON de la părţile civile B. şi C.".

Totodată, recurentul A. a arătat că instanţa de apel a apreciat că ar fi încălcat normele de drept care reglementează procedura executării, respectiv dispoziţiile art. 3715 alin. (1) lit. c) din vechiul C. proc. civ., care se referă la situaţia în care creditorul a renunţat la executare, (alin. (2) al aceluiaşi articol), situaţie ce obliga executorul să întocmească o încheiere motivată în fapt şi în drept, comunicată de îndată creditorului şi debitorului, potrivit dispoziţiilor art. 4041 din vechiul C. proc. civ. cu privire la desfiinţarea titlului executoriu şi dreptul celui interesat la întoarcerea executării.

De asemenea, instanţa de apel a apreciat că obligaţia executorului de a elibera suma de bani în favoarea creditorilor la finalul procedurii popririi, rezultă din însăşi textul de lege care reglementează această procedură ce este imperativă, legiuitorul folosind sintagma "executorul va proceda la eliberarea sumei, iar nu "va putea proceda la eliberarea sumei, acesta neavând deci posibilitatea de a aprecia asupra eliberării sau nu în favoarea creditorului a întregii creanţe.

În final, recurentul a arătat că instanţa de apel a apreciat, în opinie majoritară, că "ne aflăm în prezenţa unei singure infracţiuni continue de abuz în serviciu, prin aceeaşi acţiune prejudiciind atât părţile civile cât şi Statul Român şi care s-a consumat în momentul în care executorul judecătoresc A. a refuzat să dea curs notificării oficiale a părţilor civile de a restitui suma de bani debitorului Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi s-a epuizat în momentul în care a decis redistribuirea sumei de bani în celelalte 35 de dosare execuţionale, producând astfel vătămarea intereselor legitime în raport cu partea civilă Statul Român".

Recurentul A. a susţinut că prin Rechizitoriul nr. x nu au fost arătate normele de drept penal sau civil care au fost încălcate de inculpat, în calitate de executor judecătoresc, arătându-se doar că şi-ar fi îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, fără a se arăta care sunt aceste atribuţii de serviciu încălcate şi în ce acte normative sunt ele prevăzute. Acest aspect a fost remarcat şi în cuprinsul opiniei separate din Decizia nr. 435/A/15.12.2017 pronunţată de instanţa de apel potrivit căreia "rechizitoriul nu este deloc clar în privinţa obiectului şi a limitelor judecăţii, aspect ce trebuia lămurit în camera preliminară şi care, în prezent, în opinia noastră, pune serioase greutăţi judecăţii. În cuprinsul aceleiaşi opinii separate se arată că "în realitate, în cauza de faţă, se putea reţine doar o singură infracţiune şi anume aceea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de ari. 246 din C. pen. din 1969, părţi vătămate fiind cele două creditoare - persoane fizice B. şi C. - iar împotriva statului nu a fost comisă nici o infracţiune" .

Recurentul a mai arătat că în considerentele Sentinţei penale nr. 26/PI/2017, nici instanţa de fond nu a reţinut vreun text de legislaţie primară aplicabil în speţă pe care executorul judecătoresc l-ar fi încălcat în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Doar în conţinutul considerentelor exprimate prin opinia majoritară a deciziei din apel, instanţa de apel a apreciat că analiza procedurii de executare silită se impune a fi făcută în considerarea dispoziţiilor legale care reglementează poprirea, stabilind că inculpatul nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de serviciu, prevăzută imperativ de art. 458 C. proc. pen. anterior, respectiv aceea de a elibera părţilor civile suma aferentă creanţei lor în valoare de 1.564.928,88 RON, ci din contră, şi-ar fi însuşit-o, astfel că părţile civile B. şi C. au fost în imposibilitate obiectivă de a-şi îndeplini în mod benevol propria obligaţie de a întoarce executarea în favoarea fostului debitor, suferind un prejudiciu material în cuantum egal cu întreaga obligaţie stabilită în sarcina lor pe cale judecătorească, prin Sentinţa civilă nr. 9202/24.05.2012 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti pronunţată în Dosarul civil nr. x/2011, la care s-au adăugat dobânzile şi penalităţile calculate ulterior de către Statul Român. În acelaşi context şi prin aceeaşi faptă, s-a apreciat că a cauzat o vătămare interesului legitim a Statului Român de a obţine întoarcerea executării pentru suma de 1.603.548 RON de la părţile civile B. şi C.

De asemenea, recurentul a arătat că s-a apreciat de către instanţa de apel că ar fi încălcat normele de drept care reglementează procedura executării, respectiv dispoziţiile art. 3715 alin. (1) lit. c) din vechiul C. proc. civ., care se referă la situaţia în care creditorul a renunţat la executare, alin. (2) al aceluiaşi articol, ce obliga executorul să întocmească o încheiere motivată în fapt şi în drept, comunicată de îndată creditorului şi debitorului, potrivit dispoziţiilor art. 4041 din vechiul C. proc. civ. cu privire la desfiinţarea titlului executoriu şi dreptul celui interesat la întoarcerea executării, toate apreciate coroborat în sensul că eu trebuia să restitui suma de bani încasată Statului Român după desfiinţarea titlului executoriu, procedând "din oficiu" la întoarcerea executării silite.

Totodată, instanţa de apel a apreciat că obligaţia executorului de a elibera suma de bani în favoarea creditorilor la finalul procedurii popririi, rezultă din însăşi textul de lege care reglementează această procedură care este una imperativă, aşa cum am arătat mai sus.

În primul rând, recurentul a arătat că această indicare a legislaţiei primare, pretins a fi încălcată, este enumerată pentru prima oară în considerentele expuse prin opinia majoritară a instanţei de apel, încălcându-se în acest sens, în mod flagrant, dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil (drepturi prevăzute de art. 10 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), astfel încât nu a avut cum să se apere faţă de aceste "acuzaţii noi" care nu i-au fost aduse niciodată pe parcursul procesului, regăsindu-se doar în precizările scrise la motivele de apel ale DNA depuse la penultimul termen de judecată din apel.

În al doilea rând, recurentul a făcut observaţii privitor la textele de lege pretins a fi încălcate, în calitate de executor judecătoresc.

a) privitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor prevăzute de art. 3715 alin. (1) lit. c) din vechiul C. proc. civ., alin. (2) al aceluiaşi articol, şi art. 4041 din vechiul C. proc. civ. (toate apreciate coroborat în sensul că trebuia să restitui suma de bani încasată Statului Român după desfiinţarea titlului executoriu, procedând "din oficiu" la întoarcerea executării silite), a precizat că în cuprinsul vechiul C. proc. civ. nu există nicio dispoziţie expresă care să-l oblige, în calitate de executor judecătoresc ca, la desfiinţarea titlului executoriu, să procedeze din oficiu la întoarcerea executării. Art. 3715 alin. (1) lit. c) din vechiul C. proc. civ. prevede că "Executarea silită încetează dacă creditorul a renunţat la executare". Acest text de lege nu-l obliga să procedeze din oficiu la întoarcerea executării.

Recurentul a arătat că dispoziţia art. 3715 din C. proc. civ. vechi, respectiv obligaţia executorului judecătoresc de a întocmi o încheiere motivată, în fapt şi în drept, a fost cuprinsă în alin. (2) al art. 702 din noul C. proc. civ.. Astfel, obligaţia executorului Judecătoresc de a întocmi încheieri a fost introdusă prin noul C. proc. civ.. Procedura întoarcerii executării silite nu a fost prevăzută în formularea din vechiul C. proc. civ. ca o procedură care să se desfăşoare din oficiu şi nicidecum de către executorul judecătoresc, ci care intervine doar "la cererea celui interesat şi doar la dispoziţia instanţei de judecată", aspect prevăzut de disp. art. 4041 şi 4042 din vechiul C. proc. civ.

b) privitor la pretinsa încălcare a obligaţiei de serviciu prevăzută imperativ de art. 458 C. proc. civ. anterior, respectiv aceea de a elibera părţilor civile suma aferentă creanţei lor în valoare de 1.564.928,88 RON, recurentul a solicitat a se observa că, potrivit dispoziţiilor art. 3715 din vechiul C. proc. civ., "executarea silită încetează dacă: creditorul a renunţat la executare; a fost desfiinţat titlul executoriu;

Astfel, a arătat că executarea silită în Dosarul execuţional nr. 160/2011 s-a desfiinţat prin efectul legii, ca urmare a desfiinţării titlului executoriu prin Decizia nr. 741/08.02.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti, iar numitele B. şi C., nemaiavând un titlu executoriu valabil împotriva debitorului Statul Român prin Ministerul Public, nu au mai avut dreptul la încasarea sumei de 360.400 euro. În acest context, suma executată se afla în contul de consemnaţiuni a Biroului Executorului Judecătoresc A. şi nu avea cum să o elibereze părţilor civile B. şi C., neavând niciun temei legal în acest sens.

Având în vedere considerentele de mai sus, recurentul a apreciat că în mod greşit instanţele au dispus condamnarea sa pentru infracţiunea de abuz în serviciu, privind distribuirea sumei de 1.603.549,59 RON aflată în contul BEJ ca urmare a punerii în executare silită a creanţei datorată de Statul Român creditorilor B. şi C. (şi care nu a fost predată acestora ca urmare a invalidării titlului) în cadrul altor dosare de executare silită, neputând întruni elementele constitutive ale acesteia, neexistând o încălcare a vreunor dispoziţii legale în vigoare la acea dată cu privire la această operaţiune.

În opinia recurentului, cum fapta nu întruneşte elementele de tipicitate din norma de incriminare (ceea ce echivalează cu neprevederea în legea penală) în cauză se impune achitarea inculpatului în temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen.. A susţinut, de asemenea că, urmare a achitării, latura civilă a cauzei va rămâne nesoluţionată, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte latura civilă, indiferent însă de pronunţarea unei soluţii de achitare, recurentul a considerat că instanţele au apreciat în mod greşit existenţa unui prejudiciu în dauna Statului Român, obligându-l la restituirea sumei de 1.603.549,59 RON, câtă vreme această sumă de bani a acoperit în realitate alte debite ale Statului Român, un eventual prejudiciu fiind astfel recuperat. Chiar admiţând că acest mod de acoperire a debitelor nu ar fi avut loc strict în condiţiile legii civile, oricum Statul Român nu are un prejudiciu, suma respectivă fiind datorată de acesta creditorilor ale căror titluri au fost executate, aspect necontestat nici de organele judiciare.

În ceea ce priveşte situaţia părţilor vătămate B. şi C., recurentul a susţinut că, indiscutabil, acestora li s-a produs un prejudiciu moral prin chemarea în judecată de către DGFP Satu Mare şi hărţuirea continuă pentru restituirea unei sume de bani pe care nu au încasat-o însă, între această vătămare şi exercitarea de către inculpat a atribuţiilor ce-i reveneau în procedura de executare a sumei de 1.603.458 RON, inclusiv prin distribuirea acesteia în alte dosare execuţionale, nu există niciun raport de cauzalitate. Recurentul a arătat că în conţinutul procesului-verbal din 28.02.2012, a făcut în mod expres menţiunea că "suma totală de 1.603.458,49 RON aparţinând debitoarei Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGFP Satu Mare se restituie acesteia distribuindu-se în dosarele şi în titlurile executorii mai sus menţionate pentru stingerea debitelor existente". Admiţând prin absurd că organele fiscale nu au avut cunoştinţă de existenţa procesului-verbal de distribuire din 28.02.2012, la momentul formulării acţiunii pentru întoarcerea executării împotriva părţilor vătămate B. şi C., ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2012 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 9202/24.05.2012 (aspect care nu poate fi imputat inculpatului, atât timp cât deţin înregistrarea acestui înscris la registrul DGFP Satu Mare), oricum, începând cu anul 2013, această instituţie, a avut în mod cert cunoştinţă de acest înscris care i-a fost comunicat de DNA - Serviciul Teritorial Oradea, prin Adresa nr. x/2013 din 31 mai 2013. Cu toate acestea, organele fiscale au continuat executarea silită împotriva celor două părţi vătămate, emiţând somaţii pentru plata acestei sume chiar şi la începutul anului 2015 (aspect ce rezultă din înscrisuri, în acest sens a se vedea anexa 8 la motivele de apel). Mai mult chiar, angajaţii DGFP Satu Mare, relatând în scris organelor ierarhice superioare situaţia intervenită, au solicitat precizări acestora privind modalitatea de a proceda în continuare, aspect comunicat în scris şi părţilor vătămate. (în acest sens, adresele emise de către D.G.F.P. Satu Mare către B. şi C., respectiv către Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Juridică, motive de apel - anexa 8).

Prin urmare, recurentul a susţinut că vătămarea drepturilor şi intereselor părţilor vătămate nu poate fi imputată inculpatului, şicanarea acestora de către organele fiscale datorându-se angajaţilor acestora care, în deplină cunoştinţă de cauză, au continuat o executare fără suport legal împotriva acestora, deşi ştiau că nu primiseră niciodată suma de 1.603.458,49 RON. Chiar părţile vătămate erau conştiente de această împrejurare, formulând în acest sens sesizare împotriva angajaţilor DGFP Satu Mare.

În privinţa laturii civile a cauzei, dat fiind tocmai rolul recursului în casaţie, astfel cum rezidă din dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. şi, având în vedere faptul că acesta reprezintă "un mijloc de a repara ilegalităţile" (parag. 17 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540/17.07.2016), recurentul a solicitat admiterea recursului în casaţie şi înlăturarea din dispozitivul hotărârii a dispoziţiei de obligare la plata sumelor de 1.603.548,59 RON şi 10.000 euro, întrucât obligarea la plata prejudiciului nu se justifică, Statul Român nefiind prejudiciat, iar în privinţa celorlalte două părţi vătămate, neexistând un raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, în sensul art. 1349 raportat la art. 1357 C. civ.

Recurentul parte responsabilă civilmente Biroul Executorului Judecătoresc A. a solicitat casarea hotărârii atacate cu consecinţa achitării inculpatului A. sub aspectul comiterii infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., în temeiul dispoziţiilor art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., întrucât fapta nu întruneşte elementele de tipicitate impuse de norma de incriminare (ceea ce echivalează cu o neprevedere în legea penală), fiind incident cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. în ipoteza dispunerii achitării, latura civilă a cauzei va rămâne nesoluţionată în conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen.

În temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (2) C. proc. pen., casarea hotărârii atacate şi, constatând aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind reţinerea răspunderii civile, înlăturarea din dispozitivul acesteia a obligării inculpatului A. în solidar cu subscrisa parte responsabilă civilmente la plata sumei de 1.603.548,59 RON către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, această entitate juridică nesuferind vreun prejudiciu, suma de bani în discuţie reprezentând contravaloarea unor debite datorate altor persoane precum şi cheltuieli de executare, stinse prin pretinsa faptă penală pentru care am fost condamnat.

De asemenea, recurentul parte responsabilă civilmente a apreciat că se impune înlăturarea din dispozitivul hotărârii a dispoziţiei de obligare la plata despăgubirilor civile reprezentând pretinsul prejudiciu moral produs părţilor vătămate B. şi C., în sumă de 10.000 euro (astfel cum a fost majorată de instanţa de apel), având în vedere lipsa raportului de cauzalitate între infracţiunea de abuz în serviciu, pretins săvârşită de către inculpatul A. şi vătămarea produsă acestora.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 448 alin. (3) C. proc. pen., recurentul parte responsabilă civilmente a solicitat instanţei de recurs în casaţie să desfiinţeze şi hotărârea primei instanţe.

Făcând, de asemenea, unele consideraţii teoretice privind admisibilitatea recursului în casaţie, recurentul parte responsabilă civilmente a invocat, în primul rând, incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. În opinia acestuia, se subsumează noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală şi situaţia în care faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, pentru că şi în această ipoteză există în situaţia în care elementele de fapt reţinute nu se găsesc în conţinutul legal al infracţiunii. Pornind de la trăsăturile esenţiale ale infracţiunii menţionate în art. 15 şi art. 16 din C. pen., rezultă că nu este suficient să fie identificată o infracţiune în C. pen., fiind necesar să existe o suprapunere a faptei în materialitatea ei peste norma de incriminare. Se impune a se stabili dacă există acţiunea sau inacţiunea incriminată, dacă fapta a fost săvârşită cu vinovăţie, dacă este nejustificată şi îi este imputabilă persoanei. Având în vedere aceste reglementări, care aparţin dreptului penal material, rezultă cu claritate faptul că este necesară raportarea stării de fapt la norma de incriminare pentru a stabili dacă fapta, in concreto, este prevăzută de legea penală.

În concordanţă cu apărarea recurentului A., partea responsabilă civilmente a susţinut că noile reglementări nu mai prevăd ca temei de achitare situaţia în care faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii; art. 10 lit. d) din C. proc. pen. anterior nu se regăseşte în art. 16 C. proc. pen. Art. 16 alin. (1) lit. b) prevede printre cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale şi cazul în care fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege. Recurentul parte responsabilă civilmente a arătat că în accepţiunea C. proc. pen. anterior, se considera că este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 13 [inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) numai în situaţia în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care constituie contravenţie sau abatere disciplinară ori pentru o faptă care ar putea atrage răspunderea civilă, delictuală sau contractuală (N. Volonciu, A. Vlăşceanu, C. proc. pen. comentat, Art. 3851 - 41412. Recursul. Căile extraordinare de atac, Ed. Hamangiu, 2007, p. 71 - 72).

În condiţiile noului C. proc. pen., o astfel de interpretare nu îşi mai găseşte aplicare, raportat la faptul că este imposibil de afirmat că ar fi permisă intrarea în autoritate de lucru judecat a unei hotărâri nedrepte (condamnarea fiind pronunţată şi în cazul în care lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii). Astfel, singura interpretare care poate fi dată temeiului prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. este aceea de a subsuma noţiunii de fapta nu este prevăzută de legea penală şi situaţia în care faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii.

Deopotrivă, recurentul parte responsabilă civilmente a menţionat faptul că în măsura în care se pronunţă o hotărâre definitivă de condamnare, fără a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, singurul remediu procesual îl constituie calea extraordinară a recursului în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. arătând că doctrina recentă a subliniat că "se subsumează noţiunii de lipsă a prevederii faptei în legea penală cazurile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii sub aspect obiectiv, pentru că, întrucât legea penală nu mai prevede ca temei distinct de achitare decât lipsa vinovăţiei prevăzute de lege, singurul temei de achitare pentru lipsa laturii obiective nu poate fi decât cel de la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I fapta nu este prevăzută de legea penală" (N. Volonciu, A. S. Uzlău, Noul C. proc. pen. comentat, Ed. Hamangiu, 2014, pag. 1110).

În cauză, recurentul parte responsabilă civilmente a arătat că din materialul probator administrat rezultă că fapta reţinută în sarcina inculpatului A. pentru care s-a dispus condamnarea, raportat la descrierea din actul de sesizare a instanţei, cât şi la modalităţile reţinute de cele două instanţe (fond şi apel), nu se regăseşte în conţinutul legal al infracţiunii de abuz în serviciu (în forma statuată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 405/2016), lipsind practic cerinţa "îndeplinirii prin încălcarea legii".

Astfel, cum dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicare, în lipsa punerii în acord în acest interval de către forul competent (Parlament sau Guvern), aşa cum obligă Legea fundamentală prin prevederile de la art. 147 alin. (1), iar recursul în casaţie - cale extraordinară de atac - are drept scop, potrivit art. 433 C. proc. pen., tocmai supunerea judecării în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, devine esenţială analizarea regulilor de drept ce se impun a fi aplicate la situaţia descrisă în actul de sesizare a instanţei, preluată în hotărârile pronunţate (fond şi apel) şi care a condus la reţinerea infracţiunii de abuz în serviciu în sarcina sa, pentru care a fost condamnat, deşi în prezent fapta nu mai este incriminată.

De altfel, potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei dar şi considerentele care îl explicitează, instanţele de judecată fiind obligate să se conformeze acestor decizii şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale (în acest sens sunt Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995, Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1415/2009, nr. 414/2010, nr. 415/2010).

Potrivit dispoziţiilor art. 436 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., inculpatul poate formula cerere de recurs în casaţie "în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă", iar potrivit dispoziţiilor art. 448 alin. (2) din acelaşi cod, "dacă recursul în casaţie vizează greşita soluţionare a laturii civile, instanţa, după admiterea recursului, înlătură nelegalitatea constatată".

Examinând dispoziţiile de procedură, recurentul parte responsabilă civilmente solicită a se observa însă că acestea nu-şi găsesc corespondent în dispoziţiile art. 438 C. proc. pen., dreptul inculpatului de a uza de calea de atac a recursului în casaţie în ipoteza aplicării greşite a legii sub aspectul laturii civile a cauzei, având un caracter pur formal, ţinând cont că niciunul dintre motivele de recurs nu conţin prevederi specifice acţiunii civile. Aşa fiind, aceste dispoziţii procedurale apar ca fiind neconstituţionale prin raportare la dispoziţiile art. 21, 53 şi 124 din Constituţia României, sens în care a formulat excepţia de neconstituţionalitate a acestora, a cărei motivare va fi depusă până la termenul de soluţionare a prezentei cauze în procedura filtru conform dispoziţiilor art. 440 C. proc. pen.

În ipoteza admisibilităţii în principiu a prezentului recurs în casaţie, în baza dispoziţiilor art. 441 alin. (1) C. proc. pen., recurentul parte responsabilă civilmente a solicitat suspendarea executării hotărârii recurate, având în vedere consecinţele de natură civilă rezultate ca urmare a soluţionării nelegale a laturii civile a cauzei.

În motivele recursului în casaţie, recurentul parte responsabilă civilmente a arătat situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de acuzare, susţinând că, deşi în conţinutul Rechizitoriului nr. x s-a invocat faptul că executorul judecătoresc ar fi efectuat o "redistribuire" a sumei de 1.603.548,59 RON pentru care nu ar fi fost abilitat prin lege, în realitate, operaţiunea a reprezentat o "distribuire" în sensul dispoziţiilor art. 563 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., notificată debitorului în mod corespunzător, suma respectivă de bani fiind virată efectiv creditorilor după data de 16 martie 2012, cu respectarea deci a termenului de contestare de 15 zile prevăzut de dispoziţiile art. 569 din vechiul C. proc. civ. A mai arătat că procesul-verbal prin care s-a dispus distribuirea sumei de bani în discuţie nu a fost contestat de debitorul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Recurentul parte responsabilă civilmente a arătat că este real faptul că, în cursul anilor 2012 şi 2013, s-au virat în contul de consemnaţiuni al BEJ A., sume de bani reprezentând obligaţii de plată faţă de unii creditori din cele 35 dosare execuţionale în care a fost distribuită suma de 1.603.548,59 RON, însă acest fapt s-a datorat, pe de o parte, neglijenţei angajaţilor DGFP Satu Mare care nu au ţinut corespunzător evidenţa sumelor deja executate, iar, pe de altă parte, refuzului aceloraşi persoane de a achita executorului judecătoresc cuantumul cheltuielilor de executare, eludând astfel dispoziţiile art. 371 alin. (2) teza a II-a din vechiul C. proc. civ. Mai mult, în anumite situaţii, organele financiare au virat direct suma datorată creditorilor determinându-i să solicite renunţarea la executarea silită (a se vedea în acest sens, declaraţia martorilor J. şi K., audiaţi în cursul cercetării judecătoreşti în faţa primei instanţe). Despre plăţile directe efectuate creditorilor, executorul judecătoresc nu a fost înştiinţat de către debitor şi în momentul în care acesta a sesizat acest fapt a notificat DGFP Satu Mare (a se vedea răspunsurile la adresele Ministerului Finanţelor nr. 254399/26.04.2012 şi 254393/26.04.2012), tocmai pentru evitarea efectuării unor plăţi duble; în cazul în care s-au efectuat totuşi astfel de plăţi, situaţia a fost remediată, prin distribuirea sumelor de bani altor creditori astfel încât, în final Statul Român nu a fost prejudiciat. Din acest motiv, având în vedere situaţia de fapt existentă în cauză, Curtea de Apel Oradea, prin sentinţa penală apelată, a reţinut în sarcina inculpatului A. comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. numai în modalitatea "vătămării intereselor legitime ale persoanelor vătămate B. şi C. (pagina 34 din hotărâre).

Recurentul parte responsabilă civilmente a susţinut că instanţa de fond şi-a însuşit în hotărârea pronunţată susţinerea inculpatului în sensul că Statul Român nu a suferit niciun prejudiciu material, întrucât banii redistribuiţi au fost folosiţi la stingerea altor creanţe datorate de către Statul Român către alţi creditori, arătând că în fapt, prin obligarea părţilor vătămate B. şi C. la restituirea către Statul Român a sumei de 1.603.548,59 RON prin hotărârea judecătorească definitivă (Sentinţa civilă nr. 9202/24.05.2012 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti) s-a creat artificial un prejudiciu material acestuia, prejudiciu care în realitate nu există (pagina 33 din hotărâre). Deşi s-a admis, în mod expres, că Statului Român nu i-a fost cauzat niciun fel de prejudiciu, instanţa de fond este însă inconsecventă, în dispozitivul hotărârii dispunând obligarea inculpatului în solidar cu subscrisa la plata sumei de 1.603.549 RON (actualizată cu rata inflaţiei la care se adaugă dobânzi penalizatoare de la data de 16.12.2011 până la data achitării integrale a debitului) apreciind necesitatea acestei dispoziţii "pentru analizarea restabilirii situaţiei anterioare" şi "întrucât Statul Român a continuat să urmărească persoanele vătămare B. şi C. în baza titlului executoriu arătat mai sus" (pagina 35 alin. (2) din hotărâre).

Aşadar, recurentul parte responsabilă civilmente a arătat că, reţinând vătămarea intereselor legitime ale celor două părţi vătămate (B. şi C.), instanţa de fond a dispus obligarea inculpatului, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata sumei de 4500 RON pentru fiecare dintre acestea, reprezentând daune morale, motivat de faptul că, "procedura executării silite efectuate de către staf împotriva acestora "le-a creat un disconfort continuu, stres şi o anumită stare de incertitudine" (pagina 35 alin. (3) din hotărâre). Instanţa nu a reţinut că acestor părţi vătămate li s-ar fi cauzat şi vreun prejudiciu material, întrucât titlurile executorii emise de către organele fiscale în sarcina lor au fost ulterior desfiinţate (pagina 33 din hotărâre).

Cât priveşte infracţiunea de spălare a banilor, recurentul parte responsabilă civilmente a arătat că instanţa de fond a reţinut că nu este întrunită latura subiectivă a acesteia şi a dispus achitarea, cu motivarea că inculpatul nu a efectuat niciun act ascuns de albire sau de spălare a vreunei sume de bani, "acţionând oficial şi în mod public, încheind acte juridice în scopul virării anumitor sume de bani care i "se cuveneau legal potrivit proceselor-verbale de stabilire a cheltuielilor de executare silită şi care contribuiau prin ele însele titluri executori (pagina 35 paragraf 1 din hotărâre). Instanţa a apreciat că suma de 1.113.005,4 RON, reprezentând cheltuieli de executare, i se cuveneau de drept, dar că ar fi trebuit doar să respecte o procedură pe care nu a urmat-o (pagina 35 paragraf 1 din hotărâre).

Cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu - în forma prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., partea responsabilă civilmente a arătat că executorul judecătoresc, potrivit interpretării aferente în doctrină şi jurisprudenţă, este funcţionar public în sensul art. 175 C. pen. şi deci această condiţie prevăzută de norma de incriminare este îndeplinită.

În ceea ce priveşte elementul al infracţiunii - în cazul variantei prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. reţinut în cauză - presupune neîndeplinirea unui act care intră în atribuţiile de serviciu ale făptuitorului ori îndeplinirea acestuia în mod defectuos. Având în vedere lipsa definirii termenului "defectuos" în C. pen., Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 405/2016, statuând faptul că prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii" (înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, respectiv ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului), comportamentul ilicit al autorului unei astfel de infracţiuni neputând fi apreciat deci decât în raport de încălcarea unor atribuţii prevăzute în legislaţia primară (legi şi ordonanţe ale Guvernului).

Recurentul parte responsabilă civilmente a susţinut că, în conformitate cu principiul aplicării legii penale în timp, comportamentul ilicit nu se poate raporta decât la legea în vigoare la data săvârşirii pretinsei fapte penale; de asemenea, analiza elementului material al infracţiunii de abuz în serviciu din prisma modului de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu ale subiectului activ al infracţiunii nu poate avea loc decât prin raportare la legislaţia pe care acesta avea obligaţia de a o respecta, în vigoare la data comiterii faptei.

Cu referire la cauza de faţă, recurentul parte responsabilă civilmente a arătat că atribuţiile executorului judecătoresc, pentru perioada 2011 - 2012, erau cuprinse în Legea nr. 188/2000, în Regulamentul de aplicare a acesteia precum şi în dispoziţiile vechiul C. proc. civ., în vigoare până la data de 15 februarie 2013, când au devenit aplicabile dispoziţiile noului C. proc. civ., potrivit art. 81 alin. (1) din Legea nr. 134/2010, modificat prin O.U.G. nr. 44/2012 şi O.U.G. nr. 4/2013.

Recurentul parte responsabilă civilmente a arătat că prin Rechizitoriul nr. x - Serviciul Teritorial Oradea se reţine în mod generic nerespectarea de către executorul judecătoresc a dispoziţiilor în materia executării silite prin aceea că ar fi "redistribuit" în mod nelegal suma de 1.603.568 RON aflată în contul de consemnaţiuni al BEJ A. ca urmare a executării Sentinţei civile nr. 955/D/2010 a Tribunalului Satu Mare privind pe B. şi C., pentru acoperirea altor debite datorate de Statul Român altor creditori în cadrul altor dosare de executare aflate pe rolul aceluiaşi birou de executare. Operaţiunea de distribuire a sumei în discuţie a fost consemnată în procesul-verbal din 28.02.2012 comunicat D.G.F.P. Satu Mare, nefiind contestat de această instituţie. Din acest motiv, eventualele disfuncţionalităţi constatate cu privire la înregistrarea stingerii debitelor celor 35 dosare execuţionale în cadrul instituţiei în cauză nu pot fi imputate executorului judecătoresc, ci se datorează fie neglijenţei angajaţilor acesteia în urmărirea acestora, fie doar relei credinţe a organelor fiscale care au virat benevol aceleaşi sume de bani Biroului executorului judecătoresc ori doar unora dintre debitorii respectivi cu scopul vădit de a eluda plata cheltuielilor de executare, în pofida dispoziţiilor art. 3717 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. Nici împrejurarea că, ulterior din aceste sume, s-au "acoperit printr-o nouă distribuire, doar cheltuieli de executare din alte dosare de executare în care debitele au fost achitate de organele fiscale, după începerea executării, nu reprezintă o încălcare a vreunor dispoziţii legale, această procedură fiind în concordanţă cu dispoziţiile art. 563 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. prin raportare şi la dispoziţiile art. 3717 alin. (2) din acelaşi cod.

Astfel, recurentul parte responsabilă civilmente a susţinut că în speţă executorul judecătoresc şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu fără a încălca vreo dispoziţie legală în sensul normei de incriminare, astfel încât infracţiunea de abuz în serviciu nu poate fi reţinută. Celelalte aspecte analizate de organele de urmărire penală şi de prima instanţă, privind împrejurările şi modalitatea concretă de efectuare a distribuirii sumei de 1.603.568 RON, nu prezintă relevanţă penală câtă vreme operaţiunea însăşi nu era interzisă de legea civilă în vigoare la acea dată şi această operaţiune nu a fost contestată de organele fiscale.

Dovada comunicării procesului-verbal de distribuire a fost făcută prin existenţa la dosarul cauzei a dovezii înregistrării acestuia la registratura DGFP Satu Mare, înscrisul respectiv nefiind, până la acest moment, înscris în fals iar eventualul dubiu în acest sens nu poate profita decât celui în cauză (inculpat) potrivit principiului "in dubio pro reo".

În continuare, recurentul parte responsabilă civilmente a arătat că instanţa de apel, cu majoritate, a confirmat situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond, apreciind că fapta dedusă judecăţii ar fi fost comisă în împrejurările arătate anterior, iar vinovăţia inculpatului ar fi fost în mod corect stabilită, reţinând aceeaşi încadrare a faptei cu cea dată de către prima instanţă. În mod corect, instanţa de apel, prin Decizia penală nr. 435/A/2017, a apreciat că, întrucât la data săvârşirii presupusei fapte erau aplicabile dispoziţiile vechiul C. proc. civ., se impune a fi analizată acuzaţia de abuz în serviciu doar prin prisma acestor dispoziţii.

Recurentul parte responsabilă civilmente a susţinut că prin Rechizitoriul x nu au fost arătate normele de drept penal sau civil care au fost încălcate de inculpat, în calitate de executor judecătoresc, arătându-se doar că acesta şi-ar fi îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu fără se arăta care sunt aceste atribuţii de serviciu încălcate şi în ce acte normative sunt ele prevăzute. A arătat că acest aspect a fost remarcat şi în cuprinsul opiniei separate din Decizia nr. 435/A/15.12.2017 pronunţată de instanţa de apel. De asemenea, a arătat că în considerentele Sentinţei penale nr. 26/PI/2017, instanţa de fond nu a reţinut niciun text de legislaţie primară aplicabil în speţă pe care executorul judecătoresc l-ar fi încălcat în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Recurentul parte responsabilă civilmente a arătat că doar în conţinutul considerentelor exprimate prin opinia majoritară a deciziei din apel, s-a apreciat că analiza procedurii de executare silită se impune a fi făcută în considerarea dispoziţiilor legale care reglementează poprirea, stabilind că executorul judecătoresc A. nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de serviciu prevăzută imperativ de art. 458 C. proc. pen. anterior, respectiv aceea de a elibera părţilor civile suma aferentă creanţei lor în valoare de 1.564.928,88 RON, ci din contră, şi-ar fi însuşită-o, astfel că părţile civile B. şi C. au fost în imposibilitate obiectivă de a-şi îndeplini în mod benevol propria obligaţie de a întoarce executarea în favoarea fostului debitor, suferind un prejudiciu material în cuantum egal cu întreaga obligaţie stabilită în sarcina lor pe cale judecătorească, prin Sentinţa civilă nr. 9202/24.05.2012 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti pronunţată în dosarul civil nr. x/2011, la care s-au adăugat dobânzile şi penalităţile calculate ulterior de către Statul Român.

De asemenea, recurentul parte responsabilă civilmente a arătat că instanţa de apel a reţinut că s-ar fi încălcat normele de drept care reglementează procedura executării, respectiv dispoziţiile art. 3715 alin. (1) lit. c) din vechiul C. proc. civ., care se referă la situaţia în care creditorul a renunţat la executare, alin. (2) al aceluiaşi articol, ce obliga executorul să întocmească o încheiere motivată în fapt şi în drept, comunicată de îndată creditorului şi debitorului, potrivit dispoziţiilor art. 4041 din vechiul C. proc. civ. cu privire la desfiinţarea titlului executoriu şi dreptul celui interesat la întoarcerea executării, toate apreciate coroborat în sensul că inculpatul trebuia să restituie suma de bani încasată Statului Român după desfiinţarea titlului executoriu, procedând "din oficiu" la întoarcerea executării silite.

În primul rând, recurentul parte responsabilă civilmente a arătat că această indicare a legislaţiei primare pretins a fi încălcată de inculpatul A. este enumerată pentru prima oară în considerentele expuse prin opinia majoritară a instanţei de apel, încălcându-se în acest sens, în mod flagrant, dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil (drepturi prevăzute de art. 10 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), astfel încât nici inculpatul, nici subscrisa nu au avut cum să se apere faţă de aceste "acuzaţii noi" care nu au fost aduse niciodată inculpatului pe parcursul procesului, regăsindu-se doar în precizările scrise la motivele de apel ale D.N.A. depuse la penultimul termen de judecată din apel.

În al doilea rând, privitor la textele de lege pretins a fi încălcate de inculpatul A., în calitate de executor judecătoresc, a arătat că, privitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 3715 alin. (1) lit. c) din vechiul C. proc. civ., alin. (2) al aceluiaşi articol, şi art. 4041 din vechiul C. proc. civ., în cuprinsul vechiul C. proc. civ. nu există nicio dispoziţie expresă care să oblige inculpatul, în calitate de executor judecătoresc ca, la desfiinţarea titlului executoriu, să procedeze din oficiu la întoarcerea executării. Procedura întoarcerii executării silite nu a fost prevăzută în formularea din vechiul C. proc. civ. ca o procedură care să se desfăşoare din oficiu şi nu de către executorul judecătoresc, ci care intervine doar "la cererea celui interesat şi doar la dispoziţia instanţei de judecată", aspect prevăzut de dispoziţiile art. 4041 şi 4042 din vechiul C. proc. civ.

Privitor la pretinsa încălcare a obligaţiei de serviciu, prevăzută imperativ de art. 458 C. proc. civ. anterior, respectiv aceea de a elibera părţilor civile suma aferentă creanţei lor în valoare de 1.564.928,88 RON, recurentul a invocat dispoziţiile art. 3715 din vechiul C. proc. civ.

Astfel, a arătat că executarea silită în Dosarul execuţional nr. x/2011 s-a desfiinţat prin efectul legii, ca urmare a desfiinţării titlului executoriu prin Decizia nr. 741/08.02.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti, iar numitele B. şi C., nemaiavând un titlu executoriu valabil împotriva debitorului Statul Român prin Ministerul Public, nu au mai avut dreptul la încasarea sumei de 360.400 euro. În acest context, suma executată se afla în contul de consemnaţiuni a Biroului Executorului Judecătoresc A. şi inculpatul nu avea cum să o elibereze părţilor civile B. şi C., neavând nici un temei legal în acest sens.

Recurentul parte responsabilă civilmente a apreciat că în mod greşit instanţele au dispus condamnarea inculpatului A. pentru infracţiunea de abuz în serviciu, de distribuire a sumei de 1.603.549,59 RON aflată în contul BEJ ca urmare a punerii în executare silită a creanţei datorată de Statul Român creditorilor B. şi C. (şi care nu a fost predată acestora ca urmare a invalidării titlului) în cadrul altor dosare de executare silită, neputând întruni elementele constitutive ale acesteia, neexistând o încălcare a vreunor dispoziţii legale în vigoare la acea dată cu privire la această operaţiune. Cum fapta nu întruneşte elementele de tipicitate din norma de incriminare (ceea ce echivalează cu neprevederea în legea penală) în cauză se impunea pronunţarea unei soluţii de achitare, în temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. Ca urmare a achitării, latura civilă a cauzei va rămâne nesoluţionată în conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte latura civilă, indiferent însă de pronunţarea unei soluţii de achitare, recurentul parte responsabilă civilmente a considerat că instanţele au apreciat în mod greşit existenţa în prezent a unui prejudiciu în dauna Statului Român, obligând inculpatul în solidar cu subscrisa la restituirea sumei de 1.603.549,59 RON, câtă vreme această sumă de bani a acoperit în realitate alte debite ale Statului Român, un eventual prejudiciu fiind astfel recuperat. Chiar admiţând că acest mod de acoperire a debitelor nu ar fi avut loc strict în condiţiile legii civile, oricum Statul Român nu are în prezent un prejudiciu, suma respectivă fiind datorată de acesta creditorilor ale căror titluri au fost executate, aspect necontestat nici de organele judiciare.

În ceea ce priveşte situaţia părţilor vătămate B. şi C., partea responsabilă civilmente a susţinut că între vătămarea produsă acestora şi exercitarea de către inculpat a atribuţiilor ce îi reveneau în procedura de executare a sumei de 1.603.458 RON, inclusiv prin distribuirea acesteia în alte dosare execuţionale, nu există niciun raport de cauzalitate, prezentând situaţia de fapt reţinută în cauză.

În privinţa laturii civile a cauzei, dat fiind tocmai rolul recursului în casaţie, astfel cum rezidă din dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. şi, având în vedere faptul că acesta reprezintă "un mijloc de a repara ilegalităţile" (paragraful 17 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540/17.07.2016), recurentul parte responsabilă civilmente a solicitat admiterea recursului în casaţie şi înlăturarea din dispozitivul hotărârii a dispoziţiei de obligare a inculpatului în solidar cu Biroul Executorului Judecătoresc A. la plata sumelor de 1.603.548,59 RON şi 10.000 euro, întrucât obligarea la plata prejudiciului nu se justifică, Statul Român nefiind prejudiciat (pentru considerentele arătat mai sus), iar în privinţa celorlalte două părţi vătămate, neexistând un raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, în sensul art. 1349 raportat la art. 1357 C. civ.

S-au depus concluzii scrise de către părţile civile B. şi C., prin apărător ales, L.

Părţile civile au solicitat respingerea, ca nefondate, a recursurilor în casaţie declarate de către recurentul inculpat A. şi respectiv, recurentul parte responsabilă civilmente Biroul Executorului Judecătoresc A. împotriva Deciziei penale nr. 435/A/15.12.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în Dosar nr. x/2015. Părţile civile au solicitat să constate că motivele invocate de către recurenţi în susţinerea demersului procesual iniţiat, sunt esenţialmente nefondate, ţinând seama de următoarele raţiuni juridice:

Astfel, recursul în casaţie este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părţile îşi pot apăra drepturile, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunţate în condiţiile celor cinci cazuri de nelegalitate enumerate de art. 438 C. proc. pen. şi nu presupune examinarea cauzei exhaustiv, ci exclusiv sub aspectul legalităţii, respectiv al concordanţei cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. hotărârile sunt supuse casării când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă ce nu este prevăzută de legea penală. Acest caz de casare se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

Părţile civile au arătat că prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 246 C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii". Prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a statuat că principiul legalităţii incriminării impune ca doar legiuitorul primar să poată stabili conduita, pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar supunându-se sancţiunii penale, deci, comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative, respectiv, prin ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă). Aşa fiind, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului. În esenţă, instanţa de control constituţional a reţinut că orice acuzaţie având ca obiect o faptă, despre care se pretinde că a încălcat îndatoririle de serviciu, va putea angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă nerespectarea acestor îndatoriri a avut loc prin încălcarea legii, în accepţiunea stabilită prin decizia invocată, respectiv legislaţia primară, legi şi ordonanţe simple sau de urgenţă. În acest fel, prin decizia Curţii Constituţionale s-a realizat o reconfigurare a laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu sub aspectul elementului material, sfera de incidenţă fiind astfel restrânsă.

Părţile civile au arătat că, prin motivele scrise, recurentul inculpat a susţinut că în mod greşit instanţa apel (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) a reţinut încălcarea legislaţiei primare de către inculpat ca urmare a săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, întrucât legislaţia primară reţinută de către instanţa de fond nu este incidenţă în cauză. Părţile civile au solicitat a se observa că această critică impune reevaluarea fondului cauzei. Or, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară pe fond a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi în apel. În consecinţă, starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de examinare din partea instanţei supreme pe calea recursului în casaţie.

Mai mult, părţile civile au solicitat a se observa că recurentul inculpat A. şi respectiv, recurentul parte responsabilă civilmente Biroul Executorului Judecătoresc A., în calitate de apelanţi, au invocat în faţa instanţei de apel dispoziţiile Deciziei nr. 405/2016 pronunţată de Curtea Constituţională a României, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu ocazia soluţionării apelului, având competenţa examinării cauzei în fapt şi în drept, a analizat apărările acestora cu referire la tipicitatea infracţiunii şi a apreciat că nu sunt întemeiate, chiar prin raportare la decizia instanţei de contencios constituţional.

Astfel, părţile civile au arătat că în considerentele Deciziei penale atacate nr. 435/A/15.12.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se statuează, în afara oricărui echivoc şi cu putere de lucru judecat, că dispoziţiile legale care au fost încălcate de către inculpat, cu implicaţie penală, reprezintă texte de lege organică (legislaţie primară - pag. 37 - 38), împrejurări în care devin inaplicabile dispoziţiile Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, reţinându-se textual că:

"inculpatul A. nu şi-a îndeplinit obligaţia de serviciu prevăzută imperativ de art. 458 C. proc. civ. anterior, respectiv aceea de a elibera părţilor civile suma aferentă creanţei lor în valoare de 1.564.928,88 RON, ci din contră, şi-a însuşit-o, astfel că părţile civile B. şi C. au fost în imposibilitate obiectivă de a-şi îndeplini în mod benevol propria obligaţie de a întoarce executarea în favoarea fostului debitor, suferind un prejudiciu material în cuantum egal cu întreaga obligaţie stabilită în sarcina lor pe cale judecătorească, prin Sentinţa civilă nr. 9202/24.05.2012 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti pronunţată în Dosarul civil nr. x/2011, la care s-au adăugat dobânzile şi penalităţile calculate ulterior de către Statul Român, iar în acelaşi context şi prin aceeaşi faptă, inculpatul a cauzat o vătămare interesului legitim a Statului Român de a obţine întoarcerea executării pentru suma de 1.603.548 RON de la părţile civile B. şi C.

De asemenea, s-a mai reţinut de către instanţa de apel că:

"(...) prin modul în care a acţionat inculpatul A. şi implicit partea responsabilă civilmente Biroul Executorului Judecătoresc A., a încălcat normele de drept care reglementează procedura executării, respectiv dispoziţiile art. 3711 alin. (1) lit. c) din vechiul C. proc. civ., care se referă la situaţia în care creditorul a renunţat la executare, alin. (2) al aceluiaşi articol, care obliga executorul să întocmească o încheiere motivată în fapt şi în drept, comunicată de îndată creditorului şi debitorului, potrivit dispoziţiilor art. 4041 din vechiul C. proc. civ., cu privire la desfiinţarea titlului executoriu şi dreptul celui interesat la întoarcerea executării.".

Totodată, instanţa de apel a mai subliniat că "obligaţia executorului de a elibera suma de bani în favoarea creditorilor la finalul procedurii popririi, rezultă din însăşi textul de lege care reglementează această procedură care este una imperativă."

Prin urmare, părţile civile au solicitat a se observa că fapta inculpatului A., astfel cum a fost reţinută de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în apel, contrar susţinerilor recurentului, se încadrează în exigenţele impuse de Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale infracţiunii de abuz în serviciu, context în care s-a solicitat respingerea tuturor motivelor acestuia care converg înspre solicitarea de achitare în temeiul dispoziţiilor art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., pe motiv că fapta nu întruneşte elementele de tipicitate impuse de norma de incriminare (ceea ce echivalează cu o neprevedere în legea penală), iar drept consecinţă juridică a acestei raţionări, s-a solicitat şi înlăturarea celorlalte susţineri ce vizează modul de rezolvare a laturii civile a cauzei.

Aşadar, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., părţile civile au solicitat respingerea, ca nefondate, a recursurilor în casaţie declarate de către recurentul inculpat A. şi respectiv recurentul parte responsabilă civilmente Biroul Executorului Judecătoresc A. împotriva Deciziei penale nr. 435/A/15.12.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în Dosarul nr. x/2015.

S-au depus concluzii scrise de către Ministerului Public - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia Judiciar penală.

Parchetul a solicitat ca, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., să se respingă, ca nefondate, ambele recursuri în casaţie. Fiind indicat motivul de recurs în casaţie prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen. şi fiind indicată opinia recurenţilor în raport cu motivul de casare prevăzut de lege, s-a apreciat că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, urmând ca respectarea termenului să fie verificată de către instanţă fără participarea procurorului, în procedura de filtru.

S-a precizat că prin Sentinţa penală nr. 26/20.02.2017 a Curţii de Apel Oradea inculpatul A. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare cu suspendarea sub supraveghere pe un termen de 4 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. Acelaşi inculpat a fost achitat, în raport cu dispoziţiile art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen. pentru infracţiunea de spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002.

Prin Decizia penală nr. 435/A din 15.12.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în Dosarul penal nr. x/2015, cu opinie majoritară, a fost admis apelul PICCJ - DNA şi al părţilor civile persoane fizice C. şi B., dispunându-se desfiinţarea sentinţei Curţii de Apel Oradea numai în ceea ce priveşte dispoziţia de desfiinţare a Sentinţei civile nr. 9202/24.05.2012 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi a actelor de executare emise în baza acesteia, precum şi în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate părţilor civile persoane fizice, al căror cuantum a fost majorat de la 4.500 RON la 10.000 euro. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

S-a arătat că hotărârea de menţinere a condamnării inculpatului sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu a fost exprimată inclusiv în opinia separată, aceasta fiind formulată numai în sensul stabilirii de despăgubiri exclusiv în favoarea părţilor civile persoane fizice şi deci, în sensul înlăturării obligaţiei inculpatului, în solidar cu partea responsabilă civilmente, de a plăti despăgubiri materiale părţii civile Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Sub aspectul situaţiei de fapt, Parchetul a arătat că în sarcina inculpatului A. s-a reţinut că în perioada ianuarie - februarie 2012, în exercitarea atribuţiilor de serviciu în calitate de executor judecătoresc, cu intenţie, nu şi-a îndeplinit obligaţia legală prevăzută de art. 458 alin. (1) din Cod procedură anterior (actualul art. 788 alin. (1) C. proc. civ.) de a elibera în favoarea părţilor civile B. şi C. creanţa acestora în valoare de 1.564.928,88 RON (echivalentul a 360.400 euro) executată silit împotriva Statului Român prin poprire, însuşindu-şi suma respectivă pentru a o folosi în interesul BEJ A. şi al creditorilor din alte dosare de executare, cauzând prin aceasta un prejudiciu părţilor civile al căror titlu executoriu a fost desfiinţat prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 741/08.02.2012 şi care nu au mai avut posibilitatea să întoarcă executarea în favoarea fostului debitor, dar şi o vătămare a intereselor legitime ale Statului Român care, în calitate de beneficiar al dreptului la întoarcerea executării, nu a mai avut posibilitatea obţinerii sumelor de bani de la părţile civile persoane fizice. Înalta Curte a mai reţinut şi nesocotirea de către inculpat a dispoziţiilor art. 3715 şi ale art. 4041 din C. proc. civ. în vigoare la data săvârşirii faptei, pentru situaţia desfiinţării titlului executoriu în baza căruia s-a făcut executarea silită.

S-a stabilit că inculpatul, executor judecătoresc A., avea obligaţia legală de serviciu ca, după expirarea unui termen de 15 zile de la consemnarea de către F. a întregii sume în cuantum de 1.603.548,59 RON, să elibereze creditorilor B. şi C. suma de bani executată prin poprire cu titlu de creanţă principală (1.564.928,88 RON), urmând a păstra pentru sine contravaloarea cheltuielilor de executare aferente dosarului de executare nr. 160/2011, în cuantum de 38.619,71 RON, sumă pe care nu era ţinut nici s-o elibereze creditorilor, nici s-o întoarcă debitorului. Întrucât "titlul executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 955/D/04.06.2010 a Tribunalului Satu Mare a fost desfiinţat la data de 08.02.2012, ulterior executării silite, părţile civile B. şi C. urmau a suporta potrivit legii civile, în calitate de foşti creditori, atât cheltuielile cu executarea silită (făcută la cererea lor, în baza unui titlu executoriu nedefinitiv), cât şi obligaţia de a întoarce integral executarea în favoarea fostului debitor, Statul Român. Obligaţia de a întoarce executarea este prevăzută de legea civilă exclusiv în sarcina creditorului (singurul care poate avea calitatea de intimat/pârât într-o astfel de procedură) şi vizează întreaga sumă care a făcut obiectul executării silite, inclusiv cheltuielile de executare pe care creditorul şi le-a asumat când a solicitat executarea silită a unui titlu nedefinitiv. Însă pentru că inculpatul A. nu şi-a îndeplinit obligaţia de serviciu (prevăzută imperativ de art. 458 alin. (1) C. proc. civ. anterior, preluată de art. 788 alin. (1) C. proc. civ.) de a elibera părţilor civile suma aferentă creanţei lor în valoare de 1.564.928,88 RON, ci din contră, şi-a însuşit-o, părţile civile B. şi C. au fost în imposibilitatea obiectivă de a-şi îndeplini benevol propria obligaţie de a întoarce executarea în favoarea fostului debitor - Statul Român, suferind un prejudiciu în cuantum egal cu întreaga obligaţie stabilită în sarcina lor pe cale judecătorească, prin Sentinţa civilă nr. 9202/24.05.2012 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti pronunţată în Dosarul civil nr. x/2011, la care s-au adăugat dobânzile şi penalităţile calculate ulterior, la întreaga sumă, de către Statul Român.

Întrucât infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune cu rezultat alternativ, inculpatul A. a cauzat, în acelaşi context şi prin aceeaşi faptă, o vătămare interesului legitim al Statului Român de a obţine întoarcerea executării pentru suma totală de 1.603.548 RON de la părţile civile B. şi C., astfel încât instanţa a statuat că prejudiciul material s-a cuantificat în cele din urmă în patrimoniul Statului Român, care nu şi-a mai putut realiza creanţa şi care, din acest motiv, s-a constituit parte civilă în cauză.

S-a arătat că prin motivele de recurs în casaţie, recurenţii A. şi BEJ A. susţin identic aceleaşi aspecte pe care le-au învederat şi în faţa instanţei de apel, respectiv că inculpatul ar fi acţionat potrivit legii civile şi ar fi făcut o "distribuire" legală a sumei poprite şi neeliberate în favoarea părţilor civile persoane fizice, precum şi că Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice nu ar fi suferit un prejudiciu întrucât suma care ar fi trebuit întoarsă în favoarea acestuia de către părţile civile C. şi B. a fost folosită de către inculpat pentru acoperirea altor debite ale statului în alte dosare de executare, în care - consideră inculpatul - oricum statul trebuia să-şi achite datoriile faţă de respectivii creditori.

Parchetul a susţinut că inculpatul, prin apărători, a încercat încă de la început să inducă în eroare organele judiciare penale, invocând incidenţa unor instituţii juridice de drept civil sau efecte ale acestora care în realitate nu erau incidente, precum şi un pretins interes legitim, profesional, de a acoperi datoriile pe care Statul Român le avea în alte dosare de executare faţă de alţi creditori. Inculpatul a trecut însă sub tăcere interesul său ascuns de a obţine pentru sine şi pentru BEJ A., printr-o cale ilegală, sume de bani cu titlu de cheltuieli de executare în numeroase alte dosare de executare în care debitor era Statul Român şi în care nu reuşise să facă executarea silită.

În ceea ce priveşte critica referitoare la indicarea normelor din legislaţia primară încălcată, s-a arătat că, încă dinainte de termenul stabilit pentru dezbateri în apel (cum de altfel, recunosc şi recurenţii), Ministerul Public a făcut precizări scrise prin care a indicat în concret cadrul normativ aplicabil în speţă şi normele încălcate de către inculpat în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu. În plus, indicarea normelor din legislaţia primară încălcate nu are semnificaţia formulării unei noi acuzaţii, de vreme ce atât situaţia de fapt, cât şi încadrarea juridică pentru fapta de abuz în serviciu au rămas aceleaşi. Pe de altă parte, s-a considerat că instanţa însăşi are posibilitatea să verifice din oficiu cadrul normativ aplicabil în raport cu situaţia de fapt cu care a fost învestită şi să stabilească dacă a avut sau nu loc o încălcare de către inculpat a atribuţiilor de serviciu prevăzute în legislaţia primară.

S-a arătat că în cuprinsul precizărilor scrise făcute de către Parchet în apel, precum şi cu ocazia dezbaterilor, cu privire la activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpatului A., nu a fost incidenţă instituţia juridică de drept civil a "distribuirii" sumelor care au făcut obiectul executării silite, instanţa constatând în mod corect acest lucru.

Faţă de susţinerile recurenţilor în sensul că pretinsa "distribuire" a sumei de bani ar conferi caracter licit, civil, faptei inculpatului, subliniem şi în calea de atac a recursului în casaţie că nu suntem în ipoteza "distribuirii" prevăzută de legea civilă, ci în ipoteza unei însuşiri ilegale a banilor, bani care au fost apoi alocaţi/împărţiţii ilegal cu scopul extragerii de cheltuieli de executare în fiecare dosar de executare în care s-a făcut alocarea/împărţirea.

Principalele argumente pentru care nu a fost vorba de "distribuirea" prevăzută de legislaţia civilă sunt următoarele:

- în Dosarul de executare nr. x/2011 deschis la solicitarea creditoarelor B. şi M. nu au existat creditori intervenienţi, care să-şi fi depus propriile titluri executorii împotriva statului;

- distribuirea creanţei/creanţelor (deci nu a întregii sume poprite - cura a consemnat inculpatul în procesul-verbal de pretinsă distribuire) se face numai în cadrul aceluiaşi dosar de executare şi presupune stabilirea rangului de preferinţă între creditori conform dispoziţiilor legale, evaluarea interesului comun al creditorilor, precum şi evaluarea proporţională a creanţelor creditorilor concurenţi pentru repartizarea proporţională a sumei unice (situaţie care se stabileşte de către executor printr-un proces-verbal, conform vechiul C. proc. civ., situaţie şi act care nu se regăsesc în prezenta cauză);

- distribuirea este un act de executare care se poate face numai în baza unui titlu executoriu valabil, nu şi atunci când titlul executoriu a fost desfiinţat, caz în care executarea silită încetează şi este imposibilă efectuarea altor acte de executare (or, în prezenta cauză titlul a fost desfiinţat anterior alocării ilegale a sumei de către inculpat, iar folosirea sumei de bani pretins distribuită s-a făcut în afara Dosarului de executare nr. x/2011);

- distribuirea este un act de executare care, fiind îndeplinit într-un dosar de executare unic, presupune stabilirea unei sume unice cu titlu de cheltuieli de executare (or, în prezenta cauză inculpatul şi-a stabilit cheltuieli de executare în fiecare dosar de executare în care a alocat ilegal suma de bani obţinută de la părţile civile B. şi C.).

Cu ocazia judecăţii s-a arătat că scopul inculpatului de a-şi însuşi suma de bani rezultă din împrejurarea că, în contextul desfiinţării titlului executoriu în baza căruia se dispusese poprirea, a ascuns părţilor civile intenţia sa de a aloca/împărţi suma respectivă în alte dosare de executare, prezentând totodată avocatului acestora un înscris din care rezulta că ar fi solicitat informaţii cu privire la numărul contului în care să restituie banii Ministerului Finanţelor. Aceeaşi atitudine a avut-o inculpatul până când părţile civile au aflat că împotriva lor s-a cerut de către fostul debitor întoarcerea executării. Cunoscând deci caracterul ilegal al demersului său, inculpatul A. şi-a însuşit suma de bani, profitând de împrejurarea că părţile civile nu au insistat în eliberarea acesteia, ci i-au solicitat să facă el însuşi restituirea către fostul debitor.

Parchetul a susţinut că nu prezintă, aşadar, nicio relevanţă că părţile civile, persoane în vârstă, nu i-au solicitat în mod expres inculpatului să le elibereze suma de bani, lucru care nici nu era necesar în raport cu obligaţia stabilită de lege în sarcina executorului judecătoresc, întrucât acesta cunoştea atât obligaţiile pe care le avea în procedura popririi, cât şi efectele desfiinţării unui titlu executoriu în baza căruia făcuse deja executarea silită.

În ceea ce priveşte obligaţia executorului de a elibera suma de bani în favoarea creditorilor la finalul procedurii popririi, s-a arătat că Înalta Curte a constatat caracterul imperativ al acesteia, legiuitorul folosind sintagma "executorul va proceda la eliberarea sumei" - iar nu "va putea proceda la eliberarea sumei". Executorul nu are deci posibilitatea de a aprecia asupra eliberării sau nu în favoarea creditorului a întregii creanţe care a făcut obiectul popririi, iar în măsura în care este cazul distribuirii ei între mai mulţi creditori intervenienţi din acelaşi dosar de executare, nu are posibilitatea de a aprecia dacă eliberează sau nu prin distribuire creanţa executată prin poprire (distribuirea sumei având tot semnificaţia eliberării creanţei, însă prin plata mai multor creditori intervenienţi din acelaşi dosar de executare, în ordinea de preferinţă prevăzută de lege). Nu prezintă relevanţă nici susţinerea recurenţilor potrivit căreia executorul judecătoresc nu ar putea să mai aibă o obligaţie de serviciu faţă de părţile civile după desfiinţarea titlului executoriu (susţinere care, de altfel, este în contradicţie cu cea potrivit căreia executorul ar putea să "distribuie" suma de bani după desfiinţarea titlului executoriu), întrucât obligaţia de serviciu a executorului judecătoresc de a elibera suma de bani părţilor civile persoane fizice trebuia îndeplinită înainte de desfiinţarea titlului executoriu şi independent de soarta titlului executoriu în recursul civil declarat de către Statul Român. Recurenţii A. şi BEJ A., fiind de rea-credinţă, încearcă să creeze confuzie şi în calea de atac a recursului în casaţie, invocând chiar argumente (precum imposibilitatea întocmirii de acte de executare după desfiinţarea titlului executoriu) pe care tot ei le contrazic pentru a-şi întemeia alte susţineri.

Susţinerea recurenţilor, potrivit căreia procesul-verbal de "distribuire" nu ar fi fost atacat la instanţa civilă de către debitorul Statul Român, cu contestaţie la executare, nu prezintă nicio relevanţă pentru stabilirea împrejurării dacă fapta este sau nu prevăzută de legea penală. De vreme ce operaţiunea inculpatului nu era un act de executare în sensul legii civile (ci o împărţeală fără suport legal), nu prezintă nicio importanţă dacă actul a fost sau nu atacat cu contestaţie la executare.

În ceea ce priveşte critica referitoare la modalitatea de soluţionare a acţiunilor civile, s-a susţinut de Parchet că infracţiunea de abuz în serviciu este una cu rezultat alternativ, iar în situaţia de fapt stabilită de către instanţă cu ocazia judecăţii s-a reţinut producerea ambelor rezultate alternative (atât producerea unui prejudiciu material, cât şi vătămarea unor interese legitime), statuându-se că prejudiciul material s-a cuantificat în cele din urmă în patrimoniul Statului Român, care nu şi-a mai putut realiza creanţa şi care, din acest motiv, s-a constituit parte civilă în cauză. Modul în care instanţa de fond şi cea de apel au apreciat asupra despăgubirilor civile tine, aşadar de fondul cauzei, chestiune care nu poate fi reanalizată pe calea recursului în casaţie. Numai în situaţia în care acuzaţia viza numai unul dintre rezultatele alternative ale infracţiunii de abuz în serviciu, iar instanţa ar fi soluţionat latura civilă fără să ţină cont de cadrul procesual şi de regulile răspunderii civile delictuale în raport cu cadrul procesual, hotărârea ar fi fost criticabilă pe calea recursului în casaţie. Or, în cazul de faţă, după stabilirea cadrului procesual cu ambele părţi civile, instanţa a apreciat pe fond asupra fiecăreia dintre acţiunile civile exercitate în procesul penal, stabilind că părţile civile persoane fizice au dovedit prejudiciul moral pretins şi că, în final, prejudiciul material s-a cuantificat în patrimoniul Statului Român, care nu şi-a mai putut realiza creanţa în valoare de 1.603.548 RON. Întrucât nu există o problemă de drept în ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile (recurenţii neindicând ce anume norme de drept ar fi fost încălcate în legătură cu soluţionarea laturii civile), criticile formulate pe calea recursului în casaţie apar ca neîntemeiate.

Pe de altă parte, Parchetul a subliniat că recurenţii au criticat modul de soluţionare a acţiunii civile, susţinând, în esenţă, că prejudiciul suferit de către Statul Român ar fi fost "recuperat" prin acoperirea de către inculpat a altor debite ale statului din alte dosare de executare. Pe lângă faptul că această susţinere nu ţine cont de faptul că Statul Român era totuşi o entitate executată silit (şi nici măcar nu este rezonabil să se susţină că prin executarea silită a unei părţi s-ar fi desfăşurat o activitate în interesul acesteia), s-a susţinut că însăşi teza recurenţilor recunoaşte implicit că Statul Român a suferit un prejudiciu (care - consideră recurenţii - ar fi fost "recuperat").

Recurentul A., prin avocat ales, a transmis, prin fax, la data de 12 septembrie 2018, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen., în măsura în care nu permit inculpatului posibilitatea să atace cu recurs în casaţie hotărârile instanţelor de apel pe latura civilă a cauzei, lipsind temeiul legal pentru a invoca acest motiv printre cazurile expres şi limitativ prevăzute, fiind în acest fel îngrădit acest drept, ce apare însă menţionat formal în dispoziţiile art. 436 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. şi 448 alin. (2) din acelaşi cod.

În motivare, recurentul a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a unei dispoziţii dintr-o lege care are legătură cu soluţionarea cauzei poate fi ridicată, la cererea uneia dintre părţi, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acesteia, dacă prevederile respective nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară. Condiţiile de admisibilitate formală a excepţiei prevăzută de alin. (1), (2) şi 3 ale art. 29 sunt îndeplinite în această cauză, textele supuse controlului de constituţionalitate având relevanţă în soluţionarea recursului în casaţie ce formează obiectul dosarului nr. x/2018 aflat pe rol la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Recurentul a susţinut că atât dispozitivul, cât şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (Curtea Constituţională, Decizia nr. 683/27 iunie 2012, Decizia nr. 866/10 decembrie 2015 ş.a.). Adăugarea la condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi 3 din Legea nr. 47/1992 şi a unor cerinţe suplimentare de analiză a fondului excepţiei constituie atât o îngrădire a accesului liber la justiţia constituţională, contravenind prevederilor art. 21 raportat la art. 146 lit. d) din Constituţie, cât şi o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, prin însuşirea unora din competenţele şi atribuţiile Curţii Constituţionale care, în calitatea sa de garant al supremaţiei Constituţiei, "hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti" (art. 146 lit. d) din Constituţie). Prin urmare, legea pretinde existenţa unei simple legături şi nu o relaţie de dependenţă între dispoziţia atacată şi soluţionarea cauzei. S-a arătat că sintagma de admisibilitate a excepţiei a fost definită în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, de o manieră clară şi neechivocă. Făcându-se referire la Deciziile nr. 766/15 iunie 2011 şi nr. 878/30.06.2011.

În aceste condiţii, recurentul a susţinut că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale în procedura analizării admiterii în principiu a recursului în casaţie ce face obiectul dosarului înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2018 este fondată, având în vedere că sunt îndeplinite toate cerinţele imperative prevăzute la art. 29 din Legea nr. 47/1992 ce trebuie limitativ verificate de instanţă, controversa cu privire la admisibilitatea unei astfel de excepţii în cadrul procedurii de admitere în principiu a unui recurs în casaţie fiind soluţionată în sensul sesizării Curţii Constituţionale, astfel cum a stabilit recent în jurisprudenţa sa chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 199/12 decembrie 2016 pronunţată de Completele de 5 judecători).

Recurentul A. a precizat că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., susţinând că în practică, interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii procesual penale nu sunt compatibile cu următoarele dispoziţii constituţionale:

- art. 1 alin. (5) din Constituţie care consacră principiul legalităţii - "în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie", deoarece această obligaţie revine deopotrivă tuturor subiectelor de drept, şi presupune, printre altele, asigurarea standardelor de claritate şi previzibilitate a normelor juridice;

- art. 16 alin. (2) din Constituţie care consacră principiul egalităţii în drepturi "cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.; (2) nimeni nu este mai presus de lege"

- art. 21 alin. (3) din Constituţie care consacră principiul accesului liber la justiţie "Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil", ce reprezintă valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenţie. Dreptul la un proces echitabil, reprezintă un standard constituţional a cărui îndeplinire este apreciată în funcţie de ansamblul procesului şi ţinând cont de specificul normelor aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna din ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă;

- art. 53 din Constituţie care reglementează limitativ şi expres restrângerea unor drepturi sau al unor libertăţi;

- "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

- (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii"

- art. 124 alin. (1) şi (2) din Constituţie care consacră principiul egalităţii şi nediscriminării în înfăptuirea justiţiei - "(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, (2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi".

Recurentul a susţinut că asigurarea respectării, drepturilor şi libertăţilor persoanelor, dar şi supremaţia Constituţiei, impun înlăturarea oricărui viciu de neconstituţionalitate, astfel încât instanţa constituţională, în calitatea sa de garant al Constituţiei (art. 142 alin. (1) trebuie să verifice dacă exercitarea prerogativei legiuitorului înscrisă în art. 126 alin. (2) din Constituţie s-a realizat cu deplina respectare a exigenţelor prevăzute de legea fundamentală şi de normele convenţionale şi comunitare, inclusiv în situaţiile în care există o "deturnare a reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege" ceea ce "poate determina "neconstituţionalitatea acelei reglementări" (Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013; Decizia nr. 224 din 13 martie 2012).

Recurentul A. a mai arătat că în jurisprudenţa sa, Curtea a constatat că libertatea legiuitorului de a stabili condiţiile de exercitare a căilor de atac şi procedura de judecată nu este absolută, limitele libertăţii de reglementare fiind determinate şi în aceste cazuri de obligativitatea respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală şi prin actele juridice internaţionale la care România este parte (Curtea Constituţională, Decizia nr. 176 din 24 martie 2005). Deşi art. 129 din Constituţie asigură folosirea căilor de atac "în condiţiile legii", această dispoziţie constituţională nu are semnificaţia că "legea" ar putea înlătura ori restrânge exerciţiul altor drepturi sau libertăţi expres consacrate de Constituţie, că ar putea să se aducă atingere substanţei dreptului de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate (Curtea Constituţională, Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016). În acest sens Curtea Constituţională a reţinut că, întrucât dreptul la un proces echitabil poate fi privit în legătură cu încălcarea/negarea unor garanţii procesuale privind drepturi cu caracter civil, reglementarea unei căi de atac efective în beneficiul persoanelor al căror drepturi sunt afectate reprezintă o exigenţă constituţională pe care legiuitorul trebuie să o respecte.

Astfel, potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. În reglementarea exercitării acestui drept legiuitorul nu trebuie să aducă atingere substanţei dreptului sau îl lipsească de efectivitate. Tocmai de aceea, legiuitorul, pe lângă obligaţia de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilităţi un caracter echitabil care să confere plenitudine de exerciţiu iar aceasta se poate realiza numai prin crearea unei proceduri care să respecte cerinţele de echitate instituite de art. 21 alin. (3) din Constituţie (Curtea Constituţională, Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016). Dacă, astfel cum se afirmă în cauza Airey c. Irlandei, 9 octombrie 1979, § 24 "Convenţia are ca scop protecţia nu a unor drepturi teoretice şi iluzorii ci a unora concrete şi efective", tot astfel şi Curtea Constituţională în exerciţiul rolului de "garant al supremaţiei Constituţiei" trebuie să sancţioneze orice tendinţă de limitare ori suprimare a drepturilor individuale cu valenţe constituţionale. Aceste drepturi ar trebuie să fie concrete şi efective, nu doar teoretice, iluzorii, cum este cazul reglementării recursului în casaţie în actualul C. proc. pen.

Astfel, deşi dispoziţiile art. 436 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. creează premisa ca inculpatul (şi nu doar acesta) să poată formula cerere de recurs în casaţie "în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă", instanţa având cadrul legal pentru înlăturarea nelegalităţii constatate pe latura civilă a cauzei, prin dispoziţiile art. 448 alin. (2) din acelaşi cod care stabilesc că "dacă recursul în casaţie vizează greşita soluţionare a laturii civile, instanţa, după admiterea recursului, înlătură nelegalitatea constatată", în practică aceste norme sunt pur formale, lipsind corespondenţa între dispoziţiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen. şi dreptul inculpatului de a uza în calea de atac a recursului în casaţie, întrucât nu există posibilitatea de a critica o hotărâre greşită sub aspectul laturii civile, atât timp cât în niciunul dintre motivele de recurs în casaţie nu pot fi încadrate aspecte care să vizeze acţiunea civilă într-o cauză penală.

Or, având în vedere rolul recursului în casaţie, astfel cum rezidă din dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., precum şi faptul că acesta reprezintă "un mijloc de a raporta ilegalităţile" (paragraful 17 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540/17.07.2016), în prezenta cauză s-a arătat de către recurent că, prin dispozitivul Deciziei nr. 435/2017 din 15.12.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea şi de părţile civile C., B. împotriva Sentinţei penale nr. 26/PI din data de 20 februarie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, fiind obligat la plata unui prejudiciu, pe care recurentul îl apreciază ca nelegal constatat, în lipsa unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, în sensul art. 1349 raportat la art. 1357 C. civ., fapt care ar impune înlăturarea acestei nelegalităţi prin recursul în casaţie.

Examinând dispoziţiile art. 436 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. şi art. 448 alin. (2) din acelaşi Cod, recurentul A. a susţinut că acestea nu-şi găsesc corespondent în dispoziţiile art. 438 C. proc. pen., dreptul inculpatului de a uza de calea de atac a recursului în casaţie în ipoteza aplicării greşite a legii sub aspectul laturii civile a cauzei, având un caracter pur formal, ţinând cont că niciunul dintre motivele de recurs nu conţin prevederi specifice acţiunii civile.

De asemenea, recurentul A. a susţinut că există şi o încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie, din moment ce nu se asigură egalitatea juridică în utilizarea căilor de atac. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Aşadar, nu se justifică în mod rezonabil şi raţional diferenţa de tratament în exercitarea căii de atac a unui recurs în casaţie împotriva deciziilor pronunţate numai în privinţa laturii penale, fără a crea posibilitatea promovării acestei căi de atac pe latura civilă a cauzei.

În concluzie, fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, recurentul A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale.

Ordinea de soluţionare a cererilor din cauza de fată este determinată de faptul ca obiectul excepţiei de neconstituţionalitate ţine de blocarea accesului părţilor la calea de atac a recursului în casaţie.

În consecinţă, dacă recursul în casaţie ar fi declarat admisibil nu ar exista un interes procesual pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate prin care se tinde să se obţină deschiderea posibilităţii de a ataca decizia din apel cu un recurs în casaţie, prin care să se reformeze latura civilă. Atunci când un recurs în casaţie este declarat admisibil pentru considerente care ţin de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., consecinţele evaluării laturii penale se extind şi asupra acţiunii civile ataşate acuzaţiei, astfel încât profită părţilor care l-au declarat, atât în ceea ce priveşte acţiunea penală, cât şi în ceea ce priveşte acţiunea civilă din cauza respectivă.

Astfel, faţă de cele ce prevăd, datorită legăturii dintre admisibilitatea recursului în casaţie şi utilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv interesul procesual în sesizarea Curţii Constituţionale, va fi examinat mai întâi caracterul admisibil al căii de atac, iar abia ulterior cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Prin încheierea din data de 25 septembrie 2018, Înalta Curte a admis, în principiu, cererile de recurs în casaţie formulate de recurentul condamnat A. şi de recurentul parte responsabilă civilmente Biroul Executor Judecătoresc A. împotriva Deciziei penale nr. 435/A din 15 decembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015. A trimis cauza completului C7, în vederea judecării recursurilor în casaţie şi a fixat termen la data de 30 octombrie 2018, pentru când s-au citat recurenţii şi s-a asigurat apărarea.

De asemenea, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. invocată de recurentul condamnat A.

Pentru a pronunţa această hotărâre, examinând cererile de recurs în casaţie sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, Înalta Curte a constatat că Decizia penală nr. 435/A din 15 decembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, fiind pronunţată în ultimă instanţă, respectiv în apel, iar calea extraordinară de atac a fost exercitată de către recurentul condamnat A. şi de recurentul parte responsabilă civilmente Biroul Executor Judecătoresc A., în termenul legal, fiind aşadar respectate dispoziţiile art. 434 - art. 436 C. proc. pen.

De asemenea, s-a apreciat că cererile de recurs în casaţie îndeplinesc şi condiţiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., cuprinzând numele şi prenumele părţii care exercită calea de atac extraordinară, domiciliul acesteia (condamnatul A., prin avocaţi aleşi N. şi O.) şi partea responsabilă civilmente Biroul Executorului Judecătoresc A. (prin avocaţi aleşi N. şi O.), hotărârea care se atacă (nr. 435/A din 15 decembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2015) şi semnătura avocaţilor.

Înalta Curte a constatat că ambii recurenţi au invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinând că în mod greşit inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., întrucât în opinia acestora, fapta nu întruneşte elementele de tipicitate impuse de norma de incriminare (ceea ce echivalează cu o neprevedere în legea penală). În vederea stabilirii dacă o faptă concretă întruneşte condiţiile de tipicitate enunţate în norma de incriminare, recurenţii au solicitat a se analiza calitatea subiectului activ al infracţiunii, latura obiectivă şi latura subiectivă a acesteia.

Recurenţii au arătat că în cauză, din materialul probator administrat, rezultă că fapta reţinută în sarcina inculpatului A. şi pentru care s-a dispus condamnarea, raportat la descrierea din actul de sesizare a instanţei, cât şi la modalităţile reţinute de cele două instanţe (fond şi apel), nu se regăseşte în conţinutul legal al infracţiunii de abuz în serviciu (în forma statuată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 405/2016), lipsind practic cerinţa "îndeplinirii prin încălcarea legii".

Recurenţii au susţinut că subsumează noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală şi situaţia în care faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, această ipoteză regăsindu-se în cauză, în situaţia în care elementele de fapt reţinute nu se găsesc în conţinutul legal al infracţiunii. Recurentul A. a susţinut că, în calitate de executor judecătoresc, şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu fără a încălca vreo dispoziţie legală în sensul normei de incriminare, astfel încât infracţiunea de abuz în serviciu nu poate fi reţinută.

De asemenea, ambii recurenţi au criticat soluţionarea cauzei în ceea ce priveşte latura civilă, în opinia acestora, instanţele au apreciat în mod greşit existenţa unui prejudiciu în dauna Statului Român, obligând inculpatul A. în solidar cu partea responsabilă civilmente Biroul Executorului Judecătoresc A. la restituirea sumei de 1.603.549,59 RON, această entitate juridică nesuferind vreun prejudiciu, suma de bani în discuţie reprezentând contravaloarea unor debite datorate altor persoane, precum şi cheltuieli de executare, stinse prin pretinsa faptă penală pentru care inculpatul A. a fost condamnat. Totodată, au apreciat că se impune înlăturarea din dispozitivul hotărârii a dispoziţiei de obligare la plata despăgubirilor civile, reprezentând pretinsul prejudiciu moral produs părţilor vătămate B. şi C. în sumă de 10.000 euro (astfel cum a fost majorată de instanţa de apel), având în vedere lipsa raportului de cauzalitate între infracţiunea de abuz în serviciu pretins săvârşită de către inculpatul A. şi vătămarea produsă acestora.

În final, recurenţii au solicitat suspendarea executării hotărârii recurate, având în vedere consecinţele de natură civilă rezultate ca urmare a soluţionării nelegale a laturii civile a cauzei.

Înalta Curte a constatat că, în procedura de examinare a admisibilităţii recursului în casaţie, instanţa supremă verifică doar aspectele strict formale care nu pun în discuţie chestiuni ce ţin de soluţionarea fondului recursului în casaţie.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., trebuie să existe o corespondenţă între motivele invocate şi cazurile de casare prevăzute de lege, dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. fiind incidente în situaţia în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

Aşadar, prin raportare la cazul de casare invocat şi motivele de recurs în casaţie, astfel cum au fost dezvoltate în scris de recurenţi, s-a apreciat că acestea se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.

Referitor la solicitarea recurenţilor de suspendare a executării hotărârii atacate, Înalta Curte observă că dispoziţiile art. 441 C. proc. pen. prevăd posibilitatea instanţei care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completului care judecă recursul în casaţie să suspende executarea hotărârii. Potrivit textului de lege anterior menţionat, se poate suspenda executarea hotărârii, oportunitatea luării acestei măsuri fiind lăsată la aprecierea instanţei. Or, din actele şi lucrările dosarului nu rezultă că această măsură ar fi oportună în acest stadiu procesual (admisibilitatea în principiu a recursului în casaţie), când se analizează doar îndeplinirea formală a condiţiilor prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen.

În concluzie, având în vedere că cererile de recurs în casaţie formulate de condamnatul A. şi de partea responsabilă civilmente Biroul Executor Judecătoresc A. îndeplinesc, în limitele anterior expuse, cerinţele prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., au fost admise în principiu şi trimise completului competent, în vederea judecării pe fond, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., Înalta Curte, reţinând dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a constatat că excepţia a fost invocată de recurenţi într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, chiar şi în procedura admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie, cum este în cazul de faţă. Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

Aşadar, în cauză s-a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., cererea fiind motivată în scris de recurentul A., acesta susţinând că sesizarea este admisibilă, fiind îndeplinite toate cerinţele imperative prevăzute la art. 29 din Legea nr. 47/1992.

În opinia recurentului A., dispoziţiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. nu sunt compatibile cu dispoziţii constituţionale prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie care consacră principiul legalităţii, deoarece această obligaţie revine deopotrivă tuturor subiectelor de drept, şi presupune, printre altele, asigurarea standardelor de claritate şi previzibilitate a normelor juridice; art. 16 alin. (2) din Constituţie care consacră principiul egalităţii în drepturi; art. 21 alin. (3) din Constituţie care consacră principiul accesului liber la justiţie, ce reprezintă valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenţie; art. 53 din Constituţie care reglementează limitativ şi expres restrângerea unor drepturi sau al unor libertăţi; art. 124 alin. (1) şi (2) din Constituţie care consacră principiul egalităţii şi nediscriminării în înfăptuirea justiţiei. Astfel, s-a arătat în esenţă că, deşi dispoziţiile art. 436 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. creează premisa ca inculpatul (şi nu doar acesta) să poată formula cerere de recurs în casaţie "în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă", instanţa, având cadrul legal pentru înlăturarea nelegalităţii constatate pe latura civilă a cauzei, prin dispoziţiile art. 448 alin. (2) din acelaşi Cod, în practică aceste norme sunt pur formale, lipsind corespondenţa între dispoziţiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen. şi dreptul inculpatului de a uza în calea de atac a recursului în casaţie, întrucât nu există posibilitatea de a critica o hotărâre greşită sub aspectul laturii civile, atât timp cât în niciunul dintre motivele de recurs în casaţie nu pot fi încadrate aspecte care să vizeze acţiunea civilă într-o cauză penală.

Înalta Curte, examinând cererea de sesizare prin prisma motivelor invocate şi a prevederilor legale în această materie, a constatat că nu este îndeplinită condiţia ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

Cu privire la condiţia care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei, Înalta Curte a statuat că această condiţie nu trebuie analizată in abstracto şi dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul (Decizia nr. 3120 din 8 martie 2013 pronunţată în recurs de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a articolului unic din O.U.G. nr. 62/2010 şi art. 1 şi 2 din Legea nr. 117/2012).

Fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate, impune justificarea unui interes de către autorul cererii. Stabilirea acestui interes se face de către instanţa de judecată, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit şi a efectului pe care decizia Curţii Constituţionale îl produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză (Decizia nr. 155/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Complet de 5 judecători).

Aşadar, Înalta Curte a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurenţi este lipsită de utilitate în soluţionarea cauzei, deoarece odată admis un recurs în casaţie pentru motive care ţin de cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., ca o consecinţă a laturii penale, se analizează şi latura civilă, atunci când criticile sunt fondate. Astfel, interesul procesual al examinării laturii civile este satisfăcut în prezenta cale de atac, fără să fie nevoie de intervenţia Curţii Constituţionale.

La termenul de judecată din data de 30 octombrie 2018, Înalta Curte a încuviinţat cererea de amânare a judecării cauzei formulată de către recurentul inculpat A. pentru lipsă de apărare şi amână cauza, acordând termen de judecată la data de 11 decembrie 2018 ora 12:00, Completul C7.

La termenul de judecată din data de 11 decembrie 2018, Înalta Curte a amânat cauza şi a fixat termen de judecată la data de 12 februarie 2019, ora 12:00, sala secţiei penale, încuviinţând cererea de amânare a cauzei formulată de către apărătorul ales al recurentei parte responsabilă civilmente Birou Executor Judecătoresc A. pentru imposibilitate de prezentare din motive medicale.

La termenul de judecată din data de 12 februarie 2019, în dezbateri, apărătorul ales al recurentului inculpat A. a solicitat admiterea recursului în casaţie şi, în rejudecare, achitarea inculpatului în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi, în baza dispoziţiilor art. 25 alin. (5) C. proc. pen., lăsarea nesoluţionată a laturii civile a cauzei. De asemenea, arată că recursul în casaţie este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 pct. 7 C. proc. pen.

În susţinerea căii de atac, apărarea arătat că, din analiza hotărârilor pronunţate în cauză, rezultă că, în speţă, nu sunt întrunite elementele de tipicitate prevăzute în norma de incriminare cuprinsă în dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. pen., astfel cum a fost precizată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016. Astfel, a apreciat că, în speţă, nu este întrunită latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu, neexistând încălcări ale legislaţiei primare în cadrul exercitării atribuţiilor de serviciu de către inculpatul A., exercitate în cadrul profesiei de executor judecătoresc.

În opinia apărării, un element esenţial în cauză este reprezentat de inexistenţa unui prejudiciu în dauna Statului Român care să fi existat urmare a presupusei infracţiuni de abuz în serviciu.

Referitor la prejudiciul reţinut în dauna părţilor civile-persoane fizice, apărarea a solicitat să se constate că, în ceea ce priveşte raportul de cauzalitate între activitatea pretins infracţională săvârşită de către recurent şi prejudiciul cauzat acestora, nu sunt întrunite elementele din norma de incriminare.

Totodată, apărarea a susţinut că inculpatul A. nu se face vinovat de încălcarea vreunor atribuţii de serviciu şi că, atât hotărârea instanţei de fond, cât şi hotărârea instanţei de apel fac trimitere la atribuţii care nu erau prevăzute în mod expres de C. proc. civ. în vigoare la acea dată, fiind practic dispoziţii legale care se aplicau în temeiul noului C. proc. civ. care a intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 81 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 modificat prin O.U.G. nr. 44/2012 şi O.U.G. nr. 4/2013. Prin urmare, apreciază că, nu i se poate imputa inculpatului nerespectarea unor dispoziţii în procedura penală, care, la momentul punerii în executare a hotărârii respective, nu erau în vigoare.

Pe de altă parte, apărarea a precizat că, în anumite situaţii, instanţele de judecată au adăugat la lege reţinând că inculpatul trebuia să exercite anumite atribuţii care nu erau expres prevăzute de lege şi care rezultau, în opinia apărării, dintr-o interpretare extinsă a acestora.

În ceea ce priveşte prejudiciul, apărarea a susţinut că nu se poate reţine faptul că, în speţă, prin modalitatea în care s-a procedat, s-ar fi produs un prejudiciu în dauna Statului Român atât timp cât suma respectivă de bani aflată în contul de consemnaţiuni a biroului executorului judecătoresc, a fost distribuită, deci nu redistribuită, după ce, în prealabil, în baza procesului-verbal din data 28 februarie 2012, suma respectivă se restituise Statului Român. În plus, a arătat că suma respectivă de bani a acoperit alte debite datorate de acelaşi debitor. Referitor la faptul că inculpatul nu ar fi putut să facă acest lucru decât în cadrul aceluiaşi dosar de executare sau cu privire la debite care ar fi aparţinut aceluiaşi creditor, apreciază că hotărârea instanţei de fond este foarte judicios motivată explicând că, în civil, atât timp cât o conduită nu este în mod expres interzisă de lege, ea este permisă, astfel încât, neavând o normă care să distingă cu privire la această situaţie, respectiv dacă distribuirea se putea face numai cu privire la debite aparţinând aceluiaşi creditor sau cu privire la debite care aparţineau mai multor creditori, această acţiune nu îi poate fi nici într-un caz imputată inculpatului.

De asemenea, apărarea a susţinut că infracţiunea de abuz în serviciu este prin esenţă o infracţiune de prejudiciu, lipsa acestuia din urmă conducând la inexistenţa laturii obiective a infracţiunii pentru că lipseşte urmarea infracţiunii. În privinţa pretinsului prejudiciu cauzat părţilor civile - persoane fizice, apărarea recurentului a susţinut că nu sunt întrunite elementele de tipicitate din norma de incriminare întrucât nu există raportul de cauzalitate într-o pretinsă activitate infracţională a inculpatului. În acest sens, a arătat că inculpatul a regretat situaţia în care părţile civile-persoane fizice au fost puse pentru că ele nu au într-adevăr nicio vină însă, deopotrivă, nici inculpatul nu are nicio vină.

De asemenea, s-a precizat că inculpatul A., printr-un proces-verbal, a restituit Statului suma de bani care a făcut obiectul executării silite, astfel cum au solicitat părţile civile în mod expres printr-o adresă, după care a distribuit-o în alte dosare execuţionale, distribuţie care a avut loc, efectiv, după trecerea intervalului de 15 zile prevăzut de lege, adică la data de 16 martie 2012 când banii au fost viraţi în conturile fie ale altor creditori, fie ca şi cheltuieli de executare. Faţă de o atare împrejurare, apărarea a precizat că inculpatul nu este responsabil de faptul că s-a ajuns la o întoarcere a executării şi că părţile civile au fost de mai multe ori în procese cu Ministerul de Finanţe, iar executorul judecătoresc nu a fost parte în acea cauză în care s-a dispus întoarcerea executării.

Aşadar, apărarea a susţinut că nu sunt întrunite elementele de tipicitate vizavi de neîntrunirea raportului de cauzalitate între activitatea infracţională a inculpatului şi pretinsul prejudiciu cauzat părţilor civile - persoane fizice. Cu toate că părţile civile - persoane fizice au fost prejudiciate, nu există un raport de cauzalitate între acţiunile inculpatului şi situaţia creată părţilor civile.

Apărătorul ales al recurentului parte responsabilă civilmente Birou Executor Judecătoresc A. a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii recurate, desfiinţarea hotărârii primei instanţe şi, în rejudecare, în baza dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., achitarea inculpatului A. având în vedere temeiul prevăzut de dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

De asemenea, în susţinerea recursului în casaţie, apărarea a solicitat să fie avute în vedere dispoziţiile Deciziei nr. 405/2016 pronunţată de Curtea Constituţională, susţinând că, în mod greşit, atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au reţinut faptul că inculpatul A. ar fi încălcat norme ale legislaţiei primare, legi sau ordonanţe de Guvern în exercitarea atribuţiilor în cadrul Biroului Executorului Judecătoresc A.

Aşadar, apărarea a precizat că s-a reţinut încălcarea legislaţiei primare, şi anume faptul că inculpatul A. nu a respectat dispoziţiile din vechiul C. proc. civ., în vigoare la momentul comiterii pretinsei fapte şi care, coroborate, echivalează cu o atribuţie de mandatar al creditoarelor Biroului Executorului Judecătoresc (respectiv dispoziţiile art. 3715 alin. (1) lit. c), art. 375 alin. (2) şi 4041 din vechiul C. proc. civ.).

În ceea ce priveşte dispoziţiile legale invocate, apărarea a susţinut că dispoziţiile art. 3715 alin. (2) nu existau în vechiul C. proc. civ., iar prevederile art. 3715 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. fac referire la faptul că executarea silită încetează dacă creditorul renunţă la executare, iar dispoziţiile art. 4041 alin. (1) C. proc. civ. fac referire la faptul că executarea silită se desfiinţează dacă se desfiinţează titlul executoriu. Toate aceste aspecte coroborate de către instanţa de apel au indus ideea că inculpatul şi-a încălcat atribuţiile de mandatar în sensul că acesta trebuia în continuare să finalizeze executarea silită şi să vireze suma de bani creditoarelor. În acest sens, apărarea a solicitat ca instanţa de recurs că observe succesiunea evenimentelor stării de fapt care s-a întâmplat în realitate pentru că situaţia este invers. Astfel, în condiţiile în care inculpatul ar fi virat creditoarelor sumele de bani aferente Dosarului de executare silită nr. x/2011, în acest fel, şi-ar fi încălcat atribuţiile de serviciu prevăzute de vechiul C. proc. civ. pentru că executarea silită în prezenta cauză a început cu un titlu executoriu definitiv nu şi irevocabil. Creditoarele, bănuind că se va invalida acel titlu executoriu, respectiv hotărârea din apel din faţa instanţei civile, au solicitat iniţial suspendarea executării silite. La data de 16.12.2011, este virată o sumă de bani în contul de consemnări a Biroului Executorului Judecătoresc. Dispoziţiile art. 4041 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că executorul poate elibera aceste sume creditoarelor după trecerea unui interval de 15 zile. Astfel, prima zi lucrătoare după expirarea celor 15 zile pentru Biroul Executorului Judecătoresc A. a fost în data de 05.01.2012. În aceeaşi dată, cele două creditoare au formulat o cerere de suspendare a executării silite. La data de 08.02.2012, s-a invalidat titlul executoriu, iar la data de 09.02.2012, cele două creditoare depun o altă cerere prin care solicită restituirea sumelor de bani către statul român prin debitor.

Apărarea a mai susţinut că vechiul C. proc. civ. reglementează instituţia suspendării executării silite la cererea creditorului, iar, ulterior, executarea silită se invalidează pentru că s-a desfiinţat titlul executoriu. S-a arătat că executarea silită a încetat de drept la data de 08.02.2012 prin desfiinţarea titlului executoriu. Astfel, în condiţiile executarea silită era suspendată la solicitarea creditoarelor, este evident că executorul nu le putea vira şi consemna acestora suma de bani. În plus, executarea silită a încetat de drept, iar Dosarul execuţional nr. x s-a desfiinţat.

Apărătorul ales al recurentului parte responsabilă civilmente Birou Executor Judecătoresc A. a precizat că, în opinia acestuia, nu există o dispoziţie legală încălcată. A susţinut că încălcarea dispoziţiilor C. proc. civ., reţinute de instanţa de apel, nu putea fi realizată.

De asemenea, procedura prevăzută de C. proc. civ., potrivit căreia executorul judecătoresc trebuia să întoarcă din oficiu executarea silită şi să restituie banii debitorului, adică Statului Român prin DGRFP Satu Mare este o procedură care nu se poate realiza din oficiu, ci prin intermediul instanţei de executare care este singura care poate să dispună asupra întoarcerii executării silite. Pe parcursul executării silite, sunt viraţi banii în contul biroului executorului judecătoresc, se desfiinţează titlul executoriu, executorul rămâne cu banii în cont. Executorul mai are sute de dosare în care debitor este aceeaşi persoană juridică Statul Român prin DGRFP Satu Mare şi atunci executorul putea urmări acea sumă de bani oriunde s-ar fi aflat aceasta, chiar şi în contul lui de consemnări atât timp cât aceasta nu mai era destinată Dosarului nr. x/2011 de executare silită pentru că acel dosar a încetat prin desfiinţarea titlului executoriu. Executorul a urmărit acea unde s-a aflat acea sumă de bani adică chiar în contul dumnealui şi atunci a încheiat un proces-verbal de distribuire a acestei sume de bani în 35 de dosare de executare silită pentru că această sumă a ajuns pentru 35 de dosare. Apărarea a susţinut că din dosarele de executare silită se poate observa că acestea nu reprezintă doar onorarii de executori judecătoresc, sunt debite şi onorarii de executori în cele 35 de dosare.

În continuare, apărarea a arătat că la data de 28.02.2012 s-a încheiat un proces-verbal de distribuire, iar la data de 29.02.2012 executorul judecătoresc a înregistrat la debitorul unic acest proces-verbal de distribuire după care, abia după trecerea termenul legal în care putea fi contestat proces-verbal, distribuie efectiv banii, începând cu 16.03.2012. Apărarea a susţinut că acel proces-verbal de distribuire a reprezentat distribuirea sumelor din cele 35 de dosare în data de 28.02.2012 pentru că sumele au fost distribuite abia după data de 16.03.2012 după trecerea termenului legal în care debitorul putea să conteste acel proces-verbal.

De asemenea, apărarea a mai arătat că Statul Român nu a fost şi nu a suferit niciun prejudiciu prin demersul legal realizat de către executorul judecătoresc şi eventualul prejudiciul suferit de către persoanele vătămate, persoane fizice este datorat doar acţiunii DGRFP Satu Mare şi nu executorului judecătoresc, neexistând un raport de cauzalitate între acţiunea executorului şi prejudiciu.

Apărătorul ales al părţilor civile P. şi B. a solicitat respingerea recursurilor în casaţie declarate, ca nefondate, apreciind că modalitatea recurenţilor de a critica hotărârea instanţei de apel ar impune reevaluarea fondului cauzei, ori recursul în casaţie este o cale de atac de reformare doar în ceea ce priveşte dreptul.

S-a arătat că Decizia nr. 406/2016 a fost invocată şi în faţa instanţei de apel, însă fapta inculpatului aşa cum a fost reţinută de instanţa de apel se încadrează în exigenţele impuse de Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale.

Apărătorul ales al părţilor civile P. şi B. a arătat că susţinerile recurenţilor nu sunt fondate pentru că instanţa de apel a analizat dispoziţiile legale din C. proc. civ. încălcate de către executor cu ocazia îndeplinirii atribuiţilor de serviciu, sunt dispoziţii care reprezintă o legislaţie primară.

Pe de altă parte, cu privire la prejudiciul reţinut, a arătat că acelaşi aspect a fost ridicat şi cu ocazia judecării în apel, susţinându-se că, de fapt, în sarcina părţilor civile nu s-a produs niciun prejudiciu. S-a solicitat a se avea în vedere că şi în prezent părţile civile primesc decizii de impunere cu privire la debitele accesorii.

Analizând recursurile în casaţie formulate de recurentul condamnat A. şi de recurentul parte responsabilă civilmente Biroul Executor Judecătoresc A. împotriva Deciziei penale nr. 435/A din 15 decembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Acuzaţia din prezenta se referă la faptul că executorul judecătoresc A., contrar demersurilor repetate ale creditoarelor B. şi C. de a restitui sumele de bani debitorului, Statul Român, nu a restituit către Ministerul Finanţelor Publice suma de 1.603.548 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirilor acordate şi a cheltuielilor de executare aferente Dosarului execuţional nr. x/2011, dispunând în mod fraudulos şi în beneficiul propriu de o parte a acestora.

Din analiza datelor dosarului rezultă următoarea cronologie a faptelor juridice care au relevanţă în raport de elementele de tipicitate ale infracţiunilor reţinute de către instanţa de apel, cu precădere fiind importantă perioada 16.12.2011 - 28.02.2012, în care au început să curgă ori s-au împlinit termene prevăzute de lege în cadrul executării silite, ori s-au născut fapte juridice extinctive care nu ar fi permis continuarea executării silite şi care au condus la apariţia ilicitului penal:

- la data de 28.05.2009, B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate că au calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 6.214 mp, înscris iniţial în CF nr. x, nr. top x şi să fie obligată pârâtul - Statul Român, la achitarea despăgubirilor constând în valoarea de circulaţie a imobilului, stabilită conform standardelor internaţionale;

- la data de 16.02.2011, Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 42/16.02.2011 (definitivă şi executorie), a respins ca nefondate, apelurile declarate în cauză de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi a menţinut Sentinţa nr. 955/D/04.06.2010, prin care Tribunalul Satu Mare, secţia civilă, a admis acţiunea formulată de B. şi C. şi a constatat calitatea acestora de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în baza Legii nr. 10/2001, pentru terenul în cauză, obligând Statul Român la plata sumei de 360.400 euro, la cursul din data plăţii, cu titlu de despăgubiri;

- la data de 28.06.2011, creditoarele B. şi C. au înregistrat la BEJ A. cererea, prin care au solicitat executarea silită, pentru suma de 360.400 euro, a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Satu Mare (în prezent A.J.F.P. Satu Mare), în baza titlului executoriu, respectiv Sentinţa civilă nr. 955/D/2010 a Tribunalului Satu Mare;

- la data de 13.07.2011, prin procesul-verbal în Dosarul de executare nr. x/2011 al BEJ A. s-au stabilit cheltuieli judiciare în cuantum de 38.619,41 RON;

- la data de 13.07.2011, BEJ A. a înaintat o somaţie către D.G.F.P. Satu Mare (în prezent A.J.F.P. Satu Mare), prin care a solicitat, în termen de o zi de la data emiterii adresei, plata sumei de 360.000 euro reprezentând despăgubiri şi 38.617,71 RON, reprezentând cheltuielile de executare stabilite prin procesul-verbal din 13.07.2011;

- prin adresele înaintate către Trezoreria Satu Mare şi F. (terţi popriţi) din 16.08.2011, 22.08.2011 şi 01.09.2011, BEJ A. a indisponibilizat ulterior sumele de bani datorate creditoarelor de către Statul Român, prin D.G.F.P. Satu Mare (în prezent A.J.F.P. Satu Mare), până la concurenţa sumelor 360.000 euro şi 38.617,71 RON.

- la data de 16.12.2011, terţul poprit F. a procedat la virarea sumei de 1.603.548 RON, din care 1.564.928,88 RON (360.400 euro x 3.422 RON curs BNR) reprezentând valoarea despăgubirilor şi 38.619,71 RON reprezentând cheltuielile de executare aferente Dosarului execuţional nr. x/2011, în contul BEJ A., urmare a executării silite prin poprire a debitorului Statul Român, Ministerul Finanţelor Publice.

- la data de 02 ianuarie 2012, expira termenul prevăzut de art. 458 C. proc. civ. (executorul judecătoresc va proceda la eliberarea sau distribuirea sumei de bani consemnate, numai după împlinirea termenului de 15 zile de la primirea dovezii de consemnare a acestei sume) şi art. 569 C. proc. civ. (eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare se poate face numai după trecerea unui termen de 15 zile de la data depunerii sumei, când executorul va proceda, după caz, la eliberarea sau distribuirea acesteia, cu citarea părţilor şi a creditorilor care şi-au depus titlurile) de la care executorul A. putea să elibereze creditorilor B. şi C. suma de bani executată prin poprire cu titlu de creanţă principală (1.564.928,88 RON), urmând a păstra pentru sine contravaloarea cheltuielilor de executare aferente Dosarului de executare nr. x/2011. Eliberarea sumelor a început la data de 28 februarie 2012, cu încălcarea art. 3715 alin. (1) lit. c) şi d) C. proc. civ.

- la data de 05.01.2012 creditoarele B. şi C. au depus la dosarul execuţional, prin avocat, cerere scrisă, solicitând executorului A. restituirea sumei de bani către Statul Român. Conform art. 3715 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. executarea silită trebuia să înceteze, deoarece nu mai exista un mandat al creditoarelor în baza căruia executorul să facă acte de executare silită.

Solicitarea creditoarelor este urmarea admiterii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unui recurs în interesul legii, despre care acestea au luat la cunoştinţă, Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român în cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii, publicată în M. Of. 120/17 februarie 2012, prin care s-a statuat că în acţiunile întemeiate în baza Legii nr. 10/2001, prin care se solicita obligarea Statului Român de a acorda despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă. Anticipând soluţia care va fi pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs, la data de 05.01.2012, acestea au depus la dosarul execuţional, prin avocat, o cerere prin care au solicitat BEJ A. suspendarea procedurii de distribuire a sumelor de bani aferente Dosarului execuţional nr. x/2011 până la soluţionarea irevocabilă a cauzei civile, aflată în recurs pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin aceeaşi cerere, creditoarele B. şi C. au solicitat ca în cazul în care hotărârea ce va fi pronunţată în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va fi în defavoarea acestora, să se dispună restituirea sumelor de bani ce fac obiectul procedurii de executare în Dosarul execuţional nr. x/2011;

- la data de 08.02.2012, a fost pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs, Decizia nr. 741/08.02.2012 prin care s-a desfiinţat titlul creditoarelor B. şi C. şi s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare primei instanţe. Conform art. 3715 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. executarea silită trebuia să înceteze, având în vedere dispoziţiile exprese din art. 3791 C. proc. civ., conform căruia, în cazul în care s-a desfiinţat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desfiinţate de drept. Dispoziţiile art. 4041 - 4043 C. proc. civ. sunt aplicabile;

- la data de 09 februarie 2012, creditoarele B. şi C. au reiterat solicitarea anterioară către BEJ A., cerând să se dispună restituirea către Statul român a sumei executate în baza Deciziei nr. 955/D/4.06.2010 a Tribunalului Satu Mare, întrucât aşa cum rezultă din datele de pe portalul instanţelor de judecată decizia a fost desfiinţată. Conform art. 3715 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. executarea silită trebuia să înceteze, deoarece nu mai exista un mandat al creditoarelor în baza căruia executorul să facă acte de executare silită;

- la data de 28 februarie 2012, contrar solicitării creditoarelor B. şi C., şi după expirarea termenului de 15 zile în care era obligat să elibereze creditoarelor suma executată cu titlu de creanţă principală la 16.12.2011, de către terţul poprit F., executorul A. a procedat la un prim proces de redistribuire. Prin adresa înregistrată la D.G.F.P. Satu Mare sub nr. x/29.02.2012, inculpatul A. a înaintat un exemplar al procesului-verbal întocmit la data de 28.02.2012 privind redistribuirea sumei de 1.603.548,59 RON în cadrul altor 35 de dosare execuţionale, fără legătura cu Dosarul nr. x/2011. Din probele administrate în cauză a rezultat că, în perioada 09.03.2012 - 02.05.2012, inculpatul A., a redistribuit suma de 1.603.548 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirilor acordate şi a cheltuielilor de executare aferente Dosarului execuţional nr. x/2011, în cadrul altor 35 de dosare execuţionale, astfel suma de 1.429.766 RON a fost redistribuită cu titlu de despăgubiri către creditori, iar suma de 174.284 RON a fost redistribuită cu titlu de cheltuieli de executare acordate în temeiul Legii nr. 221/2009 către executorul judecătoresc.

Întrucât creditoarele B. şi C. figurau în evidenţele Ministerului Finanţelor Publice că şi-au încasat creanţa împotriva Statului Român, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti s-a constituit Dosarul civil nr. x/2011, având ca obiect contestaţie la executare silită, acţiune formulată de Ministerul Finanţelor Publice împotriva acestora. Prin Sentinţa civilă nr. 9202/24.05.2012, a fost admisă contestaţia la executare formulată de către Ministerul Finanţelor Publice şi s-a dispus întoarcerea executării silite prin restituirea de către intimatele B. şi C. către contestatorul Ministerul Finanţelor Publice a sumei de 1.603.568 RON, consemnată în contul BEJ A. în Dosarul de executare nr. x/2011, soluţie rămasă irevocabilă prin respingerea de către Tribunalul Bucureşti, la data de 08.05.2013, a recursului declarat de cele două intimate.

Executorul judecătoresc A. a procedat la redistribuirea sumei de 1.603.568 RON în alte dosare execuţionale, ce priveau alţi creditori şi alte titluri executorii fără legătură cu Dosarul execuţional nr. x/2011, animat fiind de scopul retragerea banilor cu titlu de cheltuieli de executare proprii.

Analiza dispoziţiilor legale scoate în evidenţă faptul că:

- executorul judecătoresc A. avea obligaţia legală de serviciu ca, după expirarea unui termen de 15 zile de la consemnarea de către F. a întregii sume de 1.603.548,59 RON, termen care începuse să curgă de la data de 16.12.2011, să elibereze creditorilor B. şi C. suma de bani executată prin poprire cu titlu de creanţă principală (1.564.928,88 RON), urmând a păstra pentru sine contravaloarea cheltuielilor de executare;

- la data de 02 ianuarie 2012, a expirat termenul de 15 zile, iar executorul A. putea să elibereze creditorilor B. şi C. suma de bani executată prin poprire cu titlu de creanţă principală (1.564.928,88 RON), urmând a păstra pentru sine contravaloarea cheltuielilor de executare aferente Dosarului de executare nr. x/2011, în cuantum de 38.619,71 RON, sumă pe care nu ar fi fost ţinut, în aceste condiţii, nici s-o elibereze creditorilor, nici să o întoarcă debitorului. Prima redistribuire a banilor a intervenit însă la data de 28 februarie 2012, după ce mandatul său de a continua executarea silită fusese revocat de către creditoare (prin cererile de la datele de 05.01.2012 şi 09.02.2012) şi după ce, la data de 08.02.2012, titlul executoriu în baza căruia făcea executarea silită fusese desfiinţat.

- anterior datei de 28 februarie 2012, când executorul a A. a emis primul proces de redistribuire, în contul executării silite, şi anume la datele de 05.01.2012 şi respectiv 09.02.2012, creditoarele B. şi C. au solicitat, expres şi în scris, executorului, să restituie integral suma ce face obiectul executării către Statul Român;

- anterior datei de 28 februarie 2012, când executorul a A. a emis primul proces de redistribuire, în contul executării silite, şi anume la data de 08.02.2012, a fost pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Decizia nr. 741/08.02.2012, în recurs, decizie prin care a fost casată Decizia 42/16.02.2011 a Curţii de Apel Oradea şi Sentinţa civilă nr. 955/D/4.06.2011 a Tribunalului Satu Mare şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Satu Mare.

Din cronologia faptelor juridice descrise mai sus rezultă că dacă executorul judecătoresc A. ar fi eliberat creditoarelor B. şi C. suma poprită în intervalul 02.01.2012 - 04.01.2012, toate obligaţiile ulterioare generate de desfiinţarea ulterioară a titlului executoriu, la 08.02.2012, ar fi fost preluate de către părţile civile B. şi C., iar acestea ar fi suportat, potrivit legii civile, în calitate de foşti creditori, atât cheltuielile cu executarea silită (făcută la cererea lor, în baza unui titlu executoriu nedefinitiv), cât şi obligaţia de a întoarce integral executarea în favoarea fostului debitor, Statul Român. Tot din cele ce preced rezultă şi că în conformitate cu art. 3715 alin. (1) lit. c) şi d) C. proc. civ., trei fapte juridice îl împiedicau pe executor să continue executarea silită şi procedeze în mod legal la distribuirea sumelor la data de 28.02.2012: cele două cereri exprese ale creditoarelor B. şi C. de la datele de 05.01.2012 şi 09.02.2012, ca sumele provenind din titlul executoriu şi care făcuseră obiectul popririi la 16.12.2011 să fie restituite către Statul Român, respectiv Decizia nr. 741/08.02.2012 prin care s-a desfiinţat titlul creditoarelor B. şi C.

Conform art. 3715 alin. (1) lit. c) şi d) C. proc. civ., în forma în vigoare la data de 28 februarie 2012, executarea silită încetează dacă: (…) c) creditorul a renunţat la executare; d) a fost desfiinţat titlul executoriu. Consecinţa legală a încetării executării silite este prevăzută de art. 4041 C. proc. civ., în forma în vigoare la data de 28 .02.2012: în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia.

Deşi recurentul A. susţine că nu avea obligaţia de a restitui banii Statului Român, în Dosarul de executare nr. x/2011, acesta a procedat la redistribuirea sumelor provenind din Dosarul nr. x/2011 în alte dosare de executare. Altfel spus, executorul judecătoresc susţine că nu putea restitui celui îndreptăţit să primească suma provenită din titlul executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 955/D/04.06.2010, în Dosarul nr. x/2011, dar putea să dea sume de bani provenind din titlul executoriu Sentinţa civilă nr. 955/D/04.06.2010, unor creditori care nu aveau legătură cu creanţa respectivă, şi ale căror titluri executorii erau distincte de aceasta. Chiar dacă, aşa cum susţine executorul judecătoresc, ar fi existat şi o culpă concurentă a statului, existenţa acestei culpe, ulterioară în timp datei de 28 februarie 2012, nu înlătură încălcarea dispoziţiilor legale de către executorul care a continuat executarea în contra dispoziţiei exprese a creditoarelor şi după desfiinţarea titlului executoriu şi a creat premisa obligării din nou a celor două părţi B. şi C. la cheltuieli în dosarul de întoarcere a executării care s-a finalizat cu Sentinţa civilă nr. 9202/24.05.2012 dată în Dosarul nr. x. x/301/2011a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti. Obligaţia de întoarcere a executării decurgea din cererile exprese formulate de către creditoare care au procedat la o restituire benevolă a bunurilor, de natură să evite pentru viitor plata altor cheltuieli în dosare ale instanţelor de judecată de întoarcere a executării. Cererea creditoarelor către executorul judecătoresc privind restituirea benevolă a sumelor primite producea aceleaşi consecinţe ca şi ipoteza în care s-ar fi adresat instanţei, dar scutea creditoarele de plata altor cheltuieli de judecată sau de executare. Procedând la distribuirea sumelor de bani, în contra voinţei creditoarelor care cereau restituirea sumelor către stat, executorul judecătoresc a creat un prejudiciu părţilor civile prin generarea unor dosare de întoarcere a executării iniţiate de către Statul Român în care părţile ar fi suportat alte cheltuieli de executare, distincte de cele din Dosarul nr. x/2011.

Totodată recurentul A. a susţinut şi că în dosarul de executare silită avea o poziţie juridică echivalentă aceleia de mandatar al creditoarelor (potrivit art. 56 din Legea nr. 188/2000), astfel că putea să redistribuie sumele în alte dosare de executare care le priveau. Instanţa constată că un mandat nu poate produce efecte după data la care a fost revocat. În cauză poziţia lipsită de echivoc a creditoarelor de a cere restituirea sumelor către Statul Român împiedica executorul judecătoresc să redistribuie sumele în alte dosare de executare silită, fiind încălcate prin conduita executorului judecătoresc dispoziţiile art. 3715 alin. (1) lit. c) 4041 din vechiul C. proc. civ.

Având în vedere identificarea de către instanţa de apel a textelor de lege încălcate de către executorul judecătoresc, contrar celor susţinute de apărare, interpretarea dată de instanţa de apel condiţiilor de tipicitate ale infracţiunilor corespunde Deciziei CCR nr. 405/2016 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 517/8.07.2016, prin care Curtea Constituţională a stabilit că pentru a putea fi reţinută infracţiunea de abuz în serviciu se impune ca sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" să fie înţeleasă în sensul că "îndeplineşte prin încălcarea legii", respectiv prin încălcarea art. 3715 alin. (1) lit. c) şi d) C. proc. civ., art. 4041 C. proc. civ.

Contrar celor susţinute de către apărare este îndeplinită şi condiţia producerii unui prejudiciu. Prin activitatea infracţională descrisă mai sus, îndeplinindu-şi în mod defectuos atribuţiile de serviciu, inculpatul A. a cauzat o vătămare a intereselor legitime ale persoanelor vătămate B. şi C., întrucât faţă de acestea, prin Sentinţa civilă nr. 9202/24.05.2012 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a dispus întoarcerea executării silite prin restituirea de către intimatele B. şi C. către Ministerul Finanţelor Publice a sumei de 1.603.568 RON, fiind declanşată procedura de executare silită împotriva acestora pentru recuperarea sumei respective de bani şi emise succesiv mai multe titluri executorii, cu plata unor cheltuieli de executare corespunzătoare.

Elementul de tipicitate menţionat anterior nu este contrazis prin soluţia dată de instanţa de apel acţiunii civile, respectiv de obligare a inculpatului la plata despăgubirilor direct către Ministerul Finanţelor Publice, fără să se dispună obligarea inculpatului la despăgubiri către cele două intimate persoane vătămate, iar apoi, acestea să restituie respectiva sumă către Ministerul Finanţelor Publice.

Obligarea la despăgubiri în acest mod nu infirmă concluzia privind existenţa urmării imediate, precum şi legătura de cauzalitate dintre faptele imputate şi rezultatul cauzat.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de recurentul condamnat A. şi de recurentul parte responsabilă civilmente Biroul Executor Judecătoresc A. împotriva Deciziei penale nr. 435/A din 15 decembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul condamnat şi recurentul parte responsabilă civilmente la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul condamnat A., în cuantum de 65 RON, va rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de recurentul condamnat A. şi de recurentul parte responsabilă civilmente Biroul Executor Judecătoresc A. împotriva Deciziei penale nr. 435/A din 15 decembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015.

Obligă recurentul condamnat şi recurentul parte responsabilă civilmente la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul condamnat A., în cuantum de 65 RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN