Appeal against inadmissibility of extraordinary appeal declared inadmissible as procedurally barred against final decision

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 869 din data de 15.10.2018, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de către contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 636/18.06.2018 a Curţii de Apel Suceava pronunţată în Dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat contestatorul la plata către stat a sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii intimaţi, în cuantum de 260 de RON, au rămas în sarcina statului, urmând să se avanseze din fondurile M.J.R. în contul Baroului Suceava.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Suceava, a reţinut următoarele:

Împotriva Deciziei penale nr. 636 din 18.06.2018 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2016 a formulat contestaţie în anulare inculpatul A.

Condiţiile în care se poate obţine pe această cale procedurală aleasă de către contestator anularea hotărârii definitive atacate sunt stabilite de art. 426 şi următoarele C. proc. pen. Procedura de judecată este divizată în etapa admiterii în principiu şi cea a judecăţii propriu-zise. Din coroborarea dispoziţiilor art. 431 cu cele ale art. 426, art. 427 şi art. 428 C. proc. pen. rezultă că admiterea în principiu a contestaţiei în anulare presupune întrunirea următoarelor cerinţe: 1) titularul cererii să fi fost parte ori persoană vătămată în procesul soluţionat prin hotărârea atacată ori să aibă calitatea de procuror [art. 427 alin. (1) C. proc. pen.]; 2) cererea de contestaţie în anulare să cuprindă cazurile de contestaţie şi motivele aduse în sprijinul acestora [art. 427 alin. (2) C. proc. pen.]; 3) cererea de contestaţie în anulare în cazurile prevăzute de art. 426 lit. a) şi c)-h să fie introdusă în termen 30 zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel; 4) motivele pe care se sprijină contestaţia să fie dintre cele prevăzute la art. 426 C. proc. pen. [art. 431 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen.]; 5) în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar [art. 431 alin. (2) teza a III-a C. proc. pen.]; 6) să nu existe impedimente legale de valorificare directă, nemijlocită a cazului de contestaţie în anulare. S-a arătat că această din urmă condiţie, deşi nu este expres prevăzută de legiuitor, poate fi dedusă din ansamblul reglementărilor de mai sus.

Pe cale de consecinţă, dacă una sau mai multe dintre aceste condiţii nu este îndeplinită intervine sancţiunea inadmisibilităţii.

Constatând însă îndeplinirea cumulativă a condiţiilor arătate mai sus instanţa este obligată să admită în principiu contestaţia în anulare, neavând un drept de apreciere sub acest aspect, astfel cum rezultă din formularea imperativă a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. pen.:

"Instanţa, constatând că (...) admite în principiu contestaţia (...)"

S-a mai arătat, în ceea ce priveşte conţinutul etapei admiterii în principiu, că aceasta presupune o analiză a realizării cerinţelor de mai sus, etapă ale cărei limite nu erau suficient conturate nici în vechea reglementare, ceea ce a generat soluţii diferite în practica judiciară [cu titlu exemplificativ au fost menţionate deciziile nr. 5889/06.12.2007, nr. 4004/29.08.2007, nr. 2342/26.06.2008 şi nr. 190/21.01.2008 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care contestaţiile în anulare au fost respinse ca inadmisibile (cu toate că în anumite situaţii se fac aprecieri pe fond), precum şi deciziile nr. 1642/27.04.2010 şi nr. 1045/21.03.2008 ale aceleaşi instanţe, prin care contestaţiile în anulare au fost respinse ca nefondate]. Dispoziţiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen. de la 1968 au fost preluate fără modificări în art. 431 alin. (2) din codul în vigoare.

În realitate, trei sunt elementele vizate, şi anume: a) cazul de contestaţie (dintre cele prevăzute de art. 426); b) motivul adus în sprijinul acestuia; c) dovada invocată în sprijinul contestaţiei (care se află la dosar ori se depune anterior examinării admisibilităţii în principiu). Cerinţele ataşate pun în evidenţă necesitatea existenţei unei corelaţii între cele trei elemente. Aceasta înseamnă că simpla trimitere la un caz de contestaţie în anulare dintre cele prevăzute de lege, fără indicarea de argumente faptice pertinente şi invocarea de pretinse dovezi corelative nu satisface exigenţele dispoziţiilor legale citate şi nu justifică admiterea în principiu a acestei căi extraordinare de atac.

Curtea a mai arătat că aprecierile pe care instanţa este îndrituită să le facă din această perspectivă îşi au suport normativ în art. 431 alin. (1) C. proc. pen., care utilizează termenii "instanţa examinează". Aşadar nu este vorba de un simplu filtru administrativ, de o verificare pur formală în urma căreia se ia act că se regăsesc cerinţele enumerate, ci se parcurge un proces deliberativ, concluzionând că, examinând admisibilitatea în principiu instanţa poate şi trebuie să verifice existenţa unei concordanţe aparente între cazul de contestaţie (dintre cele prevăzute la art. 426 C. proc. pen.), motivul pe care se sprijină şi dovada invocată.

Raportând aceste aprecieri de ordin general - a căror includere în conţinutul încheierii se justifică prin aceea că susţin soluţia adoptată - la cauza dedusă judecăţii, Curtea a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea în principiu a contestaţiei în anulare.

S-a arătat că numitul A. (prin avocat) a formulat cererea, în calitate de inculpat în Dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Suceava. Cererea a fost introdusă în termenul de 30 zile de la data la care contestatorului ia fost comunicată hotărârea (respectiv la data de 03.09.2018, hotărârea fiind comunicată la 02.08.2018) şi cuprinde cazurile de contestaţie prevăzute de art. 426 lit. a) şi h) C. proc. pen., motivele invocate în susţinerea acestora, fiind indicate şi dovezile prevăzute de lege.

Curtea a constatat, cu referire la cazul prevăzut de art. 426 lit. a) C. proc. pen. - când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate - contestatorul a susţinut că persoana vătămată B. nu a fost prezentă în instanţă la niciunul dintre termene şi astfel, nu şi-a manifestat opţiunea de a fi continuat procesul penal sau, din contră, să adopte o poziţie de retragere a plângerii prealabile.

Curtea a observat, aşadar, formalismul invocării acestui caz de contestaţie în anulare, formalism pe care Curtea a apreciat că trebuie să-l sancţioneze ca atare, prin aceea că nu a fost invocată, efectiv, o procedură de citare nelegală, ci faptul că instanţa de apel nu ar fi insistat să cheme persoana vătămată pentru a o întreba dacă doreşte să-şi retragă plângerea prealabilă, obligaţie care nu incumbă în mod expres în sarcina instanţei, fiind opţiunea persoanei vătămate, care legal citată, ar putea sau nu să-şi retragă plângerea prealabilă. Mai mult, s-a constatat că, în cauză, contestatorul a fost condamnat pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de viol, prevăzută de art. 218 alin. (1) şi (3) lit. c) şi f) C. pen., infracţiune pentru care acţiunea penală nu se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ci din oficiu, astfel încât retragerea plângerii prealabile nu putea opera.

S-a mai precizat, de asemenea, că numai partea nelegal citată care a lipsit de la judecarea apelului poate să invoce acest caz de contestaţie în anulare, nefiind posibil ca altă parte, legal citată sau prezentă la judecarea apelului, să exercite calea extraordinară de atac pentru acest motiv.

Şi în ceea ce priveşte cazul de la lit. h) al art. 426 C. proc. pen., când instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea este legal posibilă - Curtea a observat o lipsă de corelaţie între cazul invocat şi motivarea acestui caz de contestaţie în anulare. S-a arătat, de către apărare, că inculpatul a fost întrebat în mod expres dacă doreşte să fie audiat, iar acesta a declarat că îşi menţine în totalitate declaraţiile date anterior, însă nu a fost audiat ulterior momentului punerii în discuţie a schimbării încadrării juridice de către instanţa de apel. Or, Curtea a reţinut că, indiferent de încadrarea juridică dată faptei de către instanţă, declaraţia inculpatului vizează o situaţie de fapt, iar faptul că acesta nu a mai dorit să dea o nouă declaraţie raportat la schimbarea de încadrare juridică pusă în discuţie, nu poate echivala cu nerespectarea obligaţiei de audiere a inculpatului.

În consecinţă, constatându-se că nu întrunite cumulativ cerinţele legale anterior amintite, Curtea a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de către contestatorul A., împotriva Deciziei penale nr. 636/18.06.2018 a Curţii de Apel Suceava pronunţată în Dosarul nr. x/2016.

Împotriva Deciziei penale nr. Deciziei penale nr. 869 din data de 15 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a declarat apel contestatorul A.

Referitor al admisibilitatea căii de atac, s-a susţinut în cuprinsul motivelor de apel, că dispoziţiile art. 432 alin. (4) C. proc. pen., prevăd că sentinţa penală dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă, iar dispoziţiile art. 431 C. proc. pen., referitoare la "admiterea în principiu" a contestaţiei în anulare, nu prevăd dacă soluţia dată în această etapă intermediară este sau nu supusă vreunei căi de atac în mod separat de soluţia pronunţată pe fondul contestaţiei în anulare, apreciindu-se că, şi o asemenea fază intermediară, poate fi supusă unei căi de atac.

Pentru argumentele de fapt şi de drept expuse în cuprinsul motivelor de apel, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea soluţiei pronunţată în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, cu consecinţa desfiinţării Deciziei penale nr. 636 din 18 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. x/2016.

Examinând excepţia inadmisibilităţii invocată de reprezentatul Ministerului Public, Înalta Curte constată următoarele:

Contestatorul A. a declarat apel împotriva Deciziei penale nr. 869 din data de 15 octombrie 2018, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă în principiu, contestaţia în anulare formulată.

Înalta Curte reaminteşte că decizia prin care se respinge contestaţia în anulare ca inadmisibilă este definitivă.

În acest sens, în Decizia nr. 5/HP din 4 martie 2015 (publicată în M.Of. nr. 248/10.04.2015), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că:

"În concepţia C. proc. pen., atât încheierea prin care se dispune admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, cât şi sentinţa sau decizia prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare, în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, prevăzută în art. 431 C. proc. pen., sunt hotărâri definitive nesupuse căii de atac a apelului. Această concluzie se desprinde din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 431 şi ale art. 432 C. proc. pen.: a) dispoziţiile art. 431 C. proc. pen. reglementează o etapă distinctă, a admiterii în principiu a contestaţiei în anulare şi, în cadrul acestor dispoziţii cu caracter special, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea apelului a hotărârilor pronunţate în cadrul procedurii de examinare admisibilităţii în principiu, indiferent de tipul hotărârii pronunţate; b) spre deosebire dispoziţiile legale menţionate, prin art. 432 C. proc. pen. a fost reglementată procedura de judecare a contestaţiei în anulare, ulterioară etapei admiterii în principiu, iar dispoziţii alin. (4), potrivit cărora «Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă», sunt integrate în economia acestui text de lege. Prin urmare, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen., referitoare la căile de atac în materia contestaţiei în anulare, priveşte exclusiv hotărârile judecătoreşti pronunţate în procedura de judecare a contestaţiilor în anulare care au fost admise în principiu".

De asemenea, practica secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a stabilit în cazul în care contestaţia în anulare exercitată împotriva unei sentinţe definitive a fost respinsă, ca inadmisibilă, în procedura reglementată în art. 431 C. proc. pen., sentinţa este definitivă (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Sentinţa nr. 599/2014 pronunţată în Dosarul nr. x/2014, precum şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Sentinţa nr. 817/2014. pronunţată în Dosarul nr. x/2014 şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Sentinţa nr. 892/2014, pronunţată în Dosarul nr. x/2014).

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi al principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituţia României.

C. proc. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Pentru motivele arătate, Înalta Curte urmează să respingă, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 869 din data de 15 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. apelantul va fi obligat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, va rămâne în sarcina statului. La aprecierea cuantumului onorariului parţial Înalta Curte are în vedere circumstanţele cauzei şi conţinutul concret al prestaţiei avocatului. Astfel, în raport de gradul redus de complexitate al problematicii dezbătute şi conţinutul real al pledoariei avocatului ce a vizat excepţia inadmisibilităţii căii de atac, Înalta Curte, constată că se impune acordarea unui onorariul parţial, din suma maximă prevăzută de Protocolul privind acordarea onorariilor cuvenite avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenţă judiciară.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul condamnat A. împotriva Deciziei penale nr. 869 din data de 15 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 210 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 06 martie 2019.

Procesat de GGC - GV