Execution challenge by third-party guarantor admitted; annulled and remanded for fresh merits hearing.

Deliberând asupra contestaţiei formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei penale nr. 1612/A din data de 25 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în dosarul nr. x/2015 2618/2015, constată următoarele:

A.Prin decizia penală nr. 1612/A din data de 25 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în dosarul nr. x/2015 a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatoarea A..

Prin aceeaşi hotărâre a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 366 alin. (3) C. proc. pen., art. 112 alin. (6) C. pen., art. 118 alin. (5) C. pen. de la 1968 şi art. 33 alin. (3) din Legea nr. 656/2002.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

La data de 23.12.2014, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost înregistrată sub nr. x/2014, contestaţia la executare, formulată de A. împotriva dispoziţiilor deciziei penale nr. 1207/A din 14.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2005.

Contestatoarea a solicitat admiterea contestaţiei la executare, pe desfiinţarea punctului II din decizie, referitoare la A., încetarea comisiei rogatorii constituită în baza dispoziţiilor încheierii de şedinţă din 01.10.2014 şi ridicarea tuturor măsurilor asigurătorii dispuse de Curtea de Apel Bucureşti.

Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza finală C. proc. pen.

În motivarea contestaţiei, s-a arătat că, prin rechizitoriul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism au fost trimişi în judecată inculpaţii B., C., D., E., F., G., H., I., J., pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală în formă continuată, asociere în vederea comiterii de infracţiuni şi spălare de bani.

Prin sentinţa penală nr. 809/F/2011 a Tribunalului Bucureşti au fost condamnaţi inculpaţii, a fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de Statul român reprezentat de ANAF, fiind obligaţi inculpaţii la despăgubiri, în mod individual sau solidar, suma totală a despăgubirilor fiind de 1.345.483.086.901 RON, reprezentând TVA şi impozit pe profit. Totodată, s-a dispus confiscarea de la inculpaţii K. şi D. a unor sume de bani reprezentând diferenţa dintre prejudiciul cauzat părţilor civile şi sumele cu care acestea s-au constituit părţi civile.

Potrivit susţinerilor petentei, din examinarea rechizitoriului şi a sentinţei penale mai sus menţionate se poate constata faptul că A. nu a avut nicio calitate în cauză, nici în faza de urmărire penală, nici la judecata în primă instanţă, iar prin sentinţa penală 809/F/2011 nu s-a dispus nicio măsură cu privire la aceasta.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel inculpaţii, partea civilă Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Apelurile au făcut obiectul dosarului nr. x/2005 al Curţii de Apel Bucureşti.

În acest dosar, prin încheierea de şedinţă din 15.09.2014, Curtea de Apel a dispus:

"În baza art. 32 din Legea nr. 656/2002, art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 249 alin. (1), (5) C. proc. pen., art. 249 alin. (4) C. proc. pen., coroborate cu art. 32 lit. d) Codul familiei, aplicabile conform art. 6 din Legea nr. 71/2011 şi art. 998 C. civ. vechi, s-a dispus extinderea obiectului măsurii de indisponibilizare a sechestrului asigurator dispus prin ordonanţa 171/D/P/12.01.2005 a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi sechestrul asigurator instituit prin încheierea de şedinţă din 20.05.2010 a Tribunalului Bucureşti asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor K., D., H., C., J., G., L. şi F., inclusiv asupra conturilor şi activelor societăţilor comerciale la care aceştia figurează ca împuterniciţi, beneficiari reali, asociaţi sau administratori, situate în ţară sau în străinătate, ale soţiilor acestora, ale rudelor de gradul I şi ale altor persoane în posesia cărora se află bunuri cu privire la care există presupunerea rezonabilă că provin din faptele penale deduse judecăţii, cu evidenţierea actelor de dispoziţie efectuate asupra acestora, care se vor identifica în cursul procedurii de îndeplinire a măsurilor asiguratorii."

În temeiul art. 251 C. proc. pen., şi art. 129 alin. (6) C. proc. pen., instanţa a desemnat ca organ însărcinat cu punerea în executare a dispoziţiei de indisponibilizare organele de cercetare penală desemnate de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Prin încheierea de şedinţă din 1.10.2014, fără ca petenta să fie citată sau reprezentată, instanţa a extins măsurile asiguratorii dispuse prin încheierea de şedinţă din 15.09.2014, dispunând:

"Se emite adresă către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, pentru a aduce la îndeplinire, în integralitate, măsurile dispuse de instanţă, prin încheierea din 15.09.2014, respectiv să procedeze la indisponibilizarea conturilor şi acţiunilor şi activelor societăţilor la care figurează inculpaţii ca împuterniciţi, beneficiari reali, acţionari sau administratori, situate în ţară sau în străinătate, inclusiv a societăţilor comerciale care deţin acţiuni la alte societăţi comerciale la care inculpaţii figurează ca împuterniciţi, beneficiari reali, acţionari, administratori, situate în ţară sau în străinătate, ale soţiilor acestora, ale rudelor de gradul I şi ale altor persoane în posesia cărora se află bunuri cu privire la care există presupunerea rezonabilă că provin din fapte penale deduse judecăţii şi pe cale de consecinţă, să procedeze la efectuarea unor cereri de comisie rogatorie în vederea indisponibilizării bunurilor mobile, imobile, inclusiv acţiunile societăţilor aflate în Elveţia, Marea Britanie, SUA, respectiv A.

Elveţia, A. din Londra, autoturismul M., 40TFSI quatro, cu nr. de înmatriculare ZG 14789, culoare gri, înmatriculat la 12.11.2013, care figurează în patrimoniul A., toate bunurile mobile şi imobile, inclusiv acţiuni, părţi sociale ale societăţilor N. şi S.C. O., ambele cu sediul în SUA Delaware, P. şi să evidenţieze actele de dispoziţie şi rulajul conturilor bancare după instituirea sechestrului asigurator. Se va preciza în adresă, că, având în vedere necesitatea unei cereri de comisie rogatorie pentru identificarea conturilor bancare ale societăţilor aflate în Elveţia, este necesară furnizarea unor informaţii Biroului Federal Office af Justice International Legal Assiatance Division, iar în cuprinsul cererii de comisie rogatorie este necesar să se precizeze că din investigaţiile întreprinse trebuie să existe o legătură cu o bancă din Elveţia, sens în care urmează să se ataşeze la cererea de comisie rogatorie înscrisul de unde rezultă transferul sumei de 19.500.000 de dolari între conturile corespondente ale societăţilor Q.

şi A. din Elveţia, precum şi relaţiile de la ONRC de unde rezultă participarea A. S.A. din Elveţia la alte societăţi deţinute în România, de asemenea, precizarea în cererea de comisie rogatorie că S.C. O. şi S.C. N. au acelaşi sediu social şi că împuternicitul S.C. N. este inculpatul B., precum şi cu menţiunea că, în data de 15.09.2014, Curtea a dispus instituirea unui sechestru asupra tuturor acţiunilor şi activelor sociale la care inculpaţii deţin calitatea de împuternicit, asociat şi administrator, inclusiv cele aflate în străinătate, cu solicitarea de a se ataşa la dosarul cauzei cererile de comisie rogatorie şi răspunsurile autorităţilor competente".

Deşi în şedinţa din 1.10.2014, instanţa a dispus citarea pentru şedinţa din 9.10.2014, în calitate de interveninenţi a persoanelor care pretind drepturi asupra bunurilor în privinţa cărora s-a instituit măsura asiguratorie, petenta contestatoare A. nu se regăseşte printre persoanele a căror citare s-a dispus. La termenul din 9.10.2014, instanţa a rămas în pronunţare asupra fondului cauzei şi contestaţiilor formulate iar până la data formulării prezentei contestaţii nu a fost redactată încheierea din 9.10.2014.

Prin decizia penală nr. 1207/14.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa a admis toate apelurile formulate, a desfiinţat în parte sentinţa penală nr. 809/F/28.11.2011 şi a dispus, printre altele:

- confiscarea de la inculpatul B. a sumei de 2 321 292 608 133,96 RON, reprezentând diferenţa dintre marfa ilicită introdusă în circuitul civil şi prejudiciul cauzat bugetului de stat prin neplata TVA şi a impozitului pe profit, a sumei de 91 166 300 USD, sumă care provine din comiterea infracţiunilor deduse judecăţii, a sumei de 57 768 138 USD, sumă provenind din comiterea infracţiunilor deduse judecăţii, a sumei de 13 133 541 Euro, provenind din infracţiunile deduse judecăţii;

- completarea de către organul însărcinat cu punerea în executare a dispoziţiilor deciziei penale (Biroul de executări penale din cadrul Tribunalului Bucureşti) a cererilor de comisie rogatorie transmise în vederea indisponibilizării conturilor, acţiunilor şi activelor societăţilor comerciale la care inculpaţii figurează ca împuterniciţi, beneficiari reali, acţionari sau administratori, situate în ţară sau în străinătate, inclusiv a societăţilor comerciale care deţin acţiuni la alte societăţi comerciale la care inculpaţii figurează împuterniciţi, beneficiari reali, asociaţi sau administratori, situate în ţară sau în străinătate, ale soţiilor acestora, ale rudelor de gradul I şi a altor persoane în posesia cărora se află bunuri cu privire la care există presupunerea rezonabilă că provin din faptele penale deduse judecăţii, transmise autorităţilor din Elveţia, Marea Britanie şi SUA de către Parchetul General-DIICOT, cereri de comisie rogatorie transmise în urma celor dispuse de instanţă prin încheierea de şedinţă din 15.09.2014, în sensul că se va menţiona în cuprinsul cererilor de comisie rogatorie că sumele indisponibilizate sunt destinate garantării executării măsurii confiscării speciale de la inculpatul K. a sumelor menţionate mai sus;

- organul însărcinat cu executarea (Biroul de executări penale din cadrul Tribunalului Bucureşti) va solicita pe calea comisiei rogatorii adresate autorităţilor din Elveţia, Marea Britanie şi SUA, confiscarea sumelor de bani indisponibilizate prin încheierile de şedinţă din 15.09.2014 şi 01.10.2014, până la concurenţa sumelor de 2 321.292 608 133,96 RON, actualizată la momentul aducerii la îndeplinire a dispoziţiei de confiscare, 91 166 300 dolari, în echivalentul în RON la data plăţii, 57 768 138 dolari, în echivalent la data plăţii, 13 133 541 Euro, în echivalent la data plăţii.

În ceea ce o priveşte pe contestatoarea A., la punctul II din decizie s-a dispus:

- completarea cererilor de comisie rogatorie, transmise în urma celor dispuse prin încheierea de şedinţă din 1.10.2014, în sensul că, se va menţiona în cuprinsul acestora că sumele indisponibilizate sunt destinate garantării executării măsurii confiscării speciale de la inculpatul B..

Prin urmare, prin decizia penală nr. 1207/14.10.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost a constituit un drept de garanţie al Statului Român asupra tuturor bunurilor proprietatea A., pentru recuperarea creanţei pe care Statul Român o deţine împotriva inculpatului B. .

Petenta a mai menţionat că, prin această dispoziţie, instanţa a oferit A., contrar prevederilor legale, calitatea de "terţ garant" pentru recuperarea creanţei deţinute de Statul Român împotriva inculpatului B.;

Petenta a mai susţinut în motivarea contestaţiei la executare că prin decizia penală nr. 1207/2014, Curtea de Apel Bucureşti a dat două dispoziţii care se cumulează împotriva sa şi anume, pe de o parte, confiscarea sumelor de bani de la A., pe de altă parte, garantarea de către această societate comercială cu toate bunurile proprietatea sa a acestei creanţe pe care Statul Român o deţine împotriva inculpatului B., în urma aplicării măsurii de siguranţă a confiscării speciale, conferindu-i calitatea de terţ garant pentru recuperarea creanţei pe care Statul Român o deţine împotriva inculpatului.

Potrivit susţinerilor petentei, aceste măsuri dispuse de Curtea de Apel Bucureşti în ultima cale ordinară de atac, fără ca A. să fi fost vreodată citată şi introdusă în cauză, demonstrează că sunt date cu interpretarea greşită a legii, cu încălcarea drepturilor petentei la un proces echitabil, a dreptului la un recurs efectiv şi a dreptului de proprietate.

Petenta a precizat că îşi întemeiază contestaţia la executare pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza finală C. proc. pen., potrivit cărora "Contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: c) când se iveşte vreo împiedicare la executare".

A. a considerat că are calitate procesuală activă, întrucât decizia penală nr. 1207/2014 este executorie şi conţine dispoziţii cu privire la aceasta, însă există împiedicări la executarea acestei decizii, care se datorează interpretării greşite şi încălcării drepturilor sale procesuale. În argumentarea acestei susţineri, contestatoarea petentă A. a mai arătat că, prin decizia contestată s-a dispus indisponibilizarea tuturor bunurilor proprietatea sa, pentru garantarea executării măsurii confiscării speciale a sumelor de bani de la inculpatul B., măsură ce îi conferă petentei calitatea de terţ garant pentru recuperarea creanţei pe care Statul Român o are împotriva inculpatului K., fără ca aceasta să fi avut vreo calitate la prima instanţă, iar pe de altă parte, s-a dispus confiscarea aceloraşi sume de bani de la petentă fără ca aceasta să mai aibă o cale ordinară de atac împotriva acestor măsuri, fiind încălcate dispoziţiile art. 6 şi 13 din CEDO.

Contestatoarea petentă a mai susţinut că singurele temeiuri de drept precizate, cele ale art. 33 alin. (1) şi (3) din Legea 656/2002 şi art. 112 alin. (6) C. proc. pen., au în vedere dispoziţia de confiscare specială aplicabilă inculpatului K..

Contestatoarea consideră că aceste dispoziţii nu puteau fi bază legală pentru confiscarea dispusă împotriva A. şi nici pentru garantarea măsurii confiscării speciale dispuse împotriva inculpatului.

În motivarea contestaţiei, s-a mai susţinut că, potrivit art. 2 alin. (2) Noul C. pen., nu se poate aplica o pedeapsă şi nu se poate lua o măsură educativă sau de siguranţă dacă nu este prevăzută de legea penală la data la care fapta a fost comisă. Prin urmare, legea interzice în mod expres luarea unei măsuri de siguranţă dacă ea nu era prevăzută de lege la data comiterii faptelor. Infracţiunile deduse judecăţii în cauză sunt comise în perioada 2000-2003, iar potrivit C. pen. în vigoare la 31.12.2003, art. 118, puteau fi supuse confiscării speciale: lucrurile produse prin fapta prevăzută de legea penală, lucrurile care au servit sau au fost destinate să servească la comiterea faptei, dacă sunt ale infractorului, lucrurile care au fost date pentru a determina comiterea unei infracţiuni sau pentru a răsplăti pe infractor, lucrurile dobândite în mod vădit prin comiterea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, lucrurile deţinute în contra dispoziţiilor legale.

De asemenea, în motivarea contestaţiei la executare, A. a mai susţinut că dispoziţiile art. 112 alin. (6) din Noul C. pen. nu se regăseau în vechiul C. pen., în forma în vigoare la 31.12.2003 şi, drept urmare, nu se putea dispune confiscarea specială de la petentă şi cu atât mai mult, nu se putea garanta cu bunurile sale măsura confiscării speciale dispuse împotriva inculpatului. Nici dispoziţiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 656/2002 potrivit cu care "Veniturile sau alte beneficii materiale obţinute din bunurile prevăzute la alin. (2) se confiscă" nu erau în vigoare la data comiterii faptelor şi nu puteau fi aplicate.

În ceea ce priveşte măsura de siguranţă a confiscării extinse, petenta a arătat că nici aceasta nu putea fi aplicată, deoarece prin deciziile nr. 78/2014 şi nr. 356/2014, măsura confiscării extinse poate fi aplicată numai pentru faptele săvârşite după data intrării în vigoare a Noului C. pen., iar faptele care au făcut obiectul cercetărilor au fost comise în perioada 2000-2003. Nici potrivit art. 249 alin. (1), (4) şi 5 C. proc. pen. nu se putea dispune măsura sechestrului asupra bunurilor petentei, deoarece măsurile asiguratorii se pot lua numai asupra bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării cheltuielilor judiciare, a pedepsei amenzii ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale se iau numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate, iar în vederea reparării pagubei, precum şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare, măsurile se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente.

A. a considerat că măsura sechestrului asigurator are caracter temporar, până la rămânerea definitivă a hotărârii, adică până la pronunţarea deciziei definitive, când, se analizează dacă se repară prejudiciul prin plată directă, restituire în natură sau confiscare specială.

În acest sens, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 249 C. proc. pen., potrivit cărora, bunurile indisponibilizate prin măsura sechestrului asigurator pot fi numai confiscate şi nu pot fi indisponibilizate pentru garantarea confiscării speciale sau extinse dispuse împotriva inculpatului, ci numai pentru garantarea executării pedepsei amenzii, executării cheltuielilor judiciare şi repararea pagubei .

Petenta consideră că, întrucât în cauză, instanţa de apel a indisponibilizat bunurile A. pentru garantarea confiscării speciale dispuse împotriva inculpatului, a schimbat destinaţia pentru care s-a dispus iniţial măsura asiguratorie a sechestrului penal, aşa cum a fost prevăzută în încheierea de şedinţă din 15 septembrie 2014 şi a dat bunurilor confiscate o destinaţie care nu era prevăzută de lege.

S-a mai arătat în motivarea contestaţiei la executare că, din analiza coroborată a dispoziţiilor din C. pen. rezultă că regula generală este aceea că măsura de siguranţă a confiscării se dispune faţă de o persoană care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, faţă de făptuitor, chiar dacă nu i se aplică o pedeapsă, iar în ceea ce priveşte bunurile proprietatea altei persoane, numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 112 C. pen., anume în cazul de la lit. b) - dacă bunurile respective au fost folosite în orice mod sau sunt destinate a fi folosite la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală şi dacă persoana respectivă a cunoscut scopul folosirii lor, precum şi cazul de la lit. c) - dacă bunurile au fost folosite imediat după comiterea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosinţei bunurilor şi dacă persoana respectivă a cunoscut scopul folosirii lor.

A. a mai susţinut că, legiuitorul, acolo unde a vrut să prevadă confiscarea specială în mod direct a unor bunuri de la alte persoane decât infractorul, a prevăzut acest lucru în mod expres.

Prin urmare, petenta a arătat că nu există niciun temei legal în baza căruia Curtea de Apel Bucureşti, în ultima cale de atac ordinară, a dispus indisponibilizarea bunurilor petentei.

S-a apreciat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile de ordin procesual, deoarece nu putea pronunţa o hotărâre cu privire la o persoană care nu a avut nicio calitate în faţa primei instanţe şi nicio cerere de apel nu a făcut referire la ea.

Petenta a mai arătat că nu a avut nicio calitate nici în faza urmăririi penale, nici în faza judecăţii în primă instanţă, iar sentinţa penală 809/F/28.11.2011 nu prevede nicio dispoziţie cu privire la A.. Nici apelul promovat de D.I.I.C.O.T. şi nici apelurile promovate de inculpaţi şi partea civilă nu se referă la A..

A mai susţinut petenta A. că dreptul la un proces echitabil are drept componente: principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare.

În argumentarea susţinerilor sale, contestatoarea a mai arătat că nici cu ocazia extinderii măsurilor asiguratorii dispuse în cauză cu ocazia pronunţării încheierilor de şedinţă din 15.09.2014 şi 1.10.2014, A. nu a fost citată, nu a fost introdusă în cauză şi nu a pus concluzii cu privire la măsurile solicitate a fi luate de DIICOT sau puse în discuţie din oficiu de către instanţă, dar nici cu ocazia pronunţării deciziei penale nr. 1207/2014 prin care s-au au instituit garanţii asupra bunurilor petentei în favoarea Statului Român

S-a mai susţinut că i-a fost încălcat lui A. şi dreptul de proprietate, în atributele sale conferite de art. 555 C. civ., anume posesia, folosinţa şi dispoziţia. Dreptul de proprietate a fost nesocotit în integralitatea sa, trecându-se la executarea silită a bunurilor sale de către Statul Român, pentru recuperarea creanţei deţinute împotriva inculpatului K., dar şi pentru că bunurile sale au fost confiscate, trecând în proprietatea statului.

De asemenea, petenta A. a mai susţinut că i-a fost încălcat dreptul la un recurs efectiv, întrucât toate măsurile luate împotriva sa au fost dispuse printr-o hotărâre definitivă şi executorie, pronunţată în ultima cale de atac, fiind încălcat art. 13 din CEDO, iar aşa cum a statuat Curtea Europeană în cauza Kllas împotriva Germaniei, reclamantul poate invoca această încălcare fără să fie nevoit să facă dovada încălcării unui alt drept recunoscut de Convenţie. Art. 13 din Convenţie impune statelor membre o obligaţie pozitivă care are ca obiect reglementarea, în legislaţia internă, a unui recurs efectiv care să permită înlăturarea eventualelor încălcări aduse dispoziţiilor Convenţiei. În acest sens este şi recomandarea Comitetului de Miniştri către statele membre (2004) 6 privind îmbunătăţirea şi asigurarea recursurilor interne. Potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţie, reglementările comunitare au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.

Contestatoarea a considerat că instanţa de apel i-a îngrădit dreptul la două grade de jurisdicţie, prevăzut de art. 409 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Faţă de cele mai sus arătate, petenta A. a solicitat admiterea contestaţiei la executare, desfiinţarea punctului II din decizie, numai cu privire la măsurile dispuse faţă de ea, încetarea comisiei rogatorii dispuse în baza încheierii de şedinţă din 1.10.2014 şi ridicarea tuturor măsurilor asiguratorii dispuse de Curtea de Apel Bucureşti.

S-a reţinut că în susţinerea motivelor invocate în contestaţie, petenta a depus la dosarul cauzei: decizia nr. 3377/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie încheierea de şedinţă din 15 septembrie 2014, pronunţată în dosarul de faţă, încheierea de şedinţă din 1.10.2014; extras din Registrul Comerţului al Cantonului ZUG, din care rezultă calitatea domnului K. de reprezentant al S.C. A..

Prin decizia penală nr. 457/A din 24.03.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a fost admisă excepţia de necompetenţă materială şi a fost declinată în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, competenţa soluţionării contestaţiei la executare formulată de S.C. A..

Prin sentinţa penală nr. 391 din 04.06.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală a trimis, spre competentă soluţionare, contestaţia la executare formulată de contestatoarea A., la Curtea de Apel Bucureşti.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Cauza a fost înregistrată din nou pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 13.07.2015, sub nr. x/2015.

Examinând actele dosarului, prima instanţă a apreciat că este nefondată contestaţia la executare formulată de petenta S.C. A., pentru considerentele arătate în continuare:

S-a reţinut că temeiul de drept al prezentei contestaţii la executare îl reprezintă dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., text de lege care prevede că se poate face contestaţie împotriva executării unei hotărâri penale "când se iveşte (…) vreo împiedicare la executare".

Sintagma "împiedicare la executare", prevăzută de textul de lege enunţat mai sus, în mod indubitabil are în vedere actele derulate în procedura de executare a hotărârii, şi nu modul în care a fost soluţionat fondul cauzei, întrucât hotărârea este definitivă şi a dobândit autoritate de lucru judecat.

Prima instanţă a apreciat că, în cauza de faţă contestatoarea invocă, în esenţă, privarea sa de posibilitatea unui recurs efectiv, încălcarea drepturilor la un proces echitabil şi la apărare, încălcarea dreptului de proprietate, încălcarea dispoziţiilor de drept substanţial şi a celor de drept procesual privitoare la confiscare. Toate acestea au legătură directă cu modul de soluţionare a cauzei către instanţa de apel, reprezentând critici pe fondul deciziei instanţei de apel şi nu "împiedicării la executare", astfel că nu pot fi valorificate pe calea contestaţiei la executare.

Referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 366 alin. (3) C. proc. pen., art. 112 alin. (6) C. pen., art. 118 alin. (5) C. pen. de la 1968 şi art. 33 alin. (3) din Legea nr. 656/2002, prima instanţă a apreciat că aceasta este inadmisibilă. Astfel art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare stabileşte atribuţia Curţii Constituţionale de a "decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti (…) privind neconstituţionalitatea (…) unei dispoziţii dintr-o lege (…) în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia".

Referitor la fondul cererii, Curtea apreciază că sunt întrunite cerinţele impuse de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că:

1) excepţia de neconstituţionalitate este invocată de către o persoană din proces;

2) excepţia vizează o dispoziţie dintr-o lege în vigoare;

3) dispoziţia a cărei neconstituţionalitate se pretinde are legătură cu soluţionarea cauzei; În absenţa vreunei limitări în lege, se poate considera că această legătură poate fi directă sau mediată. Expresia "soluţionarea cauzei" nu poate fi scoasă din ansamblul reglementării şi interpretată izolat. A considera că, din moment ce cauza penală a fost soluţionată definitiv, dispoziţia ce stabileşte cadrul procesual pentru examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare nu are legătură cu "soluţionarea cauzei" înseamnă a ignora conţinutul acestei etape procesuale şi consecinţele sale asupra fondului cauzei. Este de subliniat şi faptul că art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare utilizează categoricul pronume nehotărât "orice", cu trimitere la fazele litigiului, neîngăduind o abordare selectivă.

4) nu există o decizie de neconstituţionalitate a dispoziţiei legale criticate.

Prima instanţă a constatat că dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se pretinde nu au legătură cu soluţionarea cauzei în cadrul procesual fixat prin cererea promovată, respectiv contestaţie în anulare, ci vizează fondul cauzei, care nu poate fi reformat pe această cale procesuală.

Drept urmare, devin incidente dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora:

"(5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. (...)".

Împotriva a deciziei penale nr. 1612/A din data de 25 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în dosarul nr. x/2015 a formulat contestaţie petenta A..

Contestatoarea a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea hotărârii atacate, reţinerea cauzei pentru rejudecare a contestaţiei la executare formulată împotriva deciziei penale nr. 1207/14.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, desfiinţarea în parte a acestei hotărâri, în ceea ce priveşte dispoziţiile referitoare la A. şi ridicarea tuturor măsurilor dispuse împotriva acestei societăţi comerciale în dosarul nr. x/2005.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 19 ianuarie 2016 sub nr. x/2015, termenul de judecată fiind stabilit la data de 09 martie 2016.

La termenul de judecată din 09 martie 2016 reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia inadmisibilităţii contestaţiei formulată de petenta A., susţinând că aceasta a exercitat calea de atac împotriva deciziei penale nr. 1612/A din data de 25 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, hotărâre care este definitivă.

Înalta Curte a constatat că excepţia inadmisibilităţii invocată de reprezentantul Ministerul Public este neîntemeiată, pentru considerentele ce se vor arătat în continuare:

La data de 23 decembrie 2014 a fost înregistrată pe rolul CAB contestaţia formulată de S.C. A. împotriva deciziei penale nr. 1207/2014.

Prin sentinţa penală nr. 391/4 iunie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul unui regulator de competenţă, a trimis contestaţia la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală spre competentă soluţionare.

Prin decizia penală nr. 1612/A din 25 noiembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală s-a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatoarea A.. De asemenea, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 366 alin. (3) C. proc. pen.,art. 112 alin. (6) din C. pen., art. 118 alin. (5) C. pen. de la 1968 şi art. 33 alin. (3) din Legea nr. 656/2002.

Pentru a hotărî astfel, instanţa ce a soluţionat în fond contestraţia a reţinut următoarele:

La data de 23 decembrie 2014, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, sub nr. x/2014 a fost înregistrată contestaţia la executare, formulată de A., împotriva dispoziţiilor deciziei penale nr. 1207/A din 14 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2005, contestaţie pe calea căreia s-a solicitat desfiinţarea punctului II din decizie, referitor la aceasta, încetarea comisiei rogatorii constituită în baza dispoziţiilor încheierii de şedinţă din 1.10.2014 şi ridicarea tuturor măsurilor asigurătorii dispuse de Curtea de Apel Bucureşti.

Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza finală din C. proc. pen., iar în motivarea contestaţiei, s-a arătat că, prin rechizitoriul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au fost trimişi în judecată inculpaţii B., C., D., E., F., G., H., I., J., pentru infracţiunile de evaziune fiscală în formă continuată, asociere în vederea comiterii de infracţiuni şi spălare de bani. Prin sentinţa penală nr. 809/F/2011 a Tribunalului Bucureşti au fost condamnaţi inculpaţii, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de Statul român reprezentat de ANAF, fiind obligaţi inculpaţii la despăgubiri, în mod individual sau solidar, suma totală a despăgubirilor fiind de 1.345.483.086.901 RON, reprezentând TVA şi impozit pe profit. Totodată, s-a dispus confiscarea de la inculpaţii K. şi D. a unor sume de bani reprezentând diferenţa dintre prejudiciul cauzat părţilor civile şi sumele cu care acestea s-au constituit părţi civile.

Potrivit contestatoarei, din examinarea rechizitoriului şi a sentinţei penale mai sus menţionate s-a constatat faptul că petenta nu a avut nicio calitate în cauză, nici în faza de urmărire penală, nici la judecata în primă instanţă, iar prin sentinţa penală nr. 809/F/2011 nu s-a dispus nicio măsură cu privire la aceasta.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel inculpaţii, partea civilă Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Apelurile au făcut obiectul dosarului nr. x/2005 al Curţii de Apel Bucureşti.

În acest dosar, prin încheierea de şedinţă din 15.09.2014, Curtea de Apel a dispus:

"În baza art. 32 din Legea nr. 656/2002, art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 249 alin. (1), (5) C. proc. pen., art. 249 alin. (4) C. proc. pen. coroborate cu art. 32 lit. d) Codul familiei, aplicabile conform art. 6 din Legea nr. 71/2011 şi art. 998 C. civ. vechi, s-a dispus extinderea obiectului măsurii de indisponibilizare a sechestrului asigurator dispus prin Ordonanţa nr. 171/D/P/12.01.2005 a DIICOT, precum şi sechestrul asigurator instituit prin încheierea de şedinţă din 20.05.2010 a Tribunalului Bucureşti asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor K., D., H., C., J., G., L. şi F., inclusiv asupra conturilor şi activelor societăţilor comerciale la care aceştia figurează ca împuterniciţi, beneficiari reali, asociaţi sau administratori, situate în ţară sau în străinătate, ale soţiilor acestora, ale rudelor de gradul I şi ale altor persoane în posesia cărora se află bunuri cu privire la care există presupunerea rezonabilă că provin din faptele penale deduse judecăţii, cu evidenţierea actelor de dispoziţie efectuate asupra acestora, care se vor identifica în cursul procedurii de îndeplinire a măsurilor asiguratorii."

În temeiul art. 251 din C. proc. pen. şi art. 129 alin. (6) din C. proc. pen. instanţa a desemnat ca organ însărcinat cu punerea în executare a dispoziţiei de indisponibilizare organele de cercetare penală desemnate de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Prin încheierea de şedinţă din 1.10.2014, fără ca petenta să fie citată sau reprezentată, instanţa a extins măsurile asiguratorii dispuse prin încheierea de şedinţă din 15.09.2014, dispunând:

"Se emite adresă către DIICOT, pentru a aduce la îndeplinire, în integralitate, măsurile dispuse de instanţă, prin încheierea din 15.09.2014, respectiv să procedeze la indisponibilizarea conturilor şi acţiunilor şi activelor societăţilor la care figurează inculpaţii ca împuterniciţi, beneficiari reali, acţionari sau administratori, situate în ţară sau în străinătate, inclusiv a societăţilor comerciale care deţin acţiuni la alte societăţi comerciale la care inculpaţii figurează ca împuterniciţi, beneficiari reali, acţionari, administratori, situate în ţară sau în străinătate, ale soţiilor acestora, ale rudelor de gradul I şi ale altor persoane în posesia cărora se află bunuri cu privire la care există presupunerea rezonabilă că provin din fapte penale deduse judecăţii şi pe cale de consecinţă, să procedeze la efectuarea unor cereri de comisie rogatorie în vederea indisponibilizării bunurilor mobile, imobile, inclusiv acţiunile societăţilor aflate în Elveţia, Marea Britanie, SUA, respectiv A.

Elveţia, A. din Londra, autoturismul M., 40TFSI quatro, cu nr. de înmatriculare ZG 14789, culoare gri, înmatriculat la 12.11.2013, care figurează în patrimoniul A., toate bunurile mobile şi imobile, inclusiv acţiuni, părţi sociale ale societăţilor N. şi S.C. O., ambele cu sediul în SUA Delaware, P. şi să evidenţieze actele de dispoziţie şi rulajul conturilor bancare după instituirea sechestrului asigurator. Se va preciza în adresă, că, având în vedere necesitatea unei cereri de comisie rogatorie pentru identificarea conturilor bancare ale societăţilor aflate în Elveţia, este necesară furnizarea unor informaţii Biroului Federal Office af Justice International Legal Assiatance Division, iar în cuprinsul cererii de comisie rogatorie este necesar să se precizeze că din investigaţiile întreprinse trebuie să existe o legătură cu o bancă din Elveţia, sens în care urmează să se ataşeze la cererea de comisie rogatorie înscrisul de unde rezultă transferul sumei de 19.500.000 de dolari între conturile corespondente ale societăţilor Q.

şi A. din Elveţia, precum şi relaţiile de la ONRC de unde rezultă participarea A. S.A. din Elveţia la alte societăţi deţinute în România, de asemenea, precizarea în cererea de comisie rogatorie că S.C. O. şi S.C. N. au acelaşi sediu social şi că împuternicitul S.C. N. este inculpatul B., precum şi cu menţiunea că, în data de 15.09.2014, Curtea a dispus instituirea unui sechestru asupra tuturor acţiunilor şi activelor sociale la care inculpaţii deţin calitatea de împuternicit, asociat şi administrator, inclusiv cele aflate în străinătate, cu solicitarea de a se ataşa la dosarul cauzei cererile de comisie rogatorie şi răspunsurile autorităţilor competente".

Deşi în şedinţa din 1 octombrie 2014, instanţa a dispus citarea pentru şedinţa din 9 octombrie 2014, în calitate de intervenienţi a persoanelor care pretind drepturi asupra bunurilor în privinţa cărora s-a instituit măsura asiguratorie, petenta contestatoare nu s-a regăsit printre persoanele a căror citare s-a dispus. La termenul din 9 octombrie 2014, instanţa a rămas în pronunţare asupra fondului cauzei şi contestaţiilor formulate, iar până la data formulării prezentei contestaţii nu a fost redactată încheierea din 9 octombrie 2014.

Prin decizia penală nr. 1207 din 14 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa a admis toate apelurile formulate, a desfiinţat în parte sentinţa penală nr. 809/F din 28 noiembrie 2011 şi a dispus, printre altele:

- confiscarea de la inculpatul B. a sumei de 2.321.292.608.133,96 RON, reprezentând diferenţa dintre marfa ilicită introdusă în circuitul civil şi prejudiciul cauzat bugetului de stat prin neplata TVA şi a impozitului pe profit, a sumei de 91.166.300 USD, sumă care provenea din comiterea infracţiunilor deduse judecăţii, a sumei de 57.768.138 USD, sumă provenind din comiterea infracţiunilor deduse judecăţii, a sumei de 13.133.541 Euro, provenind din infracţiunile deduse judecăţii;

- completarea de către organul însărcinat cu punerea în executare a dispoziţiilor deciziei penale (Biroul de executări penale din cadrul Tribunalului Bucureşti) a cererilor de comisie rogatorie transmise în vederea indisponibilizării conturilor, acţiunilor şi activelor societăţilor comerciale la care inculpaţii figurau ca împuterniciţi, beneficiari reali, acţionari sau administratori, situate în ţară sau în străinătate, inclusiv a societăţilor comerciale care deţineau acţiuni la alte societăţi comerciale la care inculpaţii figurau împuterniciţi, beneficiari reali, asociaţi sau administratori, situate în ţară sau în străinătate, ale soţiilor acestora, ale rudelor de gradul I şi a altor persoane în posesia cărora se aflau bunuri cu privire la care exista presupunerea rezonabilă că ar fi provenit din faptele penale deduse judecăţii, transmise autorităţilor din Elveţia, Marea Britanie şi SUA de către Parchetul General - DIICOT, cereri de comisie rogatorie transmise în urma celor dispuse de instanţă prin încheierea de şedinţă din 15.09.2014, în sensul că s-ar fi menţionat în cuprinsul cererilor de comisie rogatorie că sumele indisponibilizate au fost destinate garantării executării măsurii confiscării speciale de la inculpatul K. a sumelor menţionate mai sus;

- organul însărcinat cu executarea (Biroul de executări penale din cadrul Tribunalului Bucureşti) a solicitat pe calea comisiei rogatorii adresate autorităţilor din Elveţia, Marea Britanie şi SUA, confiscarea sumelor de bani indisponibilizate prin încheierile de şedinţă din 15.09.2014 şi 1.10.2014, până la concurenţa sumelor de 2.321.292.608.133,96 RON, actualizată la momentul aducerii la îndeplinire a dispoziţiei de confiscare, 91 166 300 dolari, în echivalentul în RON la data plăţii, 57.768.138 dolari, în echivalent la data plăţii, 13.133.541 Euro, în echivalent la data plăţii.

În ceea ce o priveşte pe petentă, la punctul II din decizie a dispus:

- completarea cererilor de comisie rogatorie, transmise în urma celor dispuse prin încheierea de şedinţă din 1.10.2014, în sensul că, s-a menţionat în cuprinsul acestora că sumele indisponibilizate au fost destinate garantării executării măsurii confiscării speciale de la inculpatul B.. Prin urmare, prin decizia nr. 1207 din 14 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti a constituit un drept de garanţie al Statului Român asupra tuturor bunurilor proprietatea petentei, pentru recuperarea creanţei pe care Statul Român o deţinea împotriva inculpatului B.. Prin această dispoziţie, instanţa a oferit petentei, contrar prevederilor legale, calitatea de "terţ garant" pentru recuperarea creanţei deţinute de Statul Român împotriva inculpatului B.;

- ca organ însărcinat cu punerea în executare a deciziei nr. 1207/2014 -Biroul de executări penale din cadrul Tribunalului Bucureşti, a solicitat pe calea comisiei rogatorii adresate autorităţilor din Elveţia, confiscarea sumelor de bani indisponibilizate.

Petenta a arătat că prin decizia penală nr. 1207/2014, Curtea de Apel Bucureşti a dat două dispoziţii care s-au cumulat împotriva sa şi anume, pe de o parte, confiscarea sumelor de bani de la petentă, pe de altă parte, garantarea de către petentă cu toate bunurile proprietatea sa a acestei creanţe pe care Statul Român o deţinea împotriva inculpatului B., în urma aplicării măsurii de siguranţă a confiscării speciale, conferindu-i calitatea de terţ garant pentru recuperarea creanţei pe care Statul Român o deţinea împotriva inculpatului.

Potrivit contestatoarei, aceste măsuri dispuse de Curtea de Apel Bucureşti în ultima cale ordinară de atac, fără ca petenta să fi fost vreodată citată şi introdusă în cauză, au demonstrat că au fost date cu interpretarea greşită a legii, cu încălcarea drepturilor petentei la un proces echitabil, a dreptului la un recurs efectiv şi a dreptului de proprietate.

În ceea ce priveşte temeiul legal al contestaţiei, a arătat că a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza finală din C. proc. pen., potrivit cărora "Contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: c) când se iveşte vreo împiedicare la executare".

Petenta a avut calitate procesuală activă, întrucât decizia penală nr. 1207/2014 a fost executorie şi conţinea dispoziţii cu privire la ea, însă au existat împiedicări la executarea acestei decizii.

Acestea s-au datorat interpretării greşite şi încălcării drepturilor procesuale ale petentei, deoarece prin decizia contestată s-a dispus indisponibilizarea tuturor bunurilor proprietatea petentei, pentru garantarea executării măsurii confiscării speciale a sumelor de bani de la inculpatul B., măsură ce i-a conferit petentei calitatea de terţ garant pentru recuperarea creanţei pe care Statul Român o avea împotriva inculpatului K., fără ca petenta să fi avut vreo calitate la prima instanţă, iar pe de altă parte, s-a dispus confiscarea aceloraşi sume de bani de la petentă.

Instanţa a dispus, prin hotărâre definitivă, atât confiscarea unor sume de bani de la petentă, cât şi garantarea confiscării speciale a unor sume de bani în acelaşi cuantum, fără ca petenta să mai aibă o cale ordinară de atac împotriva acestor măsuri, fiind încălcate dispoziţiile art. 6 şi 13 din CEDO.

În continuare, petenta contestatoare a prezentat motivele pentru care a apreciat că decizia penală nr. 1207/2014 a fost pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti cu interpretarea greşită a legii şi în contra prevederilor legale dar şi cu încălcarea drepturilor sale, arătând că dispoziţiile din decizie care o priveau au fost rezultatul interpretării greşite a legii, deoarece în dispozitivul acestei decizii nu a fost invocat niciun temei legal şi nu s-a precizat ce fel de confiscare i-a fost aplicată petentei, cea specială sau cea extinsă. Singurele temeiuri de drept precizate, cele ale art. 33 alin. (1) şi (3) din Legea 656/2002 şi art. 112 alin. (6) C. proc. pen., au avut în vedere dispoziţia de confiscare specială aplicabilă inculpatului K.. Or, aceste dispoziţii nu au putut fi bază legală pentru confiscarea dispusă împotriva petentei şi nici pentru garantarea măsurii confiscării speciale dispuse împotriva inculpatului.

S-a mai arătat că, potrivit art. 2 alin. (2) C. pen., nu se poate aplica o pedeapsă şi nu se poate lua o măsură educativă sau de siguranţă dacă nu este prevăzută de legea penală la data la care fapta a fost comisă. Prin urmare, legea a interzis în mod expres luarea unei măsuri de siguranţă dacă ea nu era prevăzută de lege la data comiterii faptelor. Infracţiunile deduse judecăţii în cauză au fost comise în perioada 2000-2003, iar potrivit C. pen. în vigoare la 31.12.2003, art. 118, puteau fi supuse confiscării speciale: lucrurile produse prin fapta prevăzută de legea penală, lucrurile care au servit sau au fost destinate să servească la comiterea faptei, dacă au fost ale infractorului, lucrurile care au fost date pentru a determina comiterea unei infracţiuni sau pentru a răsplăti pe infractor, lucrurile dobândite în mod vădit prin comiterea infracţiunii, dacă nu au fost restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu serveau la despăgubirea acesteia, lucrurile deţinute în contra dispoziţiilor legale.

Dispoziţiile art. 112 alin. (6) din Noul C. pen. nu s-au regăsit în vechiul C. pen., în forma în vigoare la 31.12.2003 şi, drept urmare, nu s-a putut dispune confiscarea specială de la petentă şi cu atât mai mult, nu s-a garantat cu bunurile sale măsura confiscării speciale dispuse împotriva inculpatului. Nici dispoziţiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 656/2002 potrivit cu care "Veniturile sau alte beneficii materiale obţinute din bunurile prevăzute la alin. (2) se confiscă" nu au mai fost în vigoare la data comiterii faptelor şi nu au putut fi aplicate.

A mai arătat că în ceea ce priveşte măsura de siguranţă a confiscării extinse, nici aceasta nu a putut fi aplicată, deoarece prin deciziile nr. 78/2014 şi nr. 356/2014, măsura confiscării extinse a fost aplicată numai pentru faptele săvârşite după data intrării în vigoare a Noului C. pen., iar faptele care au făcut obiectul cercetărilor au fost comise în perioada 2000-2003.

Nici potrivit art. 249 alin. (1), (4) şi 5 C. proc. pen., nu s-a putut dispune măsura sechestrului asupra bunurilor petentei, deoarece măsurile asiguratorii s-au putut lua numai asupra bunurilor care au făcut obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care au putut servi la garantarea executării cheltuielilor judiciare, a pedepsei amenzii ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale s-au luat numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se afla bunurile ce urmau a fi confiscate, iar în vederea reparării pagubei, precum şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare, măsurile s-au putut lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente.

Măsura sechestrului asigurator are caracter temporar, până la rămânerea definitivă a hotărârii, adică până la pronunţarea deciziei definitive, când, se analizează dacă se repară prejudiciul prin plată directă, restituire în natură sau confiscare specială.

Potrivit art. 249 C. proc. pen., bunurile indisponibilizate prin măsura sechestrului asigurator pot fi numai confiscate şi nu pot fi indisponibilizate pentru garantarea confiscării speciale sau extinse dispuse împotriva inculpatului, ci numai pentru garantarea executării pedepsei amenzii, executării cheltuielilor judiciare şi repararea pagubei .

Cum în cauză, instanţa de apel a indisponibilizat bunurile petentei pentru garantarea confiscării speciale dispuse împotriva inculpatului, a schimbat destinaţia pentru care s-a dispus iniţial măsura asiguratorie a sechestrului penal, aşa cum a fost prevăzută în încheierea de şedinţă din 15 septembrie 2014 şi a dat bunurilor confiscate o destinaţie care nu era prevăzută de lege, susţine petenta.

Din analiza coroborată a dispoziţiilor din C. pen. a rezultat că regula generală a fost aceea că măsura de siguranţă a confiscării se dispune faţă de o persoană care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, faţă de făptuitor, chiar dacă nu i se aplică o pedeapsă, iar în ceea ce priveşte bunurile proprietatea altei persoane, numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 112 C. pen., anume în cazul de la lit. b) - dacă bunurile respective au fost folosite în orice mod sau sunt destinate a fi folosite la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală şi dacă persoana respectivă a cunoscut scopul folosirii lor, precum şi cazul de la lit. c) - dacă bunurile au fost folosite imediat după comiterea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosinţei bunurilor şi dacă persoana respectivă a cunoscut scopul folosirii lor.

S-a constatat - a susţinut petenta că legiuitorul, acolo unde a vrut să prevadă confiscarea specială în mod direct a unor bunuri de la alte persoane decât infractorul, a prevăzut acest lucru în mod expres.

Prin urmare, petenta a arătat că nu a existat niciun temei legal în baza căruia Curtea de Apel Bucureşti, în ultima cale de atac ordinară, a dispus indisponibilizarea bunurilor petentei.

A mai arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile de ordin procesual, deoarece nu s-a pronunţat o hotărâre cu privire la o persoană care nu a avut nicio calitate în faţa primei instanţe şi nicio cerere de apel nu a făcut referire la ea.

Potrivit art. 417 alin. (1) C. proc. pen., instanţa de apel judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi numai în raport de calitatea pe care apelantul o are în proces . Potrivit art. 419 C. proc. pen., instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care aceasta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să se poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.

Petenta nu a avut nicio calitate nici în faza urmăririi penale, nici în faza judecăţii în primă instanţă, iar sentinţa penală 809/F/28.11.2011 nu a prevăzut nicio dispoziţie cu privire la ea. Nici apelul promovat de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi nici apelurile promovate de inculpaţi şi partea civilă nu s-au referit la petentă.

Prin decizia nr. 1207/2014, petenta a susţinut că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, drept garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din CEDO.

A arătat că dreptul la un proces echitabil are drept componente: principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare.

Nici cu ocazia extinderii măsurilor asiguratorii dispuse în cauză cu ocazia pronunţării încheierilor de şedinţă din 15.09.2014 şi 1.10.2014, petenta nu a fost citată, nu a fost introdusă în cauză şi nu a pus concluzii cu privire la măsurile solicitate a fi luate de DIICOT sau puse în discuţie din oficiu de către instanţă, dar nici cu ocazia pronunţării deciziei penale nr. 1207/2014 prin care s-au instituit garanţii asupra bunurilor petentei în favoarea Statului Român .

Din considerentele încheierii din 15.09.2014 a rezultat că măsura sechestrului a fost luată cu caracter temporar, până la soluţionarea definitivă a cauzei, când urma să se decidă asupra reparării prejudiciului în mai multe variante: plată directă, restituire în natură sau confiscare specială, or, prin hotărârea pronunţată, instanţa a schimbat destinaţia bunurilor pe care a avut-o în vedere la extinderea măsurilor asiguratorii prin încheierea mai sus menţionată.

O asemenea schimbare a destinaţiei bunurilor nu a fost adusă la cunoştinţa petentei, nu a fost pusă nici în discuţia celorlalţi participanţi la proces în niciuna dintre şedinţele de judecată.

Petenta a susţinut că i-a fost încălcat şi dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie, la baza căruia stau principiile legalităţii, egalităţii armelor, gratuităţii, colegialităţii, publicităţii, controlului judiciar, imutabilităţii şi rolului activ al instanţei.

În cauză a fost încălcat principiul legalităţii, hotărârea fiind pronunţată cu nerespectarea legii, a fost încălcat principiul egalităţii, care impune recunoaşterea aceloraşi drepturi procesuale şi respectarea aceloraşi obligaţii, deoarece petenta nu a fost niciodată citată în cauză şi nu a fost introdusă în proces, neputându-se apăra faţă de măsurile instituite de instanţă; a fost încălcat principiul controlului judiciar măsura luată de instanţă a fost dispusă direct prin hotărâre definitivă, fără să fi făcut obiectul unei dispute în primă instanţă, or, prin dispunerea măsurii direct în apel, au fost încălcate art. 13 din CEDO şi art. 129 din Constituţie; principiul imutabilităţii a fost nesocotit deoarece s-a modificat cadrul procesual, sub aspectul părţilor, al obiectului şi al temeiului de drept; a fost încălcat principiul rolului activ al instanţei, deoarece acest rol presupune garantarea drepturilor părţilor şi nu o ingerinţă în interesele acestora, iar potrivit art. 349 alin. (1) noul C. proc. pen.., judecătorul este obligat să vegheze la respectarea drepturilor constituţionale ale părţilor şi a celor garantate de UE.

Petenta a pretins că i-a fost încălcat şi dreptul de proprietate, în atributele sale conferite de art. 555 C. civ., anume posesia, folosinţa şi dispoziţia.

Dreptul de proprietate a fost nesocotit în integralitatea sa, trecându-se la executarea silită a bunurilor sale de către Statul Român, pentru recuperarea creanţei deţinute împotriva inculpatului K., dar şi pentru că bunurile sale au fost confiscate, trecând în proprietatea statului.

Dreptul de proprietate al unei persoane este garantat, potrivit art. 44 din Constituţie, iar potrivit art. 136 alin. (5) din Constituţie, proprietatea este inviolabilă. Instanţa a dispus confiscarea bunurilor proprietatea petentei, dar şi garantarea de către aceasta cu bunurile sale a confiscării dispuse împotriva inculpatului K., fiind afectat dreptul de proprietate al petentei, fără ca aceasta să aibă vreo calitate în procesul penal şi fără să se fi dispus împotriva sa confiscarea specială sau extinsă.

Potrivit art. 6 şi 12 din Decizia cadru 2005/212/JAI/2005 a CUE, statele părţi pot analiza posibilitatea de a solicita autorului unei infracţiuni să demonstreze originea licită a unor produse presupuse a avea legătură cu activitatea sa infracţională, în măsura în care această solicitare este conformă cu principiile dreptului intern şi cu natura procedurii judiciare. Această decizie cadru nu împiedică un stat membru să aplice propriile principii referitoare la dreptul la un proces echitabil, în special prezumţia de nevinovăţie şi drepturile de proprietate. Or, potrivit dreptului nostru intern, averea dobândită licit nu poate fi confiscată, iar caracterul licit al averii se prezumă.

A mai pretins petenta că i-a fost încălcat dreptul la un recurs efectiv, întrucât toate măsurile luate împotriva sa au fost dispuse printr-o hotărâre definitivă şi executorie, pronunţată în ultima cale de atac, fiind încălcat art. 13 din CEDO, iar aşa cum a statuat Curtea Europeană în cauza Kllas împotriva Germaniei, reclamantul poate invoca această încălcare fără să fie nevoit să facă dovada încălcării unui alt drept recunoscut de Convenţie.

Art. 13 din Convenţie impune statelor membre o obligaţie pozitivă care are ca obiect reglementarea, în legislaţia internă, a unui recurs efectiv care să permită înlăturarea eventualelor încălcări aduse dispoziţiilor Convenţiei. În acest sens este şi recomandarea Comitetului de Miniştri către statele membre (2004) 6 privind îmbunătăţirea şi asigurarea recursurilor interne.

Potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţie, reglementările comunitare au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.

Instanţa de apel i-a îngrădit dreptul la două grade de jurisdicţie, prevăzut de art. 409 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a susţinut petenta.

Faţă de cele mai sus arătate, petenta a solicitat admiterea contestaţiei la executare, desfiinţarea punctului II din decizie, numai cu privire la măsurile dispuse faţă de ea, încetarea comisiei rogatorii dispuse în baza încheierii de şedinţă din 1.10.2014 şi ridicarea tuturor măsurilor asiguratorii dispuse de Curtea de Apel Bucureşti.

În susţinerea motivelor invocate în contestaţie, petenta a depus la dosarul cauzei: decizia nr. 3377/2013 a ÎCCJ, încheierea de şedinţă din 15 septembrie 2014, pronunţată în dosarul de faţă, încheierea de şedinţă din 1.10.2014; extras din Registrul Comerţului al Cantonului ZUG, din care a rezultat calitatea domnului K. de reprezentant al S.C. A..

Prin decizia penală nr. 457/A din 24.03.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a fost admisă excepţia de necompetenţă materială şi a fost declinată în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, competenţa soluţionării contestaţiei la executare formulată de S.C. A..

Prin sentinţa penală nr. 391 din 04.06.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală a trimis, spre competentă soluţionare, contestaţia la executare formulată de contestatoarea A., la Curtea de Apel Bucureşti.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Cauza a fost înregistrată din nou pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 13.07.2015, sub nr. x/2015.

Examinând actele dosarului, Curtea a apreciat că este nefondată contestaţia la executare formulată de petenta S.C. A.. Înstanţa a constatat că temeiul de drept al prezentei contestaţii la executare l-a reprezentat dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., text de lege care prevede că se poate face contestaţie împotriva executării unei hotărâri penale "când se iveşte (…) vreo împiedicare la executare". Sintagma "împiedicare la executare", prevăzută de textul de lege enunţat mai sus, în mod indubitabil a avut în vedere actele derulate în procedura de executare a hotărârii, şi nu modul în care a fost soluţionat fondul cauzei, întrucât hotărârea a fost definitivă şi a dobândit autoritate de lucru judecat.

Or, în cauza de faţă contestatoarea a invocat, în esenţă, privarea sa de posibilitatea unui recurs efectiv, încălcarea drepturilor la un proces echitabil şi la apărare, încălcarea dreptului de proprietate, încălcarea dispoziţiilor de drept substanţial şi a celor de drept procesual privitoare la confiscare. Toate acestea au avut legătură directă cu modul de soluţionare a cauzei către instanţa de apel, reprezentând critici pe fondul deciziei instanţei de apel şi nu "împiedicării la executare", astfel că nu au putut fi valorificate pe calea contestaţiei la executare.

Ca urmare prin decizia penală nr. 1612/A din data de 25 noiembrie 2015 în dosarul nr. x/2015 a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatoarea A.. şi ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 366 alin. (3) C. proc. pen., art. 112 alin. (6) C. pen., art. 118 alin. (5) C. pen. de la 1968 şi art. 33 alin. (3) din Legea nr. 656/2002.

Distinct, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a înregistrat o declaraţie de "recurs efectiv" formulată de intervenienţi din dosarul nr. x/2005 în care se pronunţase de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală decizia penală nr. 1207/2004.

Prin decizia penală nr. 1314 din 29 septembrie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015 au fost respinse ca inadmisibile cererile de recurs efectiv formulate de intervenienţii din dosarul nr. x/2005. În considerentele acestei decizii se constată că în cadrul sistemului căilor de atac ordinare ori extraordinare nu este prevăzut "recursul efectiv".

Texte legale incidente şi jurisprudenţă utilă

Art. 250 C. proc. pen.., Contestarea măsurilor asigurătorii

(1) Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

(2) Contestaţia nu este suspensivă de executare.

(3) Procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi dosarul cauzei, în termen de 24 de ore de la solicitarea dosarului de către acesta.

(4) Soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă. Participarea procurorului este obligatorie.

(5) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei.

(6) Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie la acest judecător ori la această instanţă, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii.

(7) Contestaţia nu suspendă executarea şi se soluţionează, în şedinţă publică, prin încheiere motivată, cu citarea părţilor, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia. Participarea procurorului este obligatorie.

Art. 597 C. proc. pen.., Procedura la instanţa de executare

(1) Când rezolvarea situaţiilor reglementate în prezentul titlu este dată în competenţa instanţei de executare, preşedintele completului de judecată dispune citarea părţilor interesate şi, în cazurile prevăzute la art. 90, ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu. La judecarea cazurilor de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă se citează şi administraţia penitenciarului în care execută pedeapsa condamnatul.

(2) Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ este adus la judecată.

(3) Participarea procurorului este obligatorie.

(4) După ascultarea concluziilor procurorului şi a părţilor, instanţa se pronunţă prin sentinţă.

(5) Dispoziţiile cuprinse în titlul III al părţii speciale privind judecata care nu sunt contrare dispoziţiilor prezentului capitol se aplică în mod corespunzător.

(6) Dispoziţiile alin. (1) - (5) se aplică şi în cazul în care rezolvarea uneia dintre situaţiile reglementate în prezentul titlu este dată în competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. În acest caz, soluţia se comunică instanţei de executare.

(7) Hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare.

(8) Judecarea contestaţiei la hotărârea primei instanţe se face în şedinţă publică, cu citarea persoanei condamnate. Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ este adus la judecată. Participarea procurorului este obligatorie. Decizia instanţei prin care se soluţionează contestaţia este definitivă. Prevederile alin. (5) se aplică în mod corespunzător.

Art. 598 C. proc. pen.., Contestaţia la executare

(1) Contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) şi d), contestaţia se face, după caz, la instanţa prevăzută la art. 597 alin. (1) sau (6), iar în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c), la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. În cazul în care nelămurirea priveşte o dispoziţie dintr-o hotărâre pronunţată în apel sau în recurs în casaţie, competenţa revine, după caz, instanţei de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Art. 599 C. proc. pen.., Rezolvarea contestaţiei la executare

(1) Procedura de rezolvare a contestaţiei la executare este cea prevăzută la art. 597.

Art. 6 CEDO, Dreptul la un proces echitabil

1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

Art. 13 CEDO, Dreptul la un recurs efectiv

Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.

Înalta Curte reţine că măsurile asigurătorii sau confiscarea presupun ingerinţe în exercitarea drepturilor reale asupra bunurilor, drepturi protejate de dispoziţiile art. 6 şi 13 din CEDO şi art. 1 din Protocolul nr. 1. Aşa cum s-a statuat cu valoare de principiu în jurisprudenţa Curţii, textul trebuie interpretat în sensul că garantează un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale oricărei persoane care pretinde existenţa unei încălcări a drepturilor şi libertăţilor sale apărate de Convenţie (CEDO, 6 sept. 1978, Klass şi alţii c. Germaniei, pg. 64; CEDO, 25 martie 1983, Silver şi alţii c. Regatului Unit, pg. 113). Recursul efectiv presupune existenţa unui recurs intern ce permite înlăturarea eventualei încălcări a Convenţiei, cu reparaţie subsecventă (CEDO, Conka contra Belgiei, pg. 75).

Art. 1 Protocolul 1, Protecţia proprietăţii

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.

Art. 20 din Constituţie reclamă alegerea normei de favoare indiferent dacă aceasta este cea internă sau cea internaţională.

Dublul grad de jurisdicţie în materia drepturilor ocrotite pe tărâmul art. 6 CEDO şi art. 1 Protocolul 1 şi caracterul contradictoriu al procedurii a fost stabilit în cadrul unei jurisprudenţe anterioare. Astfel prin decizia nr. 1261 data de 23 septembrie 2015, pronunţată în dosar nr. x/2015, Înalta Curte a constatat că: "orice procedură în care se discută asupra intereselor şi drepturilor unor persoane cu posibilitatea îngrădirii acestora însă cu excluderea posibilităţii intervenţiei celui interesat, naşte un viciu în considerarea garanţiilor recunoscute în contextul art. 6 din CEDO, procedura devenind eminamente inechitabilă. Procedura este inechitabilă şi atunci când permite numai participarea procurorului, cu excluderea persoanei interesate şi asupra căreia se produc efectele hotărârii (Decizia CCR nr. 542 din 14 iulie 2015 publicată în Monitorul Oficial nr. 707 din 21 septembrie 2015; Decizia CCR nr. 506 din 30 iunie 2015 publicată în Monitorul Oficial nr. 539 din 20.07.2015, Decizia CCR nr. 599 din 21 octombrie 2014 publicată în Monitorul Oficial nr. 886 din 5 decembrie 2014, Decizia CCR nr. 641 din 11 noiembrie 2014 publicată în Monitorul Oficial nr. 887 din 5 decembrie 2014). În prezenta cauză concluziile ...formulate de procuror nu sunt suficiente pentru a îndepărta caracterul inechitabil al procedurii în contextul în care persoana interesată şi care a suferit consecinţe patrimoniale ca urmare a hotărârii pronunţate nu a fost parte, nefiind citată şi nici reprezentată.

Deşi evaluarea dreptului se poate realiza în condiţii de contradictorialitate şi echitate în calea de atac, în această manieră părţile ar fi prejudiciate de un grad de jurisdicţie. Pentru a da eficienţă şi a respecta acest principiu soluţia unică posibilă în cauză este desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare, în condiţiile menţinerii tuturor demersurilor anterioare intrării în dezbateri.

Instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei va ... judeca cu citarea persoanelor interesate şi cu asigurarea unei dezbateri orale şi contradictorii".

Garantarea dublului grad de jurisdicţie a fost recunoscut şi în cadrul unei contestaţii împotriva unei încheieri definitive pronunţate în temeiul dispoziţiilor art. 140 alin. (7) C. proc. pen.. (încheierea din 5 ianuarie 2016, dosar x/2015). Aprecierea asupra admisibilităţii căii de atac a avut la bază, invocarea art. 6 şi 13 CEDO.

Amintim că Înalta Curte a stabilit anterior, însă în materia contopirii, că este necesar dublul grad de jurisdicţie, fiind statuat în acest sens prin Decizia nr. LXX (70) din 15 octombrie 2007 cu privire la posibilitatea contopirii de către instanţele de control judiciar a pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente pentru care exista o condamnare definitivă, pronunţată de ÎCCJ în cadrul unui RIL, publicată în M. Of. nr. 539/17 iul. 2008. Deşi această jurisprudenţă este pronunţată în cazul unei instituţii distincte este evident că soluţia trebuie să fie aceeaşi în ipoteza oricărui interes legitim invocat ori judecat în cadrul unui proces penal, deci inclusiv în materia luării măsurilor asigurătorii sau confiscării.

Prin Decizia CCR nr. 24 din data de 20 ianuarie 2016 s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 250 alin. (6) C. proc. pen.., dacă nu permite şi contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată este neconstituţională.

Ca urmare, în privinţa măsurii asigurătorii luate de judecător, legiuitorul naţional a prevăzut accesul la instanţă în condiţiile dublului grad de jurisdicţie, cu precizarea că hotărârea pronunţată în fond este executorie (art. 250 alin. (6) şi (7). Împotriva măsurilor asigurătorii ori confiscării ce pot fi luate de instanţă prin hotărârea de soluţionare a acţiunii penale trebuie recunoscută calea de atac.

În aceste condiţii măsura asigurătorie ori a confiscării ar putea fi dispusă, cel târziu de către instanţa de fond, asupra unor bunuri individualizate cert şi numai în urma parcurgerii unei proceduri contradictorii, faţă de persoanele ce pot invoca drepturi reale asupra acestor bunuri.

În măsura în care aceste exigenţe sunt ignorate trebuie recunoscută posibilitatea contestării măsurii pe o cale distinctă, care să deschidă posibilitatea examinării fondului, cu asigurarea aceloraşi garanţii de contradictorialitate şi oralitate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte prin încheierea de şedinţă din data de 23 martie 2016, a constatat că excepţia inadmisibilităţii contestaţiei formulată de petenta A. împotriva decizia penală nr. 1612 din data de 25 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II a Penală, invocată de reprezentantul Ministerul Public la termenul de judecată din data de 09 martie 2016, este neîntemeiată şi în consecinţă, a fost respinsă ca atare.

B. Pe fondul contestaţiei, Înalta Curte, constată contestaţia ca fiind fondată, întrucât, petentul nu a beneficiat de accesul la o instanţa. Măsura asigurătorie a fost dispusă într-un proces penal în care petenta nu a fost parte (dosar x/2005, în calea de atac), iar eforturile petentului de a supune fondul pretenţiilor cenzurii unui judecător au eşuat, cererile anterioare fiind respinse ca inadmisibile sau ca nefondate, în acest din urmă caz fără antamarea fondului. Hotărârile pronunţate anterior s-au mărginit a sublinia motivele pentru care căile procesuale alese nu erau utile demersului juridic urmărit. Înalta Curte subliniază că în condiţiile în care instanţele evaluează şi pronunţă inadmisibilitatea căii de atac trebuie să precizeze şi care este demersul procedural util pentru valorificarea interesului legitim susţinut de parte.

Astfel, cum s-a reţinut şi anterior în prezenta cauză, dublul grad de jurisdicţie în materia drepturilor ocrotite pe tărâmul art. 6 CEDO şi art. 1 Protocolul 1 şi caracterul contradictoriu al procedurii a fost stabilit în cadrul unei jurisprudenţe anterioare. Astfel prin decizia nr. 1261 data de 23 septembrie 2015, pronunţată în dosar nr. x/2015, Înalta Curte a constatat că: "orice procedură în care se discută asupra intereselor şi drepturilor unor persoane cu posibilitatea îngrădirii acestora însă cu excluderea posibilităţii intervenţiei celui interesat, naşte un viciu în considerarea garanţiilor recunoscute în contextul art. 6 din CEDO, procedura devenind eminamente inechitabilă. Procedura este inechitabilă şi atunci când permite numai participarea procurorului, cu excluderea persoanei interesate şi asupra căreia se produc efectele hotărârii (Decizia CCR nr. 542 din 14 iulie 2015 publicată în Monitorul Oficial nr. 707 din 21 septembrie 2015; Decizia CCR nr. 506 din 30 iunie 2015 publicată în Monitorul Oficial nr. 539 din 20.07.2015, Decizia CCR nr. 599 din 21 octombrie 2014 publicată în Monitorul Oficial nr. 886 din 5 decembrie 2014, Decizia CCR nr. 641 din 11 noiembrie 2014 publicată în Monitorul Oficial nr. 887 din 5 decembrie 2014). În prezenta cauză concluziile ...formulate de procuror nu sunt suficiente pentru a îndepărta caracterul inechitabil al procedurii în contextul în care persoana interesată şi care a suferit consecinţe patrimoniale ca urmare a hotărârii pronunţate nu a fost parte, nefiind citată şi nici reprezentată.

Deşi evaluarea dreptului se poate realiza în condiţii de contradictorialitate şi echitate în calea de atac, în această manieră părţile ar fi prejudiciate de un grad de jurisdicţie. Pentru a da eficienţă şi a respecta acest principiu soluţia unică posibilă în cauză este desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare, în condiţiile menţinerii tuturor demersurilor anterioare intrării în dezbateri.

Instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei va ... judeca cu citarea persoanelor interesate şi cu asigurarea unei dezbateri orale şi contradictorii".

Garantarea dublului grad de jurisdicţie a fost recunoscut şi în cadrul unei contestaţii împotriva unei încheieri definitive pronunţate în temeiul dispoziţiilor art. 140 alin. (7) C. proc. pen.. (încheierea din 5 ianuarie 2016, dosar x/2015). Aprecierea asupra admisibilităţii căii de atac a avut la bază, invocarea art. 6 şi 13 CEDO.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, va admite contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 1612/A din data de 25 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în dosarul nr. x/2015.

Va desfiinţa, în totalitate, decizia contestată şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Bucureşti.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea contestaţiei vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 1612/A din data de 25 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în dosarul nr. x/2015.

Desfiinţează, în totalitate, decizia contestată şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Bucureşti.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea contestaţiei rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 04 mai 2016.