Accomplice fraud sentence below statutory minimum without mitigating circumstances constitutes illegal sentencing under cassation review

Deliberând asupra recursului în casaţie, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 2895 din data de 28.12.2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, în temeiul art. 17 raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. anterior (faptă din 05.03.2008), fapta nefiind săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege.

În temeiul art. 17 raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen. anterior (faptă din 20.02.2008), ca urmare a intervenirii prescripţiei.

În temeiul art. 397 raportat la art. 25 C. proc. pen., a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă B. S.A cu sediul în cu sediul în Bucureşti, Bd. x.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de către stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că inculpatul A. a completat Adeverinţa de venit nr. x/20.02.2008, la solicitarea inculpatului C., pentru ca acesta din urmă să o depună la bancă, în vederea obţinerii unui împrumut în valoare de 27.000 RON.

Astfel, judecătoria a constatat că inculpatul A. a semnat Adeverinţa de venit nr. x/20.02.2008, în calitate de director general, aspect ce rezultă din conţinutul Raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nr. x/20.11.2013, precum şi din declaraţiile constante de recunoaştere ale inculpatului A.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut că inculpatul A. a consemnat pe această adeverinţă numele martorei D., la rubrica director economic, însă cercetările ulterioare au stabilit că semnătura nu aparţine acesteia, aspect ce rezultă din Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. x/20.11.2013. Inculpatul A. a declarat că martora D. nu a semnat adeverinţa în prezenţa sa şi nici nu a observat ca aceasta să desfăşoare vreo activitate în numele S.C. E. S.R.L., ci s-a prezentat de câteva ori la sediu pentru a discuta cu soţul său, martorul F.. Cu ocazia audierii, martorii G., H., I., J. au declarat faptul că martora D. fie nu le este cunoscută, fie nu a efectuat vreo activitate în societate.

În ceea ce priveşte datele cunoscute de inculpatul A. cu privire la aspectele consemnate în adeverinţa de venit pe care a semnat-o şi pentru care a fost trimis în judecată, instanţa de fond a reţinut că există un dubiu serios cu privire împrejurarea că acest inculpat ar fi cunoscut faptul că C. nu este angajatul/salariatul S.C. E. S.R.L.

În acest sens s-a reţinut că, în mod constant, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, inculpatul A. a arătat că a completat acea adeverinţă la solicitarea lui C. şi a lui F., bazându-se pe documentele contabile prezentate de către acesta din urmă. Inculpatul A. a afirmat în cursul urmăririi penale că a ştiut că C. nu a fost angajatul S.C. E. S.R.L., cât timp K. a fost asociatul unic şi administratorul societăţii comerciale, arătând că după cesionarea societăţii către C., acesta a fost salariat al societăţii. Or, s-a observat că, la data la care inculpatul A. a semnat acea adeverinţă ce atesta faptul că C. este angajat al S.C. E. S.R.L. şi are un venit lunar de 4531 RON (la data de 20.02.20008), C. era deja administratorul societăţii, căci acesta preluase societatea de la K. încă din martie 2007.

Audiaţi în cursul judecăţii, în calitatea de martori, F. şi C. au susţinut cele afirmate de inculpatul A., arătând că C. era angajatul societăţii comerciale la data la care a fost completată acea adeverinţă - toate documentele contabile ale societăţii, inclusiv contractele de muncă fiind în sarcina acestei firme de contabilitate.

Mai mult, s-a observată că martorul F. (audiat în şedinţa publică din 15.12.2016) a arătat că a dus mai multe documente la bancă pentru C., cunoscând că acesta a luat mai multe credite bancare, atât în nume personal, cât şi în numele societăţii. În legătură cu adeverinţa falsificată, martorul a precizat că a dus la bancă dosarul pentru creditul de la L., precizând că "iniţial C. eliberase o adeverinţă ce atesta că este salariatul societăţii E. S.R.L., dar pentru că tot el era şi asociatul unic al societăţii, banca a spus că trebuie să semneze altcineva acea adeverinţă. Aşa am hotărât ca acea adeverinţă să o semneze A. Prima dată, A. a refuzat să semneze acea adeverinţă, pentru că în locul unde trebuia să semneze apărea menţiunea director general. Ne-am întors la bancă să cerem alt formular, dar banca ne-a spus că nu are alt tipizat şi să lucrăm pe acel tipizat care ne-a fost dat. (…) A doua oară după ce i-am dat aceste explicaţii, A. a fost de acord să semneze adeverinţa, folosind informaţiile şi datele care ne-au fost puse la dispoziţie de firma de contabilitate".

De asemenea, martorul F. a mai afirmat că el a solicitat firmei de contabilitate contractul de muncă şi celelalte documente pe baza cărora s-a completat adeverinţa. În cursul urmăririi penale, audiat în anul 2012, martorul F. nu a arătat nimic semnificativ cu privire la maniera în care a fost completată această adeverinţă.

Instanţa de fond a reţinut, în continuare, că aceleaşi afirmaţii au fost făcute şi de C. (cu ocazia audierii sale în calitate de martor, în şedinţa publică din 15.12.2006), acesta precizând că avea încheiat contract de muncă cu S.C. E. S.R.L. din anul 2007, firma de contabilitate fiind cea care trebuia să se ocupe de înregistrarea contractului de muncă. C. a mai precizat că inculpatul A. îndeplinea funcţia de manager în cadrul societăţii şi se ocupa de relaţia firmei cu registrul comerţului, toate atribuţiile de angajator sau de verificare a resurselor umane fiind în sarcina sa. A arătat, de asemenea, că inculpatul A. a completat adeverinţa de venit pe baza statelor de plată primite de la firma de contabilitate, că inculpatul nu cunoştea situaţia financiar-contabilă reală a S.C. E. S.R.L. pentru că nici nu trebuia să o cunoască, acesta având alte atribuţii în cadrul societăţii.

Aşadar, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., instanţa de fond a apreciat că, în cauză, nu există suficiente dovezi care să probeze aspectul intenţional al complicităţii acestuia la fapta de înşelăciune săvârşită de C. împotriva persoanei vătămate L. Astfel, instanţa de fond a constatat că pretinsul act de complicitate a inculpatului A. constă în completarea şi semnarea unei adeverinţe de venit în numele S.C. E. S.R.L., în favoarea lui C., adeverinţă ce a stat - alături de alte documente depuse de C. la bancă - la baza acordării unui credit către C., în valoare de 27.000 RON.

Prin urmare, având în vedere că nu există dovezi că inculpatul A. ar fi ştiut că C. nu este angajatul S.C. E. S.R.L. la data de 20.02.2008, când a semnat acea adeverinţă, instanţa de fond a apreciat că nu se poate reţine că inculpatul l-ar fi ajutat cu ştiinţă pe C. să înşele pe funcţionarii băncii cu ocazia obţinerii unui credit în valoare de 27.000 RON.

Mai mult, instanţa de fond a reţinut că, în cauză, nu s-a conturat mobilul pretinselor acte infracţionale ale inculpatului A., care ar fi fost motivul pentru care acest inculpat să fi atestat în fals că C. este angajatul societăţii, nerezultând ca acesta să primească vreun folos material sau beneficiu în schimbul acestui ajutor.

S-a mai arătat de către instanţa de fond că dubiul în favoarea inculpatului A. este întărit şi de împrejurarea că nu au fost descoperite acte financiare şi juridice ale societăţii, deoarece după obţinerea acestor credite C. a cesionat societatea martorei M., hotărându-se totodată revocarea inculpatului din funcţia de administrator.

De altfel, în sentinţa judecătoriei s-a reţinut că nici în rechizitoriu nu se indică probe care să dovedească intenţia cu care a acţionat inculpatul A., singura menţiune în creionarea acestei intenţii fiind prezumţia judiciară dedusă de procuror din natura relaţiei strânse dintre inculpatul A. şi K., relaţie care l-ar fi pus pe inculpat în postura de a cunoaşte realitatea. Ca atare, instanţa de fond a constatat că din dovezile administrate în cauză, în special din declaraţiile martorilor, a rezultat că cei care conduceau în fapt societatea în perioada care s-a solicitat creditul de la L. au fost C. şi F. şi că acesta din urmă i-a solicitat inculpatului să semneze o adeverinţă de venit pentru C.

S-a mai reţinut de către instanţa de fond că, în mod constant, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, inculpatul A. a arătat împrejurările în care i-a cunoscut pe martorul F. şi pe inculpata K., iar apoi pe C., precizând că el a lucrat în acea societate doar în relaţia cu Oficiul Registrului Comerţului, neîndeplinind alte activităţi.

De asemenea, s-a arătat că inculpatul A. a recunoscut completarea şi semnarea Adeverinţei de venit nr. x/20.02.2008, utilizată de C. la obţinerea creditului de la L. S.A., precizând mereu că a cunoscut faptul că C. era angajatul societăţii, atunci când a semnat adeverinţa, având în faţă un stat de plată întocmit de firma de contabilitate ce ţinea contabilitatea pentru S.C. E. S.R.L.

În ceea ce priveşte încadrarea în drept, instanţa de fond, având în vedere succesiunea de legi în timp de la momentul săvârşirii faptei şi până la judecarea acesteia, conform art. 5 C. pen., a analizat comparativ cele două legi, apreciind că legea mai favorabilă este legea veche, deoarece, deşi legea nouă prevede limite mai reduse de pedeapsă pentru infracţiunea de înşelăciune, limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată sunt mai reduse în legea veche, iar regimul juridic al altor instituţii juridice incidente (precum prescripţia răspunderii penale) este de asemenea mai favorabil.

Cu privire la fapta inculpatului A. - care, la data de 20.02.2008, a completat şi a semnat Adeverinţa de venit nr. x/20.02.2008, în calitate de director general al S.C. E. S.R.L. ce conţinea date nereale, adeverinţă folosită la data de 05.03.2008 de C. cu prilejul obţinerii creditului personal de la L. (nr. x/05.03.2008, în valoare de 27.000 RON) - s-a arătat că aceasta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la înşelăciune în convenţii, prev. de art. 26 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. din 1969, căci faptei îi lipseşte latura subiectivă, nefiind dovedită intenţia inculpatului A., astfel cum s-a arătat anterior.

În esenţă, instanţa de fond a constatat că există dubii serioase cu privire la existenţa vinovăţiei inculpatului, apreciind că nu există dovezi care să demonstreze dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul a cunoscut caracterul fals al datelor consemnate în Adeverinţa nr. x/20.02.2008, iar pe cale de consecinţă nu este dovedită intenţia sa în a-l ajuta pe C. în obţinerea fără drept a unui credit bancar.

Prin urmare, instanţa de fond a reţinut că fapta concretă săvârşită de inculpatul A. nu constituie infracţiune căci nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, motiv pentru care a dispus achitarea inculpatului pentru infracţiunea de complicitatea la înşelăciune.

Cu privire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 C. pen. 1969, faptă din data de 20.02.2008, instanţa de fond a constatat intervenită prescripţia răspunderii penale, căci potrivit art. 124 din C. pen. din 1969, prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut în art. 122 este depăşit cu încă jumătate. Cum termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. din 1969 este de 5 ani, s-a constatat că, în cauză, cu privire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, referitor la Adeverinţa de venit nr. x/20.02.2008, s-a prescris răspunderea penală a inculpatului A.

Procedând la soluţionarea laturii civile a cauzei, instanţa de fond a constatat că, potrivit adresei L. S.A. nr. x/19.04.2011, creanţa rezultată din contractul de credit a fost cesionată către B. S.A. şi ulterior către B., aceasta din urmă împuternicind B. S.R.L., în vederea recuperării prejudiciului.

De asemenea, s-a reţinut că, prin Sentinţa penală nr. 720/27.04.2016 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, s-a dispus obligarea lui C. la plata de despăgubiri către B. în cuantum de 41.722,46 RON, fiind totodată anulată Adeverinţa de venit nr. x/20.02.2008.

Faţă de aceste împrejurări, cu privire la inculpatul A., în temeiul art. 397 rap. la art. 25 C. proc. pen.., instanţa de fond a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă alăturată procesului penal.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 5 Bucureşti.

Prin Decizia nr. 204/A din 08.02.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 5 Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 2895 din 28.12.2016 pronunţată de Judecătoria Sector 5 Bucureşti, a fost desfiinţată, în parte, sentinţa atacată şi, în rejudecare:

În temeiul art. 48 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune.

În baza art. 65 C. pen. i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a), b) C. pen.

În baza art. 67 - 68 C. pen. i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a), b) C. pen. pe o durată de 1 an în condiţiile art. 68 lit. c) C. pen.

În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. i s-a impus condamnatului să execute următoarele obligaţii:

- să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Fundaţiei pentru promovarea sancţiunilor comunitare sau Agenţiei Naţionale Antidrog - Centrul de asistenţă integrată (...) pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

A fost suspendată executarea pedepselor accesorii pe durata termenului de supraveghere.

A fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 1.000 RON cheltuieli judiciare în fond.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate în apelul Parchetului au rămas în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului din oficiu, în cuantum de 65 RON, a fost stabilit prin încheierea de şedinţă din 27.10.2017 şi a fost avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a constatat, în esenţă, că, deşi inculpatul A. a susţinut că nu avut cunoştinţă de fictivitatea datelor atestate de adeverinţa pe care a completat-o şi semnat-o, din materialul probator administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi faza cercetării judecătoreşti, rezultă contrariul.

Astfel, s-a observat că, în contextul condamnării inculpatului C. şi al realităţii financiar-contabile a societăţii S.C. E. S.R.L. astfel cum este atestată de evidenţele publice, această societate a fost folosită în mod intenţionat în scopul obţinerii de credite bancare prin inducerea în eroare a unităţilor bancare cu ajutorului unor documente contabile falsificate.

În acest sens, s-a subliniat că din coroborarea elementelor probatorii indirecte cu declaraţiile inculpatului date de-a lungul procedurii judiciare, dar şi cu cele ale martorilor, rezultă dincolo de orice dubiu că inculpatul A. avea cunoştinţă de faptul că martorul C. nu avea contract de muncă şi nici nu era remunerat, astfel că menţiunile adeverinţei erau false, cu atât mai mult cu cât inculpatul A. nu deţinea nici funcţia de director general.

Un prim element probator indirect care a condus instanţa la reţinerea lipsei de sinceritate a inculpatului A. a fost reprezentat de faptul că, deşi acesta a susţinut că era director pe relaţia cu ORC, în cauză nu a fost administrată nicio dovadă scriptică în acest sens, respectiv contractul de muncă, inculpatul spunând că nu mai deţine un astfel de înscris, în condiţiile în care nu ştia dacă acel contract de muncă al său a fost înregistrat în evidenţele Inspectoratului teritorial de muncă, neputând nici să prezinte o fişă a postului, astfel încât realitatea atribuţiilor sale să poată fi verificată de organele judiciare; de altfel, atât declaraţiile sale, cât şi ale martorilor C. şi F. cu privire la atribuţiile sale sunt lapidare, generice şi neconcludente având, în mod evident, menirea de a induce în eroare organele judiciare cu privire la implicarea sa în activitatea infracţională.

Astfel, s-a constatat că nici inculpatul A. şi nici martorii C. şi F. nu au prezentat situaţii concrete, dovedite cu înscrisuri, în care inculpatul A. să fi desfăşurat acele activităţi în relaţia cu ORC, cu excepţia împuternicirii de la momentul cesiunii părţilor sociale către martorul C.

În contextul în care evidenţele organelor fiscale ale statului român atestă că S.C. E. S.R.L., ulterior cesiunii părţilor sociale către martorul C., nu a desfăşurat activitate economică nefiind înregistrări în acest sens, curtea de apel a reţinut că susţinerea inculpatului potrivit căreia desfăşura activitate în relaţia cu Oficiul Comerţului este una fictivă menită să-l excludă din câmpul activităţii infracţionale desfăşurată.

În acest sens, curtea de apel a avut în vedere înscrisurile administrate în faza de urmărire penală din care rezultă că ulterior datei 05.03.2007, societatea E. S.R.L. nu a mai avut înregistrări contabile, declaraţiile înaintate de administraţiile fiscale fiind aferente anului 2006. De asemenea, cum în evidenţele ITM este înregistrat un singur contract de muncă şi acela pe numele lui H., instanţa de apel a constatat că activitatea economică a societăţii nu este dovedită. În declaraţia dată la urmărire penală, acest martor a precizat că fratele său, F., i-a solicitat să se angajeze în cadrul S.C. E. S.R.L., însă nu desfăşurat niciun fel de activitate în cadrul acestei societăţi şi nici nu a fost remunerat, astfel că nu ştie cine a ridicat banii sau dacă au fost ridicaţi banii menţionaţi în statele de plată.

Or, din perspectiva acestei declaraţii, curtea de apel a apreciat declaraţia martorului F. ca lipsită de pertinenţă şi concludenţă, întrucât în declaraţia dată în faţa instanţei de apel, acesta a arătat că fratele său a fost angajat pentru că avea nevoie de o adeverinţă, menţionând că nu ştia dacă activitatea acestuia a fost fictivă sau nu.

Aşadar, s-a reţinut că, în contextul în care motivul perfectării contractului a fost predeterminat, convenţia este evident o formalitate în baza căreia H. nu putea obţine vreo remuneraţie, intenţia părţilor nefiind aceea de a da naştere unor raporturi de muncă reală. Ca atare, s-a considerat că, din această perspectivă, în depoziţia martorului apare ca fiind lipsit de forţă probatorie.

În continuare, instanţa de apel a reţinut că, într-adevăr, înscrierea în evidenţa Inspectoratului teritorial de muncă nu are efect constitutiv de drepturi, raporturile de muncă luând naştere în condiţiile art. 16 din Codul muncii, adică prin încheierea contractului în formă scrisă, însă astfel de menţiuni în contextul declaraţiei angajatului, aşa cum au fost redate anterior, fac dovada unei alte realităţi contrare celei învederate de inculpatul A., de care acesta nu era străin. În acest sens, s-a reţinut că referirea la calitatea sa de director pe relaţia cu ORC este una fictivă în condiţiile în care, dată fiind lipsa de activitate a firmei, acesta nu avea ce să înregistreze.

De altfel, s-a apreciat că schimbarea declaraţiilor de către inculpatul A. vine în acelaşi context al mascării rolului său în cadrul structurii infracţionale, al cărei scop era utilizarea societăţii a cărei situaţie financiar-contabilă era falsificată în scopul obţinerii de credite bancare, această realitate fiind atestată de declaraţiile inculpatului C. Astfel, fiind audiat în faţa instanţei de apel în calitate martor, C. a recunoscut că datele financiar-contabile erau prelucrate nu în raport cu realitatea financiar-contabilă a societăţii, ci cu cerinţele băncii, astfel încât cererile de creditare să fie eligibile; în calitate de martor, C. a recunoscut că datele din statele de plată, precum şi rulajele erau falsificate în acest scop.

Or, curtea de apel a reţinut că scopul ilicit penal rezidă şi în faptul că cesiunea părţilor sociale a operat în mod fictiv. Astfel, s-a observat că, potrivit înscrisurilor existente la dosar - un act adiţional la actul constitutiv al S.C. E. S.R.L. şi un contract de cesiune datat 05.11.2009 - C. ar fi cedat părţile sociale către martora M., fiind specificat că toate documentele financiare şi juridice ale societăţii, ştampila, precum şi toată arhiva au fost predate de către cedent către cesionar pe bază de proces-verbal de predare-primire.

Fiind audiată martora M., s-a constatat că este o persoană neşcolarizată care a declarat că nu a avut cunoştinţă că prin semnarea documentelor la notariat are loc o cesiune a S.C. E. S.R.L., inculpatul C. comunicându-i doar că are nevoie de un martor care să asiste la cesiunea societăţii, aspect cu care a fost de acord contra unei sume bani (100 RON). Martora M. a mai declarat că nu a primit vreun exemplar de pe documentele pe care le-a semnat la notariat şi nici nu a primit de la vreo persoană documente juridice sau contabile care să fi aparţinut S.C. E. S.R.L.

În acest context, s-a constatat că, raportat la competenţele inculpatului A., acelea de a se ocupa de relaţia cu Oficiul Comerţului, conform propriei declaraţii, sigura activitate concretă în relaţia cu ORC a fost aceea de a o însoţi pe numita K. la ORC.

Or, curtea de apel a reţinut caracterul nereal al declaraţiilor inculpatului A., apreciind că probatoriile anterior analizate fac dovada faptului că inculpatul avea cunoştinţă de întreg mecanismul infracţional, astfel că la momentul completării adeverinţei acesta cunoştea fictivitatea datelor menţionate. De altfel, s-a observat că, în declaraţia dată în cursul urmăririi penale, inculpatul a recunoscut că adeverinţa a fost semnată fără a se fi verificat, în prealabil, vreo înregistrare contabilă, salariul fiind precizat în înscris aşa cum a dictat inculpatul C.

Mai mult, chiar dacă inculpatul şi-a modificat declaraţia în cursul cercetării judecătoreşti, menţionând că i s-ar fi prezentat documente contabile, curtea de apel a reţinut că o astfel de revenire în contextul lipsei oricărei explicaţii plauzibile nu poate fi apreciată ca fiind conformă adevărului.

Faţă de toate aceste considerente, instanţa de apel a constatat că fapta inculpatului A., care, arogându-şi calitatea de director general, a completat şi semnat adeverinţa de venit în numele S.C. E. S.R.L., în favoarea lui C., adeverinţă ce a stat - alături de alte documente depuse de C. la bancă - la baza acordării unui credit către C., în valoare de 27.000 RON, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că materialul probator analizat anterior face dovada laturii subiective, inculpatul acţionând, în calitate de complice, cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, respectiv intenţie calificată prin scopul de a obţine pentru altul un folos material injust, în sensul că este obţinut pe nedrept un folos la care făptuitorul nu este îndreptăţit.

Făcând aplicarea criteriilor generale de individualizare a pedepsei, astfel cum acestea sunt reglementate la disp. art. 74 C. pen., curtea de apel a apreciat că o pedeapsă cu închisoarea de 6 luni asigură împlinirea scopului şi funcţiilor pedepsei.

În acest sens, s-a reţinut că au fost valorificate împrejurările şi modul de comitere al infracţiunii, inculpatul fiind implicat într-o singură activitate infracţională, anume întocmirea unei singure adeverinţe, precum şi mijloacele folosite care au putut fi eficiente şi ca urmare a lipsei de vigilenţă a funcţionarilor bancari, starea de pericol creată, gravitatea rezultatului produs - părţile civile nesolicitând obligarea acestui inculpat la repararea pagubei - motivul săvârşirii, respectiv obţinerea de credite bancare, faptul că inculpatul, deşi nu a recunoscut săvârşirea faptei, nu are antecedente penale, este integrat social, este căsătorit, fiind absolvent de studii medii.

Toate aceste elemente apreciate în contextul datei la care a fost săvârşită fapta, respectiv anul 2008, dar şi a lipsei oricărei alte implicări ulterioare în activităţi ilicite, au fost reţinute de instanţa de apel ca argumente care dovedesc că inculpatul a conştientizat pericolul social al faptelor sale, atât din perspectiva valorilor sociale ocrotite, cât şi din perspectiva limitărilor care ar putea să-i afecteze drepturile sale nepatrimoniale, cum ar fi libertatea şi s-a apreciat că prezintă garanţii suficiente astfel încât restructurarea comportamentală să poată fi efectivă şi fără executarea pedepsei în regim de detenţie.

Cum trecerea timpului a estompat rezonanţa antisocială a faptei, Curtea de Apel Bucureşti a considerat că o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere pe o durată de 2 ani este aptă să asigure restabilirea ordinii de drept încălcate, dar şi să genereze schimbările comportamentale în mentalul inculpatului, acesta prezentând garanţii de îndreptare.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de apel a reţinut, astfel cum atestă înscrisul depus la dosar fond, că S.C. B. S.R.L. nu s-a constituit parte civilă şi împotriva inculpatului A., pretenţiile sale fiind formulate exclusiv împotriva lui C.

Or, având în vedere că, prin Sentinţa penală nr. 720/30.03.2016, latura civilă a fost disjunsă, curtea de apel a lăsat nesoluţionată latura civilă a cauzei.

Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, la data de 24 mai 2018.

În cererea de recurs în casaţie, Parchetul a invocat cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 pct. 12 C. proc. pen.

În esenţă, a susţinut că instanţa de apel a aplicat inculpatului o pedeapsă în afara limitelor prevăzute de lege. Astfel, Parchetul a arătat că instanţa de apel a dispus, în temeiul art. 48 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., condamnarea inculpatului A. la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune.

Or, potrivit art. 244 alin. (2) C. pen., înşelăciunea săvârşită prin mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.

De asemenea, Parchetul a susţinut că, în hotărârea atacată, Curtea de Apel a reţinut că fapta inculpatului A. - care arogându-şi calitatea de director general a completat şi semnat adeverinţa de venit în numele S.C. E. S.R.L., în favoarea lui C., adeverinţă ce a stat - alături de alte documente depuse de C. la bancă - la baza acordării unui credit către C., în valoare de 27.000 RON - întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. Totodată, s-a constatat că inculpatul a avut cunoştinţă de întreg mecanismul infracţional, astfel că, la momentul completării adeverinţei, acesta cunoştea fictivitatea datelor menţionate, acţionând cu intenţie calificată prin scop, respectiv obţinerea pentru altul a unui folos material injust.

Aşadar, Parchetul a apreciat că, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, care se circumscrie încadrării juridice prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., pedeapsa de 6 luni aplicată este sub limita minimă de un an, în condiţiile în care nu s-au reţinut cauze de atenuare care să fi condus la reducerea limitelor de pedeapsă.

Prin urmare, s-a solicitat ca instanţa de recurs să dispună aplicarea unei pedepse în limite legale şi menţinerea modalităţii de executare.

În plus, s-a menţionat că, în ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale sub aspectul infracţiunii de înşelăciune, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. cu referire la art. 155 C. pen., termenul de prescripţie s-ar fi împlinit pe data de 14.03.2018. Or, prezenta cauză a fost soluţionată cu caracter definitiv la data de 08.02.2018, înainte de împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale. Prin urmare, la momentul rămânerii definitive a hotărârii, cursul termenului de prescripţie penală s-a suspendat potrivit dispoziţiilor art. 156 C. pen. întrucât a intervenit o hotărâre definitivă.

Mai mult, s-a precizat că admiterea în principiu a recursului în casaţie (ca de altfel şi a revizuirii sau a contestaţie în anulare) nu conduce la reluarea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, hotărârea pronunţată de instanţa de apel păstrându-şi caracterul definitiv până la momentul casării hotărârii potrivit art. 448 C. proc. pen.

Pentru aceste considerente s-a solicitat, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, casarea Deciziei penale nr. 204 din data de 08.02.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. x/2016 privind pe inculpatul A. şi, în rejudecare, aplicarea unei pedepse în limite legale.

Prin încheierea din 02 octombrie 2018, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 204/A din 08 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016 şi s-a trimis cauza completului C7, în vederea judecării recursului în casaţie.

Pentru a pronunţa această încheiere, Înalta Curte a reţinut că decizia recurată face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu această cale extraordinară de atac, fiind aşadar respectate dispoziţiile art. 434 - art. 436 C. proc. pen.

De asemenea, în ceea ce priveşte cerinţele de formă, s-a constatat că recursul în casaţie este formulat în scris şi cuprinde numele şi prenumele procurorului care a formulat recursul în casaţie, organul judiciar din care acesta face parte, hotărârea care se atacă, precum şi semnătura persoanei care a exercitat calea de atac.

Totodată, referitor la condiţia de formă prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a observat că, în cuprinsul cererii, a fost indicat temeiul de drept pe care se întemeiază calea de atac, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., iar aspectele invocate de Parchet se circumscriu, formal, cazului de casare invocat.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Aprecierea legalităţii limitelor de pedeapsă în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie se face în funcţie de încadrarea juridică reţinută în hotărârea atacată, precum şi de cauzele de atenuare sau de agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de fond sau de apel. Astfel, o pedeapsă depăşeşte, de regulă, limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale ale pedepsei prevăzute pentru o anumită infracţiune. Există însă situaţii în care limitele speciale suferă modificări, în cadrul limitelor generale, datorită reţinerii unor împrejurări care au drept consecinţă reducerea sau majorarea limitelor de pedeapsă. Aceste împrejurări ţin de individualizarea legală a pedepsei şi pot fi legate de faptă, de calitatea făptuitorului sau a victimei (circumstanţele atenuante sau agravante, unitatea sau pluralitatea de infracţiuni, unele cazuri speciale de atenuare sau agravare etc.), dar pot fi şi de natură procesuală (judecarea cauzei în procedura recunoaşterii învinuirii).

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că "aplicarea unei pedepse inferioare minimului special prevăzut în norma de incriminare, în condiţiile în care instanţa nu a reţinut circumstanţe atenuante sau incidenţa unei cauze de reducere a pedepsei, se încadrează în cazul de recurs în casaţie reglementat în art. 438 alin. (1) pct. 12 din noul C. proc. pen. referitor la aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege" (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia nr. 246/RC din 13 octombrie 2014, publicată, www.x.ro).

De asemenea, s-a reţinut că "art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. nu permite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să cenzureze reţinerea sau nereţinerea unei cauze de reducere a pedepsei prin hotărârea definitivă de condamnare, ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenţei unei cauze de reducere a pedepsei, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reţinută o astfel de cauză" (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia nr. 23/RC din 19 ianuarie 2017, publicată, www.x.ro).

Aşadar, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte va analiza legalitatea pedepsei aplicate inculpatului prin raportare la încadrarea juridică dată faptei, astfel cum a fost stabilit prin hotărârea recurată.

Raportând aceste consideraţii teoretice la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că susţinerile Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti vizează, în esenţă, nelegalitatea regimului sancţionator aplicat inculpatului A.

Astfel, se observă că, potrivit art. 244 alin. (1) C. pen., inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Alin. (2) al art. 244 C. pen., prevede că înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

De asemenea, conform art. 49 C. pen., complicele la o infracţiune săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, la stabilirea pedepsei ţinându-se seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 74. Aşadar, limitele de pedeapsă prevăzute în norma de incriminare sunt aceleaşi atât pentru autor, cât şi pentru complice.

În cauză, se constată că instanţa de apel a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în varianta agravată prevăzută de alin. (2) al art. 244 C. pen. Or, în condiţiile în care instanţa de apel nu a reţinut circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului sau existenţa vreunei cauze de reducere a pedepsei, minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea de înşelăciune în varianta agravată este, aşa cum s-a menţionat anterior, de un an închisoare. Prin urmare, pedeapsa aplicată de instanţa de apel, de 6 luni închisoare, este nelegală.

În ceea ce priveşte înlăturarea nelegalităţii constatate cu privire la aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege, în acord cu jurisprudenţa constantă a instanţei supreme (Deciziile nr. 150/RC din 4 aprilie 2017, nr. 333/RC din 10 octombrie 2018, nr. 302/RC din 27 septembrie 2018, nr. 212/RC din 11 iunie 2018 - publicate, www.x.ro), Înalta Curte reţine că sunt aplicabile dispoziţiile art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., nelegalitatea putând fi înlăturată prin rejudecarea cauzei de către instanţa învestită cu soluţionarea recursului în casaţie, deoarece nu implică chestiuni de apreciere referitoare la individualizarea pedepsei şi a modului de executare a acesteia.

Astfel, din motivarea instanţei de apel rezultă în mod clar că aceasta şi-a orientat pedeapsa către minimul prevăzut de lege, în acest sens reţinând următoarele:

"Făcând aplicarea criteriilor generale de individualizare a pedepsei, astfel cum acestea sunt reglementate la disp. art. 74 C. pen., Curtea apreciază că o pedeapsă cu închisoarea de 6 luni asigură împlinirea scopului şi funcţiilor pedepsei.

În acest sens au fost valorificate împrejurările şi modul de comitere al infracţiunii, inculpatul fiind implicat într-o singură activitate infracţională, anume întocmirea unei singure adeverinţe, precum şi mijloacele folosite care au putut fi eficiente şi ca urmare a lipsei de vigilenţă a funcţionarilor bancari, starea de pericol creată, gravitatea rezultatului produs - părţile civile nesolicitând obligarea acestui inculpat la repararea pagubei - motivul săvârşirii, respectiv obţinerea de credite bancare, faptul că inculpatul, deşi nu a recunoscut săvârşirea faptei, nu are antecedente penale, este integrat social, este căsătorit fiind absolvent de studii medii.

Toate aceste elemente apreciate în contextul datei faptei respectiv anul 2008, dar şi a lipsei oricărei alte implicări ulterioare în activităţi ilicite, sunt argumente care dovedesc că inculpatul a conştientizat pericolul social al faptelor sale, atât din perspectiva valorilor sociale ocrotite, cât şi din perspectiva limitărilor care ar putea să-i afecteze drepturile sale nepatrimoniale, cum ar fi libertatea şi prezintă garanţii suficiente astfel încât restructurarea comportamentală să poată fi efectivă şi fără executarea pedepsei în regim de detenţie.

Cum trecerea timpului a estompat rezonanţa antisocială a faptei, Curtea apreciază că o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere pe o durată de 2 ani este aptă să asigure restabilirea ordinii de drept încălcate, dar şi să genereze schimbările comportamentale în mentalul inculpatului, acesta prezentând garanţii de îndreptare."

De asemenea, trebuie menţionat că aceste considerente ale instanţei de apel sunt clare, justificând, în raport de dispoziţiile art. 74 C. pen., aplicarea unei pedepse orientată spre minimul special şi nu reprezintă circumstanţe atenuante reţinute în favoarea inculpatului A., astfel cum a susţinut apărarea recurentului. De altfel, analiza susţinerilor în prezentul recurs în casaţie se circumscrie limitelor stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 02 octombrie 2018 şi vizează exclusiv nelegalitatea pedepsei stabilită de către instanţa de apel, în raport de dispoziţiile legale aplicabile, reţinute de aceeaşi instanţă.

În continuare, Înalta Curte subliniază că şi susţinerile Ministerului Public formulate în recursul în casaţie au fost în sensul aplicării unei pedepse egale cu minimul prevăzut de lege, respectiv de 1 an închisoare.

Prin urmare, având în vedere că nu se solicită, prin recursul în casaţie formulat de Ministerul Public, o nouă individualizare a pedepsei, ci să se restabilească sancţiunea în limite legale, Înalta Curte, înlăturând greşita aplicare a legii, va readuce pedeapsa în limitele prevăzute de lege, aplicând pedeapsa egală cu minimul special, cu menţinerea modalităţii de executare a acesteia.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2) lit. a) teza finală C. proc. pen., va admite recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 204/A din 08 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, privind pe inculpatul A., va casa, în parte, decizia penală recurată, numai cu privire la cuantumul pedepsei principale aplicate inculpatului A. şi, rejudecând în aceste limite:

Va majora cuantumul pedepsei aplicate inculpatului A. în baza art. 48 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. pentru complicitate la infracţiunea de înşelăciune, de la 6 luni închisoare la 1 an închisoare.

Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale recurate, inclusiv menţinerea suspendării sub supraveghere a pedepsei.

Va dispune anularea formelor de executare emise pe numele inculpatului A. în baza Sentinţei penale nr. 2895 din data de 28.12.2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. x/2016, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 204/A din 08 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, şi emiterea unor noi forme de executare conform prezentei hotărâri.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 204/A din 08 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, privind pe inculpatul A.

Casează, în parte, decizia penală recurată, numai cu privire la cuantumul pedepsei principale aplicate inculpatului A. şi, rejudecând în aceste limite:

Majorează cuantumul pedepsei aplicate inculpatului A. în baza art. 48 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. pentru complicitate la infracţiunea de înşelăciune, de la 6 luni închisoare la 1 an închisoare.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale recurate, inclusiv menţinerea suspendării sub supraveghere a pedepsei.

Dispune anularea formelor de executare emise pe numele inculpatului A. în baza Sentinţei penale nr. 2895 din data de 28.12.2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. x/2016, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 204/A din 08 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, şi dispune emiterea unor noi forme de executare conform prezentei hotărâri.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 27 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - NN