Deduction of pre-trial detention and prison labor credits from suspended sentence supervision period and principal penalty

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 15 din 1 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admisă în parte contestaţia formulată de condamnatul A. privind executarea Sentinţei penale nr. 17 din 15 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, definitivă prin Decizia nr. 67/A din 23 februarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, şi, în consecinţă, în baza art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a stabilit că funcţia ce i-a fost interzisă condamnatului prin sentinţa mai sus amintită în baza art. 66 lit. g) C. pen. este cea de preşedinte al Consiliului de Administraţie al S.C. "B." S.A.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin cererea adresată acestei instanţe la data de 18 octombrie 2017 şi înregistrată sub nr. x/2017, contestatorul condamnat A. a formulat contestaţie la executare împotriva Sentinţei penale nr. 17 din 15 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, definitivă prin Decizia nr. 67/A din 23 februarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, solicitând, în primul rând, în baza art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. lămurirea acesteia cu privire la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. g) C. pen. în sensul de a se stabili, în concret, funcţia, profesia, meseria sau activitatea a cărei ocupare/exercitare face obiectul interdicţiei. În acest sens, a învederat că din considerentele sentinţei rezultă o neconcordanţă în ceea ce priveşte ocupaţia, respectiv, funcţia, astfel încât se impune lămurirea acesteia în sensul dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., în scopul executării pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. g) C. pen. fiind necesar a se clarifica dacă funcţia/ocupaţia interzisă este cea de Preşedinte al Consiliului de Administraţie al S.C. B. S.A., care a fost avută în vedere în actul de sesizare şi reţinută în considerentele sentinţei, sau, dimpotrivă, cea de Preşedinte al Consiliului de Administraţie, al SC. C. S.A. Bucureşti, menţinută în dispozitivul hotărârii.

În al doilea rând, în baza art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a solicitat deducerea din pedeapsa aplicată a fracţiunii de pedeapsă considerată ca executată în baza muncii depuse în penitenciar, în perioada în care a executat măsura arestării preventive. În fapt, a arătat că, în perioada 30 ianuarie 2014 - 9 mai 2014, a fost supus măsurii arestării preventive, iar de la 10 mai 2014 la 16 iunie 2015 s-a aflat sub arest la domiciliu. În perioada în care a fost încarcerat la Penitenciarul Rahova, a prestat muncă, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 254/2013, activitate care, conform prevederilor art. 96 din acelaşi act normativ, are ca efect diminuarea pedepsei cu partea din durata acesteia considerată ca executată pe baza muncii prestate, beneficiu legal care nu a fost acordat subsemnatului în cauză la stabilirea duratei pedepsei principale.

În al treilea rând, contestatorul a mai solicitat ca, în baza art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., să se deducă, din termenul de supraveghere, fracţiunea de pedeapsă deja executată, precum şi cea a controlului judiciar. În acest sens, a arătat că a executat o fracţie importantă din pedeapsa de 2 ani şi şase luni închisoare aplicată de instanţă, respectiv 1 an, 4 luni şi 18 zile, la care se adaugă perioada de 8 luni şi 7 zile în care a fost supus măsurii restrictive de libertate a controlului judiciar. A învederat că, dacă la aceste perioade s-ar adăuga termenul de supraveghere stabilit de instanţă, s-ar depăşi maximul legal reglementat de art. 92 C. pen., adică termenul maxim de supraveghere de 4 ani.

Examinând contestaţia la executare prin prisma aspectelor invocate, Curtea a apreciat că aceasta este fondată doar pentru primul motiv invocat. În acest sens, a constatat că, din considerentele Sentinţei penale nr. 17 15 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, menţinută sub aspectul situaţiei de fapt prin Decizia nr. 67/A din 23 februarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, rezultă că în sarcina contestatorului A. s-a reţinut că, în calitate de Preşedinte al Consiliului de Administraţie al S.C. B. S.A., la data de 22 ianuarie 2014, a promis inculpatului D., avocat în Baroul Ilfov, suma de 3.000.000 euro, în schimbul influenţei pe care acesta a lăsat să se creadă că o are, prin intermediul numitului E., asupra numitului F., directorul general al SNTFM CFR Marfă S.A., în scopul divulgării de către acesta din urmă, cu încălcarea atribuţiunilor de serviciu, a preţului pe care societatea pe care o conducea urma să-l ofere în cadrul licitaţiei organizată de S.C. G. S.A., la data de 29 ianuarie 2014, care avea ca obiect prestarea de servicii de transport de cărbune.

Instanţa de fond a constatat, astfel, că funcţia de care s-a folosit condamnatul A. la comiterea infracţiunii pentru care a fost condamnat, respectiv de Preşedinte al Consiliului de Administraţie al S.C. B. S.A. trebuie interzisă cu titlu de pedeapsă complementară, conform art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., şi nu o altă funcţie, cum ar fi cea de Preşedinte al S.C. C. S.A. Bucureşti, pe care o deţinea la momentul condamnării.

În ceea ce priveşte al doilea motiv al contestaţiei, Curtea a constatat că, prin adresa din 10 ianuarie 2018 înaintată la dosar de Penitenciarul Bucureşti Rahova, rezultă că A. a beneficiat, conform art. 551 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, introdus prin Legea nr. 169/2017, de 5,51 zile câştigate pentru lunile martie, aprilie, mai 2014.

Interpretând dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013, în special prin prisma alin. (8), instanţa a concluzionat că respectiva perioadă, ca şi câştig în compensarea cazării în condiţii necorespunzătoare, se apreciază a fi doar considerată ca şi executată, şi nu executată în mod efectiv, pentru a putea fi computată din pedeapsă, aşa cum prevede art. 72 C. pen.

Pe de altă parte, din cuprinsul art. 97 din Legea nr. 254/2013, modificată şi completată Legea nr. 169/2017, rezultă că "de partea din durata pedepsei care este considerată ca executată", aşa cum sunt şi zilele acordate conform art. 551 din acelaşi act normativ, invocat de apărare, se ţine cont doar pentru liberarea condiţionată a condamnatului, fiind expres acordată în acest scop, neputând fi valorificate susţinerile apărării în sensul solicitat.

Curtea a constatat că şi ultimul motiv de contestaţie la executare este nefondat. În acest sens, a arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 92 C. pen., termenul de supraveghere pentru condamnat îl reprezintă o perioadă cuprinsă între 2 şi 4 ani, fără a putea fi, însă, mai mică decât durata pedepsei aplicate. Pe de altă parte, nici un text din procedura penală sau dintr-un alt act normativ nu impune ca, din durata stabilită de instanţă ca şi termen de supraveghere între aceste limite, să se scadă perioada măsurii preventive privative de libertate a arestului sau cea a controlului judiciar, dacă pe parcursul procesului penal persoana împricinată a fost supusă acestor măsuri.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat contestaţie condamnatul A., criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, arătând că instanţa de fond nu a dus la executare dispozitivul Deciziei penale nr. 67/A din 23 februarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2014, în sensul deducerii efective din termenul de supraveghere stabilit pentru suspendarea executării pedepsei la care a fost condamnat perioada de 1 an 8 luni şi 18 zile cât a fost supus unor măsuri preventive privative de libertate, împrejurare în care, în măsura în care acest interval se adaugă la termenul de supraveghere, acesta depăşeşte durata maximă de 4 ani.

O altă critică a vizat faptul că instanţa de fond nu a dat eficienţă cauzelor de stingere (micşorare) a pedepsei aplicate, respectiv nu a dedus, în temeiul art. 96 din Legea nr. 254/2013, un număr de 5,5 zile câştigate prin muncă, considerate ca executate, precum şi un număr de 20 zile rezultate din aplicarea dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013, text de lege introdus prin Legea nr. 169/2017, întrucât contestatorul a executat un total de 100 de zile măsuri privative de libertate în condiţii de detenţie necorespunzătoare.

Examinând contestaţia formulată de contestatorul A. prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată, pentru motivele arătate în continuare.

Astfel, prin Sentinţa penală nr. 17 din 15 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, modificată şi definitivă prin Decizia nr. 67/A din 23 februarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, contestatorul A. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, a cărei executare a fost suspendată pe un termen de supraveghere de 3 ani, stabilit conform art. 92 alin. (1) C. pen. Prin aceeaşi sentinţă, s-a dedus, din pedeapsa aplicată inculpatului A., reţinerea de 24 de ore din data de 29 ianuarie 2014, arestarea preventivă de la 30 ianuarie 2014 la 09 mai 2014 inclusiv, precum şi arestul la domiciliu de la 10 mai 2014 la 16 iunie 2015.

Verificând dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 72 alin. (1) C. pen., "perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate". Dispoziţii asemănătoare se regăsesc şi în C. proc. pen. care în art. 393 alin. (2) arată că deliberarea poartă asupra existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului, asupra stabilirii pedepsei, asupra stabilirii măsurii educative ori măsurii de siguranţă, dacă este cazul să fie luată, precum şi asupra deducerii duratei măsurilor preventive privative de libertate şi a internării medicale, iar în art. 399 alin. (9) prevede că durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest la domiciliu cu o zi din pedeapsă.

Ca urmare, în condiţiile în care legiuitorul nu a prevăzut expres posibilitatea deducerii şi a măsurilor preventive neprivative de libertate, în mod corect, judecătorul fondului a apreciat că nu se poate dispune deducerea, din pedeapsa stabilită în dosarul nr. x/2014, şi a perioadei cât contestatorul A. s-a aflat sub control judiciar.

Pe de altă parte, se constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 92 alin. (1) C. pen., durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie termen de supraveghere pentru condamnat şi este cuprinsă între 2 ani şi 4 ani, fără a putea fi însă mai mică decât durata pedepsei aplicate.

Se observă, astfel, că dispoziţiile art. 92 alin. (1) C. pen. au în vedere, în ceea ce priveşte modalitatea de determinare a termenului de supraveghere, o perioadă cuprinsă între 2 ani şi 4 ani care se raportează la cuantumul pedepsei aplicate, în întregul său, nereferindu-se, prin urmare, la pedeapsa rezultată în urma efectuării operaţiunii de computare a reţinerii, arestării preventive sau arestului la domiciliu, în acord cu dispoziţiile art. 72 alin. (1) C. pen. care prevăd că din durata închisorii pronunţate se scade perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate. În acelaşi sens, s-a pronunţat, în veghea reglementare, şi fostul Tribunal Suprem prin Decizia secţiei penale nr. 2516 din 12 iulie 1973, prin care s-a decis că timpul reţinerii şi arestării preventive nu se scade din durata termenului de încercare deoarece art. 82 şi art. 862 C. pen. (1969) folosesc expresia "pedeapsa aplicată", iar art. 88 se referă la "pedeapsa închisorii pronunţate".

Deopotrivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 1356 din 13 martie 2002, pronunţată tot sub imperiul vechii reglementări, a stabilit că durata reţinerii şi a arestării preventive nu se scade din durata suspendării executării pedepsei, termenul de încercare calculându-se potrivit art. 82, respectiv art. 862, sau art. 110 C. pen. (1969) în cazul minorului, şi că acel timp se scade din durata pedepsei închisorii numai în cazul în care se revocă suspendarea executării.

Deciziile anterior menţionate îşi găsesc în continuare aplicarea, în condiţiile în care, în esenţă, cele două reglementări succesive (C. pen. din 1969 şi Legea nr. 286/2009 privind C. pen.) conţin prevederi similare în ceea ce priveşte computarea/deducerea din pedeapsa închisorii a perioadelor în care persoana condamnată s-a aflat, în cursul procesului penal, sub puterea unei măsuri preventive privative de libertate. De altfel, atunci când legiuitorul a dorit să reducă termenul de încercare/supraveghere a făcut-o în mod expres, aşa cum s-a întâmplat în vechea reglementare, art. 120 alin. (2) C. pen. (1969), în care s-a stipulat că "graţierea are efecte şi asupra pedepselor a căror executare este suspendată condiţionat", caz în care partea din termenul de încercare care reprezintă durata pedepsei pronunţată de instanţă se reducea în mod corespunzător. Or, o asemenea manifestare de voinţă a legiuitorului nu se regăseşte în actuala codificare în ceea ce priveşte posibilitatea reducerii termenului de supraveghere.

În aceste condiţii, se constată că, în mod corect, instanţa de fond a apreciat că durata reţinerii de 24 de ore din 29 ianuarie 2014, a arestării preventive de la 30 ianuarie 2014 la 9 mai 2014, inclusiv, precum şi a arestului la domiciliu de la 10 mai 2014 la 16 iunie 2015, nu pot fi scăzute din termenul de supraveghere stabilit pentru condamnatul A. în condiţiile art. 92 alin. (1) C. pen., aceste perioade urmând a fi scăzute din pedeapsă doar în situaţia revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, potrivit art. 96 C. pen., când sancţiunea închisorii stabilită prin hotărârea de condamnare trebuie executată efectiv.

Deopotrivă, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte arată că nu pot fi deduse din durata pedepsei pronunţată zilele câştigate ca executate pentru munca prestată în timpul arestării preventive la locul de detenţie, deoarece acestea se iau în considerare doar la calcularea datei când condamnatul poate fi liberat condiţionat, conform art. 100 alin. (3) C. pen., aceeaşi fiind situaţia şi în ceea ce priveşte zilele acordate în condiţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013, pentru încarcerarea în condiţii de detenţie necorespunzătoare.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 96 şi art. 97 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 254/2013, potrivit cărora de partea din durata pedepsei care este considerată ca executată (aşa cum sunt atât cele 5,5 zile rezultate în urma prestării unei munci la locul de detenţie, cât şi cele 20 zile ce ar putea fi acordate conform art. 551 din Legea nr. 254/2013), se ţine seama doar în vederea acordării liberării condiţionate.

În acest context, nu pot fi valorificate susţinerile apărării contestatorului A. în sensul solicitat, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată (cauza Ciobanu contra României şi Italiei) şi deciziile menţionate în argumentare (Deciziile nr. 1 din 17 ianuarie 2011 şi nr. 22 din 12 octombrie 2009 pronunţate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Deciziile nr. 536/2016 şi nr. 730/2016 ale Curţii Constituţionale) nu vizează situaţia din speţa de faţă (respectiv reducerea termenului de supraveghere stabilit conform art. 92 alin. (1) C. pen.), ci fie deducerea din pedeapsa efectiv executată a arestului la domiciliu executat în străinătate, fie liberarea condiţionată, fie condiţiile de accedere la o funcţie publică, aspecte care nu formează obiectul cauzei.

În plus, această jurisprudenţă nu poate fi considerată incidentă şi raportat la dispoziţiile art. 2 C. pen., care statuează la nivel de principiu legalitatea sancţiunilor de drept penal, ceea ce înseamnă că, în materie penală, aplicarea legii nu se poate face prin analogie, cu atât mai mult cu cât, aşa cum însăşi apărarea a arătat, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei reprezintă un mijloc de individualizare a executării pedepsei şi funcţionează ca o măsură judiciară (substitutiv de pedeapsă) de a cărei respectare depinde stingerea executării.

Pentru considerentele mai sus expuse, Înalta Curte constată legală şi temeinică hotărârea penală atacată, motiv pentru care, în conformitate cu dispoziţiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 15 din 1 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., faţă de culpa procesuală, va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, iar, în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 35 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 15 din 1 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 35 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 aprilie 2018.

Procesat de GGC - MM