Typicity of negligent homicide for violating general traffic safety duties versus specific overtaking prohibitions

Deliberând asupra recursului în casaţie, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 190 din 8 noiembrie 2017 pronunţată în Dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Şimleu Silvaniei, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen.

A fost respinsă cererea Parchetului de schimbare a încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului din ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen. în ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (1) C. pen.

Au fost respinse cererile formulate de către părţile civile B., Serviciul de Ambulanţă Sălaj şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Sălaj.

S-a constatat că persoana vătămată C. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că inculpatul A., posesor al permisului de conducere valabil pentru categoriile A, B, C, BE, CE de autovehicule, conducea, în data de 14.10.2014, în jurul orei 21:15, autoturismul marca "D." cu nr. de înmatriculare x, aparţinând S.C. "E." S.R.L. pe raza localităţii Boghiş, respectiv pe DJ 191 D, pe sensul de mers spre Valcău de Jos. Ajuns în dreptul imobilului cu nr. x, la km 6+750, inculpatul s-a angajat într-o manevră de depăşire a autoturismului care rula în faţa lui, cu nr. de înmatriculare x, condus de martora F., şi în timpul acestei manevre a accidentat partea vătămată G. care se deplasa în calitate de pieton pe partea stângă a drumului în acelaşi sens de mers ca şi autoturismul condus de inculpat.

În urma impactului cu partea vătămată G., acesta a fost preluat pe capota maşinii conduse de inculpat, apoi pe parbriz, după care a căzut în şanţul de la marginea din stânga a drumului.

La faţa locului au sosit două echipaje, SMURD şi Ambulanţa, care au resuscitat partea vătămată. Din cauza leziunilor grave, partea vătămată G. a fost transportat cu ambulanţa la Spitalul Orăşenesc Şimleu Silvaniei, apoi la Spitalul Judeţean de Urgenţă Zalău, unde, în dimineaţa zilei de 15.10.2014, în jurul orelor 01:45, a decedat.

Din Raportul de expertiză medico-legală nr. x din 16.10.2014 al Serviciului Judeţean de Medicină Legală Zalău-Sălaj, a rezultat că moartea părţii vătămate G. a fost violentă şi s-a datorat hemoragiei, contuziei şi dilacerării meningo-cerebrale. Leziunile s-au putut produce în cadrul unui accident rutier în condiţiile stabilite de anchetă.

Inculpatul a fost testat cu aparatul etilotest marca "Drager" seria x, rezultatul fiind 0,00 ml/L.

În continuare, în sentinţă, au fost prezentate declaraţiile inculpatului A. şi ale martorilor F., H. şi I., precum şi concluziile raportului de expertiză tehnică auto judiciară întocmit de expertul desemnat J.

Prima instanţă a constatat că organul de urmărire penală a apreciat că, inculpatul, prin fapta de a angaja autovehiculul condus în depăşire, având drept consecinţă decesul persoanei vătămate, a încălcat normele rutiere prevăzute de dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Astfel, potrivit art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private.

Conform art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, vehiculele, atunci când circulă pe drumurile publice, trebuie conduse pe partea dreaptă a drumului public în sensul de circulaţie, cât mai aproape de marginea părţii carosabile, cu respectarea semnificaţiei semnalizării rutiere şi a regulilor de circulaţie.

Instanţa de fond a reţinut că aceste două articole din Codul rutier sunt de interpretare şi recomandare generală, stabilind un cadru general în care subiectul să uzeze de anumite drepturi, ori stabilesc anumite drepturi, interese, capacităţi şi competenţe. Prin urmare, a constatat că, în speţă, trebuie analizate prevederile legale referitoare la "depăşire" respectiv:

- prevederile art. 45 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 195/2002, conform cărora "conducătorul vehiculului care se angajează în depăşire trebuie să se asigure că vehiculul care circulă în faţa sau în spatele lui nu a iniţiat o asemenea manevră. Atunci când prin manevra de depăşire se trece peste axa care separă sensurile de circulaţie, conducătorii de vehicule trebuie să se asigure că din sens opus nu se apropie un vehicul şi că dispun de spaţiu suficient pentru a reintra pe banda iniţială, unde au obligaţia să revină după efectuarea manevrei de depăşire"

- prevederile art. 120 din R.A.O.U.G. nr. 195/2002, conform cărora "Se interzice depăşirea vehiculelor:

a) în intersecţii cu circulaţia nedirijată;

b) în apropierea vârfurilor de rampă, când vizibilitatea este redusă sub 50 m;

c) în curbe şi în orice alte locuri unde vizibilitatea este redusă sub 50 m;

d) pe pasaje denivelate, pe poduri, sub poduri şi în tuneluri. Prin excepţie, pot fi depăşite în aceste locuri vehiculele cu tracţiune animală, motocicletele fără ataş, mopedele şi bicicletele, dacă vizibilitatea asupra drumului este asigurată pe o distanţă mai mare de 20 m, iar lăţimea drumului este de cel puţin 7 m;

e) pe trecerile pentru pietoni semnalizate prin indicatoare şi marcaje;

f) pe trecerile la nivel cu calea ferată curentă şi la mai puţin de 50 m înainte de acestea;

g) în dreptul staţiei pentru tramvai, atunci când acesta este oprit, iar staţia nu este prevăzută cu refugiu pentru pietoni;

h) în zona de acţiune a indicatorului Depăşirea interzisă;

i) când pentru efectuarea manevrei se încalcă marcajul continuu, simplu sau dublu, care desparte sensurile de mers, iar autovehiculul circulă, chiar şi parţial, pe sensul opus, ori se încalcă marcajul care delimitează spaţiul de interzicere;

j) când din sens opus se apropie un alt vehicul, iar conducătorul acestuia este obligat să efectueze manevre de evitare a coliziunii;

k) pe sectorul de drum unde s-a format o coloană de vehicule în aşteptare, dacă prin aceasta se intră pe sensul opus de circulaţie.

(2) Se interzice depăşirea coloanei oficiale."

Examinând dispoziţiile anterior menţionate, instanţa de fond a reţinut că, din probele administrate nu rezultă că inculpatul, în calitate de conducător auto, ar fi încălcat vreuna din prevederile legale referitoare la efectuarea manevrei de depăşire.

Referitor la obligaţiile victimei în calitate de pieton, instanţa a avut în vedere prevederile art. 1 şi art. 166 din R.A.O.U.G. nr. 195/2002 şi anume:

- participanţii la trafic sunt obligaţi să respecte regulile de circulaţie şi semnificaţia mijloacelor de semnalizare rutieră, precum şi celelalte dispoziţii din prezentul regulament.

- pe timp de noapte, pietonul sau persoana asimilată acestuia, care circulă pe partea carosabilă a drumului, care nu este prevăzut cu trotuar sau acostamente, trebuie să aibă aplicate pe îmbrăcăminte accesorii fluorescent-reflectorizante sau să poarte o sursă de lumină, vizibilă din ambele sensuri.

De asemenea, conform art. 72 din O.U.G. nr. 195/2002: 1) Pietonii sunt obligaţi să se deplaseze numai pe trotuar, iar în lipsa acestuia, pe acostamentul din partea stângă a drumului, în direcţia lor de mers. Când şi acostamentul lipseşte, pietonii sunt obligaţi să circule cât mai aproape de marginea din partea stângă a părţii carosabile, în direcţia lor de mers. (2) Pietonii au prioritate de trecere faţă de conducătorii de vehicule numai atunci când sunt angajaţi în traversarea drumurilor publice prin locuri special amenajate, marcate şi semnalizate corespunzător, ori la culoarea verde a semaforului destinat pietonilor. (3) Traversarea drumului public de către pietoni se face perpendicular pe axa acestuia, numai prin locurile special amenajate şi semnalizate corespunzător, iar în lipsa acestora, în localităţi, pe la colţul străzii, numai după ce s-au asigurat că o pot face fără pericol pentru ei şi pentru ceilalţi participanţi la trafic. (4) Pietonii surprinşi şi accidentaţi ca urmare a traversării prin locuri nepermise, la culoarea roşie a semaforului destinat acestora, sau a nerespectării altor obligaţii stabilite de normele rutiere, poartă întreaga răspundere a accidentării lor, în condiţiile în care conducătorul vehiculului respectiv a respectat prevederile legale privind circulaţia prin acel sector.

În continuare, în sentinţa instanţei de fond s-a reţinut că, deşi din cuprinsul Raportului de expertiză medico-legală nr. x din 16.10.2014 al Serviciului Judeţean de Medicină Legală Zalău - Sălaj rezultă că victima G. avea o alcoolemie de 1,95 g‰, organul de urmărire penală nu a făcut nicio menţiune în rechizitoriu cu privire la alcoolemia victimei. De asemenea, s-a subliniat că şi martorul H. a menţionat că, în jurul orelor 21:00, l-a văzut pe G. clătinându-se, părând a fi sub influenţa băuturilor alcoolice.

Astfel, instanţa de fond a constatat că, din fişa medicală nr. x UPU-SMURD Spitalul Judeţeana de Urgenţă Zalău, rezultă că victima G. a fost adusă de ambulanţa la ora 00:22 de la CPU Şimleu-Silvaniei, în urma unui accident rutier, în stare generala alterată, în comă, iar în urma examenului toxicologic, efectuat, în mod evident, ulterior orei 00:22, deci la mai mult de trei ore de la momentul producerii accidentului, victima avea o alcoolemie de 1,95 g‰.

Totodată, s-a reţinut că, potrivit Hotărârii nr. 2/18.09.2015 emisă de Consiliul Superior de Medicină Legală - Institutul Naţional de Medicină Legală "M. Minovici" Bucureşti, în situaţia în care, cu certă motivaţie medicală, a fost prelevată numai o singură mostră de sânge, pornindu-se de la premisa rezonabilă că alcoolul se află în faza de eliminare la momentul prelevării mostrei biologice de sânge, luându-se în calcul o rată de scădere a alcoolemiei cu 0,15 g%, cu limitele cuprinse între 0,12 - 0,20 g%, sub rezerva cunoaşterii ratei individuale de metabolizare a alcoolului în organismul persoanei respective, se va efectua expertiza medico-legală vizând estimarea retroactivă, valoarea alcoolemiei astfel obţinute neputând fi mai mică decât cea a alcoolemiei stabilite prin analiza toxicologică.

Având în vedere acest element, instanţa de fond a constatat că alcoolemia victimei la momentul producerii accidentului era de cel puţin 2,5 g‰, or în aceste circumstanţe, victima nu putea să aibă un comportament conform cu normele legale, ci, în mod cert, aceasta şi-a pus în pericol viaţa, deoarece în condiţiile unei vizibilităţi reduse (victima era îmbrăcată în haine de culoare închisă), este imposibil pentru un conducător auto să prevadă comportamentul unei persoane aflate într-o avansată stare de ebrietate.

De asemenea, s-a reţinut că, din concluziile Raportului de expertiză criminalistică nr. 140/20.09.2017, întocmit de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Cluj rezultă următoarele:

- viteza probabilă a autoturismului D., din momentul impactului, a fost de 55 km/h; în lipsa urmelor de frânare sau a cunoaşterii regimului de deplasare al autovehiculului în faza anterioară coliziunii nu se poate determina viteza iniţială de deplasare a autoturismului D. (din momentul declanşării stării de pericol iminent);

- în planul longitudinal al drumului, impactul a avut loc la o distanţă de cca 14,2 m anterior punctului de reper, distanţa măsurată pe direcţia Valcău de Jos - Boghiş;

- în planul transversal al drumului, impactul a avut loc pe banda de deplasare Valcău de Jos - Boghiş, la o distanţă de cca 0,65 m faţă de limita parţii carosabile aferente acestei benzi de deplasare;

- din dispunerea leziunilor victimei expertul a conchis, cu probabilitate, că în momentul impactului, victima se afla cu faţa îndreptată înspre autoturismul D., care se deplasa în sensul de mers Boghiş - Valcău de Jos, fără a se putea preciza însă dacă numitul G. se afla în mişcare sau în repaus.

- în condiţiile date, inculpatul A. nu putea evita producerea accidentului;

- inculpatul A. putea preveni producerea evenimentului rutier dacă, înainte de a se angaja în depăşire, s-ar fi asigurat că poziţia şi modul de deplasare al celorlalţi participanţi la trafic permit efectuarea acestei manevre în condiţii de siguranţă;

- victima G., aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, putea preveni producerea accidentului dacă nu s-ar fi deplasat pe partea carosabilă, în condiţiile existenţei, la marginea acesteia, a unui trotuar.

- accidentul s-a produs atât din cauza deplasării numitului G., pe partea carosabilă a drumului public, în condiţiile existenţei, la marginea acestuia, a unui trotuar, cât şi din cauza angajării în depăşire a numitului A. cu o viteză neadaptată condiţiilor de drum şi fără a se asigura că această manevră nu reprezintă un pericol pentru participanţii la trafic.

În continuare, analizând fotografiile comparative privind viteza de impact, fig. 6 - 13 de la dosar, instanţa a constatat că deformările produse în caroseria autoturismului condus de către inculpat sunt mai asemănătoare cu cele din figura 9 din raportul de expertiză, nicidecum cu cele din figura 11 reţinute de expert, deoarece:

- autoturismul din figura 11 prezintă avarii pe mijlocul capotei, spre deosebire de autoturismul condus de către inculpat, care are avarii pe partea stângă, parte pe care a fost lovită şi victima;

- urma de impact de pe parbrizul autoturismului condus de inculpat seamănă mai mult cu cea de pe autoturismul din fig. 9, celelalte urme de impact de pe parbrize din fig. 10 - 13 fiind mult mai mari.

Aşadar, întrucât există dubii cu privire la viteza cu are a circulat autoturismul condus de către inculpat, instanţa a considerat că aceasta trebuie interpretată în favoarea inculpatului şi astfel, a reţinut că, probabil, viteza cu care a circulat autovehiculul condus de inculpat, prin comparaţie cu autoturismul din fig. 9, a fost de 46 - 47 km/h.

Referitor la vizibilitatea victimei, instanţa a constatat că, potrivit celor susţinute de expert, inculpatul nu a observat victima pentru că nu a existat nicio urmă de frânare, fiind posibil ca victimă, în principiu, să fi circulat pe acostament, însă din cauza mersului dezechilibrat ca urmare a stării avansate de ebrietate în care se afla, să fi ajuns pe carosabil, motiv pentru care se poate reţine că starea de pericol, care a condus în final la decesul victimei, a fost declanşată de comportamentul acesteia.

Prin urmare, instanţa de fond a reţinut că, din probele administrate în cauză, rezultă că doar culpa exclusivă a victimei este dovedită în producerea accidentului rutier, aceasta încălcând prevederile art. 72 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, întrucât:

- victima se afla în stare avansată de ebrietate,

- victima circula pe carosabil,

- victima nu avea aplicate pe îmbrăcăminte accesorii fluorescent-reflectorizante, nu purta o sursă de lumină, vizibilă din ambele sensuri,

- victima era îmbrăcată în articole vestimentare de culoare închisă (maro).

Faţă de considerentele sus-menţionate, având în vedere că inculpatul nu putea să evite impactul cu victima în timpul manevrei de depăşire, din cauza comportamentului acesteia, instanţa de fond a constatat lipsa vinovăţiei inculpatului, sens în care, a dispus achitarea acestuia.

În ceea ce priveşte latura civilă, având în vedere că achitarea inculpatului s-a dispus pentru lipsa de vinovăţie, instanţa de fond a respins cererile formulate de către părţile civile B., Serviciul de Ambulanţă Sălaj şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Sălaj, apreciind că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în sarcina inculpatului.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Şimleu Silvaniei şi partea civilă B.

Prin Decizia nr. 367/A din 12 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Şimleu Silvaniei şi partea civilă B. (cu domiciliul procesual ales la cabinet avocat K. - Şimleu Silvaniei, str. x, jud. Sălaj) împotriva Sentinţei penale nr. 190 din 08 noiembrie 2017 a Judecătoriei Şimleu Silvaniei, care a fost desfiinţată în întregime şi, pronunţând o nouă hotărâre:

A fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (2) C. pen. şi art. 76 C. pen.

În baza art. 91 - 92 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, pe durata termenului de supraveghere de 3 ani.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Sălaj la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunţe în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere, condamnatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 zile, la Primăria comunei Valcău de Jos, jud. Sălaj sau Primăria oraşului Şimleu Silvaniei, jud. Sălaj.

S-a dispus ca supravegherea executării obligaţiilor şi măsurilor stabilite de instanţă să se facă de către Serviciul de Probaţiune Sălaj, căruia i se vor comunica datele prevăzute la art. 93 alin. (1) C. pen., mai sus menţionate.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. privind cazurile de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii (săvârşirea unei noi infracţiuni, nerespectarea cu rea credinţă a măsurilor de supraveghere sau neexecutarea obligaţiilor impuse de instanţă - pe parcursul termenului de supraveghere).

În baza art. 397 şi art. 25 C. proc. pen. s-au admis, în parte, acţiunile civile formulate de părţile civile B., Spitalul Judeţean de Urgenţă Zalău şi Serviciul de Ambulanţă Sălaj şi, în consecinţă, a fost obligată partea responsabilă civilmente S.C. L. S.A., prin lichidator M. să plătească:

- părţii civile B., despăgubiri civile, cu titlu de daune morale în sumă de 5000 euro - echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii;

- părţii civile Spitalul Judeţean de Urgenţă Zalău - suma de 530,26 RON cu dobânda legală de la data externării victimei G. - 15.10.2014 şi până la data plăţii efective;

- părţii civile Serviciul de Ambulanţă Sălaj - suma de 533,5 RON.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. să plătească 2000 RON, cheltuieli judiciare în favoarea statului, la fond.

Cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a constatat, în esenţă, că instanţa de fond a reţinut o stare de fapt corectă, însă a interpretat într-o manieră aparte probatoriul administrat şi dispoziţiile legale incidente în materie.

Astfel, instanţa de apel a reţinut, în acord cu judecătoria, că inculpatul A., în data de 14.10.2014, în jurul orelor 21:15, a condus pe drumul public DJ 191 D pe raza localităţii Bochiş spre Valcău de Jos. În dreptul imobilului cu nr. x s-a angajat în depăşirea autoturismului care rula în faţa sa cu număr de înmatriculare x condus de către martora F., iar în timpul acestei manevre a accidentat victima G. care se deplasa ca pieton pe partea stângă a drumului în acelaşi sens de mers ca şi autoturismul condus de inculpat. În urma acestui impact victima a fost preluată pe capota maşinii inculpatului, apoi pe parbriz, fiind apoi proiectată în şanţul din marginea stângă a drumului.

De asemenea, curtea de apel a observat că inculpatul A. nu a contestat esenţial această stare de fapt, ci a încercat să acrediteze ideea că victima s-a dezechilibrat în faţa autoturismului pe care îl conducea şi astfel nu a reuşit să evite impactul dintre partea stângă a maşinii şi corpul victimei. În acelaşi sens, inculpatul a mai arătat că a oprit maşina la o oarecare distanţă, însă nu a observat victima, a efectuat apoi o manevră de mers cu spatele şi abia atunci a văzut victima care era cu capul înspre drum şi picioarele în şanţ.

Curtea de apel a reţinut că susţinerile inculpatului potrivit cărora a oprit mai departe de locul accidentului şi apoi a mers cu spatele, sunt confirmate de martorul H. care era în apropierea locului unde s-a produs accidentul, respectiv pe podul din faţa casei cu nr. x din Boghiş. Acest martor a relatat că a observat victima care era ciurdarul satului clătinându-se şi părând a fi sub influenţa băuturilor alcoolice, a auzit o bufnitură, iar, apoi, l-a observat pe inculpat care mergea cu spatele căutând o persoană pe care o lovise cu maşina. De asemenea, a susţinut că l-a ajutat pe inculpat să găsească această persoană care se afla în şanţ, pe lungimea acestuia şi că l-a ajutat pe inculpat să scoată victima din şanţ. Totodată, martorul a relatat că trotuarul era finalizat doar până în dreptul imobilului cu nr. x.

În continuare, instanţa de apel a constatat că poziţia victimei în şanţ reiese şi din declaraţia martorului I. care a şi văzut cum inculpatul şi martorul H. au scos victima din şanţ şi au poziţionat-o cu picioarele în şanţ şi capul spre drum.

De asemenea, s-a subliniat că martora F., conducătoarea autoturismului depăşit de inculpat, nu a observat victima deplasându-se pe marginea drumului şi a constatat că iluminatul public funcţiona.

Aşadar, Curtea de Apel Cluj a reţinut că, din probele administrate în cauză, rezultă cu certitudine următoarele aspecte:

- în seara de 14.10.2014 iluminatul public pe raza localităţii Boghiş funcţiona;

- victima se deplasa pe marginea drumului public în acelaşi sens de mers ca şi maşina inculpatului;

- victima avea un mers specific persoanelor aflate sub influenţa băuturilor alcoolice. La 3 ore de la producerea evenimentului rutier alcoolemia acesteia era de 1,95 g/l;

- victima era îmbrăcată cu haine de culoare închisă;

- victima nu s-a dezechilibrat anterior impactului cu autoturismul inculpatului - aspect ce rezultă din avariile prezentate de maşină;

- după impact victima a fost mutată din şanţul în care căzuse de către inculpat şi martorul H.;

- în dreptul imobilului cu nr. x nu exista trotuar, contrar celor susţinute prin adresa emisă de Primărie, însă conform celor reţinute în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, fila x şi schiţa aferentă;

- inculpatul a efectuat manevra de depăşire fără a-şi lua toate măsurile necesare pentru a putea să o desfăşoare în condiţii de siguranţă pentru toţi participanţii la trafic.

În continuare, s-a observat că, în prezenta cauză au fost efectuate două lucrări tehnice de specialitate, respectiv expertize.

În prima dintre acestea, întocmită de către expert J. în faza de urmărire penală s-a concluzionat că victima, circulând în direcţia în care circulă autoturismul, a fost lovită în partea posterioară a membrului inferior stâng - care probabil era membrul de sprijin - de partea frontală a autoturismului.

Astfel, în situaţia în care, în momentul impactului, victima s-ar fi dezechilibrat, autoturismul ar fi trebuit să prezinte deformaţii perpendiculare pe direcţia sa de deplasare şi nu pe direcţia longitudinală a acestuia.

De asemenea, s-a apreciat că nu se confirmă, din punct de vedere tehnic, nici ipoteza în care, în momentul impactului, victima ar fi circulat pe o direcţie perpendiculară pe direcţia de deplasare a autoturismului, deoarece în acest caz victima trebuia să prezinte cel puţin fracturi la nivelul membrului inferior drept, respectiv fractură de tibie şi peroneu.

Mai mult, s-a observat că, din procesul-verbal de cercetare la faţa locului întocmit de organele de poliţie rutieră rezultă că pe carosabil nu au fost identificate urme de frânare provenite de la autoturismul implicat în accident.

Aşadar, s-a subliniat că spaţiul pe care a fost acţionat sistemul de frânare nu este cunoscut şi, în consecinţă, viteza cu care circula autoturismul înainte de apariţia stării de pericol nu se poate determina prin calcul din lipsa elementelor necesare. În acest sens, s-a mai arătat că, din probele testimoniale existente la dosarul cauzei, respectiv declaraţia conducătorului autoturismului implicat în accident, rezultă că, după impactul cu victima, a oprit autoturismul, după care, pentru a vedea ce s-a întâmplat, a manevrat autoturismul cu spatele, situaţie în care, în cadrul expertizei, nu se poate stabili din calcul, spaţiul parcurs de autovehiculul în stare frânată din momentul impactului cu victima şi până la oprire.

Prin urmare, s-a constatat că nu se poate determina, prin calcul, viteza autoturismului implicat în accident în momentul impactului cu victima.

În continuare, comparând leziunile victimei şi avariile autoturismului, rezultate din probele existente la dosarul cauzei, s-a menţionat că poziţia victimei faţă de autoturism în momentul impactului nu putea să fie decât cea verticală, deoarece pe corpul victimei, în Raportul de constatare medico-legală, nu au fost identificate urme specifice de comprimare prin călcare.

Aşadar, în condiţiile în care s-a produs accidentul viteza maximă la care acesta putea fi evitat de către conducătorul auto prin frânare, era de circa 46 km/h.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că accidentul putea fi evitat de către conducătorul auto prin frânare, dacă acesta circula cu o viteză mai mică de 46 km/h.

În continuare, s-a observat că, în Secţiunea a III-a din O.U.G. nr. 195/2002, privind circulaţia pe drumurile publice, la capitolul Reguli pentru alţi participanţi la trafic, art. 72 alin. (1) prevede: pietonii sunt obligaţi să se deplaseze numai pe trotuar, iar în lipsa acestuia, pe acostamentul din partea stângă a drumului în direcţia lor de mers. Când şi acostamentul lipseşte, pietonii sunt obligaţi să circule cât mai aproape de marginea din partea stângă a părţii carosabile în direcţia lor de mers.

Având în vedere cele de mai sus, şi coroborat cu faptul că victima G., în momentul impactului, circula pe partea carosabilă, instanţa de apel a apreciat că accidentul putea fi evitat şi de către aceasta dacă respecta prevederile Codului Rutier privind circulaţia pietonilor.

Examinând ceea ce-a doua expertiză (nr. 140/20 septembrie 2017 întocmită de către N. Cluj), curtea de apel a constatat că în aceasta s-au reţinut următoarele:

- viteza probabilă a autoturismului D., din momentul impactului, a fost de 55 km/h;

- numitul A. putea preveni producerea evenimentului rutier dacă, înainte de a se angaja în depăşire, s-ar fi asigurat că poziţia şi modul de deplasare al celorlalţi participanţi la trafic permit efectuarea acestei manevre în condiţii de siguranţă;

- numitul G., aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, putea preveni producerea accidentului dacă nu s-ar fi deplasat pe partea carosabilă;

- accidentul s-a produs atât din cauza deplasării numitului G. pe partea carosabilă a drumului public, cât şi din cauza angajării în depăşire a numitului A., cu o viteză neadaptată condiţiilor de drum şi fără a se asigura că această manevră nu prezintă un pericol pentru participanţii la trafic.

În aceste condiţii, s-a apreciat este lipsită de relevanţă penală viteza deplasării autovehiculului condus de inculpat în momentul impactului.

În continuare, instanţa de apel a reţinut că inculpatului A. i se impută nerespectarea dispoziţiilor legale ce reglementează condiţiile în care poate fi efectuată manevra de depăşire, respectiv prevederile art. 35 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

De asemenea, curtea de apel a apreciat că este cel puţin superficială modalitatea în care instanţa fondului a stabilit viteza de deplasare a autoturismului condus de inculpat la momentul impactului, comparând doar fotografiile din cuprinsul raportului de expertiză întocmit de N. şi alegând să ignore celelalte argumente ştiinţifice care au stat la baza emiterii concluziilor.

În acest sens, s-a subliniat că, existenţa unor eventuale dubii cu privire la viteza autoturismului condus de inculpat - ceea ce nu este cazul - nu echivalează cu înlăturarea culpei inculpatului în producerea evenimentului rutier.

Astfel, instanţa de apel a constatat că se poate vorbi despre inexistenţa culpei doar în situaţia reglementată de art. 13 C. pen., respectiv dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege, respectiv de art. 19 - 22 C. pen., sau vreuna dintre cauzele de neimputabilitate reglementate în art. 24 - 31 C. pen.

În hotărârea atacată s-a reţinut, în continuare, că fapta inculpatului A. a fost comisă din culpă cu prevedere prevăzută de art. 16 alin. (4) C. pen., conform căruia o faptă este săvârşită din culpa cu prevedere când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă socotind fără temei că nu se va produce.

De asemenea, s-a arătat că, pentru existenţa culpei cu prevedere trebuie să fie întrunite două condiţii:

- făptuitorul să fi prevăzut posibilitatea survenirii unui rezultat periculos ca urmare a activităţii desfăşurate, rezultat pe care să nu îl fi acceptat;

- făptuitorul să fi socotit fără temei că rezultatul nu se va produce.

Totodată, s-a subliniat că, specific culpei cu previziune este faptul că autorul se bazează pe anumite împrejurări reale, obiective, apreciate de acestea ca fiind suficiente pentru ca rezultatul să nu se producă, chiar dacă la o analiză obiectivă ele se dovedesc insuficiente.

Astfel, s-a reţinut că, în situaţia concretă dedusă judecăţii, inculpatul s-a bazat pe calităţile sale de conducător auto, pe cunoaşterea zonei respective pe care circula în mod regulat şi pe faptul că nu conducea cu viteză prea mare, aprecieri care, însă, s-au dovedit eronate.

Deopotrivă, s-a constatată că, în speţă, nu au fost identificate cauze de neimputabilitate sau justificative.

Raportat la considerentele expuse, instanţa de apel a apreciat că, din coroborarea judicioasă a întregului material probator administrat în cursul procesului penal, reiese starea de fapt descrisă anterior, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.

Pentru aceste considerente s-a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 1 an şi 4 luni închisoare a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere pe durata unui termen de 3 ani.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului au fost avute în vedere criteriile generale de individualizare a pedepselor, circumstanţele concrete de comitere a faptei, culpa concurentă a victimei care, deplasându-se pe partea carosabilă, în avansată stare de ebrietate şi îmbrăcat necorespunzător, a încălcat prevederile art. 166 din Regulamentul de aplicare al O.U.G. nr. 195/2002, urmarea produsă, conduita procesuală a inculpatului care nu şi-a asumat niciun moment responsabilitatea acţiunilor sale, lipsa antecedentelor penale.

De asemenea, constatând că sunt întrunite toate cerinţele art. 91 C. pen. şi apreciind că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea efectivă a acesteia, s-a dispus suspendarea sub supraveghere pe durata unui termen de 3 ani.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, s-a constatat că sunt îndeplinite toate cerinţele răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349, 1357, 1371 şi 1381 şi următoarele C. civ.

Astfel, conform acestor dispoziţii legale, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar cel ce cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să-l repare.

Or, în cauza dedusă judecăţii, s-a constatat că există o acţiune ilicită comisă cu vinovăţie de către inculpat, care a cauzat părţilor civile un prejudiciu material sau moral care nu a fost reparat până în acest moment.

De asemenea, după cum s-a precizat şi anterior, instanţa de apel a reţinut culpa concurentă a victimei în proporţie de 50%.

Raportat, aşadar, la acest grad de culpă şi având în vedere şi prevederile art. 1371 C. pen. au fost admise în parte acţiunile civile formulate de către Spitalul Judeţean de Urgenţă Zalău şi Serviciul de Ambulanţă Sălaj.

În cauză, s-a mai constituit parte civilă şi B., concubina victimei G., solicitând obligarea inculpatului la plata daunelor morale destinate să acopere suferinţa psihică cauzată de pierderea intempestivă a unei persoane dragi.

Curtea de apel a apreciat că decesul victimei cu care partea civilă B. a convieţuit o perioadă lungă de timp, fiind de notorietate relaţia lor, conform dispoziţiilor martorilor, şi sentimentele de afectivitate dintre cei doi, a fost de natură să-i provocate părţii civile B. o reală suferinţă şi o vădită stare de disconfort psihic care poate fi acoperită echitabil prin plata sumei de 5000 euro/echivalent în RON la data plăţii.

Totodată, partea responsabilă civilmente S.C. L. S.A. prin lichidator M. Bucureşti a fost obligată la plata despăgubirilor stabilite prin prezenta decizie.

Împotriva hotărârii curţii de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A., prin avocat ales O., la data de 15 mai 2018.

În cererea de recurs în casaţie, inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 pct. 7 C. proc. pen.

În esenţă, a susţinut că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Astfel, a arătat că dispoziţiile art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, care statuează că "participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private" sunt de recomandare. Or, spre deosebire de normele prohibitive, normele de recomandare sunt acele norme care, fără a obliga sau a interzice săvârşirea unei acţiuni, stabilesc un cadru general în care subiectul să uzeze de anumite drepturi, ori stabilesc anumite drepturi, interese, capacităţi şi competenţe.

De asemenea, a precizat că acest caracter de normă permisivă reiese cu claritate din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 99 - 102, respectiv art. 105 din O.U.G. nr. 195/2002 care reglementează contravenţiile, textul art. 35 alin. (1) neregăsindu-se printre situaţiile reglementate.

În opinia apărării, încălcarea unei atare dispoziţii nu este aptă să atragă nici măcar răspunderea contravenţională, neputând, în niciun caz, să aibă valenţe penale. Aceasta întrucât, din perspectiva principiului ultima ratio în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală, ori o astfel de situaţie nu se justifică în speţă.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, potrivit căruia "vehiculele şi animalele, atunci când circulă pe drumurile publice pe care le este permis accesul, trebuie conduse pe partea din dreapta a drumului public, în sensul de circulaţie, cât mai aproape de marginea părţii carosabile, cu respectarea semnificaţiei semnalizării rutiere şi a regulilor de circulaţie", apărarea a susţinut că această normă are caracter general. Astfel, s-a subliniat că, în niciun moment, procurorul de caz nu a invocat că inculpatul s-ar fi angajat într-o depăşire neregulamentară. Prin urmare, în opinia apărării, în aceste condiţii, apare ca fiind evident faptul că, odată iniţiată manevra de depăşire, permisă de altfel pe acel sector de drum, autoturismul condus de către inculpatul A. nu avea cum să rămână pe partea dreaptă a drumului public, cât mai aproape de marginea părţii carosabile.

În continuare, apărarea a subliniat că instanţa nu a fost învestită cu o faptă de ucidere din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii sau pentru efectuarea unei anumite activităţi, prin raportare la dispoziţiile art. 118 din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 referitoare la manevra de depăşire. Astfel, apărarea a precizat că, prin actul de sesizare, inculpatului A. i se impută exclusiv încălcarea normelor rutiere prevăzute de dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002. În acest context, apărarea a apreciat că extinderea acuzaţiei în raport de o altă stare de fapt şi de drept, abia în calea de atac, reprezintă o depăşire a limitelor şi obiectului judecăţii. În acest sens, apărarea a susţinut că, în accepţiunea art. 371 C. proc. pen., prin fapta arătată în actul de sesizare nu se poate înţelege simpla referire la o anumită faptă menţionată în succesiunea activităţilor inculpatului, ci la descrierea acelei fapte într-un mod susceptibil de a produce efecte juridice, şi anume de a învesti instanţa, o atare condiţie neputând fi îndeplinită decât în cazul în care fapta arătată prin rechizitoriu este însoţită de precizarea încadrării ei juridice şi de dispoziţia de trimitere în judecată pentru acea faptă. În caz contrar, s-ar putea ajunge la efectuarea urmăririi penale cu asigurarea garanţiilor procesuale înscrise în lege pentru o faptă, pentru ca, în final, să se ceară condamnarea pentru altă faptă, fără a se parcurge etapele obligatorii, cu garanţiile menite să asigure aflarea adevărului şi dreptul la apărare al celui acuzat, ceea ce ar fi contrar principiilor de bază ale dreptului procesual penal, precum şi obligaţiei prevăzute de art. 5 parag. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, apărarea a susţinut că prima ipoteză prevăzută de art. 118 alin. (1) lit. a) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, referitor la manevra de depăşire, vizează situaţia în care conducătorul auto nu s-a asigurat suficient, astfel încât să poată depăşi fără a pune în pericol sau fără a stânjeni circulaţia din sens opus. Situaţia din speţă este, în opinia apărării, total diferită, victima fiind accidentată în timp ce se deplasa în calitate de pieton pe partea stângă a drumului, în acelaşi sens de mers ca şi autoturismul condus de către inculpatul A.. Aşadar, apărarea a apreciat că instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că, din probaţiunea administrată în cauză nu rezultă că inculpatul ar fi încălcat vreuna din prevederile legale referitoare la efectuarea manevrei de depăşire, însă a identificat o serie de încălcări ale obligaţiilor pe care victima le avea în calitate de participant la trafic. În continuare, apărarea a invocat mijloacele de probă din care reies încălcări ale obligaţiilor de către victimă.

Totodată, apărarea a susţinut că nici cea de-a doua ipoteză prevăzută art. 118 alin. (1) lit. b) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, nu este aplicabilă, întrucât accidentarea pietonului a intervenit în prima parte a manevrei de depăşire, pe partea stângă a drumului, şi nu la momentul la care inculpatul A. a reintrat pe banda sa de circulaţie.

Aşadar, apărarea a susţinut că, din mijloacele de probă administrate în cauză a reieşit că starea de pericol a fost declanşată de comportamentul victimei. În plus, s-a invocat opinia expertului, care, pornind de la lipsa urmelor de frânare, a apreciat că este posibil ca victima să fi circulat pe acostament, însă din cauza mersului dezechilibrat, consecinţă a stării avansate de ebrietate în care se afla, să fi ajuns intempestiv pe carosabil, în faţa autoturismului condus de către inculpatul A., făcând inevitabilă accidentarea acestuia.

Apărarea a mai arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere aceste argumente şi a reţinut că "inculpatul a efectuat manevra de depăşire fără a-şi lua toate măsurile necesare pentru a putea să o desfăşoare în condiţii de siguranţă pentru toţi participanţii la trafic" (pag. 13 din decizia Curţii de Apel Cluj), deşi această concluzie este contrazisă de toate mijloacele de probă administrate în cauză.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, apărarea a învederat că aspectele susţinute anterior referitor la depăşirea limitelor şi obiectului judecăţii îşi găsesc aplicabilitate şi prin raportare la acest text de lege, întrucât inculpatului A. nu i s-a reţinut încălcarea acestei dispoziţii legale prin actul de sesizare a instanţei.

De altfel, apărarea a subliniat că instanţa de fond, în mod corect a procedat la o analiză proprie a probaţiunii administrate în cauză, reţinând faptul că aceasta nu a condus, dincolo de orice îndoială rezonabilă, la concluzia că inculpatul A. ar fi circulat în localitate cu o viteză de peste 50 km/h (concluzie însuşită şi de către instanţa de apel).

De asemenea, apărarea a menţionat că, în ceea ce priveşte viteza iniţială de deplasare a autoturismului D. condus de către inculpatul A., expertul criminalist a arătat cu claritate, la pag. 9 din raportul de expertiză, că "în lipsa urmelor de frânare sau a cunoaşterii regimului de deplasare al autovehiculul în faza anterioară coliziunii nu se poate determina viteza iniţială de deplasare a autoturismului D. (din momentul declanşării stării de pericol iminent)".

Prin urmare, apărarea a concluzionat că nu există niciun argument juridic care să justifice reţinerea încălcării dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 441 C. proc. pen., apărarea a solicitat suspendarea executării hotărârii recurate până la judecarea recursului în casaţie, având în vedere caracterul nelegal al deciziei atacate, prin prisma faptului că infracţiunea pentru care a fost condamnat inculpatul nu este prevăzută de legea penală, precum şi pentru a se preveni orice lezare suplimentară a drepturilor şi libertăţilor inculpatului A.

Prin încheierea din 26 iunie 2018, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 367/A din 12 martie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2015 şi a trimis cauza completului C7, în vederea judecării recursului în casaţie.

Pentru a pronunţa această încheiere, Înalta Curte a reţinut că decizia recurată face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu această cale extraordinară de atac, fiind aşadar respectate dispoziţiile art. 434 - art. 436 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte cerinţele de formă, s-a constatat că recursul în casaţie este formulat în scris şi cuprinde numele şi prenumele părţii care exercită recursul în casaţie, domiciliul părţii, hotărârea care se atacă, indicarea cazului de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestuia, conform art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. şi semnătura persoanei care exercită recursul în casaţie.

Referitor la condiţia de formă prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a observat că, în cuprinsul cererii, a fost indicat temeiul de drept pe care se întemeiază calea de atac, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În esenţă, Înalta Curte a constatat că numai criticile privind lipsa de tipicitate a faptei, în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, se circumscriu cazului de casare invocat (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală).

În ceea ce priveşte solicitarea inculpatului de suspendare a executării hotărârii atacate, Înalta Curte a observat că dispoziţiile art. 441 C. proc. pen. prevăd posibilitatea instanţei care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completului care judecă recursul în casaţie să suspende executarea hotărârii. Potrivit textului de lege anterior menţionat, se poate suspenda executarea hotărârii, oportunitatea luării acestei măsuri fiind lăsată la aprecierea instanţei. Or, în cauză, s-a apreciat că, din actele şi lucrările dosarului nu rezultă că această măsură ar fi oportună în acest stadiu procesual (admisibilitatea în principiu a recursului în casaţie), când se analizează doar îndeplinirea formală a condiţiilor prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată recursul în casaţie este nefondat.

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se observă că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului." (Decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro)

De asemenea, s-a statuat că "dispoziţiile prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în nici un fel.

(...) verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 lit. b) şi care nu a fost preluată de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.) " (Decizia nr. 78/RC/2015 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

Totodată, s-a reţinut că acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv)" (Decizia nr. 442/RC/2017 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

Aşadar, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte poate analiza dacă fapta, astfel cum a fost reţinută prin decizia recurată corespunde tiparului de incriminare al infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A..

Analizând motivele invocate de inculpatul A., Înalta Curte constată că, în concret, criticile aduse hotărârii recurate nu se circumscriu, decât în parte, cazului de casare invocat, aspect subliniat, de altfel, şi în încheierea din 26 iunie 2018 prin care a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie.

Astfel, se observă că susţinerile recurentului prin care s-a contestat situaţia de fapt, precum şi cele privind latura subiectivă a infracţiunii (determinarea culpei inculpatului şi a persoanei vătămate în raport de mijloacele de probă administrate în cauză), nu pot fi circumscrise cazului de casare invocat, care permite verificarea hotărârii exclusiv în drept, din perspectiva concordanţei între starea de fapt reţinută de instanţele de fond şi de apel şi conţinutul normei de incriminare stabilit la încadrarea juridică. Aşadar, nu pot fi cenzurate, în această cale extraordinară de atac, starea de fapt reţinută prin sentinţa tribunalului şi menţinută prin decizia recurată ori concordanţa acesteia cu probele administrate, limitarea obiectului recursului în casaţie la situaţiile de drept strict prevăzute de lege excluzând rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.

De asemenea, se constată că nici criticile recurentului referitoare la încălcarea art. 371 C. proc. pen., privind limitele şi obiectul judecăţii, prin extinderea acuzaţiei în raport de o altă stare de fapt şi de drept, în calea de atac a apelului, nu se circumscriu cazului de casare invocat sau vreunui alt caz expres prevăzut de art. 438 C. proc. pen. În acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Decizia nr. 266/RC din 11 septembrie 2018 (www.x.ro) reţinându-se că susţinerile privind încălcarea prevederilor art. 371 C. proc. pen. nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile de casare limitativ enumerate în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Examinând, în continuare, criticile recurentului care se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv lipsa de tipicitate obiectivă a infracţiunii pentru care a fost condamnat (art. 192 alin. (2) C. pen.), întrucât dispoziţii legale care reglementează efectuarea unei anumite activităţi sunt generale sau de recomandare, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Astfel, în ceea ce priveşte activitatea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, Înalta Curte reţine că aceasta beneficiază de un amplu cadru legal: O.U.G. nr. 195/2002, C. pen. titlul VII, capitolul II - Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice.

O.U.G. nr. 195/2002 reglementează circulaţia pe drumurile publice a vehiculelor, pietonilor şi a celorlalte categorii de participanţi la trafic, drepturile, obligaţiile şi răspunderile care revin persoanelor fizice şi juridice, precum şi atribuţiile unor autorităţi ale administraţiei publice, instituţii şi organizaţii, dispoziţiile acestui act normativ având ca scop "asigurarea desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietăţii publice şi private, cât şi a mediului" (art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002).

Printre dispoziţiile acestui act normativ se regăsesc: art. 35 alin. (1) care statuează în mod expres că "Participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private", şi art. 41 alin. (1), potrivit căruia "Vehiculele şi animalele, atunci când circulă pe drumurile publice pe care le este permis accesul, trebuie conduse pe partea din dreapta a drumului public, în sensul de circulaţie, cât mai aproape de marginea părţii carosabile, cu respectarea semnificaţiei semnalizării rutiere şi a regulilor de circulaţie."

De asemenea, în C. pen. este prevăzută la art. 192 alin. (2) infracţiunea de ucidere din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi.

Referitor la această infracţiune, trebuie subliniat că legiuitorul a urmărit să determine la prudenţă, printre alţii, pe cei care desfăşoară anumite activităţi pentru care există dispoziţii legale sau măsuri de prevedere, tocmai în considerarea faptului că orice neatenţie în efectuarea acestora poate avea consecinţe grave, constând chiar în pierderea vieţii uneia sau a mai multor persoane.

Cu alte cuvinte, în ceea ce priveşte activitatea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, orice încălcare a disciplinei rutiere este, în principiu, susceptibilă să determine producerea acelor consecinţe negative de apariţia cărora legiuitorul condiţionează existenţa infracţiunii.

Prin urmare, desfăşurarea circulaţiei pe drumurile publice în condiţii de deplină securitate implică respectarea cu stricteţe de către toţi conducătorii de vehicule a tuturor obligaţiilor legale ce le revin în calitate de participanţi la traficul rutier.

În acest sens, în doctrină s-a reţinut că "principiul care guvernează răspunderea penală a conducătorilor de autovehicule în cazul nerespectării regulilor de circulaţie pe drumurile publice este că orice culpă, fie ea cât de neînsemnată, legitimează pedepsirea lor", iar "toate neregulile săvârşite de participanţii la trafic trebuie sancţionate în funcţie de gravitatea consecinţelor pe care le cauzează - sau la producerea cărora contribuie esenţial - şi nu potrivit concluziilor ce se desprind din interpretarea literală a dispoziţiilor legale încălcate. Numai în felul acesta sancţiunile aplicate pot avea eficienţa scontată, şi doar astfel finalitatea legii - asigurarea securităţii circulaţiei pe drumurile publice - poate fi atinsă." (P., Răspunderea penală şi civilă pentru încălcarea regulilor de circulaţie pe drumurile publice, Ed. Dacia, pag. 136 - 137).

Raportând aceste consideraţii teoretice la datele concrete ale cauzei, Înalta Curte observă că, prin Decizia penală nr. 367/A din 12 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (2) C. pen. şi art. 76 C. pen., reţinându-se, în esenţă, că, în data de 14 octombrie 2014, în jurul orelor 21:15 a condus un autoturism pe drumul public DJ 191 D, pe raza localităţii Bochiş spre Valcău de Jos, iar în dreptul imobilului nr. x s-a angajat în depăşirea autoturismului care rula în faţa sa, cu număr de înmatriculare x, condus de către martora F., în timpul acestei manevre accidentând victima G., care se deplasa ca pieton pe partea stângă a drumului în acelaşi sens de mers ca şi autoturismul condus de inculpat, aceasta decedând urmare a impactului.

De asemenea, în hotărârea atacată, instanţa de apel a reţinut, în fapt, următoarele:

"- în acea seară 14 octombrie 2014 iluminatul public pe raza localităţii Boghiş funcţiona.

- victima se deplasa pe marginea drumului public în acelaşi sens de mers ca şi maşina inculpatului;

- victima avea un mers specific persoanelor aflate sub influenţa băuturilor alcoolice. La 3 ore de la producerea evenimentului rutier alcoolemia acesteia era de 1,95 g/l;

- victima era îmbrăcată cu haine de culoare închisă;

- victima nu s-a dezechilibrat anterior impactului cu autoturismul inculpatului - aspect ce rezultă din avariile prezentate de maşină;

- după impact victima a fost mutată din şanţul în care căzuse de către inculpat şi martorul H.;

- în dreptul imobilului cu nr. x nu exista trotuar, contrar celor susţinute prin adresa emisă de Primărie însă conform celor reţinute în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, fila x şi schiţa aferentă;

- inculpatul a efectuat manevra de depăşire fără a-şi lua toate măsurile necesare pentru a putea să o desfăşoare în condiţii de siguranţă pentru toţi participanţii la trafic."

Deopotrivă, instanţa de apel a subliniat că "inculpatului A. i se impută nerespectarea dispoziţiilor legale ce reglementează condiţiile în care poate fi efectuată manevra de depăşire, respectiv prevederile art. 35 alin. (1) şi art. 41 alin. (1), ambele articole din O.U.G. nr. 195/2002."

Totodată, s-a constatat:

"- numitul A. putea preveni producerea evenimentului rutier dacă, înainte de a se angaja în depăşire, s-ar fi asigurat că poziţia şi modul de deplasare al celorlalţi participanţi la trafic permit efectuarea acestei manevre în condiţii de siguranţă;

- numitul G., aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, putea preveni producerea accidentului dacă nu s-ar fi deplasat pe partea carosabilă;

- accidentul s-a produs atât din cauza deplasării numitului G. pe partea carosabilă a drumului public cât şi datorită angajării în depăşire a numitului A., cu o viteză inadaptată condiţiilor de drum şi fără a se asigura că această manevră nu prezintă pericol pentru participanţii la trafic."

Aşadar, contrar celor susţinute de apărare, se constată că situaţia de fapt şi activitatea concretă stabilită în sarcina inculpatului A. prin decizia recurată, au corespondent în dispoziţiile legale ce reglementează circulaţia autovehiculelor pe drumurile publice şi care impun obligaţiile reţinute de instanţa de apel ca fiind încălcată de către acesta. Drept urmare, fapta reţinută în sarcina inculpatului întruneşte, din punct de vedere al laturii obiective, condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 192 alin. (2) C. pen.

În ceea ce priveşte aspectele invocate de recurent, respectiv că dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 sunt generale, de recomandare, iar încălcarea acestora nu poate atrage răspunderea penală a inculpatului pentru infracţiunea de ucidere din culpă, Înalta Curte constată că art. 192 alin. (2) C. pen. face referire la nerespectarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi.

Mai mult, aşa cum s-a menţionat anterior, desfăşurarea circulaţiei pe drumurile publice implică respectarea de către participanţii la traficul rutier a tuturor obligaţiilor legale ce le revin.

Or, efectuarea manevrei de depăşire în condiţii de siguranţă pentru toţi participanţii la trafic este supusă regulilor şi măsurilor de prevedere specifice pentru activitatea desfăşurată de conducătorul auto. Ca atare, acesta din urmă are obligaţia, expres prevăzută de lege şi reţinută, aşa cum s-a menţionat anterior, de curtea de apel, de a nu afecta fluenţa şi siguranţa circulaţiei şi de a nu pune în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor.

Prin urmare, în situaţia în care nerespectarea dispoziţiilor legale care reglementează circulaţia pe drumurile publice, obligatorii pentru toţi participanţii la traficul rutier, a contribuit la producerea unui accident care a avut ca urmare moartea unei persoane, fapta constituie infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.

Nu în ultimul rând, se constată că, în mare parte, criticile inculpatului tind să evidenţieze greşita apreciere a instanţei de apel, care, analizând incidenţa dispoziţiilor legale încălcate, a reţinut o culpă comună - pentru inculpat şi pentru victimă (în proporţie de 50%), spre deosebire de prima instanţă, care a considerat că accidentul a fost produs din culpa exclusivă a victimei.

Pe de o parte, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, examinarea recursului nu se poate face decât pe baza situaţiei de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţa de apel, pe de altă parte, obiectul recursului în casaţie este limitat prin disp. art. 438 alin. (1) pct. 7 cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., doar la examinarea elementelor de tipicitate obiectivă, instanţa de recurs neavând posibilitatea de a analiza vinovăţia, implicit, cerinţele legale de stabilire a culpei sau proporţia în care culpa accidentului revine inculpatului, aceste aspecte intrând în autoritate de lucru judecat.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 367/A din 12 martie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2015.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 65 RON, va rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 367/A din 12 martie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2015.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 65 RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 02 octombrie 2018.

Procesat de GGC - NN