Acquittal upheld: mother lacked criminal intent in child’s refusal of father’s visits

Deliberând asupra apelurilor penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 218 din 17 octombrie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 396 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. raportat la art. 83 C. pen. s-a stabilit pedeapsa de 2 luni închisoare în sarcina inculpatei A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. 379 alin. (2) C. pen.

În baza art. 83 alin. (1) C. pen., s-a amânat aplicarea pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere stabilit în condiţiile art. 84 C. pen., de 2 ani de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 85 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere, inculpata să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Olt, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 86 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c) - e) C. pen. să se comunice Serviciului de Probaţiune Olt.

În baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 88 C. pen.

În baza art. 397 C. proc. pen., a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă B.

A fost obligată inculpata A. la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de daune morale către partea civilă B.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligată inculpata la plata cheltuielilor judiciare efectuate de stat în cuantum de 300 RON (suma de 100 RON fiind aferentă fazei de urmărire penală).

În baza art. 276 alin. (1), (2) C. proc. pen., a fost admisă în parte cererea şi a fost obligată inculpata la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate de partea civilă, reprezentând onorariu parţial avocat ales.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a reţinut următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatei A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 379 alin. (2) C. pen.

În esenţă, procurorul a apreciat că faptele inculpatei A., persoană căreia, prin hotărâre judecătorească, i s-a încredinţat spre creştere şi educare minora C., a cărei locuinţă a fost stabilită la domiciliul său, de a împiedica în mod repetat - în perioadele 20.08 - 30.08.2016, 05.10.2016, 09.12 - 11.12.2016, 21.12 - 27.12.2016, 13.01 - 15.01.2017, 27.01 - 29.01.2017, 10.02 - 12.02.2017, 24.02 - 26.02.2017 şi 10.03 - 12.03.2017 - pe B., tatăl minorei, să aibă legături personale cu aceasta în condiţiile stabilite de instanţa de judecată realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului prevăzută de art. 379 alin. (2) C. pen.

Prin încheierea din 26 mai 2017 pronunţată în Dosarul nr. x/2017, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Craiova, în baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., a respins cererile şi excepţiile formulate de inculpata A., a constatat legalitatea sesizării instanţei cu Rechizitoriul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova privind pe inculpata A., a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi a dispus începerea judecăţii cauzei.

În esenţă, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că cererile şi excepţiile invocate de inculpata A. sunt nefondate.

Astfel, cu privire la actul de sesizare a instanţei de judecată, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 328 C. proc. pen., rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de art. 286 alin. (2) C. proc. pen., datele privitoare la persoana inculpatului, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute de art. 330, 331 C. proc. pen., dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare soluţionării cauzei. Rechizitoriul trebuie verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către prim-procurorul parchetului.

Judecătorul de cameră preliminară a reţinut că au fost respectate dispoziţiile anterior menţionate, rechizitoriul fiind verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi cuprinzând datele referitoare la fapte, încadrarea juridică, date cu privire la persoana inculpatei, la actele de urmărire penală efectuate, la probele administrate, la trimiterea în judecată şi cheltuielile judiciare.

Referitor la susţinerea inculpatei potrivit căreia faptele ar fi descrise doar generic, judecătorul de cameră preliminară a constatat că aceste apărări sunt netemeinice, actul de sesizare cuprinzând o amplă descriere a stării de fapt, ce se reflectă la secţiunea "În Drept", procurorul făcând o analiză detaliată a presupusei infracţiuni de care este acuzată inculpata.

Cu privire la susţinerea conform căreia ar exista neconcordanţe între perioada reţinută, adică începând cu luna decembrie 2016, şi faptele incriminate, lipsind perioada pentru care s-a început urmărirea penală, având la bază cererea persoanei vătămate din data de 14.11.2016, judecătorul de cameră preliminară a apreciat, de asemenea, că apărarea este nefondată.

Astfel, a observat că, de la momentul începerii urmăririi penale in rem, respectiv 17.11.2016, când prin ordonanţa de la fila x d.u.p. s-a reţinut că presupusele fapte vizează perioada 20.08 - 30.08.2016 şi ziua de 05.10.2016, au existat mai multe dispoziţii ale procurorului de extindere a urmăririi penale, iar ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale din data de 23.03.2017 cuprinde întreaga perioadă considerată de procuror a reprezenta continuitatea activităţii infracţionale, prin rechizitoriu fiind sesizată instanţa cu perioadele 20.08 - 30.08.2016, 05.10.2016, 09.12 -11.12.2016, 21.12 - 27.12.2016, 13.01 - 15.01.2017, 27.01 - 29.01.2017, 10.02 - 12.02.2017, 24.02 - 26.02.2017 şi 10.03 - 12.03.2017.

În ceea ce priveşte susţinerea inculpatei că, în mod nelegal s-ar fi dispus începerea urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 305 alin. (1) C. proc. pen., când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă. De asemenea, conform art. 305 alin. (3) C. proc. pen., atunci când există probe din care să rezulte presupunerea rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există niciunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect. Aşadar, judecătorul de cameră preliminară a constatat că noul C. proc. pen. instituie, ca regulă, caracterul obligatoriu al începerii urmăririi penale anterior efectuării oricăror acte de cercetare. Exceptând situaţiile în care însuşi actul de sesizare este inform, ori cele în care din chiar cuprinsul acestuia rezultă o cauză de neprocedibilitate, niciun act de procedură nu mai poate fi îndeplinit în afara procesului penal, nicio probă nu mai poate fi administrată în afara acestui cadru. Practic, actul imediat următor celui de sesizare, va fi, în mod necesar, în toate cauzele, ordonanţa de începere a urmăririi penale cu privire la faptă. Prin urmare, a subliniat că nicio investigaţie nu poate avea loc decât în condiţiile privitoare la desfăşurarea actelor de urmărire penală. De asemenea, s-a observat că noua reglementare nu mai cunoaşte faza premergătoare începerii urmăririi penale, de strângere a datelor necesare "în vederea începerii urmăririi penale" (prevăzută sub reglementarea anterioară de art. 224 din C. proc. pen. anterior). În plus, noua reglementare nu mai permite începerea urmăririi penale direct faţă de o anumită persoană nici în situaţia în care aceasta este indicată în actul de sesizare, ori când acesta permite identificarea sa.

Cât priveşte limitele, conţinutul şi întinderea actelor de urmărire penală ce se pot efectua după începerea urmăririi penale cu privire la faptă, în condiţiile art. 305 alin. (1) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară a reţinut că aceasta este o fază procesuală destinată strângerii probelor în baza cărora să se poată formula o învinuire împotriva unei persoane. Formularea unei învinuiri in personam nu poate fi consecinţa simplei înregistrări a unei sesizări valabile; fiind un act de o însemnătate sporită şi cu consecinţe importante privitoare la persoana celui investigat, punerea sub învinuire a unei persoane trebuie să fie fundamentată de o serie de probe, administrate prin mijloacele de probă prevăzute de lege. De aceea, s-a apreciat că simpla începere a urmăririi penale cu privire la faptă nu are caracterul formulării unei acuzaţii împotriva unei persoane, ci are doar semnificaţia instituirii cadrului procesual în care se pot strânge primele probe cu privire la o anumită faptă. Anterior dispoziţiei ca urmărirea să se efectueze cu privire la o anumită persoană, aceasta nu are nicio calitate procesuală, prin urmare nu este subiectul vreunor drepturi ori obligaţii procesuale.

Prin urmare, s-a reţinut că dispoziţiile legale analizate asigură caracter echitabil desfăşurării urmăririi penale: pe de o parte, răspund exigenţei ca orice acte de cercetare să se desfăşoare într-un cadrul procesual (alin. (1) al art. 305); pe de altă parte, instituie o garanţie în sensul că nicio persoană nu este pusă sub acuzaţie în lipsa unor bănuieli rezonabile că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (alin. (3) al art. 305). Această garanţie subzistă mai ales în ipoteza în care, prin actul de sesizare este indicată o anumită persoană în calitate de prezumtiv autor. Indicarea unei persoane în actul de sesizare nu este suficientă pentru ca această persoană să dobândească calitatea de acuzat/suspect şi nici pentru a considera că urmărirea penală o vizează. Aceasta calitate se va dobândi, pe parcursul urmăririi penale, numai după ce, în baza probelor administrate, se va dispune efectuarea urmăririi penale cu privire la ea.

Prin prisma celor expuse mai sus, judecătorul de cameră preliminară a constatat că urmărirea penală a fost efectuată în mod legal, conţinând cele două etape impuse de art. 305 alin. (1) şi art. 305 alin. (3) C. proc. pen.

Referitor la susţinerea că inculpatei nu i s-a adus la cunoştinţă acuzaţia în cel mai scurt timp, s-a reţinut că, la data de 08.02.2017, prin ordonanţa de la fila x d.u.p., procurorul a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspecta A. Anterior acestui moment procesual, A. nu avea nicio calitate, iar ulterior acestui moment, la interval de 14 zile, i s-a adus la cunoştinţă calitatea de suspectă şi, implicit, acuzaţia. La data de 22.02.2017 s-a procedat la audierea suspectei, declaraţia acesteia având aproximativ 4 pagini dactilografiate, astfel că nici susţinerea în sensul că nu a fost lăsată să declare liber şi că ar fi dat o declaraţie generică, nu se confirmă. Ulterior, a fost reaudiată în calitate de suspectă şi inculpată, declaraţiile fiind detaliate.

Inculpata a mai invocat că urmărirea penală a fost efectuată cu încălcarea dispoziţiilor art. 306 alin. (1) şi (3) C. proc. pen. rap. la art. 97, 100 şi 101 C. proc. pen., întrucât organele de urmărire penală nu au administrat probe şi în favoarea sa, procurorul nu s-a pronunţat asupra cererilor sale prin ordonanţă şi nu s-a aplecat asupra apărărilor sale. Judecătorul de cameră preliminară a constatat că toate probele cu înscrisuri au fost administrate, fiind ataşate la dosarul de urmărire penală, la filele x, iar cu privire la proba testimonială, procurorul s-a pronunţat prin ordonanţa din data de 04.04.2017.

Cu privire la pretinsa atitudine subiectivă a procurorului faţă de persoana vătămată, judecătorul a apreciat că, dacă avea indicii în acest sens, inculpata putea recuza procurorul. De asemenea, s-a reţinut că procurorul a contactat telefonic atât persoana vătămată, cât şi inculpata, în vederea citării, astfel cum rezulte din notele telefonice de la dosarul de urmărire penală. Totodată, s-a apreciat că, fiind permisă de dispoziţiile art. 257 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., citarea telefonică nu poate naşte suspiciuni de părtinire, atâta timp cât toate aspectele discutate cu inculpata şi persoana vătămată sunt consemnate în procesele-verbale întocmite.

Referitor la celelalte aspecte invocate de inculpată, judecătorul a constatat că acestea reprezintă apărări de fond.

Încheierea din data de 26 mai 2017 a rămas definitivă prin necontestare.

În ceea ce priveşte judecata în faţa primei instanţe, la termenul din data de 28 iunie 2017, conform art. 378 C. proc. pen., a fost audiată inculpata A.. În aceeaşi şedinţă de judecată, conform art. 374 alin. (7) C. proc. pen., instanţa a constatat că părţile nu au contestat probele administrate în cursul urmăririi penale. De asemenea, din oficiu, instanţa de fond a dispus audierea persoanei vătămate B., aceasta fiind audiată în şedinţa din data de 28.06.2017, conform art. 380 C. proc. pen.

În temeiul art. 381 C. proc. pen., a fost audiat martorul D.

Instanţa de fond a încuviinţat inculpatei proba cu înscrisuri, respingând proba cu un martor în circumstanţiere, ca nefiind utilă soluţionării cauzei.

În şedinţa din data de 18 septembrie 2017, instanţa a dispus, din oficiu, audierea minorei C., proba fiind administrată în şedinţa din data de 06 octombrie 2017. Aspectele relatate de minoră au fost consemnate în cuprinsul încheierii de şedinţă, din cauza dificultăţilor de consemnare pe tipizatul declaraţiei specific martorului.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel Craiova a reţinut că inculpata A. şi partea civilă B. s-au căsătorit la data de 24 aprilie 2010, din căsătoria acestora rezultând minora C.

În luna septembrie 2015, pe fondul unor neînţelegeri, cei doi soţi s-au despărţit în fapt, A. mutându-se, împreună cu fiica minoră, în locuinţa părinţilor săi.

La data de 11 septembrie 2015, inculpata A. a formulat o cerere de chemare în judecată, înregistrată la Judecătoria Slatina sub numărul x/311/2015, solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună desfacerea căsătoriei, din vina exclusivă a soţului pârât, B., încredinţarea spre creştere şi educare a minorei C., în vârstă de 4 ani şi 6 luni la acea dată, mamei reclamante, şi stabilirea domiciliului minorei la mamă.

Prin Sentinţa civilă nr. 3471 din data de 15 aprilie 2016, definitivă prin neapelare, Judecătoria Slatina a admis, în parte, cererea principală privind pe reclamanta A., astfel cum a fost precizată. A respins cererea reconvenţională, ca tardiv formulată.

A dispus desfacerea căsătoriei părţilor încheiată la data de 24 aprilie 2010 şi înregistrate sub nr. x/24.04.2010, în Registrul de stare civilă al Primăriei Comunei Slătioara, jud. Olt, din culpă comună. De asemenea, a dispus revenirea reclamantei la numele purtat anterior încheierii căsătoriei, acela de "A.".

Totodată, a dispus ca autoritatea părintească cu privire la minora C., să fie exercitată în comun de părinţi, conform înţelegerii acestora. A stabilit, conform înţelegerii părţilor, locuinţa minorei C., la domiciliul mamei.

A obligat pârâtul la plata în favoarea minorei C., a unei pensii de întreţinere în cuantum de 1/4, din veniturile nete obţinute, lunar, începând cu data introducerii cererii, respectiv 11 septembrie 2015 şi până la împlinirea de către minoră a vârstei majoratului, iar dacă minora îşi va continua studiile, până la terminarea acestora, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 ani.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa civilă a reţinut, în esenţă, că potrivit certificatului de căsătorie nr. x/24.04.2010, întocmit de Primăria Comunei Slătioara, jud. Olt, părţile s-au căsătorit la data de 24 aprilie 2010. Din căsătorie a rezultat minora C.

De asemenea, instanţa civilă a constatat, pe baza probelor administrate, că raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Totodată, a reţinut culpa ambilor soţi în destrămarea căsătoriei, nefiind întemeiate susţinerile reclamantei referitoare la culpa exclusivă a pârâtului. Astfel, au fost apreciate a fi relevante declaraţiile ambilor martori audiaţi cu privire la deteriorarea relaţiilor dintre soţi. În plus, s-a reţinut atitudinea agresivă a pârâtului faţă de reclamantă, aşa cum a arătat martorul propus de aceasta şi cum rezultă şi din Sentinţa nr. 109 din 08.01.2016, pronunţată de Judecătoria Slatina în Dosarul nr. x/2015.

Deopotrivă, s-a constatat că niciunul dintre soţi nu a depus eforturi reale pentru salvarea căsătoriei, eforturi care, prin natura lor, se analizează şi după despărţirea în fapt, fiind necesare şi după acest moment, în cazul în care se doreşte cu adevărat reluarea relaţiilor dintre soţi şi rezolvarea neînţelegerilor.

Referitor la autoritatea părintească, instanţa civilă a constatat că, în cauză, nu există motive întemeiate, în sensul prevederilor art. 507 C. civ., pentru ca exercitarea autorităţii părinteşti să revină doar unuia dintre părinţi. De altfel, s-a reţinut că reclamanta a solicitat instanţei ca autoritatea părintească asupra minorului să fie exercitată împreună de cei doi părinţi, pârâtul fiind de acord.

În ceea ce priveşte locuinţa minorei, instanţa civilă a constatat că este în interesul superior al minorei C., ca locuinţa să fie stabilită la domiciliul mamei. Astfel, s-a reţinut din probele administrate, inclusiv din concluziile anchetei sociale efectuate la domiciliul reclamantei, că aceasta prezintă garanţiile materiale şi morale pentru ca minora să locuiască împreună cu ea. De asemenea, tatăl şi-a exprimat acordul în acest sens.

În continuare, instanţa civilă a reţinut că, încă de la momentul despărţirii în fapt, foştii soţi nu au ajuns la o înţelegere cu privire la dreptul tatălui de a avea legături personale cu minora. Astfel, s-a observat că, la data de 24 septembrie 2015, B. a solicitat instanţei ca, pe calea unei ordonanţe preşedinţiale, să-i încuviinţeze să aibă legături personale cu minora, la domiciliul său. Prin întâmpinarea formulată, A. a solicitat instanţei să admită doar în parte cererea de ordonanţă preşedinţială, în sensul de a stabili un program de vizită care să presupună obligaţia tatălui de a aduce minora la domiciliul mamei în fiecare seară, cu motivarea că aceasta nu a înnoptat niciodată la domiciliul părinţilor lui B.

Prin Sentinţa civilă nr. 7591 din data de 13 octombrie 2015 a Judecătoriei Slatina, definitivă prin Decizia civilă nr. 223/2015 a Tribunalului Olt, a fost admisă cererea formulată de reclamantul B., încuviinţându-se, cu caracter provizoriu şi vremelnic, până la data soluţionării definitive a Dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Slatina, ca acesta să aibă legături personale cu minora. S-a stabilit programul de vizită, provizoriu, după cum urmează: în a doua şi a patra săptămână a fiecărei luni, de sâmbăta - ora 10 până duminică - ora 20, minora urmând a fi luată din domiciliul mamei şi adusă tot în domiciliul acesteia la terminarea duratei; în prima miercuri a fiecărei luni, între orele 17 - 20, minora urmând a fi luată din domiciliul mamei şi adusă tot în domiciliul acesteia la terminarea duratei; în perioada sărbătorilor de iarnă, din anul 2015, în zilele de 28, 29 şi 30 decembrie 2015, minora urmând a fi adusă în domiciliul mamei la ora 13 a zilei de 30 decembrie 2015.

Prin cererea formulată la data de 04 aprilie 2016 şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina sub nr. x/2016, partea civilă B. a solicitat instanţei stabilirea unui program de vizită a minorei C. la locuinţa sa, motivat de faptul că Sentinţa civilă nr. 7591 din 13 octombrie 2015 are un caracter provizoriu, până la soluţionarea definitivă a dosarului de divorţ. În cererea formulată, B. a arătat că au existat neînţelegeri cu inculpata în privinţa respectării programului de vizită provizoriu stabilit de instanţa de judecată.

A. a formulat, la rândul său, o cerere reconvenţională, prin intermediul căreia a solicitat din nou instanţei stabilirea unui program de vizită care să presupună aducerea minorei la domiciliul mamei la sfârşitul fiecărei zile, arătând că nu înţelege ca minora să rămână peste noapte în localitatea Slătioara, jud. Olt, la domiciliul tatălui şi al bunicilor paterni.

Prin Sentinţa civilă nr. 9152 din data de 25 octombrie 2016, Judecătoria Slatina a admis cererea formulată de B., fiind stabilit un program de vizită în cadrul căruia să ia legătura cu minora C., după cum urmează: în a doua şi a patra săptămână a fiecărei luni, de vineri, ora 16:00 până duminică, ora 18:00; în prima şi a treia zi de miercuri a fiecărei luni, între orele 16:00 - 20:00; de ziua de naştere a tatălui - 28 mai, între orele 16:00 - 20:00; în anii impari, de ziua de naştere a minorei - 20 martie, între orele 12:00 - 20:00; în anii pari, de ziua onomastică a minorei - 21 mai, între orele 12:00 - 20:00; în vacanta de iarnă, în perioada 21 decembrie, ora 12:00 - 27 decembrie, ora 18:00, astfel încât sărbătorile de Crăciun să fie petrecute alternativ cu fiecare dintre părinţi, începând cu sărbătorile de Crăciun 2016, când minora va sta cu tatăl, iar în anii impari, în vacanţa de iarnă, în perioada 28 decembrie, ora 12:00 - 2 ianuarie, ora 18:00, astfel încât sărbătorile de Revelion să fie petrecute alternativ cu fiecare dintre părinţi, începând cu sărbătorile de Revelion 2017 - 2018 când minora va sta cu tatăl; în timpul sărbătorilor de Paşte începând de vinerea de dinainte de duminica Paştelui ora 16:00 până luni după Paşte, ora 18:00, alternativ, în sensul că un an minora va petrece sărbătorile de Paşte cu tatăl, iar celălalt an cu mama, începând cu sărbătorile Pascale 2017, când minora va sta cu tatăl; - în vacanţa de vară în luna iulie.

În cursul judecării cauzei înregistrate sub nr. x/2016, la data de 04 iulie 2016, B. a formulat o cerere de ordonanţă preşedinţială, înregistrată la Judecătoria Slatina sub nr. x/2016, prin care a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună stabilirea unui program de vizită provizoriu pentru minora C.

A. a formulat, de asemenea, o cerere reconvenţională, prin care a solicitat, şi de această dată, ca programul stabilit să impună tatălui să aducă minora la domiciliul mamei, la sfârşitul fiecărei zile.

Prin Sentinţa civilă nr. 7117 pronunţată de Judecătoria Slatina la data de 17.08.2016, definitivă la data de 20.09.2016, prin respingerea apelului formulat de A., Judecătoria Slatina a admis cererea de emitere a ordonanţei preşedinţiale formulată de B. şi a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională. Instanţa a stabilit, cu titlu provizoriu, până la soluţionarea Cauzei nr. x/311/2016 aflată pe rolul Judecătoriei Slatina, ca B. să aibă legături personale cu minora C., prin luarea minorei la domiciliul acestuia, conform următorului program: în a doua şi a patra săptămână a fiecărei luni, de vineri, ora 17:00, până duminică, ora 20:00; în prima miercuri a fiecărei luni, între orele 17:00 - 20:00; în perioada vacanţei de vară, 10 zile, de la data de 20 august până la data de 30 august; o săptămână în vacanţa de iarnă, în perioada 21 - 27 decembrie, inclusiv, astfel încât sărbătorile de Crăciun să fie petrecute, alternativ, cu fiecare dintre părinţi, începând cu sărbătorile Crăciunului 2016 când minora va fi cu reclamantul pârât; o săptămână în vacanţa de iarnă, în perioada 28 decembrie - 02 ianuarie, inclusiv, astfel încât sărbătorile de Anul Nou să fie petrecute, alternativ, cu fiecare dintre părinţi, începând cu sărbătorile Anului Nou 2016 - 2017 când minora va fi cu mama, pârâta reclamantă.

Conform dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. hotărârile primei instanţe având ca obiect stabilirea modului de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul sunt executorii de drept. Prin încheierea din data de 06 septembrie 2016, Tribunalul Olt, instanţa învestită cu judecarea apelului declarat de A. împotriva Sentinţei civile nr. 7117 din data de 17.08.2016, a respins cererea de suspendare a executării acestei sentinţe formulată de apelantă.

În continuare, în hotărârea atacată, Curtea de Apel Craiova a reţinut că, la data de 20 august 2016, după pronunţarea Sentinţei civile nr. 7117 din data de 17 august 2016, B. s-a deplasat la locuinţa fostei sale soţii, inculpata A., pentru a o lua pe minora C. la domiciliul său, unde urma să rămână în perioada 20 august - 30 august, conform programului stabilit de instanţa de judecată.

De asemenea, a constatat că, deşi avea cunoştinţă de hotărârea judecătorească, inculpata A. nu a predat-o pe minoră tatălui său, chiar dacă acesta se prezentase în acest scop, la poarta locuinţei mamei, motivând că minora ar fi refuzat să meargă împreună cu tatăl său, astfel că în perioada 20 august - 30 august 2016, persoana vătămată B. nu a putut avea legături personale cu minora C.

Instanţa de fond a reţinut, totodată, că, la data de 05 octombrie 2016, persoana vătămată B. s-a prezentat, în jurul orelor 17:00, la locuinţa inculpatei A. pentru a-i fi încredinţată minora, conform programului stabilit de instanţa de judecată. Din locuinţă a ieşit martora A., mama inculpatei A., care i-a comunicat că cele două nu se află acasă ci la cursurile de balet, unde mama hotărâse să îşi înscrie fiica.

B. s-a deplasat, împreună cu martorul E. şi sora sa F., la sediul instituţiei unde se desfăşurau cursurile de balet - Şcoala Populară de Artă din municipiul Slatina.

Pe holul instituţiei, persoana vătămată a întâlnit-o pe A., însoţită de prietenul său, între foştii soţi izbucnind o altercaţie, determinată de faptul că minora nu a fost predată tatălui său. Pe fondul scandalului creat, directorul instituţiei a solicitat intervenţia organelor de poliţie şi a cerut persoanelor implicate în conflict să iasă din clădire.

În timp ce B. aştepta finalul cursurilor, A., anunţată de fiica sa, A., cu privire la incidentul produs, a mers în sala de curs şi a luat-o pe minora C., ducând-o la locuinţa sa, fără să aibă vreo discuţie cu B.

Astfel, instanţa de fond a constatat că persoana vătămată a fost împiedicat să aibă legături personale cu fiica sa minoră şi în ziua de 05 octombrie 2016.

Curtea de apel a observat că, după acest incident, minora a fost predată lui B., conform programului stabilit de instanţa de judecată, până la data de 09 decembrie 2016. Începând cu această dată, persoana vătămată B. a fost împiedicată să mai aibă legături personale, la domiciliul său, cu fiica sa minoră, care nu i-a fost mai predată decât în prima zi de miercuri a lunilor ianuarie, februarie şi martie 2017. În condiţiile în care, cu acordul tatălui, minora C. a continuat să meargă în zilele de miercuri şi la cursurile de balet, timpul efectiv petrecut de B. împreună cu fiica sa a fost de o oră şi douăzeci de minute, în intervalul orar 18:30 - 19:50, o dată pe lună.

De asemenea, a reţinut că, după conflictul din data de 05 octombrie 2016, deşi, conform propriei declaraţii, s-a aflat în locuinţă de fiecare dată când tatăl a venit pentru a îi fi predată fiica, inculpata A. nu a mai însoţit minora, aceasta ieşind în curtea locuinţei împreună cu bunica maternă, martora A. Aceeaşi a fost situaţia şi în perioadele 09.12 - 11.12.2016, 21.12 - 27.12.2016, 13.01 - 15.01.2017, 27.01 - 29.01.2017, 10.02 - 12.02.2017 şi 24.02 - 26.02.2017, când minora C. nu a fost predată tatălui, pentru a petrece timp împreună la domiciliul acestuia, conform programului stabilit de instanţa de judecată. De fiecare dată, C. a ieşit în curte însoţită doar de bunica maternă, A., şi a început să strige spre tatăl său, spunându-i că nu vrea să meargă împreună cu el, apoi minora fugea spre casă şi revenea în curte, însoţită de bunica sa, care nu a ieşit niciodată din curtea locuinţei cu minora, pentru a o preda efectiv tatălui. După ce minora C. îi spunea tatălui, de câteva ori, că nu vrea să meargă cu el, A. închidea poarta locuinţei, iar B. era nevoit să plece, întrucât minora nu mai apărea în curte.

Totodată, instanţa de fond a mai constatat că, la data de 10 martie 2017, B. a mers din nou la locuinţa inculpatei, pentru a îi fi predată minora, conform programului stabilit. De această dată, C. a ieşit în curte însoţită de mama sa, A., audiată între timp în cauză în calitate de suspectă, având pregătit şi un mic bagaj, însă C. a refuzat să îl însoţească pe tatăl său, B. aflându-se astfel în imposibilitate de a avea legături personale cu minora şi în perioada 10 - 12 martie 2017.

În continuare, curtea de apel a reţinut că inculpata a avut aceeaşi atitudine procesuală în tot cursul procesului penal. Astfel, fiind audiată de instanţă în şedinţa publică din data de 28.06.2017, inculpata a susţinut, în esenţă, că minora are o atitudine de respingere faţă de tatăl său şi că a fost consiliată de un psiholog care i-a spus să nu forţeze copilul să facă ceva pentru a nu-i provoca traume.

Instanţa de fond a constatat că declaraţia inculpatei este combătută de declaraţiile persoanei vătămate, care se coroborează cu declaraţia martorului E. (probă administrată în cursul urmăririi penale, ce nu a fost contestată de inculpată, ataşată la d.u.p.), din care rezultă că atitudinea ostilă a minorei faţă de tată a fost dezvoltată pe parcurs, urmare a influenţei mamei. A observat că acest aspect rezultă şi din declaraţia martorei A., aceasta din urmă precizând că "între 30 august şi 5 octombrie, C. a mers la tatăl ei pentru că şi-a dorit acest lucru" .

Curtea de apel a mai reţinut că nu se va raporta la declaraţia martorului D., întrucât, astfel cum a precizat şi inculpata, proba administrată este afectată de subiectivism, prin prisma calităţii martorului, şi nici nu a fost propusă în cursul urmăririi penale, fază procesuală în care persoana vătămată nu a invocat că ar fi fost însoţit de martor în vreuna dintre ocaziile în care s-a deplasat la domiciliul inculpatei, astfel că a fost apreciată o probă pro causa, pe baza căreia instanţa nu îşi poate întemeia soluţia.

În hotărârea atacată s-a constatat, în continuare, că toată apărarea inculpatei s-a axat pe refuzul copilului de a petrece timp cu tatăl său. Instanţa de fond a reţinut, însă, că refuzul minorei de a se apropia de tatăl său nu a fost unul permanent, ci a intervenit pe parcursul timpului, din cauza înstrăinării minorei de tată, astfel cum rezultă din declaraţia persoanei vătămate, coroborată cu declaraţia martorului E., dar şi, parţial, cu declaraţia martorei A. şi a inculpatei A.

Astfel, în defavoarea inculpatei, curtea de apel a reţinut că refuzul minorei de a fi vizitată de tată conform programului stabilit de instanţa civilă constituie consecinţa directă a acţiunilor mamei de influenţare a deciziilor minorei, în mod direct sau prin intermediul membrilor familiei sale, precum şi a dezechilibrului emoţional cauzat minorei urmare a înstrăinării de tată.

De asemenea, instanţa de fond a subliniat că inculpata trebuie să înţeleagă că, prin atitudinea sa ostilă faţă de fostul soţ, în mod inconştient, încalcă dreptul acestuia din urmă de a-şi manifesta şi asuma calitatea de părinte.

Totodată, s-a observat că atitudinea ostilă faţă de persoana vătămată (dar şi a acestuia din urmă faţă de inculpată), percepută cu ocazia dezbaterilor, când instanţa a permis părţilor să poarte un dialog, a determinat şi respingerea de către minoră a propriului părinte. În acest sens, s-a subliniat că un copil traumatizat de neînţelegerile dintre părinţi (minora purtând pe umeri povara de a nu supăra mama) poate fi afectat ireversibil, cu consecinţe grave asupra dezvoltării sale armonioase, indiferent că vina unuia dintre părinţi este mai mare sau mai mică.

Ca atare, s-a apreciat că măsurile luate faţă de minori trebuie să fie de natură să creeze şi să garanteze o educaţie sănătoasă, echilibrată. Minorii trebuie feriţi de sentimente agresive pentru psihicul lor, cum sunt cele generate de stările de aversiune, culpabilizare a unuia dintre părinţi.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect a apreciat procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova că susţinerile inculpatei în sensul că minora a refuzat să aibă legături personale cu tatăl sunt irelevante în prezenta cauză şi nu înlătură răspunderea sa penală.

În acest sens, s-a subliniat că, la această vârstă deosebit de fragedă, minora nu are capacitatea psihică de a manifesta, prin propria sa voinţă, o astfel de atitudine, fermă şi definitivă, faţă de tatăl său. Pe de altă parte, în situaţiile în care s-a constatat refuzul categoric al minorei de a petrece timp cu tatăl său, inculpata avea obligaţia morală faţă de dezvoltarea armonioasă a propriului copil de a depune eforturi pentru a facilitat apropierea minorei de tată. Simplul refuz al unui copil de a acţiona într-o anumită direcţie nu trebuie permis, fără a trece prin filtrul gândirii părintelui, pentru a verifica dacă este în concordanţă cu normele morale şi cu interesul superior al copilului.

O părere contrară ar susţine ideea că, ori de câte ori un copil refuză să mănânce, să îşi schimbe hainele, să meargă la grădiniţă sau la şcoală, simplul refuz al copilului ar putea justifica acţiuni/inacţiuni care nu sunt în interesul dezvoltării sale armonioase, iar părintele le-ar accepta "pentru a nu traumatiza copilul", astfel cum susţine inculpata.

De asemenea, s-a reţinut că minorei nu îi poate fi imputată neînţelegerea unor consecinţe pentru nerespectarea anumitor norme legale. La această vârstă operează moralitatea constrângerii: copiilor le vine greu să înţeleagă de ce şi cum trebuie adaptat comportamentul anumitor reguli şi situaţii.

Totodată, s-a apreciat că, pentru minoră, tatăl şi mama sunt figuri importante de ataşament care au rol decisiv în dezvoltarea emoţională şi socială a acesteia, atât timp cât calitatea interacţiunilor lor va condiţiona calitatea relaţiilor sociale.

De aceea, s-a observat că, în situaţia familiilor care se destramă prin divorţ, interesul superior al copiilor, în general, este legat de posibilitatea de a putea accesa cvasinelimitat ambii părinţi pentru a putea dezvolta relaţii echilibrate şi armonioase cu aceştia.

Plecând de la aceste premise, văzând şi Recomandarea 874 (1979) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care precizează ca un prim principiu: "copiii nu trebuie sa mai fie consideraţi proprietatea părinţilor ci trebuie să fie recunoscuţi ca indivizi având propriile drepturi şi nevoi ", instanţa de fond a analizat apărările inculpatei cu privire la refuzul minorei de a interacţiona cu tatăl său.

Astfel, refuzul minorei de a petrece timp cu tatăl său a fost observat de instanţă la momentul audierii, însă, de asemenea, instanţa a constatat că minora nu a vrut să declare nimic împotriva persoanei vătămate, solicitând ca aceasta să părăsească sala.

Instanţa de fond a apreciat că o astfel de atitudine a minorei, coroborată şi cu poziţia aplecată a corpului şi capului denotă că minorei încă îi pasă de ceea ce crede tatăl său şi nu a fost capabilă să spună, în prezenţa acestuia, că ar fi ţipat la ea şi lăsat-o singură în casă. Or, în situaţia în care asupra ei s-ar fi petrecut cu adevărat cele expuse, instanţa a apreciat că sentimentul de ruşine faţă de persoana vătămată nu ar fi existat.

De altfel, s-a observat că, în ceea ce priveşte posibilul comportament neadecvat al tatălui faţă de minoră au existat mai multe versiuni. Martora A. a precizat că minora refuză contactul cu tatăl său pentru că acesta din urmă l-ar fi lovit pe G. La finalul declaraţiei de la fila x d.u.p., martora a prezentat însă altă variantă, respectiv că C. nu mai vrea să meargă la tatăl său pentru că a fost cu acesta la piscină, iar el a certat-o şi a ţipat la ea.

Curtea de apel a reţinut că niciuna dintre versiunile prezentate nu se coroborează cu nicio altă probă, iar simplele afirmaţii în sensul existenţei unei atitudine neadecvate a tatălui faţă de copil nu pot convinge instanţa că inculpata nu are nicio implicare în dezvoltarea atitudinii ostile a minorei faţă de tată.

Instanţa de fond a avut în vedere şi refuzul minorei de a lua legătura cu verişorul său cu care, astfel cum a declarat în şedinţa din 06.10.2017, se înţelegea foarte bine, până la momentul la care acesta ar fi lovit-o cu o minge. Raportat la verişorul martorei minore, instanţa a concluzionat că, şi faţă de acesta i s-a indus ideea înstrăinării, întrucât de esenţa copilăriei şi a psihicului unui copil, de inocenţa în gândire, ţine puterea de iertare imediată a copiilor.

Totodată, s-a constatat că, într-adevăr, minora a precizat că zâmbea într-una dintre pozele prezentate de instanţă pentru că aşa i s-a spus, însă, la fel de adevărat este că despre fotografia în care se juca cu telefonul mobil al tatălui, minora a precizat că zâmbea pentru că îi făcea plăcere să se joace. Or, în aceste condiţii, s-a apreciat că declaraţiile divergente ale copilului conduc la concluzia că cele susţinute au fost induse/sugerate, direct sau indirect, de inculpată.

În continuare, instanţa de fond a reţinut că, în cauza Costreie împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit cu valoare de principiu că, pentru un părinte şi copilul său, a fi împreună reprezintă un element esenţial al vieţii de familie, chiar dacă relaţia dintre părinţi a încetat, şi că măsuri interne care îi împiedică să fie împreună constituie o ingerinţă în dreptul protejat de art. 8 din Convenţie.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că, dacă art. 8 tinde în principal să protejeze individul împotriva imixtiunilor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta generează, de asemenea, obligaţii pozitive inerente unei "respectări" efective a vieţii de familie. Într-un caz, ca şi în celălalt, trebuie să se ţină seama de justul echilibru care trebuie păstrat între interesele în cauză ale individului şi ale societăţii în ansamblul său.

În ceea ce priveşte obligaţia statului de a adopta măsuri pozitive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în numeroase cauze că art. 8 implică dreptul unui părinte la măsuri care să îl reunească pe el şi pe copilul său şi obligaţia autorităţilor naţionale de a lua astfel de măsuri. Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest sens nu este absolută, deoarece, uneori, reunirea unui părinte cu copiii săi care trăiesc de mai mult timp împreună cu celălalt părinte nu poate avea loc imediat şi necesită preparative. Natura şi amploarea acestora depind de circumstanţele fiecărei speţe, dar înţelegerea şi cooperarea tuturor persoanelor implicate constituie întotdeauna un factor important. Cu toate că autorităţile naţionale trebuie să facă tot posibilul pentru a facilita o asemenea colaborare, obligaţia acestora de a recurge la constrângere în domeniu nu poate fi decât limitată: este necesar ca acestea să ţină seama de interesele şi de drepturile şi libertăţile aceloraşi persoane, în special de interesele superioare ale copilului şi de drepturile care îi sunt recunoscute prin art. 8 din Convenţie. În cazul în care legăturile cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să aducă atingere acestor drepturi, este de competenţa autorităţilor naţionale să asigure un just echilibru între acestea.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, într-o cauză de acest gen, caracterul adecvat al unei măsuri este stabilit în funcţie de rapiditatea punerii sale în aplicare. Într-adevăr, procedurile privind autoritatea părintească şi dreptul de vizitare, inclusiv executarea hotărârii pronunţate cu privire la acestea, necesită un rezultat urgent, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copil şi părintele care nu trăieşte împreună cu el.

Instanţa de fond a constatat că aceeaşi este situaţia şi în speţa dedusă judecăţii. Astfel, s-a reţinut că, din cauza lipsei de reacţie a autorităţilor până la acest moment, a unor măsuri ferme de punere în executare şi de respectarea a dreptului tatălui de a interacţiona cu minora, trecerea timpului a avut consecinţe grave asupra relaţiei dintre tată şi copil, iar soluţia din prezenta sentinţă reprezintă un demers al autorităţii judecătoreşti, în îndeplinirea obligaţiei pozitive a statului inerente respectării efective a vieţii de familie.

Acesta este şi motivul pentru care instanţa de fond a apreciat că nu se poate orienta spre soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei şi a considerat necesară stabilirea unei pedepse în sarcina inculpatei şi amânarea aplicării acesteia, soluţia impunându-se pentru atenţionarea inculpatei asupra conduitei sale viitoare.

Pentru considerentele expuse şi reţinând şi argumentele expuse de procuror în cuprinsul actului de sesizare, instanţa de fond a constatat că faptele inculpatei A. care a împiedicat, în mod repetat, în perioadele 20.08 - 30.08.2016, 05.10.2016, 09.12 -11.12.2016, 21.12 - 27.12.2016, 13.01 - 15.01.2017, 27.01 - 29.01.2017, 10.02 - 12.02.2017, 24.02 - 26.02.2017 şi 10.03 - 12.03.2017, pe B., persoană vătămată - tatăl minorei C., să aibă legături personale cu aceasta în condiţiile stabilite de instanţa de judecată realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii prev. de art. 379 alin. (2) C. pen.

Referitor la apărările inculpatei, în sensul că nu a înţeles ce i se impută, respectiv care sunt faptele sale ce constituie elementul material al infracţiunii, instanţa de fond a constatat că elementul material s-a concretizat în acţiuni şi inacţiuni ale inculpatei care au îndepărtat minora de tată şi au insuflat acesteia un sentiment de respingere faţă de tată.

Astfel, s-a reţinut, cu titlu de exemplu, că la data de 05 octombrie 2016, deşi cunoştea obligaţiile create în sarcina sa prin sentinţa civilă şi dreptul corelativ al persoanei vătămate de a avea legături personale cu minora, inculpata A., sub pretextul participării la un curs de balet, nu a respectat dispoziţiile hotărârii judecătoreşti şi nu a predat-o pe minoră tatălui său.

De altfel, cu privire la acest incident, în cuprinsul Sentinţei civile nr. 8712/14.10.2016 a Judecătoriei Slatina, ataşată la d.u.p., şi instanţa civilă a considerat că inculpata a fost de rea credinţă atunci când a plecat cu minora la cursurile de balet înainte de orele 17:00, când persoana vătămată ar fi trebuit să se întâlnească cu minora.

De asemenea, instanţa de fond a constatat că, în perioada decembrie 2016 - martie 2017, inculpata nu a luat nicio măsură pentru a asigura punerea în executare a sentinţei civile, starea sa de pasivitate concretizându-se chiar în refuzul acesteia de a ieşi cu minora din casă, pasând răspunderea asupra mamei sale, A.

Sub aspectul laturii subiective, îndeosebi prin prisma incidentului din data de 05.10.2016, curtea de apel a reţinut că infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie directă, astfel cum este definită de art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen.

La individualizarea pedepsei stabilită în sarcina inculpatei, au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 74 C. pen., înscrisurile în circumstanţiere depuse de inculpată, vârsta şi profesia, posibilităţile de conştientizare a gravităţii faptelor şi de îndreptare a comportamentului, astfel că s-a stabilit o pedeapsă medie, fiind amânată aplicarea acesteia.

Curtea de apel a considerat că, în raport de conduita anterioară a inculpatei, de posibilităţile de îndreptare, astfel cum au fost preconizate de instanţă, având în vedere pregătirea profesională a acesteia, nu este necesară aplicarea imediată a unei pedepse.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de fond a reţinut că prejudiciul moral cauzat părţii civile nu poate constitui un mijloc de îmbogăţire a acesteia. Despăgubirile morale au doar un caracter compensatoriu pentru daunele morale suferite de partea civilă.

În aceste condiţii, constatând că inculpata a împiedicat partea civilă să păstreze relaţii personale cu fiica sa, împiedicare ce a continuat pentru o perioadă relativ lungă de timp, având în vedere că lipsa tatălui din viaţa minorei este de natura a atrofia sentimentele acesteia faţă de partea civilă îngreunând astfel reluarea relaţiei, instanţa de fond a apreciat că este necesară reparaţia prejudiciului moral suferit de partea civilă.

La aprecierea prejudiciului moral, instanţa de fond a avut în vedere consecinţele negative şi implicaţiile pe planul vieţii de familie, valoarea nepatrimonială lezată şi însemnătatea pe care aceasta o are pentru persoana vătămată, considerând că suma de 5.000 RON va permite atenuarea suferinţelor morale cauzate şi implicaţiile în circuitul vieţii particulare.

Împotriva Sentinţei penale nr. 218 din 17 octombrie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2017 au declarat apel inculpata A. şi partea civilă B.

Apelanta inculpată A., prin apărător ales, a solicitat, în motivele de apel depuse la dosarul Înaltei Curţi, sub aspectul laturii penale, achitarea, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) şi b) C. proc. pen., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 379 alin. (2) C. pen.

Astfel, apărarea a invocat lipsa unor probe directe care să fundamenteze o hotărâre de condamnare a inculpatei. În esenţă, s-a susţinut că instanţa de fond a preluat starea de fapt expusă în rechizitoriu, soluţia de condamnare bazându-se pe o serie de presupuneri/deducţii care nu au la bază un probatoriu administrat în mod corespunzător pentru a forma convingerea unui observator independent asupra nevinovăţiei/vinovăţiei inculpatei. În acest sens, apărarea a subliniat că inculpata a fost condamnată în lipsa unor probe directe edificatoare, în baza declaraţiei părţii civile şi a interpretării distorsionate a declaraţiei martorului E. (prieten apropiat al părţii civile).

Mai mult, s-a susţinut că nici rechizitoriul, nici sentinţa de condamnare nu fac referire la probe directe din care să reiasă că inculpata şi-a influenţat direct fiica pentru a nu-l însoţi pe tatăl său, sau că l-ar fi denigrat pe acesta în faţa ei.

În plus, apărarea a mai arătat că, în stabilirea stării de fapt reţinute în acuzare au fost ignorate probele care reliefează comportamentul agresiv al soţului inculpatei la adresa acesteia sau a actualului partener de viaţă, de faţă cu fiica sa, fără a se analiza măcar la nivel de ipoteză dacă acest tip de comportament al părţii civile a reprezentat în sine un motiv pentru refuzul manifestat în unele situaţii de către C. să meargă la/cu tatăl său.

În ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii prev. de art. 379 alin. (2) C. pen., apărarea a subliniat că poziţia subiectivă a inculpatei trebuie stabilită ţinându-se seama de toate împrejurările concrete în contextul cărora a fost săvârşită fapta, particularităţile acţiunilor pe care aceasta le-a întreprins, precum şi situaţiile şi împrejurările anterioare, concomitente ori subsecvente acestora prin raportare la faptul că acţiunile inculpatei s-ar fi răsfrânt asupra fiicei sale.

Astfel, apărarea a apreciat că, din probele administrate rezultă că inculpata nu a acţionat cu intenţia de a comite vreo infracţiune, ceea ce i se reproşează fiind practic inacţiunea, respectiv lipsa unei acţiuni de constrângere a minorei pentru a-şi însoţi tatăl când aceasta nu dorea acest lucru.

Sub aspectul laturii civile, apărarea a arătat că inculpata a solicitat, pe latură penală, achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) sau b) C. proc. pen., astfel încât, potrivit dispoziţiilor art. 25 C. proc. pen., soluţia în ceea ce priveşte latura civilă nu poate sa fie decât aceea de respingere a acţiunii civile.

Apelantul parte civilă B., prin apărător ales, a solicitat, în motivele de apel depuse la dosarul Înaltei Curţi, sub aspectul laturii penale, aplicarea unei pedepse orientate spre maximul special prevăzut de lege, cu aplicarea dispoziţiilor art. 86 şi urm. C. pen., apreciind că doar o astfel de măsură este de natura să prezinte garanţii pentru îndreptarea conduitei procesuale a apelantei inculpate, având în vedere acţiunile şi inacţiunile acesteia care au avut drept consecinţă îndepărtarea minorei de tată.

În esenţă, apărătorul ales al apelantului parte civilă a susţinut că, din materialul administrat în prezenta cauza atât în faza de urmărire penală, cât şi în faţa primei instanţe, a rezultat că inculpata a acţionat şi acţionează în continuare conştient, cu rea credinţă, fără a lua niciun fel de măsuri pentru a asigura respectarea prevederilor sentinţei judecătoreşti.

De asemenea, apărarea a subliniat că, în speţa dedusă judecăţii, din cauza lipsei intervenţiei autorităţilor până la acest moment, a unor măsuri ferme de punere în executare şi respectare a dreptului tatălui de a interacţiona cu minora, trecerea timpului a avut consecinţe grave asupra relaţiei tată-copil, iar în îndeplinirea obligaţiei pozitive a statului inerente respectării dreptului de familie, aplicarea unei pedepse în sarcina inculpatei apelante este necesară pentru atenţionarea acesteia asupra conduitei viitoare.

Totodată, s-a precizat că la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova se află înregistrată o altă cauză cu privire la nerespectarea măsurilor privind minorul, îndreptată împotriva apelantei inculpate pentru perioada aprilie - decembrie 2017, întrucât din data de 02 martie 2017, partea civilă nu a mai putut avea niciun fel relaţii personale cu fiica sa.

Sub aspectul laturii civile, apărătorul ales al apelantului B. a susţinut că în mod nejustificat a fost diminuat cuantumul daunelor morale solicitate, întrucât instanţa de fond ar fi trebui să aibă în vedere, pe lângă consecinţele negative şi implicaţiile în viaţa de familie, şi perioada de timp relativ mare în care apelantul a fost împiedicat să petreacă timp împreună cu fiica sa, împrejurarea că a fost nevoit să plece de la serviciu în timpul pauzei de masă deoarece era singura posibilitate să o vadă pe minoră la cămin sau la şcoală în pauză, pentru maxim 10 minute cât îi era permis de către cadrele didactice, precum şi faptul că a fost nevoit să se adreseze instanţelor de judecata pentru a putea relaţiona cu minora, sau organelor de cercetare penală pentru tragerea la răspundere penală a apelantei inculpate pentru nerespectarea sentinţelor judecătoreşti definitive şi executorii pronunţate.

De asemenea, apărarea apelantului a apreciat că daunele morale sunt justificate şi de acţiunile constante desfăşurate de către inculpată, care a formulat plângeri împotriva lui B. şi a membrilor familiei sale, plângeri care, de altfel, au fost clasate, sau a înregistrat pe rolul instanţelor mai multe solicitări pentru emiterea unor ordine de protecţie, solicitări respinse definitiv, doar pentru a încerca să-l îndepărteze de fiica sa şi a-l determina să nu mai vină la programul de vizită.

În ceea ce priveşte diminuarea cuantumului onorariului de avocat, în baza dispoziţiilor art. 276 alin. (1), (2) C. proc. pen., întrucât acţiunea civilă a fost admisă în parte, s-a apreciat că onorariul a fost redus în mod nejustificat, în condiţiile în care acesta a fost perceput atât pentru latura penală, cât şi pentru latura civilă.

În cursul cercetării judecătoreşti în faţa instanţei de apel au fost audiaţi: apelanta inculpată A. şi martorii H., I. şi J.

De asemenea, a fost încuviinţată proba cu înregistrările audio-video din datele de 24.02.2017, 27.01.2017, 06.08.2016, 04.01.2017 şi 13.01.2017 (probă solicitată de apelanta inculpată A.), precum şi proba cu înscrisuri, pentru ambii apelanţi.

Analizând sentinţa apelată, din perspectiva criticilor formulate dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, conform dispoziţiilor art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte, în opinie majoritară, reţine următoarele:

Prioritar, trebuie subliniat că părinţii sunt figuri importante în creşterea şi educarea copilului. În special ei au rol decisiv în dezvoltarea emoţională şi socială a copilului, de aceea, atunci când părinţii se separă, de cele mai multe ori, emoţiile sunt cele care predomină în luarea oricăror decizii. Totuşi, indiferent ce ar simţi părinţii, este foarte important să-şi pună copiii pe primul loc, ţinând cont de nevoile şi interesele acestora. Orice minor, independent de problemele create între părinţi, trebuie să se bucure din partea acestora de cele mai înalte sentimente, de grijă şi afecţiune. Numai în acest fel se poate realiza o creştere şi dezvoltare armonioasă a copiilor, fără presiune şi sentimente egoiste, ce n-ar trebui să existe din partea părinţilor.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că, pentru un părinte şi copilul său, a fi împreună reprezintă un element esenţial al vieţii de familie, chiar dacă relaţia dintre părinţi a încetat (Johansen împotriva Norvegiei, 7 august 1996, Bronda împotriva Italiei, 9 iunie 1998), iar după divorţ, este în interesul copilului ca legăturile dintre acesta şi familia sa să se păstreze (Gnahoré împotriva Franţei, cererea nr. x/98).

De asemenea, s-a reţinut că obligaţia pozitivă impusă autorităţilor naţionale de a lua măsuri pentru a facilita contactele între un părinte şi copii săi care sunt încredinţaţi altui părinte "nu este absolută, deoarece, uneori, reunirea unui părinte cu copiii săi care trăiesc de mai mult timp împreună cu celălalt părinte nu poate avea loc imediat şi necesită preparative. Natura şi amploarea acestora depind de circumstanţele fiecărei speţe, dar înţelegerea şi cooperarea tuturor persoanelor implicate constituie întotdeauna un factor important. Dacă autorităţile naţionale trebuie să facă tot posibilul pentru a facilita o asemenea colaborare, obligaţia acestora de a recurge la constrângere în domeniu nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să ţină seama de interesele, drepturile şi libertăţile acestor persoane şi, în special, de interesele superioare ale copilului" (Hokkanen împotriva Finlandei, 23 septembrie 1994; Costreie împotriva României, cererea nr. x/05, N împotriva României, cererea nr. x/05).

Aşadar, deşi părintele căruia i s-a încredinţat copilul trebuie să creeze toate condiţiile necesare pentru ca acesta să aibă legături personale şi cu celălalt părinte, la stabilirea unor relaţii armonioase ambii părinţi sunt datori să contribuie şi aceasta doar în interesul minorului, lăsând deoparte toate resentimentele pe care aceştia le au unul faţă de celălalt.

Raportând aceste consideraţii teoretice la cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte, în opinie majoritară, constată că, prin sentinţa atacată, în sarcina apelantei inculpat A., s-a reţinut, în esenţă, că a împiedicat, în mod repetat, în perioadele 20.08 - 30.08.2016, 05.10.2016, 09.12 -11.12.2016, 21.12 - 27.12.2016, 13.01 - 15.01.2017, 27.01 - 29.01.2017, 10.02 - 12.02.2017, 24.02 - 26.02.2017 şi 10.03 - 12.03.2017, pe B., persoană vătămată, tatăl minorei C., să aibă legături personale cu aceasta conform programului stabilit de instanţă.

În raport de criticile formulate în calea de atac, vor fi verificate prioritar motivele de apel ale inculpatei prin care se tinde la pronunţarea unei soluţii de achitare şi care, în cazul în care sunt găsite întemeiate, lasă fără obiect apelul părţii civile ce vizează individualizarea pedepsei şi majorarea cuantumului daunelor morale.

Astfel, se observă că apelanta nu a contestat situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond, însă a susţinut, pe de-o parte, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 379 alin. (2) C. pen., întrucât din probele administrate nu rezultă că şi-a influenţat direct fiica pentru a nu-l însoţi pe tatăl său ori că l-ar fi denigrat pe acesta în faţa ei, iar pe de altă parte, că fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, solicitând achitarea în temeiul art. 16 lit. a) şi b) C. proc. pen.

Înalta Curte, în opinie majoritară, constată că motivele invocate de apărare vizează, în realitate, lipsa vinovăţiei prevăzute de lege. Astfel, în condiţiile în care inculpata, aşa cum s-a menţionat anterior, nu a contestat situaţia de fapt, ci a recunoscut, în esenţă, fapta, dar nu şi-a asumat vinovăţia în comiterea acesteia, invocând faptul că nu a putut acţiona contrar voinţei minorei, pe care nu a putut-o obliga să meargă la tatăl său, nu se poate susţine că fapta nu există, fiind incidente art. 16 lit. a) C. proc. pen. În acest sens, trebuie precizat că art. 16 lit. a) C. proc. pen. are în vedere inexistenţa faptei în materialitatea ei.

Înalta Curte, în opinie majoritară, observă că, potrivit art. 379 alin. (2) C. pen., infracţiunea de nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului presupune, sub aspectul elementului material, împiedicarea unuia dintre părinţi sau a amândurora să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de organul competent. Infracţiunea în această variantă este una de obicei, întrucât numai împiedicarea repetată are relevanţă penală.

În ceea ce priveşte latura subiectivă, din formularea art. 379 alin. (2) C. pen., în sensul că fapta trebuie să fie săvârşită "în mod repetat" rezultă necesitatea existenţei vinovăţiei sub forma intenţiei directe sau indirecte. Intenţia, ca element al laturii subiective, se deduce din latura obiectivă, deoarece se prezumă că persoana acuzată a acţionat în conformitate cu elementul său subiectiv. Elementul subiectiv se probează prin întreaga conduită a persoanei acuzate, făcându-se o apreciere globală a tuturor circumstanţelor de comitere a faptei. Caracteristic intenţiei este prevederea de către făptuitor a rezultatului faptei, reprezentarea mentală a rezultatului faptei şi urmărirea sau acceptarea rezultatului.

Analizând, în aceste coordonate de principiu fapta imputată inculpatei, în urma propriei analize a materialului probator administrat în cauză, respectiv declaraţiile persoanei vătămate B., declaraţiile inculpatei A., declaraţiile martorilor E., A., H., I., Raport de evaluare psihologică nr. 1319 din 01 septembrie 2016, proces-verbal din 09 septembrie 2016 încheiat de executorul judecătoresc K., proces-verbal din 24 martie 2017 încheiat de executorul judecătoresc L., înregistrările audio-video din datele de 24.02.2017, 27.01.2017, 06.08.2016, 04.01.2017 şi 13.01.2017, precum şi din înscrisurile de la dosar (sentinţele civile, plângerile penale), Înalta Curte, în opinie majoritară, constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect situaţia de fapt, constând în aceea că, în perioadele 20.08 - 30.08.2016, 05.10.2016, 09.12 -11.12.2016, 21.12 - 27.12.2016, 13.01 - 15.01.2017, 27.01 - 29.01.2017, 10.02 - 12.02.2017, 24.02 - 26.02.2017 şi 10.03 - 12.03.2017, inculpata A. l-a împiedicat pe B., persoană vătămată, tatăl minorei C., să aibă legături personale cu aceasta conform programului stabilit de instanţa civilă.

Aşadar, contrar susţinerilor formulate de apărarea apelantei inculpate, fapta există şi, mai mult, întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare.

Sub aspectul laturii subiective însă, Înalta Curte, în opinie majoritară, constată că instanţa de fond, în mod eronat a apreciat că inculpata a acţionat cu intenţie directă, pentru a îndepărta minora de tatăl acesteia, reţinând că refuzul minorei de a fi vizitată de tată conform programului stabilit de instanţa civilă constituie consecinţa directă a acţiunilor mamei de influenţare a deciziilor minorei.

Examinând conduita inculpatei, în raport de probele administrate în cauză, Înalta Curte, în opinie majoritară, nu poate reţine, dincolo de orice dubiu, că fapta inculpatei a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, respectiv intenţia directă sau indirectă.

Astfel, refuzul minorei de a petrece timp cu tatăl său nu poate fi imputat inculpatei, atitudinea acesteia fiind determinată de mai mulţi factori, printre care comportamentul părţii civile, climatul de neînţelegere şi animozitate existent între cei doi părinţi ori influenţa bunicilor maternă şi paternă.

În speţa dedusă judecăţii, instanţa de fond nu doar că nu a analizat refuzul minorei, prin raportare la toate circumstanţele cauzei, dar a reţinut că inculpata "nu a predat minora" tatălui, deşi un copil, chiar şi minor, este o persoană cu nevoi şi drepturi distincte de cele ale părinţilor, în raport de vârsta şi gradul de maturitate, iar interesul său în anumite situaţii ar putea fi diferit de al acestora, fiind normal ca interesul minorului să prevaleze în faţa altor interese. Or, folosirea verbului "a preda", cu referire la un minor, atât de către instanţa de fond, cât şi de reprezentantul Ministerului Public, cu ocazia dezbaterilor asupra prezentului apel, nu este adecvată, în condiţiile în care copilul nu este un bun, pentru a fi predat sau primit ci, aşa cum s-a menţionat anterior, copilul este o persoană căreia trebuie să i se recunoască şi să i se garanteze toate drepturile, începând cu modul în care se dezvoltă şi, implicit, discernământul acestuia, cu nevoile de ghidare şi de formare până la atingerea maturităţii. De altfel, în Recomandarea nr. 874 (1979) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei s-au statuat următoarele:

"copiii nu trebuie să mai fie consideraţi proprietatea părinţilor, ci trebuie să fie recunoscuţi ca indivizi având propriile drepturi şi nevoi."

Analizând, în continuare, motivele care au determinat refuzul minorei de a petrece timp cu tatăl său, Înalta Curte, în opinie majoritară, constată că, din înscrisurile depuse la dosar (ordonanţe Parchet, hotărâri judecătoreşti, acte medicale), precum şi din declaraţiile părţii vătămate, ale inculpatei ori ale martorilor, ori din înregistrările audio-video vizionate în şedinţa publică din 26 iunie 2018 rezultă că tensiunile dintre cei doi părinţi s-au amplificat ulterior divorţului, fiecare dintre ei refuzând să-şi asume responsabilitatea pentru propria contribuţie la exacerbarea situaţiei şi, implicit, tensionarea minorei.

În acest sens, Înalta Curte, în opinie majoritară, observă caracterul profund degradat al relaţiilor dintre partea civilă şi inculpată, marcate de frecvente conflicte verbale, dar şi fizice iscate între B., pe de-o parte, şi inculpata A. sau G., concubinul acesteia, pe de altă parte, precum şi de numeroase plângeri penale formulate.

Astfel, instanţa de control judiciar, în opinie majoritară, reţine că, în vara anului 2016, minora C. a asistat la incidentul violent dintre B. şi G. Referitor la acest incident, inculpata A. a declarat că "Ceea ce s-a întâmplat în august 2016 a făcut-o pe C. să-i fie şi mai frică. În weekendul respectiv, C. se afla la tatăl ei şi eu şi G. am fost pe o stradă adiacentă să mergem la mătuşa lui G. şi ne-am întâlnit accidental cu C., cu tatăl ei şi cu nepotul M., zis N. care erau cu bicicletele. Fostul soţ a avut o ieşire atât de violentă încât i-a spart buza pe loc lui G., prietenul meu, lovindu-l cu pumnul prin geamul deschis al maşinii în care ne aflam. Ne-am dat jos, au fost nişte împinsături ulterior, noi am plecat fără să pot să vorbesc cu C., i-am spus doar să stea liniştită pentru că a doua zi o să vină acasă. Noi am fost la poliţie când C. nu a mai fost de faţă, presupun că fostul soţ a dus-o acasă. În seara aceea, am sunat-o pe fosta soacră, am întrebat-o ce face fetiţa, i-am cerut să mi-o dea la telefon dar a refuzat. Când C. a venit acasă duminică, mi-a povestit ce s-a întâmplat după ce am plecat noi de acolo. Mi-a povestit cum l-a văzut pe G. plin de sânge şi cum tatăl ei I-a chemat pe E. să meargă cu el după ce a lăsat-o pe C.".

De asemenea, martora I., audiată în faţa Înaltei Curţi, la întrebarea apărătorului ales al apelantei inculpate "Din discuţiile cu C. personal sau din cele percepute de copii dvs. aveţi cunoştinţă cum a perceput C. episoadele din vara anului 2016?" a declarat că "Ştiu din povestirile fetiţei şi ulterior de la A. că a fost un incident violent. C. a început să plângă când mi-a povestit că tatăl ei a fost violent faţă de mama ei şi faţă de G. Mi-a spus minora că tatăl acesteia l-a lovit pe G. şi că ea a fost prezentă acolo. Mi-a spus că s-a întâmplat pe stradă. A venit la mine la vreo două zile după incident şi era foarte afectată, din proprie iniţiativă mi-a povestit ce s-a întâmplat. Altceva nu mi-a spus.".

Totodată, martora H., audiată în faţa Înaltei Curţi, la întrebarea apărătorului ales al apelantei inculpate "Dacă au existat discuţii cu minora sau în prezenţa acesteia în legătură cu episodul violent din 06 august 2016?" a arătat următoarele:

"Ştiu despre acest episod, s-a întâmplat la 50 metri de locuinţa noastră într-un week-end în care minora se afla la noi. Fiul meu era pe stradă cu minora şi cu nepoţelul meu cu bicicletele. Din relatările fiului meu, am aflat că fosta noră cu prietenul său au venit cu maşina şi au oprit maşina să o ia pe minoră şi atunci între fiul meu şi prietenul fostei mele nurori, G. s-a iscat o altercaţie. Au venit acasă copiii împreună cu fiul meu după acest episod şi le-am spus că nu se întâmplă nimic, am intrat în casă şi i-am băgat la baie pe copii. În acea perioadă, şi mama fostei nurori a venit cu maşina pe la poartă şi striga să vină fata acasă. Acest lucru l-am aflat de la soţul şi de la fiica mea, bunica maternă venind după ce eu cu copiii intrasem în casă. Aceştia mi-au spus că după ce a strigat-o pe C. văzându-i că se îndreaptă către poartă, bunica maternă a plecat."

Deopotrivă, audiată în cursul urmăririi penale, la data de 06 martie 2017, martora A., a arătat că "Din discuţiile cu C., am aflat că aceasta nu vrea să meargă, întrucât anterior, tatăl ei B. l-a lovit pe numitul G. - prietenul actual al fiicei mele, pe fondul acestei întâmplări fiindu-i frică de el."

În plus, se observă că prin ordonanţa din 18 decembrie 2017, emisă în Dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, format ca urmare a plângerii persoanei vătămate B., din data de 10 august 2016, s-a dispus, printre altele, renunţarea la urmărirea penală în cauza privind săvârşirea de către inculpaţii-persoane vătămate B. şi G., a câte unei infracţiuni de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 193 alin. (1) şi (2) C. pen. În esenţă, în ordonanţa anterior menţionată s-a reţinut, cu privire la aspectele care interesează prezenta cauză, că "la data de 06.08.2016, în jurul orei 20:30, în timp ce inculpatul-persoană vătămată B. se deplasa pe strada x din comuna Slătioara, jud. Olt, împreună cu fiica sa, C. şi cu nepotul său, O., pe strada respectivă a trecut autoturismul, cu nr. de înmatriculare x, în care se aflau inculpatul-persoană vătămată G. şi martora A., fosta soţie a inculpatului-persoană vătămată B. Pe fondul unei situaţii conflictuale preexistente între cei doi inculpaţi-persoane vătămate a avut loc o altercaţie în urma căreia aceştia s-au lovit reciproc. Ca urmare a loviturilor primite inculpatul-persoană vătămată G. a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare 8 - 9 zile de îngrijiri medicale, conform Certificatului medico-legal nr. x/08.08.2016, iar inculpatul-persoană vătămată B. a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare 4 - 5 zile de îngrijiri medicale, conform Certificatului medico-legal nr. y/09.08.2016."

Aşadar, Înalta Curte, în opinie majoritară, constată că din probele administrate în cauză rezultă în mod clar că minora a fost prezentă la incidentul violent care a avut loc între B. şi G. în data de 06 august 2016. Într-adevăr, declaraţiile inculpatei şi ale martorelor (care se află fie în relaţii de rudenie cu părţile, fie în relaţii de prietenie), respectiv plângerea penală formulată de B. prezintă un grad ridicat de subiectivism, părinţii minorei refuzând, aşa cum s-a menţionat şi anterior, să-şi asume responsabilitatea pentru situaţiile conflictuale existente între ei, însă nu se poate susţine că minora nu a fost afectată în niciun mod de acest incident, în condiţiile în care în raportul de evaluare psihologică din 01 septembrie 2016, aflat la dosarul de urmărire penală s-a reţinut că "fetiţa rezonează afectiv la situaţia creată de separarea părinţilor, dar şi la situaţia conflictuală existentă între aceştia ". Mai mult, în acelaşi raport s-a constatat că "principala figură de ataşament este mama, iar actualul partener de viaţă numit «tata I... » este redat ca figură paternă în proiecţiile copilului, însă tatăl natural este absent în reprezentarea familiei, există indici de ambivalenţă afectivă în raport cu acesta. (...) Afirmativ copilul susţine că şi-a văzut tatăl natural lovindu-l cu pumnul în gură pe tata G. atunci când s-a enervat. (...) În momentul examinării, fetiţa are un uşor balbism secvenţial, pe acest fond psihogen, când tematizează întâmplări tensionate dintre părinţii săi şi membrii familiilor extinse, unele cu posibil conţinut psihotraumatizant. (...) În condiţiile în care actuala stare de fapt se menţine în aceiaşi parametri, fără modificări în favoarea nevoilor copilului, această situaţie se va putea constitui în forme de abuz emoţional asupra minorei, ca maltratare psihologică".

De asemenea, este important de subliniat că, urmare acestui incident (conflictul din data de 06 august 2016), comportamentul minorei faţă de tatăl său s-a modificat, iar în contextul situaţiei tensionate existente între părinţi, care nu au înţeles că dea prioritate nevoilor copilului înaintea propriilor nevoi, şi având în vedere vârsta fragedă a minorei (respectiv 5 ani), perioadă în care era esenţială cooperarea părinţilor pentru o dezvoltare armonioasă a copilului, evenimentele ulterioare nu au făcut decât să accentueze împotrivirea acesteia de a avea legături cu tatăl său. De altfel, şi psihologul a subliniat în raportul de evaluare psihologică aflat la dosarul de urmărire penală, că "fetiţa rezonează afectiv la situaţia creată de separarea părinţilor, dar şi la situaţia conflictuală existentă între aceştia".

În continuare, Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază că prezintă relevanţă, din perspectiva atitudinii de refuz a minorei de a petrece timp cu tatăl său şi conflictul dintre B. şi A., respectiv G. din data de 05 octombrie 2016, de la Şcoala Populară de Artă din municipiul Slatina, unde se desfăşurau cursurile de balet la care participa C.

Referitor la acest incident, inculpata A. a declarat în faţa Înaltei Curţi următoarele:

"În octombrie, am înscris-o la balet pe C. pentru că îşi dorea. Ziua de miercuri nu am ales-o eu. Până când a renunţat, în primăvara acestui an să mai meargă la balet, zilele de luni şi miercuri erau programate de către doamna care se ocupa de această activitate. Nu a existat posibilitatea să meargă la balet în altă zi decât miercuri. Fostul soţ a întrebat-o recent pe C. dacă mai merge şi niciodată nu s-a opus ca fetiţa să meargă la balet dimpotrivă, chiar şi el a dus-o la orele de balet. L-am sunat şi nu mi-a răspuns, i-a zis mama că suntem la balet când fostul soţ a venit să o ia pe C. pe 5 octombrie la ora 17:00. Am vrut să-l sun pe fostul soţ să-i zic că în ziua aceea de miercuri, C. avea oră de balet. Precizez că în chiar acea miercuri s-a stabilit şi ziua de miercuri pentru balet iar eu l-am sunat pe fostul soţ de îndată însă, aşa cum am spus, nu am reuşit să vorbesc cu acesta. După ce a fost anunţat, fostul soţ a venit împreună cu sora acestuia şi E., a început să mă înjure pe hol şi m-a lovit de două ori cu pumnul în urechea stângă. De la ţipete, a ieşit directorul adjunct. În acest timp, C. nu a văzut ce s-a întâmplat, dar a auzit."

Martora I., audiată de Înalta Curte, la întrebarea adresată de apărătorul apelantei inculpate "Aveţi cunoştinţă despre alte incidente violente dintre cei doi soţi?" a declarat următoarele:

"S-a mai întâmplat odată la şcoala de balet un act violent faţă de A., împrejurare pe care o ştiu atât de la fetiţă cât şi de la mamă. Incidentul s-a întâmplat pe hol, fetiţa era în sala de balet dar şi-a dat seama că tatăl a lovit-o pe mama ei. Cu prima ocazie în care ne-am întâlnit, C. mi- a spus că "mami a fost bătută" am întrebat-o unde s-a întâmplat şi mi-a spus că după ora de balet, tatăl ei a venit să o ia de acolo pentru că avea o vizită de câteva ore şi a spus că a auzit-o pe mama ei şi pe tatăl ei certându-se şi a găsit-o pe mama ei plângând. C. a întrebat-o pe mama ei ce s-a întâmplat şi mama i-a povestit. C. mi-a povestit doar că a auzit-o pe mama ei plângând şi că s-a speriat şi ea şi că şi-a dat seama că a fost lovită mama ei deoarece avea obrazul şi urechea înroşite."

Martora A., audiată în cursul urmăririi penale, la data de 06 martie 2017, a arătat că "Pe data de 05.10.2016, când C. trebuia să meargă la domiciliul tatălui ei, în intervalul orar 17 - 20, fiica mea A., a plecat cu aceasta de acasă, mai devreme, în jur de 16:45 pentru a lua o sticlă de apă, întrucât începând cu ora 17:30, minora urma să meargă la cursuri de balet, la care fusese înscrisă de mama ei. La ora 17:00, B. a venit la locuinţa noastră, din nou, fără să anunţe înainte. Am ieşit eu, comunicându-i locul în care se ţineau cursurile de balet. După circa 30 minute, am fost sunată de fiica mea A., care mi-a spus că a fost bătută de B. şi că este în salvare. Aceasta mi-a cerut să merg eu în locul unde se ţineau cursurile de balet, pentru a vedea cine o ia pe C. la final. Ajungând la şcoala de balet, i-am văzut pe B., E. şi F., care erau jos, discutând cu organele de poliţie. Eu am urcat în locul unde se desfăşurau cursurile, a urcat şi B. împreună cu un poliţist, după care a coborât cu acesta. La ora 18:30 - 18:45, s-au terminat cursurile de balet, iar eu am plecat cu C. acasă, pentru că nu a venit nimeni să o ia. Arăt că eu am verificat dacă B. mai era jos, în sensul că am verificat dacă acesta se mai afla în zona intrării folosită de mine pentru a intra în clădire, însă nu am verificat dacă era la cealaltă intrare. Arăt că, deşi nu l-am văzut pe B., l-am văzut pe numitul E. care se afla în maşină, iar când ne-a văzut, s-a dat jos din maşină şi a fugit spre cealaltă intrare, pe care eu nu o verificasem. Arăt că E. a trecut prin faţa noastră în viteză, motiv pentru care C. a luat-o la fugă, iar eu am fugit pentru a o prinde. Eu nu l-am căutat pe B. pentru a i-o preda pe minoră, întrucât nu am ştiut că sunt două intrări. Totodată, faptul că E. era prezent în zona, nu m-a făcut să bănuiesc că s-ar afla şi B. în acelaşi loc. Arăt că E. ne urmăreşte în permanenţă şi ne fotografiază de fiecare dată când vine împreună cu B. să ia copilul."

Martorul E., audiat la Parchet la data de 16 februarie 2017, a arătat următoarele:

"Pe data de 05.10.2016, B. m-a sunat, rugându-mă să-1 însoţesc la domiciliul lui A., pentru a o lua pe minoră conform programului - prima miercuri din lună. Întrucât eu nu am putut, acesta a spus că o să meargă singur, însă după puţin timp m-a sunat şi m-a întrebat dacă ştiu unde este şcoala de balet, întrucât bunica maternă îi spusese că minora urmează cursuri acolo. Arăt că anterior minora nu mai urmase cursuri de balet în ziua de miercuri, când trebuia predată tatălui, acesta neavând cunoştinţă despre acest fapt. M-am întâlnit cu B. în faţa instituţiei unde se ţineau cursurile de balet şi după ce am căutat câtva timp împreună, am ajuns în faţa unei săli unde B. a observat-o pe fiica sa C., rămânând să aşteptăm amândoi în faţa uşii. După 5-10 minute, au apărut A. împreună cu prietenul ei G., iar A. l-a întrebat pe B. ce caută acolo, întrucât minora are cursuri. Acesta i-a spus că este ziua stabilită pentru a petrece timp împreună cu minora, moment în care între cei doi a început o ceartă în cursul căreia s-au adresat cuvinte şi expresii jignitoare. Discuţia a degenerat, iscându-se un conflict fizic între noi patru, întrucât am intervenit şi eu, precum şi G. Auzind scandal, a ieşit directorul şcolii de muzică şi ne-a cerut să ieşim din clădire, G. fiind extrem de recalcitrant şi spunând că am venit să furăm fata. Am coborât la parter, iar B. a urcat împreună cu un poliţist să vadă dacă s-au terminat cursurile, pentru a o lua pe C. B. mi-a spus că sus, în faţa sălii de curs, a găsit-o pe bunica maternă, care a început să le adreseze cuvinte jignitoare şi lui şi poliţistului, căruia i-a spus că este mituit, coborând împreună cu poliţistul. La un moment dat am mers la maşina mea, cu această ocazie observând că bunica maternă a ieşit din clădire, pe uşa din spate, fugind împreună cu minora, pe care o trăgea după ea. I-am arătat lui B. cele observate, însă acesta a renunţat să se ducă după minoră, deşi mai avea timp în care putea să stea cu ea, incidentul petrecându-se în jurul orei 06:00."

B., audiat la data de 08 februarie 2017 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în calitate de persoană vătămată, a declarat următoarele:

"Ajungând la domiciliul fostei soţii, în jurul orelor 17:00, a ieşit mama acesteia, spunându-mi că minora nu este acasă, ci la un curs de balet, la Şcoala Populară de Arte. M-am deplasat împreună cu numitul E. la instituţia unde se desfăşurau cursurile de balet. Pe hol m-am întâlnit cu A. şi prietenul acesteia G., cel din urmă întrebându-mă pe un ton nepotrivit "ce căutăm noi Ici". Am întrebat-o pe A. unde este C., iar aceasta mi-a spus că "este aici şi ce treabă ai tu cu ea?" după care concubinul acesteia m-a lovit, iar lui E. i-a rupt geaca. Cu privire la acest incident am formulat o plângere penală la I.P.J. Olt, dosarul aflându-se în lucru în acest moment. După izbucnirea conflictului, a ieşit pe hol directorul instituţiei care ne-a cerut tuturor să ieşim, apărând în zonă şi organele de poliţie, precum şi o ambulanţă. Eu am urcat să o iau pe minoră din sala unde se desfăşurau cursurile, însă acolo deja ajunsese A., mama fostei soţii, care a luat minora şi a plecat cu ea în grabă. Precizez că am urcat împreună cu un poliţist, însă nu ştiu cum îl cheamă."

Aşadar, deşi din declaraţiile anterior menţionate nu rezultă că minora ar fi asistat în mod direct la incidentul dintre părinţi, nu se poate susţine, în mod plauzibil, că un conflict între patru persoane, care a determinat, pe de-o parte, intervenţia directorului şcolii de muzică, în sensul solicitării exprese de a părăsi clădirea, iar pe de altă parte, intervenţia poliţiei, nu a fost cunoscut de minora C.. Prin urmare, fără a nega responsabilitatea inculpatei în naşterea şi perpetuarea acestei stări conflictuale, nu poate fi ignorat nici comportamentul neadecvat al părţii civile B., ambele fiind de natură să concure la crearea atitudinii de respingere manifestată de minoră faţă de tatăl său.

În plus, Înalta Curte, în opinie majoritară, constată că din probele administrate în cauză rezultă şi alte elemente care influenţează percepţia minorei asupra tatălui său, ceea ce o determină să refuze să petreacă timpul cu acesta.

Astfel, se observă că minora C. a fost audiată de instanţa de fond la termenul din 06 octombrie 2017, în încheierea de şedinţă de la acea dată consemnându-se următoarele:

"Fiind întrebată de judecător cu privire la relaţia cu tatăl său, minora, în şoaptă, răspunde instanţei că va spune de ce nu doreşte să vorbească cu tatăl său, dacă acesta părăseşte sala de şedinţă.

La dispoziţia instanţei, partea civilă B. părăseşte sala de şedinţă, rămânând în sala apărătorul acestuia.

Martora minoră C. arată că îi este frică de tatăl său pentru că a închis-o în casă singură, lucru despre care minora afirmă că s-a întâmplat de mai multe ori.

Minora arată de asemenea că i-a spus tatălui său că nu îi place să fie închisă singură în casă, precizând că este supărată pe acesta şi pentru faptul că a ţipat la ea.

Fiind întrebată ce cuvinte i-a spus tatăl când a ţipat la ea, martora nu doreşte să răspundă.

Fiind întrebată ce îi spune mama sa despre tatăl său, minora arată că mama sa i-a spus să meargă la tată, însă ea nu doreşte să meargă.

De asemenea, minora arată că nu îi place să meargă la tatăl său nici cu scopul de a se juca cu verişorul său pentru că acesta i-a dat cu mingea în burtă.

Instanţa de judecată prezintă din dosar martorei minore C. fotografii care o înfăţişează pe aceasta când se plimba cu tatăl său cu bicicleta.

Minora precizează faptul că numai după ce bunica, fără a preciza în mod expres care dintre cele două bunici, i-a spus tatălui acesteia să nu o mai închidă singură în casă, acesta a încetat să mai procedeze în acest sens.

Totodată, la interpelarea instanţei, minora arată că în fotografiile în care era cu tatăl său, părea fericită pentru că familia acestuia i-a spus să râdă în momentul în care îi făceau fotografii.

De asemenea, la interpelarea instanţei, martora minoră arată că într-una din fotografii se juca cu telefonul tatălui său întrucât îi făcea plăcere acest lucru, se înţelegea bine cu verişorul său însă înainte de incidentul când acesta a lovit-o cu mingea şi nu doreşte să se împace cu verişorul."

Totodată, Înalta Curte, în opinie majoritară, constată că aspectele învederate de minoră au fost analizate şi în raportul de evaluare psihologică întocmit la data de 01 septembrie 2016 şi aflat la dosarul de urmărire penală, reţinându-se următoarele:

"În contextul separării părinţilor de cca 1 an, fetiţa merge în vizite la tatăl ei şi descrie că în mod repetat se întâmpla ca ea să fie închisă cu cheia în casă, uneori stă pe hol, până ce tatăl "noaptea, ajunge la ea să doarmă împreună" şi redă spontan cu detalii situaţiile. Această izolare poate induce sentimentul de abandon, chiar dacă aparent este o absenţă temporară şi-i poate determina o imagine de sine negativă. (...) Relatările copilului sunt sugestive, relevante şi confirmate proiectiv, în jocuri simbolice, personajele imaginate reproduc aceleaşi întâmplări, sentimentul de confuzie şi debusolare se accentuează dat fiind faptul că manifestă un ataşament profund faţă de mama sa, este confuză în raport cu tatăl său şi ar vrea să nu o mai lase singură la tatăl ei şi să nu mai fie închisă în casă, dar mai cu seama îşi doreşte să nu mai doarmă la domiciliul acestuia. Tocmai din motivele subliniate anterior, acel mediu acum este perceput ca ostil, poate chiar înspăimântător. Nu poate înţelege ce se întâmplă, scotomizează realitatea şi redă secvenţial anumite decupaje, cu potenţial conţinut psihotraumatizant pentru orice copil la această vârsta, mai ales dacă este confruntat cu situaţii abuzive de izolare prin limitare nerezonabilă a libertăţii de mişcare în mediul său, cât şi în situaţii de neglijare parentală când nu este asigurată o supraveghere adecvata. Fetiţa povesteşte înfricoşată cum a fost închisă în hol, înţelegem totuşi că nu a urmat şi nu a defecat acolo, fapt care ne poate indica un interval de timp oarecum limitat şi relativ scurt în accepţiunea unui adult."

Deosebit de relevant este şi faptul că, deşi instanţa de fond a imputat inculpatei că ar fi manipulat psihic pe minoră în detrimentul dezvoltării unor relaţii normale cu tatăl acesteia, în raportul de evaluare psihologică s-a reţinut că minora prezintă "pavor nocturn cu somn agitat, vise cu coşmaruri (preponderent cu şerpi) în special după ce vine de la vizitele paterne, din relatările fetiţei şi ale mamei sale. Totodată, în acest context survin modificări ale apetitului alimentar cu tendinţe bulimice, mâncând cantităţi exagerate de alimente când ajunge acasă".

Aşadar, Înalta Curte, în opinie majoritară, constată că atitudinea de respingere manifestată de minoră faţă de tatăl său, nu poate fi imputată exclusiv acţiunilor inculpatei, fiind determinată şi de conduita culpabilă a părţii civile B.

De altfel, partea civilă a constatat personal maniera în care fiica sa reacţionează în momentele în care se duce pentru a petrece timp împreună cu aceasta. Relevat în acest sens este incidentul din 24 martie 2017, când minora s-a încuiat în maşină pentru a nu merge cu tatăl său.

Referitor la acest incident, partea civilă B. a arătat, în declaraţia dată în faţa instanţei de fond la data de 18 septembrie 2017 următoarele:

"inculpata s-a dat jos din maşină iar copilul a rămas în interior şi a blocat uşile, eu cred că s-a speriat din cauza faptului că erau acolo multe maşini şi tiruri şi jandarmii care filmau".

De asemenea, martora I. a declarat că "Am fost şi eu prezentă de câteva ori când tatăl a venit să o ia. O dată în anul 2017 şi o dată în anul 2018. În anul 2017 a fost vorba despre o executare care a avut loc într-o benzinărie Mol unde tatăl a cerut să aibă loc întâlnirea ca să nu mai fie la domiciliul lui A., aceasta din urmă nu a vrut să-i povestească fetiţei despre ce urma să se întâmple i-a spus că mergem la o plimbare cu maşina, am ajuns la locul respectiv, tatăl venise acolo era împreună cu un psiholog, executorul şi un jandarm, fetiţa îl observase iar în momentul în care ne-am dat jos din maşină, fetiţa s-a încuiat în maşină. La toate rugăminţile tuturor ea nu a vrut să deschidă maşina, se pusese pe plâns în maşină, se vedea că devenise speriată, şi-a dat seama că o minţisem cu privire la plimbare. A. a încercat să o convingă să deschidă maşina dar fetiţa a refuzat orice comunicare, stătea pe scăunelul ei în spate.

Până la urmă s-a reuşit să se deschidă maşina, a venit cineva şi a adus şi a doua cheie, tatăl ei s-a năpustit în maşină şi a început să vorbească răstit cu minora întrebând-o de ce se sperie de el şi că trebuie să meargă cu el iar fetiţa a spus că nu vrea, a început să plângă şi a spus că vrea să fie lăsată în pace. Scaunul fetiţei se afla pe bancheta din spate undeva la mijloc iar butonul de blocare a maşinii este pe bord în mijloc. După ce am coborât din maşină am auzit sunetul specific de blocare a uşilor şi am văzut-o pe minoră când s-a retras în scaunul ei. Deşi s-a încercat inclusiv psihologul să stea de vorbă cu fetiţa nu au reuşit şi au lăsat-o în pace. În momentul în care ne pregăteam de plecare, ne-am urcat în maşină iar tatăl fetiţei a deschis portiera maşinii şi a spus cuvinte urâte referitoare la mine şi la mama minorei de faţă cu aceasta având o atitudine agresivă."

Acest incident a fost consemnat şi în procesul-verbal din 24.03.2017, executorul judecătoresc L. constatând că "Minora s-a închis în autoturismul mamei şi a refuzat să deschidă uşa sau geamul maşinii. Din maşină minora a refuzat să-şi însoţească tatăl. Executarea va continua. D-na. psiholog nu a putut avea vreo conversaţie cu minora."

Aşadar, Înalta Curte, în opinie majoritară, constată că voinţa minorei a reieşit cu claritate din acţiunile întreprinse de aceasta, respectiv faptul că s-a încuiat în maşină, atitudinea acesteia fiind rezultatul comportamentului ambilor părinţi care nu au reuşit să ajungă la un compromis care să permită amândurora să pună interesul copilului înaintea celui propriu.

Astfel, modalitatea aleasă de B. pentru realizarea dreptului de a avea legături personale cu minora, respectiv prin apelare la un executor judecătoresc (nu doar la data de 24 martie 2017, ci şi anterior, la data de 09 septembrie 2016), nu a ajutat la îmbunătăţirea situaţiei delicate în care se află toţi cei implicaţi (atât copilul, cât şi părinţii acestuia sau celelalte persoane de ataşament ale minorei), ci, din contră, a fost de natură să intimideze minora, care, în perioada respectivă avea 5-6 ani, în condiţiile în care, la executarea silită, au participat, pe lângă executorul judecătoresc şi cei doi părinţi, un delegat DGASPC, precum şi un agent de poliţie ori un reprezentant al Jandarmeriei, şi a contribuit, aşadar, la accentuarea împotrivirii acesteia de a se întâlni cu tatăl sau. Or, având în vedere vârsta minorei, precum şi faptul că procedura executării hotărârilor judecătoreşti referitoare la minori poate intimida un adult, având efecte cu atât mai grave asupra unui copil, Înalta Curte apreciază că, în cauză, era necesară o apropiere de copil mai uşoară şi mai sensibilă pentru punerea în executare cu succes a dreptului de a avea legături personale cu acesta.

De asemenea, trebuie subliniat că nici inculpata A. nu a gestionat în mod corespunzător situaţiile conflictuale şi nu a făcut niciun efort în depăşirea disensiunilor avute cu partea civilă, mai mult, chiar a contribuit la tensionarea relaţiilor cu B., prin multitudinea acţiunilor promovate în justiţie şi atitudinea lipsită de cooperare cu tatăl minorei, expunând, aşadar, copilul unor traume suplimentare.

În plus, se observă că, deşi în raportul de evaluare psihologică au fost formulate anumite recomandări în vederea realizării şi satisfacerii interesului superior al copilului, niciuna dintre părţi nu a fost interesată în rezolvarea eficientă şi sănătoasă a acestei probleme, deşi înţelegerea şi cooperarea tuturor persoanelor implicate în viaţa minorei constituie un factor important pentru buna dezvoltare a acesteia.

În acest sens sunt şi constatările psihologului care a participat la audierea minorei în faţa instanţei de fond, la termenul din 06 octombrie 2017. Astfel, în încheiere s-au consemnat următoarele:

"Psihologul arată că problema copilului se poate rezolva doar în situaţia în care părinţii acceptă să colaboreze între ei. Problema copilului este generată de relaţia dintre părinţii minorei care s-a întrerupt la un moment dat, aspect indicat chiar de faptul că cei doi părinţi nu se privesc reciproc, psihologul apreciind că relaţia acestora nu se desfăşoară în bune condiţii, nici la momentul de faţă.

Singura modalitate pentru ca minora să fie bine din punct de vedere emoţional este ca părinţii acesteia să găsească o cale de mijloc, nu neapărat să formeze un cuplu, însă să formeze o echipă. (...)

Psihologul P. arată că reacţia copilului poate fi determinat de foarte mulţi factori, cu titlu de exemplu arătând că minora în ziua respectivă să aibă alt program pe care doreşte să îl desfăşoare sau să îşi dorească să facă altceva şi să refuze astfel să meargă la tatăl său, fiind de asemenea posibil să fie influenţată de alte persoane, oricare dintre variante fiind posibilă.

Apărătorul inculpatei, avocat Q. arată că în contextul în care chiar minora a afirmat că a fost închisă de tată în casă, acesta ţipând asupra ei, este naturală reacţia minorei de a nu mai vrea să meargă apoi la tatăl acesteia, de bunăvoie.

Psihologul P. arată că nu este necesară includerea copilului într-un program de consiliere psihologică, ci a părinţilor, inculpata şi partea civilă în cauză."

Totodată, Înalta Curte, în opinie majoritară, subliniază că nu este de neglijat nici influenţa bunicilor maternă şi paternă asupra minorei, acestea având o contribuţie semnificativă în ceea ce priveşte atitudinea dezvoltată de copil faţă de tatăl său.

În final, trebuie subliniat că, la iniţiativa inculpatei, minora a mers la un psiholog, în vara anului 2016 şi, apoi, în mai 2017, însă partea civilă a refuzat să participe. Ulterior, urmare unei acţiuni a Direcţiei de Protecţie a Copilului, inculpata şi partea civilă au fost obligaţi la consiliere psihologică împreună cu minora, iar din vara anului 2018, din cele 5 şedinţe care au avut loc, partea civilă B. a participat doar la 3. Aceste aspecte sunt relevante în cauză întrucât dovedesc, alături de celelalte motive anterior expuse, că inculpata nu a săvârşit fapta cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, neavând intenţia de a împiedica relaţiile personale dintre tată şi minoră.

Scopul incriminării este acela de a sancţiona părintele care împiedică legăturile dintre minor şi celălalt părinte.

Ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex.

Atunci când, inclusiv în perioada în care acuzarea susţine că s-au petrecut faptele (şi anume din vara anului 2016), partea acuzată a făcut demersuri pentru a reface legăturile dintre minor şi tatăl său, a mers la psiholog pentru evaluare şi a continuat şedinţele (şi ca urmare a dispoziţiei instanţei civile) în perioada 2017 - 2018, nu se mai poate susţine că ar fi atins scopul legii prin constatarea vinovăţiei persoanei acuzate.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte, în opinie majoritară, subliniază, pe de o parte, că nu poate fi imputată minorei neînţelegerea unor consecinţe pentru nerespectarea anumitor norme legale faţă de vârsta acesteia şi de împrejurările care au fost de natură să o traumatizeze, astfel cum au fost descrise mai sus, iar pe de altă parte, nu se poate considera că pasivitatea inculpatei care nu şi a obligat/constrâns copilul să respecte un program de vizită stabilit printr-o hotărâre judecătorească echivalează, în mod implicit, cu intenţia de a săvârşi infracţiunea prevăzută de art. 379 alin. (2) C. pen.

De altfel, şi în jurisprudenţa s-a statuat că situaţiile de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului "nu se datorează inculpatei, ci exclusiv voinţei minorului, iar inculpata nu poate fi pedepsită că nu şi-a obligat copilul (constrâns eventual prin forţă), să respecte un program de vizită stabilit printr-o sentinţă judecătorească. Evident, că nici minorului nu-i poate fi imputată neînţelegerea unor consecinţe pentru nerespectarea anumitor norme legale. La această vârstă activează moralitatea constrângerii: copiilor le vine greu să înţeleagă de ce şi cum trebuie adaptat comportamentul anumitor reguli şi situaţii" (Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, Decizia nr. 966 din 07.11.2014, citată în Drept penal. Partea specială II de C. Rotaru, A.R. Trandafir, V. Cioclei).

Prin urmare, starea de tulburare emoţională a minorei, refuzul acesteia de a petrece timpul cu partea civilă, determinat şi de comportamentul neadecvat al părţii civile manifestat sub diferite forme, constituie suficiente argumente pentru a considera că fapta inculpatei, chiar dacă evidentă în planul laturii obiective, este lipsită de vinovăţia cerută de lege pentru a se angaja răspunderea sa penală.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în opinie majoritară, va admite apelul declarat de inculpata A., va desfiinţa sentinţa apelată şi, rejudecând, conform art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., va achita inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 379 alin. (2) C. pen.

În ce priveşte latura civilă, se constată că, în faţa instanţei de fond, la data de 28 iunie 2017, înainte de citirea actului de sesizare, B. s-a constituit parte civilă cu suma de 20.000 RON, în cererea depusă precizând că respectiva sumă reprezintă daune morale pentru prejudiciul suferit, în sensul că de aproximativ doi ani nu a reuşit să aibă legături personale cu minora, fiind în mod constant împiedicat de inculpată.

Înalta Curte, în opinie majoritară, având în vedere temeiul soluţiei de achitare ce va fi dispusă faţă de inculpata A., respectiv art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, acţiunea civilă exercitată de partea civilă B.

De asemenea, având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 276 C. proc. pen., în cauză urmând a se dispune o soluţie de achitare faţă de inculpata A., Înalta Curte va respinge cererea formulată de partea civilă B. privind plata cheltuielilor judiciare efectuate de aceasta.

În ceea ce priveşte apelul declarat de partea civilă B., faţă de soluţia pronunţată în calea de atac promovată de inculpată, urmează să fie respins ca nefondat.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare determinate de soluţionarea fondului cauzei rămân în sarcina statului.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul persoană vătămată B. la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelanta inculpată A. va rămâne în sarcina statului şi se va suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

I. Admite apelul declarat de inculpata A. împotriva Sentinţei penale nr. 218 din 17 octombrie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2017.

Desfiinţează sentinţa apelată şi, rejudecând:

Conform art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., achită inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 379 alin. (2) C. pen.

Respinge, ca nefondată, acţiunea civilă exercitată de partea civilă B.

Respinge cererea formulată de partea civilă B. privind plata cheltuielilor judiciare efectuate de aceasta.

Cheltuielile judiciare determinate de soluţionarea fondului cauzei rămân în sarcina statului.

II. Respinge, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă B. împotriva Sentinţei penale nr. 218 din 17 octombrie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2017.

Obligă apelantul persoană vătămată B. la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelanta inculpată A., în sumă de 65 RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 13 noiembrie 2018.

Opinie separată

În sensul:

Respingerii, ca nefondate, a apelurilor declarate de inculpata A. şi de partea civilă B. împotriva Sentinţei penale nr. 218 din 17 octombrie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2017.

Obligării apelanţilor A. şi B. la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Divergenţa de opinii vizează, strict, soluţia asupra apelului declarat de inculpata A.

Cercetarea judecătorească în apel nu a condus la stabilirea unei alte situaţii de fapt, aşa încât, în opinie separată, se apreciază legală şi temeinică soluţia pronunţată de instanţa de fond, care a stabilit că sunt îndeplinite toate condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prev. de art. 379 alin. (2) C. pen. şi, pe cale de consecinţă, apelul declarat de inculpată este nefondat.

Astfel cum a susţinut şi apărarea inculpatei, poziţia sa subiectivă trebuie stabilită ţinându-se seama de toate împrejurările concrete în contextul cărora a fost săvârşită fapta, particularităţile acţiunilor pe care aceasta le-a întreprins, precum şi situaţiile şi împrejurările anterioare, concomitente ori subsecvente, prin raportare la faptul că acţiunile sale s-ar fi răsfrânt asupra comportamentului minorei C.

Tocmai din această perspectivă, în opinie separată, se apreciază că motivele de apel formulate de inculpată nu sunt întemeiate, neputând conduce la desfiinţarea hotărârii pronunţată de instanţa de fond şi la pronunţarea soluţiei de achitare pentru lipsa vinovăţiei. Refuzul minorei, manifestat doar în anumite situaţii, de a petrece timp cu partea vătămată B., nu constituie un motiv întemeiat care ar putea conduce la concluzia lipsei de vinovăţie a inculpatei, întrucât, atitudinea oscilantă a minorei nu reprezintă o manifestare a propriei voinţe, ci a fost determinată de comportamentul inculpatei.

Comportamentul agresiv al fostului soţ al inculpatei (partea vătămată B.) la adresa acesteia sau a actualului partener de viaţă al inculpatei, de faţă cu fiica sa, nu a reprezentat, în sine, un motiv pentru refuzul minorei de a merge la/cu tatăl său.

În ce priveşte actele materiale reţinute de prima instanţă, se poate aprecia că numai cele din perioada 20 - 30.08.2016 ar putea fi justificate prin aceea că, în data de 6.08.2016, a avut loc un incident între tatăl, mama, unchiul minorei şi concubinul inculpatei, incident la care minora a asistat şi, pe cale de consecinţă, i-ar fi putut influenţa atitudinea de a refuza să aibă legături personale cu tatăl său în perioada imediat următoare, respectiv 20. - 30.08.2016.

Chiar şi în atare condiţii, nu se poate trece cu vederea faptul că incidentul a avut loc în contextul în care minora se afla la tatăl său în programul de vizită stabilit prin hotărârea civilă, iar inculpata, cunoscând această situaţie, însoţită de concubinul său, s-au deplasat în comuna Slătioara, în apropierea casei părţii vătămate.

Prin probele administrate s-a dovedit la adăpost de orice îndoială că, cel puţin în data de 05.10.2016 şi în perioadele 09.12 - 11.12.2016, 21.12 - 27.12.2016, 13.01 - 15.01.2017, 27.01 - 29.01.2017, 10.02 - 12.02.2017, 24.02 - 26.02.2017 şi 10.03 - 12.03.2017, inculpata a împiedicat partea vătămată (tatăl minorei) să aibă legături personale cu fiica sa, atitudinea culpabilă a inculpatei rezultând din următoare împrejurări:

Comportamentul minorei a fost unul oscilant, iar refuzul de a pleca cu tatăl său a apărut în timp, fiind corelat cu atitudinea mamei, ce denotă intenţia acesteia din urmă de a o îndepărta pe fetiţă de tatăl său. Din acest punct de vedere, se apreciază că instanţa de fond a reţinut în mod corect că această atitudine a minorei a fost dezvoltată în timp, fiind influenţată de mama sa.

Din probele administrate rezultă că şi după separarea în fapt a părinţilor săi (septembrie 2015), minora a fost ataşată de tatăl său, faţă de care manifesta afecţiune şi îşi petrecerea timpul împreună cu acesta şi familia paternă extinsă, în special bunicii paterni, mătuşa şi verişorul, vizitele având loc în comuna Slătioara.

Cu ocazia audierii de către instanţele civile, în litigiile privind încredinţarea şi stabilirea programului de vizită, minora nu s-a opus să meargă la tatăl său.

De asemenea, în perioada octombrie- noiembrie 2016, deci ulterior incidentelor din 6.08.2016 şi 5.10.2016, ce au avut loc între părinţii săi (inculpata şi partea vătămată) sau în care părinţii săi au fost implicaţi, minora nu s-a manifestat prin refuzul de a petrece timp cu tatăl său.

Or, posibilitatea realizării legăturilor personale între tată şi fiică, potrivit programului stabilit de instanţa de judecată în perioada 5.10 - 9.12.2016, când nu s-a invocat refuzul fetiţei de a pleca cu tatăl său, pun în evidenţă faptul că evenimentele din 6.08.2016 şi 5.10.2016 nu au fost determinante pentru schimbarea atitudinii minorei, invocată de inculpată pentru perioada următoare.

Din aceste motive, în opinie separată, se apreciază că atitudinea agresivă a tatălui - niciodată însă orientată către minoră, nu a avut un rol determinant în schimbarea comportamentului fetiţei în raport cu tatăl său.

În acord cu opinia majoritară, în cauză s-a demonstrat şi conduita culpabilă a părţii civile B., care nu are rezistenţă la situaţiile de stres şi se manifestă agresiv. În acest context, se impune a preciza partea de vină a inculpatei, căci, pe lângă cele expuse referitor la incidentul din 6.08.2016, trebuie menţionat că, în data de 5.10.2016 când, deşi avea deplină cunoştinţă de faptul că era ziua şi intervalul orar în care, potrivit hotărârii judecătoreşti, tatăl fetiţei avea dreptul să aibă legături personale cu minora, inculpata A. a programat-o la ore de balet, fără a-l anunţa pe B.

Chiar dacă, la nivel declarativ, inculpata susţine că nu se opune relaţiilor tată-fiică, în realitate şi în mod constant, s-a manifestat pentru a împiedica aceste legături fireşti.

Pe lângă exemplele mai sus menţionate, este relevantă atitudinea inculpatei care, în perioada 5.10.2016 - 10.03.2017, deşi a fost acasă, nu a ieşit niciodată în curte pentru a o încredinţa pe minoră, tatălui, acţionând de o manieră subtilă, tot în sensul împiedicării relaţiilor personale între tată şi fiică, transferând sarcina către bunica maternă. În opinie separată, această atitudine evidenţiază foarte bine că inculpata a acţionat cu intenţia specifică infracţiunii prev.de art. 379 C. pen., deoarece, având în vedere vârsta minorei şi obligaţia inculpatei ce decurgea din hotărârea civilă executorie, inculpata ar fi trebuit să facă toate demersurile pentru ca, din poziţia de părinte căruia îi fusese încredinţată minora, să asigure posibilitatea celuilalt părinte (partea vătămată B.) să-şi exercite dreptul de a avea legături personale cu minora.

Astfel cum s-a stabilit în mod corect de către instanţa de fond, inculpata a acţionat în sens contrar, inclusiv atitudinea acesteia de a nu participa la încredinţarea minorei către tată, fiind determinantă pentru influenţarea fetiţei în schimbarea atitudinii faţă de tatăl său, deoarece, în primul rând, datorită relaţiei speciale mamă-fiică, în al doilea rând, având în vedere că părinţii s-au despărţiţi în fapt din luna septembrie 2015, iar minora şi-a petrecut timpul, preponderent, cu mama sa, în mod firesc, aceasta a avut o influenţă covârşitoare asupra minorei, care, pe măsură ce a crescut, a receptat altfel şi a înţeles pe deplin că mama sa se opune ca ea să petreacă timp cu tatăl. În plus, tocmai din cauza imposibilităţii de a petrece timp împreună cu tatăl, inevitabil, fetiţa s-a înstrăinat de acesta.

La fel, în opinie separată, deosebit de important este considerat şi faptul că toate apărările invocate de către inculpată în cauza penală de faţă au fost invocate şi analizate în mod detaliat de către instanţele civile, cu ocazia soluţionării numeroaselor litigii privind încredinţarea minorei şi stabilirea programului de vizită pentru tată.

Niciuna din instanţele civile nu au apreciat întemeiate susţinerile inculpatei, care, la fel ca şi în cauza penală, a invocat purtarea agresivă a fostului soţ şi a încercat să acrediteze ideea că pentru minoră nu este benefic să petreacă timp cu tatăl său şi cu familia paternă extinsă. Dimpotrivă, instanţele civile au stabilit că drepturile părinteşti trebuie exercitate în continuare de ambii părinţi şi că tatăl trebuie să aibă posibilitatea de a petrece timp cu minora, separat de prezenţa mamei şi într-un alt mediu decât cel în care trăieşte împreună cu mama sa, neputându-se constata că programul de vizită are efecte nocive asupra minorei.

Aşa cum s-a arătat în cele ce preced, în ce priveşte atitudinea agresivă a tatălui, a fost demonstrată exclusiv faţă de inculpata A. şi faţă de concubinul acesteia din urmă, pe fondul unor atitudini neadecvate ale inculpatei, fără să se fi dovedit însă o atitudine violentă a tatălui faţă de fiica sa ori care să afecteze creşterea şi dezvoltarea minorei.

De altfel, toate susţinerile inculpatei în acest sens sunt infirmate de propriul comportament, deoarece dacă ceea ce inculpata a afirmat ar fi fost real, având în vedere nu doar pregătirea profesională a acesteia (avocat), dar şi apetenţa pentru formularea diferitelor sesizări adresate organelor penale sau instanţelor civile, ar fi formulat plângeri/cereri către organele competente în legătură cu comportamentul tatălui faţă de minoră, ceea ce nu s-a întâmplat.

Ceea ce rezultă însă din probele administrate şi ceea ce s-a evidenţiat şi cu ocazia audierii inculpatei în faţa instanţei de apel, este preocuparea inculpatei exclusiv pentru relaţia pe care ea o are cu minora, prin excluderea relaţiei tată-fiică, precum şi aversiunea acesteia faţă de fostul soţ, faţă de foştii socri şi, în general, faţă de familia acestora şi orientarea clară a inculpatei spre a o îndepărta pe minoră de tatăl său, inclusiv prin înlocuirea figurii paterne prin atribuirea acestei calităţi concubinului său, pe care minora a fost încurajată să-l numească "tata I". De asemenea, se evidenţiază dorinţa inculpatei, care a şi fost transpusă în practică, de a obţine pe toate căile împiedicarea relaţiilor personale dintre tată şi fiică, opunându-se ca minora să petreacă timp cu tatăl său în locuinţa acestuia din comuna Slătioara. Din probe a mai rezultat că inculpata este sprijinită în aceste demersuri de bunica maternă, persoană cu care locuiesc inculpata şi minora.

Această atitudine a inculpatei a fost constantă, debutând imediat după separarea în fapt de fostul soţ, existând alte două plângeri penale privind împiedicarea părţii vătămate să aibă legături personale cu minora, ambele finalizate prin soluţii de clasare (Ordonanţa nr. 846/P/2015 din data de 18.01.2016 şi Ordonanţa nr. 90/P/2016 din 21.04.2016), pe motiv că acţiunile inculpatei au fost, în parte, justificate sau au avut un caracter întâmplător, nefiind comise în condiţiile de repetabilitate cerute de lege, astfel încât să reflecte un comportament asumat al mamei, orientat în scopul întreruperii relaţiilor dintre cei doi.

În opinie separată, se consideră că instanţa de fond a apreciat în mod fundamentat, că, în timp, această tendinţă a inculpatei A. a devenit o obişnuinţă, un comportament asumat al inculpatei, pe care a încercat să îl justifice prin refuzul minorei, în vârstă de doar 6 ani, de a avea legături personale cu tatăl său, la domiciliul acestuia, ce coincide cu cel al bunicilor paterni.

În egală măsură, probele administrate au demonstrat că foştii soţi - părinţii minorei C., au rămas captivi în relaţia lor de conflict, fără să realizeze efectele nefaste pe care această situaţie o are asupra dezvoltării psiho-emoţionale a copilului lor.

Această împrejurare este reliefată prin întregul material probator, fiind relevante constatările psihologilor care au evaluat minora, demnă de menţionat fiind susţinerea psihologului care a discutat cu minora la ultimul termen de judecată în faţa instanţei penale de fond în prezenta cauză, care, în mod sintetic, a arătat că "nu este necesară includerea copilului într-un program de consiliere psihologică, ci a părinţilor", fiind vorba despre inculpata A. şi partea vătămată B.

Însă, în raport de limitele sesizării în prezenta cauză, instanţa de apel trebuie să examineze faptele inculpatei, părintele căruia minora i-a fost încredinţată şi care trebuie să asigure exercitarea de către celălalt părinte a legăturilor personale cu copilul minor, iar în opinie separată, se apreciază că acestea corespund întru totul tipicităţii obiective şi subiective a infracţiunii prev. de art. 379 alin. (2) C. pen.

Procesat de GGC - NN