Inadmissibility of appeal against final decision on criminal revision and non-relevance of constitutional challenge to judicial organization law

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 4 din 08 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 10 din 8.08.2018 a Tribunalului Neamţ pronunţată în Dosarul nr. x/2018. În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat apelantul inculpat să plătească suma de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a constatat că prin Sentinţa nr. 10 din 8.08.2018 pronunţată de Tribunalul Neamţ, în temeiul art. 459 alin. (5) C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a Sentinţei penale nr. 6/P/13.11.2015 pronunţată de Tribunalul Neamţ, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1111/16.10.2017 a Curţii de Apel Bacău, cerere formulată de revizuentul A., deţinut în Penitenciarul Miercurea Ciuc.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal, revizuentul condamnat A.

Prin motivele de apel depuse în scris, revizuentul apelant a reiterat motivele cererii de revizuire, susţinând, în esenţă, că nu a beneficiat de un proces echitabil, întrucât instanţele care au dispus condamnarea acestuia nu au administrat toate probele necesare aflării adevărului în cauză.

Verificând hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, Curtea de apel a reţinut că revizuirea este o cale extraordinară de atac, fiind o cale de retractare a unei hotărâri definitive pe temeiul unor împrejurări necunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei. Prin revizuire se urmăreşte înlăturarea erorilor de fapt, nu şi a greşelilor în aplicarea legii; numai în măsura în care erorile de fapt au determinat o aplicare greşită a legii pot fi înlăturate şi acestea. Eroarea în stabilirea situaţiei de fapt trebuie să rezulte din împrejurări necunoscute instanţei care a soluţionat cauza.

Examinând dosarul cauzei, Curtea de apel a constatat că nu există fapte ori împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţa de fond la soluţionarea cauzei, aşa cum cer dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi nici vreunul din cazurile prevăzute de acelaşi articol la lit. b), c), d), e) şi f). Instanţa a apreciat că revizuirea nu constituie o cale de prelungire a probatoriilor administrate ori de reapreciere a acestora cu ocazia soluţionării fondului referitoare la împrejurări care erau cunoscute la aceea dată.

Aşadar, Curtea a apreciat că, atâta vreme cât instanţa de fond şi instanţa care a exercitat controlul judiciar asupra sentinţei de condamnare pronunţată în prima instanţă, au administrat toate probele necesare aflării adevărului judiciar în cauză, atât cele în învinuire, cât şi cele în apărare, solicitarea revizuentului de a se administra noi probe în apărare sau de a se reaprecia probele administrate în cauză, în cadrul procedurii revizuirii care are ca obiect o hotărâre definitivă trecută în puterea lucrului judecat, nu este admisibilă, neîncadrându-se în nici unul din cazurile enumerate în conţinutul art. 453 C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii penale a formulat cale de atac condamnatul A., invocând, totodată şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 15 martie 2019, când s-a amânat faţă de lipsa de apărare a condamnatului, fiind prorogată şi discutarea excepţiei inadmisibilităţii căii de atac, invocată de procuror, precum şi a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de condamnat.

În dezbateri, apărătorul desemnat din oficiu condamnatului a apreciat că este admisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale referitoare la dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, fiind întrunite condiţiile prevăzute de lege în acest sens.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii invocată la termenul anterior de judecată de către procuror, apărarea a susţinut că această cale de atac îi asigură condamnatului un acces efectiv la justiţie.

Asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, şi anume:

- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. O asemenea condiţie este consecinţa caracterului general obligatoriu şi al efectelor erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale;

- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Speţa de faţă are ca obiect o contestaţie formulată de condamnat împotriva unei decizii penale prin care s-a soluţionat, în mod definitiv, cererea de revizuire a sentinţei de condamnare.

În primul rând, se constată că atât motivele formulate în scris, cât şi precizările orale pun în evidenţă lipsa de eficienţă a excepţiei de neconstituţionalitate raportat la cauza cu care a fost învestită Înalta Curte (apel împotriva unei decizii definitive), deoarece, în realitate, motivul invocării acestei excepţii se constituie într-o critică adusă deciziei apelate şi nu într-o veritabilă critică de lipsă de constituţionalitate a unor dispoziţii legale.

În al doilea rând, se reţine că, pentru a putea analiza excepţia invocată de condamnat, Înalta Curte trebuia să fie învestită în mod legal cu judecarea cauzei. Având, însă, în vedere că inadmisibilitatea unui act procesual este de natură constitutivă, acelui act nu i se poare recunoaşte nicio eficienţă. Ca atare, nefiind legal sesizată, instanţa de apel nu are posibilitatea de a cenzura hotărârea atacată, şi, în mod evident, nu se poate pronunţa asupra altor excepţii ridicate, în afara celor privind admisibilitatea căii de atac.

Pe de altă parte, se constată că excepţia de neconstituţionalitate - ca orice mijloc procedural, nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În condiţiile în care, în speţă, se pune problema admisibilităţii căii de atac, pentru ca excepţia de neconstituţionalitate să aibă legătură cu judecarea cauzei, trebuie să vizeze exclusiv admisibilitatea apelului declarat în cauză.

Înalta Curte constată că singura situaţie în care cererea de sesizare a Curţii Constituţionale putea fi analizată din perspectiva întrunirii condiţiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 o reprezenta invocarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 463 C. proc. pen., care statuează căile de atac în cazul unei cereri de revizuire.

Or, în cauză, condamnatul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti [art. 52 alin. (1)].

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 304/2004 republicată privind organizarea judiciară invocată de condamnatul A.

În ceea ce priveşte calea de atac formulată de condamnat, examinând actele şi lucrările dosarului şi în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 452 alin. (1) C. proc. pen., hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă.

Făcând un istoric al cauzei, se constată că prin Sentinţa nr. 10 din 8.08.2018 pronunţată de Tribunalul Neamţ, în temeiul art. 459 alin. (5) C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a Sentinţei penale nr. 6/P/13.11.2015 pronunţată de Tribunalul Neamţ, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1111/16.10.2017 a Curţii de Apel Bacău.

Prin Decizia penală nr. 4 din 08 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie (atacată în prezent de condamnat) s-a a respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 10 din 8.08.2018 a Tribunalului Neamţ, în dispozitivul hotărârii menţionându-se faptul că aceasta este definitivă.

Prin urmare, în privinţa deciziei penale atacate, definitivă, legea nu prevede posibilitatea exercitării vreunei căi ordinare de atac.

Având în vedere dispoziţiile art. 129 din Constituţie care prevăd că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii, precum şi dispoziţiile art. 21 din legea fundamentală privind liberul acces la justiţie, se constată că în C. proc. pen. sunt reglementate hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac ordinare care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

Recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

În ceea ce priveşte argumentele apărării privind accesul liber la justiţie, se constată că acest drept fundamental este prevăzut la art. 21 din Constituţia României şi nu semnifică că trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.

Cu referire la regulile care guvernează exercitarea căilor de atac, Curtea Constituţională s-a pronunţat în mod constant că accesul liber la justiţie nu înseamnă că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situaţii deosebite (Decizia nr. 99/2000, Decizia nr. 66/2001). În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că "Accesul liber la justiţie nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situaţii deosebite", precum şi că Legea fundamentală "nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac [...], ci statuează prin art. 128 că «Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii», iar art. 125 alin. (3) prevede că prin lege se stabilesc competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată" (Decizia nr. 129 din 6 decembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105/23.05.1996, şi Decizia nr. 66 din 14 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377/24.12.1977).

De asemenea, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69/16.03.1994, Curtea Constituţională a statuat că "semnificaţia art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia accesul la justiţie nu poate fi îngrădit prin lege, este aceea că nu se poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social. Însă legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac".

Accesul liber la justiţie nu este, aşadar, un drept absolut ci, aşa cum şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe decizii dreptul de acces la justiţie poate face obiectul unor limitări (Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, 1975 Ashingdane împotriva Regatului Unit, 1985). În acelaşi sens a statuat şi Curtea Constituţională a României care a reţinut, prin Decizia nr. 894/2006, că "dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, orice restricţie fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanţa sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere."

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, calea de atac formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 4 din 08 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. x/2018.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului de Justiţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 304/2004 republicată privind organizarea judiciară invocată de condamnatul A.

II. Respinge, ca inadmisibilă, calea de atac formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 4 din 08 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. x/2018.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în cuantum de 313 RON rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului de Justiţie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 07 mai 2019.

Procesat de GGC - GV