Tax evasion conviction upheld; extraordinary appeal on factual grounds rejected as inadmissible

Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor de la dosarul cauzei, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 279 din 25.06.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş, s-a constatat că, în mod global, în raport de Decizia nr. 265/06.05.2014 pronunţată de Curtea Constituţională, legea penală mai favorabilă este vechiul C. pen., respectiv legislaţia specială de la momentul comiterii faptei şi a fost schimbată încadrarea juridică dată faptei pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, din infracţiunea continuată de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicare art. 35 C. pen. în infracţiunea continuată de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 5 C. pen.

În baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. din 1969,cu aplicarea art. 5 C. pen., au fost interzise inculpatului, pe o perioadă de 2 ani, ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. anterior, respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale, pedeapsă a cărei executare începe în condiţiile art. 66 C. pen. din 1969.

În baza art. 71 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., au fost interzise inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. anterior, respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale.

În baza art. 12 din Legea nr. 241/2005 s-a constatat decăzut inculpatul din dreptul de a fi fondator, administrator, director, sau reprezentant legal al unei societăţi ce funcţionează în condiţiile Legii nr. 31/1990, până la data reabilitării sale.

În temeiul art. 861 şi art. 862 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare, pe durata unui termen de încercare de 4 ani.

În temeiul art. 863 alin. (1) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de încercare, inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de probaţiune Timiş la termenele stabilite de Serviciul de probaţiune; b) să anunţe Serviciul de probaţiune Timiş, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c) să comunice Serviciului de probaţiune Timiş şi sa justifice schimbarea locului de munca; d) să comunice Serviciului de probaţiune Timiş informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenta.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 raportat la art. 83 C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

În baza art. 863 alin. (2) C. pen. din 1969, s-a dispus ca datele prevăzute în art. 863 alin. (1) lit. b), c) şi d) să fie comunicate Serviciului de Probaţiune Timiş.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969, cu aplicare art. 5 C. pen., s-a dispus suspendarea pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 19 C. proc. pen., art. 998 şi urm. din vechiul C. civ., cu aplicarea Deciziei nr. 17/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admisă acţiunea civilă precizată exercitată de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi s-a dispus obligarea, în solidar, a inculpaţilor A. şi B. la plata către partea civilă a prejudiciului în sumă de 286.058,54 RON, dar şi a obligaţiilor fiscale accesorii, în condiţiile C. proc. fisc. , aferente sumei de 286.058,54 RON, de la data naşterii obligaţiilor fiscale accesorii şi până la data achitării efective a debitului principal.

Împotriva Sentinţei penale nr. 279 din 25.06.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş, a formulat apel inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 1063/A din data de 04.10.2018, Curtea de Apel Timişoara, în baza art. 421 pct. 1) lit. b) C. proc. pen. a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva Sentinţei penale nr. 279/P.I./25.06.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia penală în Dosarul nr. x/2017.

A menţinut sentinţa apelată.

Împotriva acestei decizii, la data de 13 decembrie 2018, a declarat recurs în casaţie inculpatul A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 25 martie 2019, când s-a stabilit termen la data de 19 aprilie 2019, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

Cu privire la cererea de recurs în casaţie formulată, îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. rezultă din faptul indicării în cuprinsul cererii a temeiului de drept pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În esenţă, a solicitat admiterea cererii de recurs în casaţie, casarea deciziei penale atacate şi achitarea inculpatului în temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie a susţinut că nu a săvârşit nicio faptă de evaziune fiscală, doar a predat noului administrator documentele contabile ale firmei, documente ce au fost în prealabil evidenţiate în contabilitate, însă nu au fost declarate la organul fiscal competent.

În opinia inculpatului, omisiunea de a plăti o taxă legal datorată nu poate conduce la reţinerea săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală în modalitatea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, întrucât bunul sau sursa impozabilă nu au fost ascunse. În speţă, subzista doar obligaţia de a efectua plata taxei respective, nu şi răspunderea sa penală, atât timp cât veniturile şi sursa acestor venituri au fost corect înregistrate în contabilitate, organul fiscal a putut calcula impozitul datorat statului.

Mai mult, a precizat că faptei îi lipseşte elementul fraudulos, din care să rezulte intenţia de a ascunde bunul sau sursa impozabilă, întrucât caracterul public al actelor încheiate, precum şi calculul TVA, pentru operaţiunile efectuate, exclud de plano, ascunderea bunului sau a sursei impozabile, necesar pentru a reţine săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în modalitatea omisiunii.

În ceea ce priveşte fapta de a nu înregistra în evidenţa contabilă a TVA- ului aferent stocului de marfă, a arătat că în privinţa stocului de marfă neoperat, s-a strecurat o eroare a contabilei, în sensul că circa 140 m3 de cărămidă se referă de fapt la 140 de bucăţi de cărămidă. De asemenea, nu a existat nicio tranzacţie cu reductoare cicloidale, iar în privinţa stocurilor de cartofi, acestea îi aparţin noului administrator.

Prin încheierea din data de 19 aprilie 2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2017, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1063/A din data de 04.10.2018, Curtea de Apel Timişoara.

Analizând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie, în reglementarea C. proc. pen., este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, într-un sistem guvernat de dublu grad de jurisdicţie, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.

Având în vedere specificul acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a prevăzut condiţii stricte cu privire la hotărârile ce pot fi atacate, termenul de declarare, cuprinsul şi motivarea cererii de recurs în casaţie, cazurile pentru care se poate formula această cale de atac şi titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a recursurilor care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. motivele de recurs în casaţie sunt limitate la nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente (pct. 1); condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală (pct. 7); încetarea, mod greşit, a procesului penal (pct. 8); lipsa constatării graţierii sau constatarea în mod greşit că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată (pct. 11); aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege (pct. 12).

Deşi recursul în casaţie presupune o judecată a cauzei, aceasta este însă limitată la persoana care a declarat şi la care se referă declaraţia de recurs, calitatea recurentului şi, nu în ultimul rând, numai la motivele de casare prevăzute la art. 438 C. proc. pen., invocate în cererea de recurs în casaţie şi pentru care s-a admis în principiu această cale de atac.

Or, limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Totodată, se reţine că, în conformitate cu prevederile art. 447 alin. (2) C. proc. pen., la judecarea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, pe baza actelor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a înscrisurilor anexate cererii de recurs în casaţie şi care au fost invocate în motivarea acesteia şi, de asemenea, este obligată să se pronunţe asupra tuturor cazurilor de recurs în casaţie invocate de părţi sau procuror.

Se mai reţine că, în cazul admiterii recursului în casaţie, potrivit dispoziţiilor art. 448 C. proc. pen., instanţa poate pronunţa o soluţie de achitare a inculpatului, încetarea procesului penal ori înlăturarea greşitei aplicări a legii, precum şi rejudecarea cauzei de către instanţa de apel ori instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente cazurile de casare prev. de art. 438 C. proc. pen.

În considerarea aspectelor teoretice relevate, se constată că, în cauză, inculpatul a formulat critici subsumate, în esenţă, greşitei încadrări juridice a faptelor reţinute în sarcina sa şi neîndeplinirea elementelor constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina sa, din perspectiva elementului material, a laturilor obiectivă şi subiectivă, în sensul că documentele contabile ale firmei deşi nu au fost declarate la organul fiscal competent, au fost în prealabil evidenţiate în contabilitate, iar omisiunea de a plăti o taxă legal datorată nu poate conduce la reţinerea săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală în modalitatea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, întrucât bunul sau sursa impozabilă nu au fost ascunse. În ceea ce priveşte fapta de a nu înregistra în evidenţa contabilă a TVA- ului aferent stocului de marfă, a arătat că s-a strecurat o eroare a contabilei, în sensul că circa 140 m3 de cărămidă se referă de fapt la 140 de bucăţi de cărămidă.

Înalta Curte notează că, prin criticile aduse deciziei atacate prezentate în motivele de recurs în casaţie formulate de inculpat, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat şi care să conducă la o soluţie favorabilă inculpatului, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Or, Înalta Curte apreciază că starea de fapt reţinută în cauză, concordanţa acesteia cu probele administrate, modul de apreciere al probatoriului, neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală şi vinovăţia inculpatului nu mai pot fi analizate de către instanţa de recurs în casaţie.

Pornind de la scopul recursului în casaţie impus prin dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casaţie se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii, Înalta Curte poate cenzura situaţia de fapt într-o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.

Prin urmare, criticile inculpatului exced analizei instanţei de recurs în casaţie, aspectul neputând fi valorificat în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., legiuitorul statuând asupra analizei nelegalităţilor comise de instanţele de fond.

Din analiza deciziei penale atacate şi din actele dosarului, rezultă că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului este prevăzută în Legea nr. 241/2005, constatându-se că ansamblul probator administrat în cauză a demonstrat că fapta există şi a fost corect încadrată juridic şi că a fost săvârşită de inculpat cu forma de vinovăţie cerută de lege, iar din această perspectivă criticile acestuia sunt neîntemeiate.

În acest context argumentativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 1063/A din data de 04 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 1063/A din data de 04 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat B., în cuantum de 160 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 mai 2019.

Procesat de GGC - GV