Unconstitutionality of Criminal Procedure Norms: Absence of Causal Link Between Challenged Legal Assistance and Judge Incompatibility Provisions and the Pending Forfeiture Complaint

Asupra recursului de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 01 februarie 2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Iaşi - noul C. proc. pen.., secţia penală şi pentru cauze cu minori, printre altele, în baza dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, modificată şi completată prin Legea nr. 177/2010, republicată, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10, art. 90 şi art. 91 din C. proc. pen. şi, respectiv, a dispoziţiilor art. 64 alin. (5) şi (6) C. proc. pen. ridicate în prezentul proces penal de către petentul A., în prezent deţinut în Penitenciarul Vaslui.

Pentru a se pronunţa astfel, judecătorul de cameră preliminară a reţinut, în esenţă, că dispoziţiile înscrise în art. 10, art. 90 şi art. 91 din C. proc. pen. nu sunt aplicabile în cauza pendinte, ceea ce face inadmisibilă solicitarea de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu excepţia privind neconstituţionalitatea normelor de procedură penală anterior indicate.

Referitor la norma de procedură penală prevăzută în art. 64 alin. (5) şi (6) C. proc. pen., s-a constatat că aceasta nu are legătură cu soluţionarea plângerii pe care petentul A. a formulat-o împotriva soluţiei de netrimitere în judecată dată în Dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, întrucât judecătorul de cameră preliminară învestit cu judecata plângerii petentului nu se găseşte în vreuna dintre situaţiile prevăzute de norma juridică anterior arătată.

Împotriva sus-menţionatei încheieri a formulat recurs petentul A. pentru motivele arătate în partea introductivă a prezentei hotărâri, fără a depune motive scrise la dosarul cauzei.

În esenţă, petentul A. a solicitat admiterea recursului declarat împotriva încheierii din data de 01 februarie 2019 a Curţii de Apel Iaşi, susţinând că excepţiile ridicate sunt întemeiate, în sensul că sunt îndeplinite dispoziţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv faptul că are calitatea de parte în procesul în care a ridicat excepţia, au fost identificate exact normele legale cu privire la care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate, există o legătură între norma criticată şi soluţia care ar putea să fie dată în cauză, dispoziţiile invocate nefiind constatate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Examinând recursul declarat de petentul A. prin prisma textelor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Analizând încheierea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentul petent, Înalta Curte constată că potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992:

"(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

(4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora."

Din economia prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe, stipulate expres de respectivul text de lege, şi anume:

- starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

- activitatea legii, în sensul că excepţia trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;

- prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

- interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.

Se constată, aşadar, că prin art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituţionalitate, în sensul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti.

Drept urmare, prin alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o condiţie şi, pe cale de consecinţă, un control de pertinenţă al instanţei de judecată în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, vizând constatarea că aceasta are legătură cu soluţionarea cauzei.

Cu referire la condiţia de admisibilitate, privind legătura cu soluţionarea cauzei, aceasta priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii, adică a obiectului procesului penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti.

În orice caz, textul de lege contestat pentru neconformitate cu legea fundamentală trebuie să fie determinant în judecarea şi soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de judecată.

Totodată, instanţa în faţa căreia s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate nu are competenţa examinării acesteia ci, exclusiv a pertinenţei excepţiei, în sensul legăturii ei cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia şi a îndeplinirii celorlalte cerinţe legale.

Alin. 6 al aceluiaşi articol prevede că dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Excepţia de neconstituţionalitate este un incident apărut în cadrul unui litigiu, ceea ce înseamnă ca invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinentei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

Cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanţa este situaţia în care o excepţie de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, aşadar nu este pertinentă pentru soluţionarea litigiului.

Recurentul petent a invocat două excepţii de neconstituţionalitate, şi anume, excepţia privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 10, art. 90 şi art. 91 C. proc. pen., respectiv excepţia privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 64 alin. (5) şi (6) C. proc. pen.

În motivarea excepţiilor de neconstituţionalitate astfel ridicate, în faţa instanţei de fond, petentul A. a susţinut că art. 10, art. 90 şi art. 91 din C. proc. pen. nu corespund exigenţelor constituţionale privind dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil (art. 21 şi art. 24 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), întrucât nu stipulează o sancţiune distinctă în cazul lipsei asistenţei juridice atunci când aceasta este obligatorie.

Referitor la dispoziţiile art. 64 alin. (5) şi (6) C. proc. pen., petentul a susţinut că acestea vin în contradicţie cu norma înscrisă la art. 21 alin. (3) din Constituţie potrivit căreia "Părţile au dreptul la un proces echitabil", întrucât nu prevăd ca şi caz de incompatibilitate a judecătorului situaţia în care acesta a soluţionat mai întâi o cale extraordinară de atac într-o anumită cauză penală, iar ulterior este investit cu soluţionarea unei plângeri împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată dispuse în legătură cu acea cauză penală. A arătat petentul că judecătorul de camera preliminară investit cu soluţionarea plângerii ce formează obiectul prezentei judecăţi a participat anterior la soluţionarea Dosarului penal cu numărul x/89/2018 al Tribunalului Vaslui ce a avut ca obiect cererea sa revizuire - judecata în apel, fiind astfel într-o situaţie inversă faţă de cea prevăzută de art. 64 alin. (5) C. proc. pen. şi aflându-se, în opinia petentului, în stare de incompatibilitate.

În lumina argumentelor anterior expuse, Înalta Curte constată că în mod corect judecătorul de cameră preliminară din cadrul instanţei de fond l a apreciat că prezenta cerere de sesizare a Curţii Constituţionale este inadmisibilă, inadmisibilitate atrasă de neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 29 alin. (1) teza finala din Legea nr. 47/1992, respectiv legătura cu soluţionarea cauzei, în sensul că dispoziţiile înscrise în art. 10, art. 90 şi art. 91 din C. proc. pen. nu sunt aplicabile în cauza pendinte, iar referitor la norma de procedură penală prevăzută în art. 64 alin. (5) şi (6) C. proc. pen., s-a constatat că aceasta nu are legătură cu soluţionarea plângerii pe care petentul A. a formulat-o împotriva soluţiei de netrimitere în judecată dată în Dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, întrucât judecătorul de camera preliminară investit cu judecata plângerii petentului nu se găseşte în vreuna dintre situaţiile prevăzute de norma juridică anterior arătată.

Excepţia de neconstituţionalitate, aşa după cum anterior s-a precizat, fiind un incident apărut în cadrul unui proces, invocarea ei impune justificarea unui interes; stabilirea existenţei acestui interes se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit.

Astfel, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, necesitatea existenţei unei legături directe între norma contestată şi soluţionarea procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia sa în acest proces, ea trebuind să aibă efecte materiale asupra conţinutului deciziei judecătorului.

O altă condiţie necesară şi obligatorie este aceea a relevanţei excepţiei, aceasta trebuind să vizeze numai acele dispoziţii legale de care depinde judecarea cauzei.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că în ceea ce priveşte cea de-a patra cerinţă pe care legea o impune în filtrul admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale, aceea a legăturii cu soluţionarea cauzei, aceasta nu este îndeplinită în speţa de faţă, aceasta implicând evaluarea, atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (în acest sens, Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014).

Se constată astfel că prin plângerea penală adresată organelor de urmărire penală, în esenţă, petentul A. a reclamat faptul că avocatul B. ar fi întocmit în fals un număr de trei contracte de asistenţă juridică în relaţie cu dosarul penal nr. x/2012 al Tribunalului Vaslui, contracte pe care le-a prezentat ulterior instanţei de judecată competentă pentru a fi investite cu titlu executoriu. Susţine petentul că pe parcursul procesului penal desfăşurat în Dosarul nr. x/2012, avocatul B. nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile profesionale, neasigurându-i o apărare efectivă şi eficientă, situaţie pe care judecătorii investiţi cu judecarea acelei cauze penale nu au constatat-o şi sancţionat-o, ajungându-se astfel să fie judecat fără a beneficia de o asistenţa reală, profesionistă din partea unei avocat, în condiţiile în care asistenţa juridică era obligatorie.

Or, din această perspectivă, cu privire la dispoziţiile înscrise la art. 10, art. 90 şi art. 91 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că, aşa după cum şi judecătorul de cameră preliminară a reţinut, textele a căror constituţionalitate este criticată nu au aplicabilitate în cauză, neavând legătură cu soluţia ce ar putea fi dată în dosar, întrucât de esenţa infracţiunilor de fals în înscrisuri este a se lămuri dacă a existat sau nu o activitate de falsificare a unui înscris, în accepţiunea dispoziţiilor art. 320 şi 321 C. pen., adică prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii ori prin alterarea în orice mod a înscrisului sau prin atestarea unor fapte ori împrejurări necorespunzătoare adevărului sau prin omisiunea de a insera anumite date sau împrejurări, aceste două din urma acţiuni trebuind a fi realizate cu prilejul întocmirii înscrisului. Analiza pe care organul judiciar este chemat să o facă în contextual stabilirii dacă a fost sau nu comisă o fapta ce poate fi circumscrisă conţinutului juridic al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură private nu aduce în atenţie textele înscrise în art. 10, art. 90 şi art. 91 C. proc. pen., neexistând astfel legătură între aceste norme juridice şi soluţia pe care judecătorul de camera preliminară ar putea să o dea la finalul judecăţii.

Aceeaşi este concluzia şi în urma analizei în cazul acuzaţiei de abuz în serviciu pe care petentul A. a adus-o persoanelor reclamate, fără a se constata că există o legătură între dispoziţiile cuprinse în art. 10, art. 90 şi art. 91 C. proc. pen. şi soluţia ce ar putea fi data în cauză. Astfel, în esenţă, art. 10 C. proc. pen. consacră dreptul la apărare recunoscut părţilor şi subiecţilor procesuali principali din procesul penal; art. 90 C. proc. pen. stipulează cazurile în care asistenţa juridică a suspectului sau a inculpatului este obligatorie; art. 91 din C. proc. pen. reglementează situaţiile în care organul judiciar trebuie să ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu în ipoteza în care apărarea nu este asigurată de un avocat ales, iar asistenţa juridică este obligatorie.

Deşi, la o primă vedere, ar putea părea că textele de lege criticate sub aspectul constituţionalităţii ar avea legătură cu soluţia din prezentul dosar, la o analiză atentă şi aprofundată a cauzei se constată că o atare legătură este doar aparentă şi forţată, ea neexistând în realitate.

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că însuşi titularul excepţiei de neconstituţionalitate nu a criticat textele în discuţie sub aspectul prevederilor pe care acestea le conţin, ci critica de neconstituţionalitate vizează lipsa unor dispoziţii care să prevadă în chiar cuprinsul articolului indicat sancţiuni distincte în ipoteza încălcării lor.

În condiţiile în care art. 281 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. prevede sancţiunea nulităţii absolute în cazul încălcării dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa juridică este obligatorie, este mai mult decât evidentă forţarea pe care petentul A. încearcă să o realizeze atunci când susţine că dispoziţiile cuprinse în art. 10, art. 90 şi art. 91 C. proc. pen. sunt neconstituţionale (pentru că nu prevăd sancţiuni distincte pentru situaţia lipsei de apărare atunci când asistenţa juridică este obligatorie) şi că ele ar avea legătură cu soluţionarea plângerii de faţă.

În ceea ce priveşte norma de procedură penală prevăzută în art. 64 alin. (5) şi (6) C. proc. pen., se constată că aceasta nu are legătură cu soluţionarea plângerii pe care petentul A. a formulat-o împotriva soluţiei de netrimitere în judecată dată în Dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, întrucât judecătorul de camera preliminară investit cu judecata plângerii petentului nu se găseşte în vreuna dintre situaţiile prevăzute de norma juridică anterior arătată.

Astfel dispoziţiile art. 64 alin. (5) C. proc. pen. prevăd ca şi caz de incompatibilitate a judecătorului situaţia în care judecătorul care a soluţionat o plângere împotriva soluţiilor de neurmărire penală sau netrimitere în judecată nu mai poate participa, în aceeaşi cauză, la judecata în fond sau în căile de atac. Condiţia esenţială pentru existenţa acestui caz de incompatibilitate este aceea ca, în aceeaşi cauză, judecătorul care a soluţionat o plângere întemeiată pe dispoziţiile art. 340 şi următoarele din C. proc. pen., să participe ulterior la judecata în fond sau în căile de atac. Or, în speţa de faţă, situaţia - care a fost prezentată în cadrul hotărârii atacate - este una total diferită în sensul că este vorba de cauze diferite, cererea de revizuire ce a format obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Vaslui nu este o cale de atac promovată în prezentul dosar al cărui obiect dedus judecăţii este reprezentat de un cu totul alt conflict de drept penal, nefiind îndeplinită astfel condiţia "în aceeaşi cauză".

Judecătorul care a soluţionat părţii un anumit litigiu nu devine incompatibil pentru judecarea în viitor a altor cauze în care respectiva parte este implicată.

Înalta Curte constată că, aşa după cum judecătorul de camera preliminară a remarcat, ceea ce petentul A. critică ca fiind neconstituţional este faptul că art. 64 alin. (5) C. proc. pen. nu prevede ca şi caz de incompatibilitate situaţia în care judecătorul care a judecat o cale de atac promovată de parte, în cazul său calea extraordinară de atac a revizuirii, ulterior este chemat să judece o altă cauză ce are ca obiect o plângere întemeiată pe dispoziţiile art. 340 şi urm. C. proc. pen. în care este implicată persoana care anterior a avut calitatea de parte în altă cauză.

Simplul fapt al lipsei de reglementare a unei chestiuni pe care partea şi-ar dori-o inserată în lege ca şi caz de incompatibilitate, nu poate fi înţeleasă în sensul că respectiva chestiune are legătură cu soluţionarea cauzei în care acea parte este implicată. Altfel spus, împrejurarea că titularul excepţiei de neconstituţionalitate critică un text de lege din considerentul că acesta nu prevede ca şi caz de incompatibilitate şi o altă situaţie pe care el (titularul excepţiei) şi-o doreşte reglementată, nu poate fi înţeleasă în sensul că textul criticat ar avea legătură cu soluţionarea cauzei.

În lumina argumentelor de fapt şi de drept anterior evocate, Înalta Curte constată că în privinţa normei înscrise în art. 64 alin. (6) C. proc. pen., petentul A. nu a indicat în termeni neechivoci care ar fi argumentele pentru care acest text ar intra în contradicţie cu norma constituţională precizată, respectiv art. 21 alin. (3) din Constituţie şi care ar fi legătura sa cu prezenta cauză, motiv pentru care, în mod corect, judecătorul fondului a constatat că textul de lege în discuţie nu are legătură cu soluţia ce ar putea fi data în prezenta plângere formulată împotriva unei soluţii de netrimitere în judecată.

Potrivit Legii nr. 42/1992 nu pot face obiectul sesizării Curţii Constituţionale cererile prin care se critică modalitatea de redactare a vreunui text de lege sau se solicită autorităţii de contencios administrativ o intervenţie de natură legislativă asupra textului. Nu s-au invocat neconcordanţe ale textului de lege cu norme constituţionale, toate elementele prezentate reprezentând speculaţii referitoare la presupuse interpretări viitoare şi ipotetice ale instanţei.

Or, Curtea Constituţională nu poate fi chemată să dea interpretări preventive ale dispoziţiilor C. proc. pen. pentru situaţii ipotetice, această procedură încălcând condiţia legăturii cu soluţionarea cauzei, prevăzută de art. 29 alin. (1) teza finală, deciziile Curţii Constituţionale fiind decizii interpretative şi nu de legiferare.

Aşa fiind, pentru toate considerentele anterior expuse, recursul declarat de petentul A. fiind nefondat, Înalta Curte, urmează a-l respinge ca atare.

Văzând şi disp. art. 275 alin. (2) şi alin. (6) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petent A. împotriva încheierii din data de 01 februarie 2019 a Curţii de Apel Iaşi - noul C. proc. pen.., secţia penală şi pentru cauze cu minori în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10, art. 90 şi art. 91 din C. proc. pen. şi a dispoziţiilor art. 64 alin. (5) şi (6) C. pen.

Obligă recurentul petent la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 11 aprilie 2019.

Procesat de GGC - GV