European Arrest Warrant execution: unconstitutionality challenge to optional refusal grounds and scope of lower court's duty to initiate execution of foreign judgment

Deliberând asupra contestaţiei declarate de persoana solicitată A. împotriva Sentinţei penale nr. 72/F din data de 21 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 72/F din data de 21 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. În baza art. 103 alin. (7) cu referire la art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis în data de 21.02.2019 emis de către Judecătoria Penală nr. 24 Barcelona - Spania, pe numele persoanei solicitate A.. În baza art. 103 alin. (7) din Legea nr. 302/2004 republicată, a luat act că persoana solicitată nu consimte la predarea sa către autorităţile judiciare din Spania, iar în baza art. 103 alin. (10) din Legea nr. 302/2004 republicată, a dispus arestarea persoanei solicitate, în vederea predării, pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu data arestării efective. S-a constatat că persoana solicitată a fost reţinută din data de 11.03.2019 până la data de 12.03.2019. S-a revocat măsura preventivă a controlului judiciar luată la data de 12.03.2019. În baza art. 103 alin. (13) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a dispus emiterea mandatului de arestare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că prin adresa nr. x/2019 din 11.03.2019, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat instanţa în conformitate cu disp. art. 101 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, republicată, pentru desfăşurarea procedurii de punere în executare a mandatului european de arestare emis la data de 21.02.2019 de către autorităţile judiciare din Regatul Spaniei, faţă de cetăţeanul român A., urmărit internaţional pentru săvârşirea unei tentative la infracţiunea de furt, prevăzută de art. 234 C. pen. spaniol.

Prin ordonanţa de reţinere nr. 31/2019 din 11.03.2019 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a procedat la reţinerea persoanei solicitate A., pe o durată de 24 de ore, începând cu data de 11.03.2019 ora 13:45 până la 12.03.2019 ora 13:45, conform art. 100 din Legea nr. 302/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

Fiind prezentă în faţa instanţei, în şedinţa publică din data de 12.03.2019, persoana solicitată A., asistat de apărător ales, nu a formulat obiecţiuni cu privire la identitate, a arătat că are cunoştinţă despre săvârşirea faptei descrise în mandatul de arestare, nu este de acord cu eventuala predare în vederea executării pedepsei de 6 luni închisoare pe teritoriul Spaniei, solicitând luarea măsurii arestului la domiciliu, întrucât sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.

La data de 20.03.2019, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a înaintat acestei instanţe mandatul european de arestare emis de autorităţile judiciare din Spania, împreună cu traducerea acestuia în limba română.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut că prin adresa emisă de Biroul SIRENE România şi transmisă Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti unde a fost înregistrată sub nr. x/2019, a fost înaintată semnalarea în Sistemul Informatic Schengen şi formularul A ataşat semnalării cu privire la existenţa unui mandat european de arestare emis la data la data de 21.02.2019 de către autorităţile judiciare din Spania, faţă de cetăţeanul român A. urmărit internaţional pentru săvârşirea unei tentative la infracţiunea de furt, prevăzută de art. 234 C. pen. spaniol.

În fapt, în cuprinsul mandatului de arestare emis de către autorităţile judiciare din Spania, s-a reţinut că la data de 06.07.2015, în jurul orei 11:20, inculpaţii B., C., D. şi A., acţionând după ce s-au pus de comun acord cu scopul de a obţine un beneficiu economic ilicit comun vizând bunuri aparţinând altor persoane, s-au apropiat de persoana vătămată turist nord-american E., atunci când aceasta tocmai urca într-un autobuz de pe strada x şi, în timp ce inculpatul F. bloca uşa de intrare pentru a îi distrage atenţia şi a-i împiedica victimei accesul în interior, persoana solicitată A. i-a sustras telefonul G., evaluat la suma de 550 de euro, pe care îl avea în geantă şi i l-a remis inculpatei B., care nu a putut să dispună definitiv de acesta, pentru că a fost oprită de ofiţerii de poliţie care au fost prezenţi la momentul săvârşirii faptei.

În drept, s-a arătat că fapta săvârşită de persoana solicitată constituie infracţiunea prev. de art. 234 C. pen. spaniol, respectiv tentativă la infracţiunea de furt, durata maximă a pedepsei care poate fi aplicată fiind de 18 luni.

Au fost ataşate la dosar: adresa nr. x/11.03.2019 emisă de Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti - Serviciul de Investigaţii Criminale, de prezentare a persoanei solicitate, procesul-verbal de depistare a persoanei solicitate, fişa cu informaţii generale semnalare ID - SIS, procesul-verbal de verificare în baza de date "H.", copie de pe cazierul judiciar al persoanei solicitate, formularele A, B-G, I transmise de Biroul SIRENE în limba engleză şi română, adresa nr. x din data de 26.02.2019, emisă de Biroul Sirene România.

La termenul de judecată din data de 21.03.2019, persoana solicitată A., în prezenţa apărătorului ales, a solicitat în temeiul art. 98 alin. (2) lit. c) respingerea solicitării, având în vedere că în cazul în care ar fi pus în executare mandatul european de arestare, s-ar afla în imposibilitate de a lua legătura cu familia sa, fiind implicate costuri foarte mari. Cu privire la arestarea sa pentru punerea în executare a mandatului european de arestare, a solicitat respingerea acesteia pe motive familiale, apreciind că se poate dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei sau se poate anula mandatul de executare a pedepsei spaniol şi se poate emite un mandat de executare a pedepsei cu închisoarea de către autorităţile române. De asemenea, aceasta a solicitat să se constate că mandatul respectă conţinutul şi forma prev. de art. 8 alin. (1) şi (2) din Decizia Cadru. În temeiul art. 13 alin. (1) din Decizia Cadru a solicitat să se ia act că nu a consimţit la predare către autoritatea emitentă dar nu renunţă la drepturile conferite de principiul specialităţii prev. art. 27 alin. (2) din Convenţia-Cadru.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a constată că persoana solicitată A. este urmărită penal pentru o faptă care constituie infracţiunea prev. de art. 234 C. pen. spaniol, respectiv tentativă la infracţiunea de furt. S-a mai reţinut că în cauză există suficiente date de identificare a persoanei solicitate A. şi că fapta pentru care a fost emis mandatul european de arestare, face parte dintre cele prevăzute de art. 32 din C. pen. rap. la art. 228 - 229 din C. pen., fiind vorba de tentativă la infracţiunea de furt şi astfel nu este supusă verificării îndeplinirii condiţiei dublei incriminări.

Din examinarea actelor dosarului, s-a reţinut că în raport de această infracţiune pentru care persoana solicitată nu a mai fost urmărită sau condamnată în România, rezultă că nu este incidentă vreuna dintre situaţiile care conform dispoziţiilor art. 98 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, constituie motiv obligatoriu de refuz al executării mandatului european, iar persoana solicitată nu a formulat obiecţiuni la identitate.

În ceea ce priveşte motivele facultative de refuz invocate, contrar apărării, s-a constatat că nu este incident niciunul dintre motivele de refuz de predare prev. de art. 98 alin. (2) din Legea 302/2004. În acest sens, s-au făcut trimiteri la motivul opţional de refuz prevăzut de art. 98 alin. (2) lit. c) (când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român sau trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent).

Cu privire la acest aspect, instanţa de fond a reţinut că persoana solicitată nu a făcut dovada unor legături familiale în înţelesul C. civ. (soţ, soţie, copii), cu excepţia depunerii la dosar a unui act de proprietate menit să certifice actualul său domiciliu, la adresa concubinei. Pe de altă parte, s-a apreciat că nu se poate proceda nici la recunoaşterea, pe cale incidentală, a hotărârii penale străine de condamnare, potrivit art. 98 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, în absenţa consimţământului statului de condamnare (în speţă, Regatul Spaniol). Concluzia se impune, întrucât aplicarea şi punerea în executare a pedepselor (ca şi dreptul penal în general) este de esenţa suveranităţii statelor şi nu poate fi limitată în afara tratatelor, convenţiilor sau acordurilor internaţionale. Nici Legea nr. 302/2004 nu prevede, de altfel, nicio situaţie în care preluarea executării unei hotărâri să se facă împotriva voinţei statului în care aceasta a fost pronunţată. S-a apreciat că acesta este şi motivul pentru care, la art. 98 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 se menţionează că atunci când autoritatea judiciară română de executare solicită autorităţii judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare informează autoritatea judiciară emitentă "cu privire la scopul pentru care astfel de documente sunt solicitate", respectiv acela al recunoaşterii hotărârii pe cale incidentală. Or, în cauză, autoritatea judiciară emitentă din Regatul Spaniol nu s-a pronunţat cu privire la recunoaşterea hotărârii de condamnare în baza căreia a fost emis prezentul mandat european de arestare, solicitând predarea persoanei urmărită internaţional.

De asemenea, s-a constatat că persoana solicitată a precizat că nu renunţă la regula specialităţii. Sintetizând, Curtea a reţinut că mandatul european de arestare emis la data de 21.102.2019 de către autorităţile judiciare spaniole îndeplineşte condiţiile de conţinut şi formă prevăzute de art. 86 din Legea nr. 302/2004, în sensul că în cuprinsul acestuia sunt menţionate identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate, este indicat actul în baza căruia a fost emis mandatul european de arestare, se precizează încadrarea juridică a infracţiunii pentru care este cercetată persoana solicitată, sunt descrise circumstanţele săvârşirii faptei şi este specificată limita maximă a pedepselor prevăzute de legislaţia statului spaniol pentru acest tip de fapte. Totodată, infracţiunea pentru care persoana solicitată este cercetată dă loc la predare, în acord cu dispoziţiile art. 96 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (pct. 18, furtul organizat sau armat). Contrar apărării, s-a reţinut că, nu este incident niciunul dintre motivele de refuz de predare prev. de art. 98 din Legea 302/2004.

Nu în ultimul rând, s-a reţinut că pentru fapta la care se referă mandatul european de arestare, persoana solicitată nu a mai fost urmărită ori judecată.

În acest context, având în vedere că - potrivit art. 84 din Legea nr. 302/2004 rep. - mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, respectiv că acesta se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002, neexistând niciunul dintre motivele obligatorii sau facultative de refuz al executării, prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004 rep. şi art. 2 şi art. 3 din Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi, în baza art. 103 alin. (7) cu referire la art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis în data de 21.02.2019 emis autorităţile din Spania, pe numele persoanei solicitate A., s-a lua act că persoana solicitată nu consimte la predarea sa, s-a dispus, în vederea predării, pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu data arestării efective, iar în baza art. 103 alin. (13) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a dispus emiterea mandatului de arestare.

Împotriva Sentinţei penale nr. 72 din 21 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a penală, în termen legal, persoana solicitată A. a declarat contestaţia de faţă, şi a solicitat, în esenţă, admiterea contestaţiei, desfiinţarea sentinţei, susţinând că este cetăţean român, are reşedinţa în România, doreşte să execute pedeapsa în România şi are legături cu familia sa

Totodată, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, având în vedere că aceste dispoziţii contravin disp. art. 1, art. 16, art. 15, art. 21 şi art. 53 din Constituţie, arătând că sunt neconstituţionale şi discriminatorii în ceea ce priveşte persoanele cu rezidenţă legală pe o perioadă de 5 ani pe teritoriul României, aceste dispoziţii limitând drepturile cetăţeneşti.

Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, formulată de contestatorul persoană solicitată A. prin apărător, Înalta Curte constată următoarele:

Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

La termenul de judecată din data de 2 aprilie 2019, cu ocazia soluţionării contestaţiei împotriva Sentinţei penale nr. 72/F din 21 martie 2019, prin apărător ales, contestatorul A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională. În esenţă, a susţinut că dispoziţiile art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, sunt neconstituţionale, în raport, cu dispoziţiile art. 1, art. 16, art. 15, art. 21 şi art. 53 din Constituţia României şi sunt discriminatorii în ceea ce priveşte persoanele cu rezidenţă legală pe o perioadă mai mare de 5 ani.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei; să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Totodată, fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate impune justificarea unui interes de către autorul cererii. Stabilirea acestui interes se face de către instanţă, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport, cu procesul în care a intervenit şi a efectului pe care decizia Curţii Constituţionale o produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză.

Înalta Curte reaminteşte că, procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia, posibilitatea de a verifica constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate. Ca atare, instanţa nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport, cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea, atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 916/16.12.2014).

Dispoziţiile a căror neconstituţionalitate a fost invocată art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată prevăd: "autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când mandatul a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român sau trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent"

Or, critica de neconstituţionalitate a petentului se referă la sintagma "are o rezidenţă continuă legală pe teritoriul României", situaţie distinctă ce cea aplicabilă în speţă, respectiv "este cetăţean român", ce nu are aptitudinea de a stabili existenţa unei legături între cauza dedusă judecăţii şi excepţia invocată.

Astfel, dispoziţia din legea internă privind cooperarea judiciară internaţională, transpune art. 4 din Decizia cadru nr. 2002/584/JAI, motiv pentru care nu poate fi interpretată decât în conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Or, cu referire la motivul de neexecutare facultativ, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a identificat ca fiind distincte situaţia persoanei care este cetăţean al statului de executare de situaţia rezidentului care deşi nu e cetăţean "rămâne" în acest stat (hotărârea Kozlowski C66/08 din 17 iulie 2008).

Ca atare, în condiţiile în care contestatorul este cetăţean român, acestuia nu îi este aplicabil motivul de neexecutare facultativă prevăzut de art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 vizând teza "sau trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani", motiv pentru care excepţia de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza.

Examinând contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva Sentinţei penale nr. 72 din 21 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în raport cu actele şi lucrările din dosar, dar şi în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că mandatul european de arestare se execută în virtutea principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce consacrat de Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002, precum şi raportat la dispoziţiile art. 84 din Legea nr. 302/2004, care reglementează mandatul european de arestare, cât şi cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului, aşa cum acestea sunt consacrate de art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

În temeiul acestor principii, stipulate atât în norma internă, cât şi în cea europeană, este evident că executarea unei asemenea decizii judiciare în cadrul unei cooperări judiciare în materie penală presupune respectarea deplină a condiţiilor de fond şi formă, a domeniului de aplicare şi a cadrului instituţional în care funcţionează această procedură specială, pentru ca astfel să existe o deplină respectare a drepturilor şi libertăţilor persoanei, aşa cum acestea sunt prevăzute de Constituţia României şi de normele europene.

Verificând actele aflate la dosar, Înalta Curte constată că prin cererea formulată de autorităţile judiciare din Spania, s-a solicitat punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 21.02.2019 de către autorităţile spaniole faţă de numitul A. urmărit internaţional pentru săvârşirea infracţiunii de furt.

Din cuprinsul mandatului european de arestare se reţine că la data de 06.07.2015, în jurul orei 11:20, inculpaţii B., C., D. şi A., acţionând după ce s-au pus de comun acord cu scopul de a obţine un beneficiu economic ilicit comun vizând bunuri aparţinând altor persoane, s-au apropiat de persoana vătămată E., atunci când aceasta tocmai urca într-un autobuz, iar persoana solicitată A. i-a sustras telefonul G., pe care îl avea în geantă.

Fapta astfel descrisă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 234 C. pen. spaniol, respectiv tentativă la infracţiunea de furt.

Din cuprinsul mandatului european de arestare rezultă că în sarcina persoanei solicitate a fost reţinută săvârşirea unor furturi în mod organizat, din această perspectivă, Înalta Curte constată că aceasta se regăseşte printre cele 32 de infracţiuni care permit predarea fără a fi necesară verificarea dublei incriminări conform art. 96 alin. (1) pct. 18, teza I (furtul organizat) din Legea nr. 302/2004.

În acelaşi timp, Înalta Curte constată că este îndeplinită şi condiţia dublei incriminări, fapta săvârşită fiind prevăzută de dispoziţiile art. 32 rap la art. 228 C. pen. român.

Din conţinutul mandatului european de arestare rezultă că durata pedepsei ce urmează a fi executată este de 6 luni, nu au fost formulate nici un fel de obiecţii privind identitatea, aşa cum rezultă din poziţia procesuală a persoanei solicitate astfel cum a fost consemnată în încheierea de şedinţă din 12 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, când a dispus măsura controlului judiciar faţă de persoana solicitată.

Înalta Curte constată că mandatul european de arestare emis pe numele persoanei solicitate A. îndeplineşte condiţiile de formă şi conţinut prevăzute de art. 86 din Legea nr. 302/2004, fiind emis de către Judecătoria Penală nr. 24 din Barcelona, în baza Hotărârii nr. 472/18.10.2015 pronunţată de Judecătoria Penală nr. 2 din Barcelona.

La termenul de judecată din data de 21 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a procedat la audierea persoanei solicitate A., căreia i s-a adus la cunoştinţă conţinutul mandatului european de arestare şi care a declarat că nu este de acord cu predarea autorităţilor spaniole şi nu renunţă la drepturile conferite de regula specialităţii.

Trebuie amintit că Decizia Cadru nr. 2002/584/JAI a înlocuit sistemul multilateral de extrădare cu un sistem de predare bazat pe principiul recunoaşterii reciproce. Or, principiul respectiv presupune că statele membre sunt în principiu obligate să dea curs unui mandat european de arestare fără ca această obligaţie să fie una absolută, motivele facultative de refuz concretizând tocmai marja de apreciere permisă autorităţilor judiciare competente.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că interpretarea dată de prima instanţă dispoziţiilor art. 98 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 este una neconformă jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (hotărârea Kozlowski C66/08 din 17 iulie 2008) conform căreia condiţia ca persoana solicitată să aibă rezidenţa continuă şi legală pe teritoriul statului solicitat este distinctă iar nu cumulativă cu cerinţa cetăţeniei.

Totodată, în mod eronat a apreciat prima instanţă că dispoziţiile art. 98 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 nu ar fi aplicabile deoarece statul solicitant a optat pentru predare, motiv pentru care este evident că nu şi-a dat consimţământul pentru derularea procedurii recunoaşterii în vederea executării, în contextul în care prima instanţă avea posibilitatea de a aprecia asupra motivului de refuz şi subsecvent era obligată să solicite actele şi informaţiile necesare în vederea recunoaşterii.

Cu toate acestea, având în vedere faptul că prima instanţă nu a aplicat procedura reglementată de art. 98 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, procedura incidentă în cazul aprecierii motivului de refuz facultativ, aceasta nu poate fi demarată, direct în calea de atac.

Pe de altă parte, trimiterea spre rejudecare pe lângă faptul că nu este prevăzută de legea procesual penală decât pentru situaţii sancţionabile cu nulitatea absolută, nici nu ar fi rezonabilă în prezenta cauză în condiţiile în care durata pedepsei aplicate persoanei solicitate, de 6 luni, ar transforma un astfel de demers într-unul nerezonabil, în contextul în care pedeapsa s-ar executa cel mai probabil în cursul procedurii.

Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constatând îndeplinite condiţiile de fond şi de formă pentru a pune în executare mandatul european de arestare, va respinge ca nefondată contestaţia exercitată de persoana solicitată A.

În ceea ce priveşte motivul facultativ de refuz invocat de persoana solicitată, incidenţa acestuia nu poate fi reapreciată de instanţa de control judiciar, având în vedere opţiunea primei instanţe de a nu da curs procedurii instituite de art. 98 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 prin raportare şi la durata pedepsei ce face neutilă orice reapreciere sub acest aspect.

Prin urmare, în baza dispoziţiilor art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestaţia declarată de persoana solicitată A. împotriva Sentinţei penale nr. 72/F din data de 21 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019.

Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) şi (6) din C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională.

Cu recurs în 48 de ore de la pronunţare.

II. Respinge, ca nefondată, contestaţia declarată de persoana solicitată A. împotriva Sentinţei penale nr. 72/F din data de 21 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019.

Obligă contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată, în cuantum de 253 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 02 aprilie 2019.

Procesat de GGC - GV