Inapplicability of criminal retrial for in absentia judgments to enforcement proceedings recognizing foreign EU convictions under international judicial cooperation

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 63 din 27 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respinsă cererea de redeschidere a procesului penal formulată de petentul condamnat A., ca nefondată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin cererea înregistrată pe rolul instanţei la data de 23 ianuarie 2019, condamnatul A. a formulat contestaţie "pentru finalizarea situaţiei penale". În motivarea contestaţiei, a arătat că a fost condamnat în mod fals în Anglia pentru infracţiunea de viol, deşi este nevinovat, solicitând, totodată, schimbarea pedepsei în acord cu legea penală a Statului Român. În cuprinsul contestaţiei a dezvoltat fapte şi împrejurări relative la dosarul penal în care a fost condamnat în Anglia, susţinând că nu este vinovat, că a fost indus în eroare prin intermediul apărătorului pentru a recunoaşte acuzaţiile penale, însă în final a fost condamnat la pedeapsa de 14 ani închisoare pe care o consideră nedreaptă.

Ulterior, prin apărător ales, condamnatul a precizat că obiectul cererii deduse judecăţii constă în redeschiderea procesului penal ce a format obiectul dosarului nr. x/2018 al Curţii de Apel Craiova, în care s-a pronunţat Sentinţa penală nr. 192 din 13 septembrie 2018, definitivă prin Decizia penală nr. 251 din 10 octombrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a recunoscut o hotărâre de condamnare în străinătate a petentului.

S-a arătat că, în cursul judecăţii s-a ataşat Sentinţa penală nr. 192 din 13 septembrie 2018 a Curţii de Apel Craiova, cu referat întocmit de Biroul de executări penale, din care rezultă că petentul a fost condamnat în Anglia la o pedeapsă de 14 ani închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni.

Instanţa de fond a reţinut că, prin Sentinţa penală nr. 192 din 13 septembrie 2018 a Curţii de Apel Craiova, definitivă prin Decizia penală nr. 251 din 10 octombrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost recunoscută Hotărârea nr. T20137907 pronunţată la 05 iunie 2014 de Tribunalul Coroanei Snarebrook, definitivă la data de 05 iunie 2014, privind pe cetăţeanul român A., prin care a fost condamnat la pedeapsa de 14 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor de viol, contrar secţiunii 1 (1) din Legea infracţiunilor de natură sexuală din 2003, şi o infracţiune de comitere a unui act cu intenţia de a obstrucţiona cursul justiţiei, contrar dreptului comun, fapte ce au corespondent în legislaţia română în infracţiunea de viol în formă continuată, prevăzută de art. 218 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen., şi infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) C. pen.

Totodată, s-a dispus transferarea persoanei condamnate A. pentru continuarea executării pedepsei de 14 ani închisoare într-un penitenciar din România, din care a fost dedusă perioada executată de la 24 august 2013 la 05 septembrie 2013 şi de la 01 martie 2014 la zi.

Constatând că Sentinţa penală nr. 192 din 13 septembrie 2018 a Curţii de Apel Craiova a fost pronunţată într-o cauză având ca obiect recunoaşterea hotărârii de condamnare a cetăţeanului român A. de către autorităţile judiciare britanice şi transferarea lui în vederea executării pedepsei închisorii într-un penitenciar din România, procedura aplicabilă în respectiva cauză penală fiind prevăzută prin dispoziţiile art. 150 şi următoarele din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Curtea a constatat că cererea de redeschidere a acestui proces penal nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 466 C. proc. pen.

În acest sens, s-a arătat că, prin Decizia nr. 22/2015 din 09 iunie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a decis că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 466 alin. (1) C. proc. pen., obiectul cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă judecata în primă instanţă sau în calea ordinară de atac este consecinţa rejudecării cauzei ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare ori revizuirii.

Prin decizia menţionată, făcându-se trimitere la conţinutul dispoziţiilor art. 466 C. proc. pen., s-a arătat că redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate reprezintă o cale extraordinară de atac de retractare nouă, având ca scop garantarea dreptului la un proces echitabil, prevăzută de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, al persoanei condamnate în lipsă, prin respectarea principiilor contradictorialităţii, egalităţii armelor, exercitării dreptului la apărare prin propria persoană, nemijlocirii, oralităţii şi aflării adevărului, precum şi dreptului de a interoga martorii sau părţile din proces. S-a mai arătat că, prin noţiunea de "proces penal", utilizată în denumirea căii extraordinare de atac a redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate, se înţelege faza de judecată, prin folosirea metodei interpretării restrictive legiuitorul urmărind să asigure posibilitatea reluării, în condiţiile legii, a judecării cauzei, din analiza dispoziţiilor art. 466 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. rezultând că pot fi supuse acestei proceduri extraordinare doar hotărâri penale definitive de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei şi de amânare a aplicării pedepsei, prin intermediul acestei cereri putându-se critica, exclusiv, hotărâri definitive prin care se rezolvă fondul cauzei (condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei), persoana condamnată în lipsă putând contesta nu atât soluţia definitivă pronunţată în cauza sa, cât mai ales procedura de desfăşurare a judecăţii în lipsa sa, prin înfrângerea principiilor contradictorialităţii, nemijlocirii, reguli de bază ale judecăţii. Prin urmare, în această procedură instanţa examinează fondul cauzei, constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Curtea a arătat, însă, că, în cazul cererii formulate de către autorităţile judiciare străine, instanţa competentă verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 150 şi următoarele din Legea nr. 302/2004, privind recunoaşterea hotărârii de condamnare la pedeapsa privativă de libertate aplicată de către instanţa altui stat membru al Uniunii Europene, precum existenţa unor motive de nerecunoaştere şi neexecutare a hotărârii din cele reglementate de art. 151 din actul normativ ori întrunirea cerinţelor menţionate în art. 154 din Legea nr. 302/2004, dar nu şi existenţa faptei, săvârşirea ei de către inculpat, vinovăţia acestuia, răspunderea penală ori încadrarea juridică.

Astfel, instanţa învestită cu recunoaşterea unei hotărâri de condamnare pronunţate în străinătate şi transfer în vederea executării pedepsei nu va verifica îndeplinirea condiţiilor privind tragerea la răspundere penală a persoanei condamnate, nu are atribuţii, din perspectiva competenţei funcţionale, cu privire la verificarea vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei, legalitatea ori temeinicia pedepsei pronunţate. A arătat că dispoziţiile art. 142 din Legea nr. 302/2004 delimitează competenţa autorităţilor judiciare române, stabilind că atunci când România este stat de executare, iar persoana condamnată este deţinută între un alt stat membru al Uniunii Europene, recunoaşterea şi punerea în executare pe teritoriul României a hotărârii judecătoreşti străine în vederea transferării persoanei condamnate este de competenţa Curţii de Apel în a cărei circumscripţie persoana domiciliază. Prin urmare, din punct de vedere funcţional, competenţa Curţii de Apel constă în recunoaşterea şi punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare pronunţată de autorităţile judiciare din alt stat membru al Uniunii Europene, iar nu verificări cu privire la existenţa faptei, săvârşirea ei de către inculpat, vinovăţia acestuia, răspunderea penală ori încadrarea juridică.

Pe de altă parte, s-a arătat că dispoziţiile art. 466 alin. (1) C. proc. pen. evidenţiază existenţa unui proces penal cu o acţiune penală pusă în mişcare, situaţie specifică unei cauze care se judecă în primă instanţă sau în calea ordinară de atac, iar, prin modalitatea de reglementare, redeschiderea procesului penal nu poate fi extinsă la toate categoriile de procese, interpretarea contrară conducând la o suprapunere a acestei proceduri speciale peste alte proceduri (categorii), de asemenea, cu caracter special, ce ar periclita principiul autorităţii de lucru judecat.

Totodată, au fost apreciate neîntemeiate argumentele invocate de persoana petentului cu privire necitarea sa, în cadrul procedurii judiciare în faţa curţii de apel învestită cu o cerere formulată de autorităţile judiciare britanice de recunoaştere a hotărârii de condamnare şi transfer în vederea executării pedepsei pronunţate, având în vedere caracterul procedurii judiciare aplicabile, reglementată prin Titlul 6 Capitolele 1 şi 2 din Legea nr. 302/2004. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, instanţa judecă în complet format din un singur judecător, în camera de consiliu, fără citarea persoanei condamnate, iar participarea procurorului este obligatorie. Aşadar, necitarea persoanei condamnate în cadrul procedurii de recunoaştere a hotărârii de condamnare pronunţată în alt stat membru al Uniunii Europene este impusă prin dispoziţiile art. 154 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 şi, prin urmare, s-a apreciat că criticile în acest sens nu pot forma obiectul cererii de redeschidere a procesului penal conform art. 466 C. proc. pen., persoana neputând fi considerată judecată în lipsă în sensul acestor dispoziţii legale.

Împotriva acestei hotărâri, la data de 19 martie 2019, a formulat "contestaţie" condamnatul A., învederând că nu a fost citat în dosarul în legătură cu care a formulat cererea de redeschidere a procesului penal. A apreciat că se impunea citarea sa întrucât consideră că a fost adus forţat în România după ce executase deja pedeapsa în Anglia.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, ca "apel la contestaţie la executare", fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 4 pentru termenul de judecată din data de 18 aprilie 2019. La această dată, Înalta Curte a constatat că, faţă de prevederile art. 469 alin. (6) C. proc. pen., calea de atac este cea a apelului, având în vedere hotărârea pronunţată în cauza a cărei redeschidere o solicită.

Examinând apelul formulat de condamnatul A., prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, în mod corect instanţa de fond apreciind că Sentinţa penală nr. 192 din 13 septembrie 2018, definitivă prin Decizia penală nr. 251 din 10 octombrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu a fost pronunţată într-o cauză care poate forma obiectul unei cereri de redeschidere a procesului penal în condiţiile art. 466 C. proc. pen.

Astfel, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că argumentele ce au stat la baza Deciziei nr. 22 din 9 iunie 2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 486 din 02 iulie 2015, prin care s-a stabilit că "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 466 alin. (1) din C. proc. pen., obiectul cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă judecata în primă instanţă sau în calea ordinară de atac este consecinţa rejudecării cauzei ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare ori revizuirii", sunt valabile şi în speţă.

În considerentele deciziei menţionate s-a reţinut, în esenţă, că, raportat la modalitatea de reglementare a procedurii de redeschidere a procesului penal şi la scopul în care a fost legiferată, respectiv garantarea dreptului la un proces echitabil, aceasta nu poate să vizeze decât hotărâri definitive prin care se rezolvă fondul cauzei (condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei), persoana condamnată în lipsă putând contesta, pe această cale, nu atât soluţia definitivă pronunţată în cauza sa, cât mai ales procedura de desfăşurare a judecăţii în lipsa sa, prin înfrângerea principiilor contradictorialităţii, nemijlocirii, reguli de bază ale judecăţii.

Or, în condiţiile în care dosarul în care a fost pronunţată Sentinţa penală nr. 192 din 13 septembrie 2018 a Curţii de Apel Craiova a avut ca obiect recunoaşterea unei hotărâri de condamnare pronunţată de un stat european membru al Uniunii Europene şi transferul persoanei condamnate în vederea executării pedepsei în România, procedură riguros reglementată de art. 150 şi urm. din Legea nr. 302/2004, în care se verifică doar întrunirea cumulativă a cerinţelor expres menţionate în art. 155 din Legea nr. 302/2004 (caracterul definitiv şi executoriu al hotărârii de condamnare pronunţată de statul străin, existenţa dublei incriminări a faptelor, existenţa cetăţeniei române şi a consimţământului la transfer, precum şi incidenţa unor eventuale motive de nerecunoaştere şi neexecutare) şi nu se antamează aspecte privind existenţa faptei, prevederea în legea penală, săvârşirea de către inculpat, vinovăţia acestuia ori alte aspecte ce ţin de răspunderea penală, se constată că acesta nu face parte din acele cauze penale în privinţa cărora se poate formula o cerere de redeschidere a procesului penal, potrivit art. 466 C. proc. pen. De altfel, instanţa învestită cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 150 şi urm. din Legea nr. 302/2004 nici nu are competenţa funcţională să se pronunţe pe aspecte ce ţin de fondul acuzaţiei penale, de vreme ce, potrivit art. 154 alin. (3) din actul normativ, "dispoziţiile civile, dispoziţiile referitoare la pedepsele pecuniare, măsurile asigurătorii sau cheltuielile judiciare, precum şi orice dispoziţii din hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, altele decât cele privind executarea pedepsei închisorii sau a măsurii privative de libertate, nu constituie obiectul prezentei proceduri".

Totodată, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că persoana ce formează obiectul procedurii de recunoaştere a unei hotărâri de condamnare pronunţată de un stat european membru al Uniunii Europene şi transfer în vederea executării pedepsei în România, nu poate fi considerată judecată în lipsă, în sensul art. 466 alin. (2) C. proc. pen., atâta timp cât chiar în Legea nr. 302/2004 [art. 154 alin. (2) şi (11)] se precizează expres că soluţionarea sesizării are loc fără citarea persoanei condamnate.

Având în vedere considerentele mai sus expuse, Înalta Curte constată legală şi temeinică hotărârea penală atacată, motiv pentru care, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 63 din 27 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., faţă de culpa sa procesuală, apelantul condamnat va fi obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar, în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta, în sumă de 313 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 63 din 27 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă apelantul condamnat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul condamnat, în sumă de 313 RON se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 aprilie 2019.

Procesat de GGC - GV