Compensation for non-use of land post-restitution: applicability of 1958 Decree limitation period versus Civil Code property rights

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I civilă, sub nr. x/2012, la data de 13 ianuarie 2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Câmpina, prin Primar şi Primarul Municipiului Câmpina, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, în baza art. 33, 25 şi 40 din Legea nr. 10/2001, precum şi art. 555, 559, 1357, 1381, 1385, 1645 alin. (2) şi urm. din C. civ., să se dispună obligarea pârâţilor la plata sumei evaluate provizoriu la 500.001 RON cu titlu de daune pentru împiedicarea folosirii suprafeţei de 6.894 mp începând cu 26 ianuarie 2006, până la eliberarea terenului de copacii plantaţi, a sumei evaluate provizoriu la 500.001 RON cu titlu de daune pentru împiedicarea folosirii suprafeţei de 1.414 mp începând cu 26 ianuarie 2006, până la eliberarea terenului de orice sarcini, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, prin Sentinţa civilă nr. 95 din 25 ianuarie 2006 şi Deciziile civile nr. 265 din 14 noiembrie 2008, nr. 279 din 8 decembrie 2008 şi 288 din 16 decembrie 2008, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, rămase definitive şi executorii, s-a instituit obligaţia pârâţilor de a restitui în natură terenul în suprafaţă de 1.085 mp, situat în Câmpina, Calea x; terenul în suprafaţă de 160 mp, situat în Câmpina, strada x nr. 82; terenul în suprafaţă de 169 mp, situat în Câmpina, strada x nr. 84 şi terenul în suprafaţă de 6894 mp situat în Câmpina, strada x.

Prin cererile înregistrate succesiv la Primăria Municipiului Câmpina sub nr. x din 18 iunie 2007, nr. 235 din 7 ianuarie 2009, fax din 21 iulie 2009 şi nr. 20453 din 21 septembrie 2009, reclamantul a solicitat restituirea în natură a celor patru terenuri, ca obligaţie instituită mai întâi prin art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru ca ulterior, obligaţia să fie confirmată prin cele patru hotărâri judecătoreşti.

Deşi notificaţi în repetate rânduri pentru predarea terenurilor, pârâţii au continuat să reţină imobilele în dauna patrimonială a persoanei recunoscute ca proprietar de drept, până la 28 octombrie 2009, când a fost încheiat procesul-verbal de predare a posesiei.

Însă, aşa cum se reţine în procesul-verbal de predare a posesiei din 28 octombrie 2009, în cursul anului 2009 pe terenul în suprafaţă de 6.804 mp, pârâţii au plantat puieţi de arbori pe care s-au obligat să-i ridice cel mai târziu la 01 decembrie 2009, obligaţie neîndeplinită nici până la data formulării prezentei acţiuni.

În mod separat de faptul că pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţia asumată până la 01 decembrie 2009 şi împiedică reclamantului folosinţa suprafeţei de 6.894 mp, pârâţii au perfectat o serie de contracte prin care au afectat direct folosinţa reclamantului asupra terenului în suprafaţă de 1.414 mp.

Astfel, printr-un contract de concesiune încheiat pentru perioada 1995 - 2025, a cedat folosinţa unei suprafeţe de 200 mp, pentru care a încasat toată valoarea concesiunii anticipat, iar la nivelul anului 2009 şi 2010 a încheiat o serie de contracte cu societăţi comerciale prin care a îngrădit dreptul reclamantului de a utiliza liber proprietatea.

Pârâţii şi-au însuşit contravaloarea folosinţei pentru suprafaţa de 200 mp. din terenul reclamantului, iar actele încheiate de pârâţi după restituirea dreptului de proprietate au determinat îngrădirea unei utilizări din partea reclamantului şi au generat posibilitatea ca terenul să fie folosit de terţi ca parcare pentru autoturisme sau loc de staţionare pentru călători.

În acest sens, deşi, iniţial, prin Adresa nr. x din 10 februarie 2010, pârâţii au solicitat reclamantului să îngrădească terenul pentru că este folosit de călători şi de microbuzele care efectuează transporturi, prin Certificatul de urbanism nr. x din 8 iunie 2010 i s-a interzis să edifice un gard provizoriu din sârmă pe motiv că blochează staţia de transport.

În contextul celor prezentate, refuzul pârâţilor de a permite edificarea unui gard care să protejeze această proprietate determină fapta culpabilă care permite altora să se folosească de terenul de 1.414 mp.

Indiferent de modalitatea în care se justifică pârâţii cu privire la refuzul de a permite protejarea terenului, instanţa va trebui să aibă în vedere că există cel puţin o vinovăţie a pârâţilor în faptul că acest teren este folosit de alte persoane.

Astfel, constatând că refuzul de îndeplinire a obligaţiei de restituire începe de la data pronunţării Sentinţei civile nr. 95 din 25 ianuarie 2006 a Tribunalului Prahova şi continuă cu încălcarea obligaţiilor dispuse prin cele trei decizii civile enunţate de Curtea de Apel Ploieşti şi până în prezent, instanţa va avea în vedere aplicarea corectă a celor instituite expres prin art. 33 din Legea nr. 10/2001 şi care face trimitere în cauză la aplicarea principiilor care guvernează răspunderea civilă delictuală.

În mod cu totul nelegal şi abuziv, actele şi faptele pârâţilor sunt de natură să îngrădească dreptul de folosinţă şi să constituie fapte culpabile producătoare de prejudicii aduse unor drepturi de proprietate stabilite de patru hotărâri judecătoreşti.

Folosinţa, drept real accesoriu dreptului de proprietate, conferă titularului posesia de fapt neîngrădită. Orice îngrădire adusă acestui drept real, chiar şi atunci când este indirectă, naşte un drept legal de reparaţie.

Pornind de la cele decise de hotărârile judecătoreşti, obligaţia "de restituire în natură" nu se poate considera executată decât prin realizarea folosinţei netulburate din partea pârâţilor.

Astfel, dacă obligaţia de a da are ca obiect un bun individual determinat, debitorul are, din punct de vedere juridic, două obligaţii principale: a) obligaţia de a transfera sau constitui dreptul de proprietate; b) obligaţia de predare a lucrului.

Reiese cu evidenţă că refuzul de îndeplinire a celor două obligaţii face să se producă o pagubă materială patrimonială, prin aceea că reclamantul nu poate valorifica în mod liber posesia, în egală măsură în care pârâţii continuă să exercite posesia în nume propriu şi să obţină venituri din exploatarea imobilelor.

La stabilirea lipsei de folosinţă, s-a solicitat ca instanţa să aibă în vedere data de 25 ianuarie 2006, dată la care o instanţă judecătorească a stabilit că reclamantul este în drept să obţină restituirea în natură a bunurilor preluate abuziv precum şi data la care terenurile nu vor mai fi ocupate.

Alături de pierderea foloaselor pe care le putea obţine din exploatarea posesiei asupra celor patru imobile, reclamantul este îndreptăţit să solicite şi repararea pagubei suferite prin deprecierea valorică a bunurilor petrecută între data când s-a dispus restituirea în natură şi momentul formulării acţiunii.

În anul 2008, valoarea imobilelor din România a atins un nivel maxim de preţ pentru ca, în prezent, valoarea terenurilor să scadă foarte mult. De aceea, întârzierea restituirii în natură a făcut ca reclamantul să sufere o pagubă echivalentă cu diferenţa dintre preţul de piaţă din perioada 2008 şi valoarea actuală de piaţă a acestor bunuri.

Aşadar, instanţa este învestită cu o acţiune prin care se urmăreşte repararea unei pagube produse de lipsirea de folosinţă împreună cu diferenţa de valoare survenită între data când cele patru hotărâri au devenit executorii şi data constituirii dreptului de proprietate.

Reclamantul a invocat Decizia civilă nr. XLVI/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii şi jurisprudenţa (Decizia civilă nr. 277 din 7 mai 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

Pârâţii au solicitat, în baza art. 64 C. proc. civ., introducerea în cauză, în calitate de intervenient, a S.C. B., în calitate de proprietar al construcţiei şi titular al dreptului de folosinţă al terenului în suprafaţă de 200 mp, pe care este edificată construcţia, conform Contractului de concesiune nr. x din 20 octombrie 1995, valabil încheiat, necontestat şi care îşi produce efectele juridice pentru care a fost încheiat.

La termenul de judecată din 25 aprilie 2012, în temeiul art. 65 C. proc. civ., instanţa a admis cererea pârâţilor şi a dispus introducerea în cauză a SC B., în calitate de titular al dreptului.

Tribunalul Prahova, secţia I civilă, prin Sentinţa nr. 3383 din 25 noiembrie 2016, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada anterioară datei de 13 ianuarie 2009, invocată de pârâţii Municipiul Câmpina şi Primarul Municipiului Câmpina, prin întâmpinare.

A respins acţiunea în pretenţii pentru perioada anterioară datei de 13 ianuarie 2009, ca fiind prescrisă.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. contradictoriu cu pârâţii Municipiul Câmpina, prin Primar şi Primarul Municipiului Câmpina şi cu intervenienta SC B.

A obligat pe pârâţii Municipiul Câmpina şi Primarul Municipiului Câmpina să plătească reclamantului suma de 14.419,77 RON, reprezentând contravaloarea lipsei folosinţă pentru terenul de 1.214 mp, indiviz din terenul în suprafaţă totală de 1.414 mp, situat în municipiul Câmpina, Calea x, pentru perioada 13 ianuarie 2009 - 8 aprilie 2014, potrivit raportului de expertiză întocmit de expert C., varianta a doua.

A obligat pe pârâţii Municipiul Câmpina şi Primarul Municipiului Câmpina să plătească reclamantului suma de 40.263 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul de 6.894 mp, situat în mun. Câmpina, str. x, FN, pentru perioada 13 ianuarie 2009 - 6 ianuarie 2012, potrivit raportului de expertiză întocmit de expert C., varianta a treia.

A obligat pe pârâţii Municipiul Câmpina şi Primarul Municipiului Câmpina să plătească reclamantului 1.400 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii experţi, proporţional cu pretenţiile admise.

A respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

A luat act că reclamantul şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, pe cale separată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, după apariţia Legii nr. 10/2001, reclamantul A. a întreprins o serie de demersuri în vederea restituirii unor imobile situate pe raza municipiului Câmpina, ce au aparţinut autoarelor sale, D. şi E. şi care au fost preluate în mod abuziv de către autorităţi în perioada comunistă.

Fiind nemulţumit de răspunsul dat de autoritatea locală competentă în urma notificărilor de retrocedare, reclamantul a iniţiat mai multe acţiuni în justiţie.

Astfel, în cauza ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2005 pe rolul Tribunalului Prahova, prin Sentinţa civilă nr. 95 din 25 ianuarie 2006 pronunţată în acel dosar s-a dispus restituirea către reclamant a unui imobil situat în municipiul Câmpina, Calea x, compus din suprafaţa totală de teren de 508 mp şi s-a constatat dreptului reclamantului la despăgubiri pentru un alt teren, în suprafaţă de 1.267 mp.

Prin Decizia nr. 265 din 14 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2006 (în aceeaşi cauză, de fapt), a fost schimbată în parte Sentinţa nr. 95 din 25 ianuarie 2006 a Tribunalului Prahova şi s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 513 mp, precum şi compensarea în natură cu suprafaţa de teren de 895 mp, decizie definitivă care a devenit ulterior şi irevocabilă, prin respingerea recursului.

Într-un alt demers judiciar, ce făcut obiectul Dosarului nr. x/2007 aflat în apel pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, s-a dispus să se acorde reclamantului, drept compensare în natură, un teren descris în respectiva decizie pronunţată de instanţa de apel.

În sfârşit, într-o a treia acţiune judiciară, a fost pronunţată, în Dosarul nr. x/2007, Decizia civilă nr. 288 din 16 decembrie 2008, prin care Curtea de Apel Ploieşti a dispus restituirea în natură a unei suprafeţe de teren de 169 mp, precum şi compensarea în natură cu un teren în suprafaţă de 537 mp, teren liber aflat la dispoziţia municipiului Câmpina.

Aceste terenuri au fost identificate în raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea topografie, efectuat în cauză de către expert F., după cum urmează: teren în suprafaţă de 1.414 mp, situat în municipiul Câmpina, Calea x colţ cu str. x şi teren în suprafaţă de 6894 mp, situat în municipiul Câmpina.

După momentul pronunţării hotărârilor judecătoreşti menţionate, reclamantul a formulat mai multe notificări adresate Primăriei municipiului Câmpina, prin care a solicitat conformarea în tot a celor stabilite prin aceste decizii ale instanţelor de judecată şi restituirea în natură a respectivelor terenuri. Prin procesul-verbal încheiat la data de 28 octombrie 2009, Primăria municipiului Câmpina a predat (pus în posesie) către reclamantul A. cele două terenuri în litigiu.

Potrivit aceluiaşi proces-verbal, pe terenul în suprafaţă de 6.894 mp primăria a plantat puieţi de arbori, obligându-se să îi ridice până pe data de 1 decembrie 2009. Cu toate acestea, conform Adresei nr. x din 6 ianuarie 2012 emise de Primăria municipiului Câmpina, aceşti arbori au fost ridicaţi abia la acea dată.

S-a mai reţinut că, prin Contractul de concesiune nr. x din 20 octombrie 1995, Consiliul Local Câmpina a procedat la concesionarea unei suprafeţe de teren de 200 mp, indiviz din terenul de 1.414 mp, către intervenienta S.C. B., pe o perioadă de 40 ani, preţul concesiunii fiind achitat integral, la momentul încheierii respectivului contract.

Prin acţiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2009, pe rolul Tribunalului Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ şi Fiscal, reclamantul A. a solicitat anularea respectivului contract de concesiune, însă acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, pentru lipsa procedurii prealabile, soluţie menţinută şi de Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia nr. 1985 din 20 septembrie 2011.

Prin Sentinţa civilă nr. 1552 din 29 mai 2013 pronunţată de Judecătoria Câmpina în Dosarul nr. x/2012 a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul A. şi a fost obligată SC B. să evacueze construcţia edificată pe terenul în suprafaţă de 200 mp - staţie auto, SC B. fiind obligată să plătească reclamantului suma de 8.449 RON reprezentând lipsa de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 200 mp pe ultimii 3 ani, recursul formulat împotriva acestei hotărâri judecătoreşti de către SC B. fiind respins, ca nefondat.

S-a mai constatat că la data de 8 aprilie 2014 intervenienta SC B. a predat reclamantului A. terenul în suprafaţă de 200 mp, potrivit procesului-verbal încheiat la acea dată de către BEJ G. în Dosarul execuţional nr. x/2014.

Prin cererea introductivă de instanţă reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor Municipiul Câmpina, prin Primar şi Primarul Municipiului Câmpina, la plata de daune pentru împiedicarea folosirii suprafeţei de 6.894 mp, precum şi a suprafeţei de 1.414 mp începând cu 26 ianuarie 2006, până la eliberarea terenului de orice sarcini.

Analizând cu prioritate excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, pentru perioada 2006 - 2009, invocată de către pârâţi prin întâmpinare, tribunalul a constatat că acţiunea reclamantului este o cerere în pretenţii, iar potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958 (aplicabil în cauză în raport de data începerii termenului de prescripţie), termenul de prescripţie este de 3 ani.

Prin urmare, în raport de data formulării acţiunii - 13 ianuarie 2012 -, tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului acţiune pentru perioada anterioară datei de 13 ianuarie 2009 şi a constatat prescrisă acţiunea în pretenţii pentru această perioadă.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că, la începutul anului 2009, dată de la care a examinat pretenţiile solicitate de reclamant, prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada anterioară, reclamantul deţinea în proprietate două terenuri, care i-au fost restituite prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Cu toate acestea, pârâţii Municipiul Câmpina, prin Primar şi Primarul Municipiului Câmpina, care au figurat ca părţi în acele procese şi care au fost obligaţi să le restituie, nu îşi îndepliniseră până la acel moment obligaţia, privând pe reclamantul de dreptul legitim de a se bucura de toate atributele dreptului de proprietate recunoscut în mod irevocabil. de instanţele judecătoreşti.

Mai mult decât atât, şi după încheierea procesului-verbal de punere în posesie (28 octombrie 2009), reclamantul a fost împiedicat să folosească în mod necondiţionat terenurile al căror proprietar este, acestea nefiind libere de orice fel de sarcini.

Astfel, din terenul în suprafaţă de 1414 mp, situat în Câmpina, Calea x colţ cu str. x, o suprafaţa de 200 mp, fusese concesionată de către pârâţi unei terţe persoane, SC B. Pe de altă parte, potrivit Certificatului de urbanism nr. x din 8 iunie 2010 emis chiar de pârâta Primăria mun. Câmpina, nu i s-a permis reclamantului să realizeze nici măcar o împrejmuire cu gard a terenului, pe motiv că prin această soluţie ar duce la blocarea staţiei de transport în comun.

În această situaţie, pârâţii aveau obligaţia să găsească soluţii pentru a permite reclamantului să se bucure integral de dreptul său de proprietate pentru acest teren, însă aceştia au stat în pasivitate şi abia la data de 08 aprilie 2014 terenul a devenit liber de orice sarcini ori construcţii folosite de terţe persoane.

Referitor la terenul în suprafaţă de 6.894 mp, situat în municipiul Câmpina, str. x, tribunalul a reţinut că la momentul predării către reclamant, pe acest teren pârâţii plantaseră nişte puieţi de arbori, după pronunţarea hotărârilor judecătoreşti prin care s-a recunoscut în favoarea reclamantului dreptului de proprietate asupra acestui teren.

Deşi s-au obligat să ridice pomii de îndată, abia la începutul anului 2012 pârâţii au pus în executare obligaţia pe care şi-au asumat-o.

Aşadar, în intervalul de timp ianuarie 2009 - ianuarie 2012 reclamantul a fost împiedicat să folosească terenul respectiv după propria voinţă, fiind ţinut de faptul că pe acel teren primăria plantase nişte pomi, fără acordul proprietarului terenului şi interzicând reclamantului să îi ridice el însuşi.

Potrivit dispoziţiilor art. 480 C. civ. (aplicabil în cauză în raport de momentul pretins de reclamant ca fiind generator de prejudicii), proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, în limite determinate.

Prin urmare, pârâţii aveau obligaţia ca după pronunţarea hotărârilor judecătoreşti care au consfinţit dreptul de proprietate al reclamantului pentru aceste două terenuri, pe de-o parte să predea de îndată terenurile reclamantului, libere de orice sarcini, iar pe de altă parte, să nu împiedice exerciţiul integral al prerogativelor dreptului său de proprietate, de către reclamant.

Potrivit art. 998 - 999 C. civ., cel care prin conduita sa ilicită cauzează unei alte persoane o pagubă are obligaţia de a repara acel prejudiciu.

În speţă, s-a constatat că pârâţii, prin faptul că nu au înţeles să pună la dispoziţia reclamantului cele două terenuri, pentru care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului asupra acelor terenuri, libere de orice sarcini (în sens juridic), dar şi libere de orice alte împrejurări de natură a-l împiedica pe reclamant să exercite liber şi integral prerogativele dreptului de proprietate, i-au creat acestuia un prejudiciu, reclamantul neputând să le folosească.

Această ingerinţă a autorităţilor publice locale în exercitarea liberă de către reclamant a dreptului său de proprietate nu a fost una legitimă, astfel încât nu există vreo cauză exoneratoare care să permită pârâţilor să nu răspundă civil pentru prejudiciul adus.

În ce priveşte cuantificarea acestui prejudiciu, în cauză a fost efectuată o expertiză de specialitate, care a calculat eventualul prejudiciu în două modalităţi: o variantă în care să se aibă în vedere preţul de închiriere stabilit pe piaţa liberă şi o variantă în care să se aibă în vedere tarifele utilizate de către Municipiul Câmpina pentru terenurile închiriate de autorităţile locale, astfel cum acestea au fost stabilite prin hotărâri ale Consiliul Local.

Deşi reclamantul a susţinut că pe terenurile respective ar fi dorit să edifice nişte construcţii, iar prin fapta pârâţilor a fost împiedicat în acest sens, tribunalul a constatat că reclamantul nu a făcut dovada deplină a susţinerilor sale. Mai mult decât atât, se are în vedere şi faptul că categoria de folosinţă a acelor terenuri, respectiv arabil.

Prin urmare, s-a apreciat că prejudiciul adus reclamantului trebuie calculat luând în considerare a doua variantă, respectiv prin raportare la tarifele solicitate de Municipiul Câmpina pentru terenurile închiriate de autorităţile locale, astfel cum acestea au fost stabilite prin hotărâri ale Consiliul Local.

De asemenea, la stabilirea acestui prejudiciu s-a avut în vedere şi perioada în care fiecare dintre aceste două terenuri nu a fost liber de orice sarcini, precum şi de perioada exclusă prin efectul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, rezultând, astfel, următoarele perioade: pentru terenul situat în mun. Câmpina, Calea x colţ cu str. x: 13 ianuarie 2009 - 8 aprilie 2014; pentru terenul situat în mun. Câmpina, str. x: 13 ianuarie 2009 - 06 ianuarie 2012.

Nu în ultimul rând, pentru terenul situat în Câmpina, Calea x colţ cu str. x, s-a avut în vedere doar o suprafaţă de teren de 1.214 mp, deoarece, pentru diferenţa de 200 mp până la suprafaţa totală de 1.414 mp, reclamantul a primit deja despăgubiri în valoare de 8.449 RON, de la intervenienta SC B., în cadrul procesului ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2012

În consecinţă, în raport de aceste criterii, pârâţii au fost obligaţi să plătească reclamantului, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă, următoarele sume: suma de 14.419,77 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul de 1214 mp, indiviz din terenul în suprafaţă totală de 1.414 mp, situat în mun. Câmpina, Calea x, pentru perioada 13 ianuarie 2009 - 8 aprilie 2014, potrivit raportului de expertiză întocmit de expert C., varianta a doua; suma de 40.263 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul de 6.894 mp, situat în municipiul Câmpina, str. x, FN, pentru perioada 13 ianuarie 2009-06 ianuarie 2012, potrivit raportului de expertiză întocmit de expert C., varianta a treia.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a decis în sensul celor menţionate.

Prin Decizia nr. 1894 din 9 octombrie 2017, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii Municipiul Câmpina, prin primar şi Primarul Municipiului Câmpina împotriva Sentinţei civile nr. 3383 din 25 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Prahova.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Referitor la apelul declarat de reclamant, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară datei de 13 ianuarie 2009, în cauză nefiind incidente dispoziţiile C. civ. intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, privitoare la prescripţie, invocate de reclamant, ci dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în raport de art. 6 alin. (4) din noul C. civ. şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 şi de Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 283 din 17 aprilie 2014.

Prin urmare, raportat la obiectul cauzei şi data de la care a început să curgă termenul de prescripţie, care este cel general de trei ani, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în mod just a conchis prima instanţă că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâţi, este întemeiată pentru perioada anterioară datei de 13 ianuarie 2009, reprezentând trei ani anterior introducerii acţiunii - acţiunea reclamantului fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 13 ianuarie 2012 - respingând, în consecinţă, acţiunea ca prescrisă pentru perioada anterioară datei de 13 ianuarie 2009.

Este adevărat că, potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, însă, contrar susţinerilor reclamantului, nu se poate reţine că pârâţii ar fi recunoscut, în vreun fel, dreptul a cărui acţiune se prescrie, câtă vreme aceştia nu au recunoscut pretenţiile reclamantului, poziţia constantă a acestora fiind aceea de respingere ca neîntemeiată a acţiunii reclamantului.

Tot Decretul nr. 167/1958 statuează, la art. 16 alin. (1) lit. b), că) prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent, stipulându-se însă, la art. 16 alin. (2), că prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.

În consecinţă, în condiţiile în care acţiunea ce a format obiectului Dosarului nr. x/2009 al Tribunalului Prahova, la care a făcut referire apelantul-reclamant, a fost respinsă ca inadmisibilă, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei procedurii prealabile, conform Sentinţei civile nr. 167 din 2 martie 2011 a Tribunalului Prahova, soluţie menţinută de Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia civilă nr. 1985 din 20 septembrie 2011, rezultă, în mod evident, raportat la disp.art. 16 alin. (1) lit. b) şi art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, mai sus enunţate, că în cauză nu a operat întreruperea prescripţiei.

Întrucât în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile noului C. civ. privitoare la prescripţie pentru prescripţiile începute anterior datei de 1 octombrie 2011 şi împlinite sau neîmplinite la aceeaşi dată, nu se aplică, prin urmare, nici prevederile art. 2518 alin. (1) din acest cod, invocate de reclamant, ce prevăd că se prescrie în termen de 10 ani dreptul la acţiune privitor la drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse unui alt termen de prescripţie.

Instanţa de apel a constatat că nu sunt întemeiate nici criticile reclamantului prin care se susţine că pricina a fost soluţionată pe fond, în mod greşit.

Astfel, prin încheierea de şedinţă din data de 21 octombrie 2015, prima instanţă, în temeiul în temeiul art. 212 C. proc. civ., nefiind lămurită pe deplin prin raportul de expertiză completare şi răspuns la obiecţiuni, considerând că prin acesta nu s-a răspuns integral obiectivelor iniţiale, precum şi obiecţiunilor încuviinţate de către instanţă, a încuviinţat obiecţiunile formulate de părţi la raportul de expertiză şi, prin urmare, a admis cererea formulată de părţi dispunând efectuarea unei noi expertize în specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare, cu precizarea că, în ceea ce priveşte calculul lipsei de folosinţă, urma ca expertul să-l realizeze în trei variante: în prima variantă, în funcţie de preţul de închiriere stabilit pe piaţa liberă; în a doua variantă, în raport de tarifele solicitate de Municipiul Câmpina pentru terenurile închiriate de autorităţile locale, ţinând cont de categoria de folosinţă expres menţionată în documentele Administraţiei Publice Locale, dacă terenul este arabil, până când a fost arabil, de când a devenit teren care poate fi afectat de construcţii; în a treia variantă, prezumând că respectivul teren putea avea altă destinaţie decât cea agricolă, respectiv edificare de construcţii sau alte destinaţii.

Raportul de expertiză a fost efectuat de către expert C., care a întocmit lucrarea în variantele solicitate de instanţă, instanţa de apel apreciind că în mod justificat, faţă de situaţia de fapt şi de drept specifică din speţa dedusă judecăţii, în ceea ce priveşte terenul de 1.214 mp, indiviz din 1.414 mp, situat în Câmpina, Calea x, lipsa de folosinţă a terenului se impune a fi acordată pentru perioada 13 ianuarie 2009 - 8 aprilie 2014 potrivit raportului de expertiză întocmit de expert C. în varianta a doua, iar în ce priveşte terenul de 6894 mp, situat în Câmpina, str. x f.n., lipsa de folosinţă se impune a fi acordată pe perioada 13 ianuarie 2009 - 6 ianuarie 2012, potrivit raportului de expertiză C. în varianta a treia, aşa cum corect a dispus tribunalul prin sentinţa atacată.

Legat de terenul în suprafaţă de 1.414 mp, situat în Câmpina, Calea x, după cum rezultă din probatoriile administrate în cauză, o suprafaţă de 200 mp din acest teren a fost concesionată în baza unui contract de concesiune încheiat încă din anul 1995 cu S.C. B., cu mult înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, neputându-se imputa, în mod evident, pârâţilor din prezenta cauză încheierea acestui contract de concesiune în anul 1995.

Reclamantul A. a chemat în judecată pe SC B., intimata-intervenientă din prezenta cauză, în anul 2012, prin acţiunea înregistrată sub nr. x/2012 pe rolul Judecătoriei Câmpina, iar prin Sentinţa civilă nr. 1552 din 29 mai 2013 pronunţată de Judecătoria Câmpina, a fost admisă în parte acţiunea reclamantului, s-a constatat dreptul de proprietate al acestuia asupra construcţiei staţie auto, identificată prin raportul de expertiză construcţii efectuat de expert H., s-a dispus evacuarea pârâtei din construcţia în litigiu, iar pârâta SC B. a fost obligată să plătească reclamantului suma de 8.449 RON reprezentând lipsa de folosinţă a terenului de 200 mp pe ultimii trei ani.

Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere privind demolarea construcţiei şi înscrierea în cartea funciară.

S-a reţinut în considerentele sentinţei menţionate, care a rămas definitivă şi irevocabilă, printre altele, că potrivit Autorizaţiei de construire nr. x din 24 iunie 1996 şi certificatului de urbanism a fost autorizată construirea staţiei de transport în comun pe terenul de 200 mp concesionat pârâtei SC B. prin Contractul de concesiune nr. x din 20 octombrie 1995, iar pârâta preluase în concesiune terenul de 200 mp în vederea construirii unei staţii pentru transportul în comun, cu spaţii comerciale, grupuri sanitare la subsol, spaţii pentru prestări servicii, conform caietului de sarcini, astfel că nu se poate aprecia că pârâta ar fi constructor de rea-credinţă, care ar implica ridicarea construcţiilor edificate.

Prin urmare, în privinţa terenului de 200 mp din totalul suprafeţei de 1414 mp, aspectele litigioase au privit pe reclamant şi pe SC B., fiind rezolvate prin sentinţa menţionată, rămasă definitivă şi irevocabilă, iar potrivit procesului-verbal întocmit la data de 8 aprilie 2014 de către BEJ G., în Dosarul execuţional nr. x/2014 (dosar fond, volumul I) a fost declarată evacuată definitiv din spaţiul reprezentând staţie auto, intervenienta din prezenta cauză, SC B., care a predat reclamantului şi cheile imobilului.

În consecinţă, în mod corect prima instanţă a acordat reclamantului lipsa de folosinţă a restului de teren, de 1.214 mp, numai până la data de 8 aprilie 2014, pentru că în mod evident, ulterior acestei date, nu se poate reţine vreo culpă a pârâţilor din prezenta cauză, respectiv faptul că aceştia l-ar fi împiedicat în vreun fel pe reclamant să folosească terenul de 1.214 mp, cu care îl puseseră în posesie prin procesul-verbal din data de 28 octombrie 2009.

Nu a fost primită critica reclamantului potrivit căreia se impune acordarea lipsei de folosinţă pentru terenul de 1214 mp şi ulterior datei de 8 aprilie 2014, câtă vreme după această dată nu a existat niciun impediment din partea pârâţilor, reclamantul fiind cel care trebuia să facă demersurile necesare, ulterior acestei date, la Primăria Municipiului Câmpina pentru îngrădirea proprietăţii sale, situaţia de fapt şi de drept avută în vedere la emiterea Certificatului de urbanism nr. x din 8 iunie 2010, la care face referire reclamantul, schimbându-se ulterior datei de 08 aprilie 2014.

Instanţa de apel a mai reţinut că, la momentul emiterii Certificatului de urbanism nr. x din 8 iunie 2010, prin care s-a constatat că, prin soluţia propusă de reclamant, se doreşte a se împrejmui inclusiv latura de Nord - Vest, ceea ce ar duce la blocarea staţiei de transport în comun, pe rolul Tribunalului Prahova se afla Dosarul nr. x/2009, având ca obiect anularea Contractului de concesiune nr. x/1995 încheiat cu SC B. şi ridicarea construcţiilor de pe teren. După cum s-a reţinut mai sus, acţiunea respectivă, promovată de reclamant, a fost respinsă, ca inadmisibilă, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei procedurii prealabile, conform Sentinţei civile nr. 167 din 2 martie 2011 a Tribunalului Prahova, soluţie menţinută de Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia civilă nr. 1985 din 20 septembrie 2011, reclamantul promovând ulterior o acţiune în contradictoriu cu SC B., fiind vorba de acţiunea înregistrată sub nr. x/2012 pe rolul Judecătoriei Câmpina, soluţionată prin Sentinţa civilă nr. 1552 din 29 mai 2013 pronunţată de Judecătoria Câmpina.

Legat de modalitatea de stabilire a lipsei de folosinţă a terenului de 1.214 mp, în varianta a doua a raportului de expertiză întocmit de expert C., la care s-a oprit prima instanţă, au fost avute în vedere tarifele solicitate de Municipiul Câmpina pentru închiriere ţinând cont de categoria de folosinţă expres menţionată în documentele Administraţiei Publice Locale, ţinându-se cont de către expert de Hotărâri ale Consiliului Local Câmpina expres indicate de acesta în cuprinsul lucrării, reieşind că pentru intervalul 13 ianuarie 2009 - 8 aprilie 2014, lipsa de folosinţă se ridică la suma de 14.419,77 RON, astfel cum a acordat şi instanţa de fond. Instanţa de apel a mai reţinut că lipsa de folosinţă a fost determinată, astfel cum rezultă din raportul de expertiză şi înscrisurile anexate acestuia, având în vedere terenurile din Zona A, aşa cum este terenul în discuţie, cu altă destinaţie decât cea arabilă şi nu apreciindu-se că este vorba de un teren arabil, închiriat în scop agricol.

Nu a fost primită solicitarea reclamantului de a i se acorda lipsa de folosinţă pentru terenul de 1.214 mp în funcţie de preţul de închiriere stabilit pe piaţa liberă având în vedere, pe de o parte, situaţia de fapt şi de drept din cauza dedusă judecăţii, iar pe de altă parte, împrejurarea că este de notorietate scăderea generală a preţurilor la toate categoriile de imobile, începând cu anul 2009, reflectată şi în cuprinsul raportului de expertiză C., expertul precizând că nu a putut identifica oferte de închiriere pentru terenuri pe piaţa specifică nici la momentul efectuării lucrării şi nici pentru perioada în discuţie în cauză. Ca atare, calculul prezentat de expert în cuprinsul lucrării, ce a pornit de la o serie de consideraţii de principiu, ajungând la o valoare de 15,80 euro pe zi în anii 2009-2011, respectiv de 14,60 euro pe zi în anii 2012 - 2014, raportându-se la terenul din Calea x ca având o suprafaţă de 1414 mp şi nu 1.214 mp, cât sunt în discuţie, nu a putut fi avut în vedere de instanţă.

În ceea ce priveşte terenul de 6.894 mp, astfel cum rezultă din raportul de expertiză C., prima instanţă s-a oprit la calculul lipsei de folosinţă a acestui teren, tot în funcţie de tarifele solicitate de Municipiul Câmpina pentru închiriere, prezumând însă că respectivul teren putea avea altă destinaţie decât cea agricolă, respectiv edificare de construcţii sau alte destinaţii . Astfel, pentru acest teren a fost avut în vedere un preţ de închiriere de 1,90 RON/mp/an pe anii 2009 şi 2010 şi de 2 RON/mp/an pe anii 2011 şi 2012, care corespunde terenurilor cu altă destinaţie din Zona B a oraşului (şi nu terenuri cu destinaţia arabil, închiriate în scop agricol), reieşind în acest fel, pentru perioada 13 ianuarie 2009 - 6 ianuarie 2012, corect avută în vedere de prima instanţă, lipsa de folosinţă în cuantum total de 40.263 RON, pe care justificat pârâţii au fost obligaţi să o plătească.

Terenul de 6.894 mp, predat reclamantului prin procesul-verbal din data de 28 octombrie 2009, avea plantaţi pe el puieţi de arbori, pe care Primăria municipiului Câmpina s-a obligat să îi ridice, conform aceluiaşi proces-verbal, la data de 1 decembrie 2009, lucru care s-a întâmplat însă numai la începutul anului 2012, după cum rezultă din cuprinsul Adresei nr. x din 6 ianuarie 2012 a Primăriei municipiului Câmpina - Serviciul Juridic - Resurse Umane - Locativ către reclamant . Din depoziţia martorului audiat la prima instanţă la cererea reclamantului, reiese că puieţii erau plantaţi doar pe una din laturile terenului, la drum.

Ca şi în cazul terenului de 1.214 mp, instanţa de apel a reţinut că nu poate fi primită solicitarea reclamantului de a i se acorda lipsa de folosinţă pentru terenul de 6.894 mp în funcţie de preţul de închiriere stabilit pe piaţa liberă, având în vedere, pe de o parte, situaţia de fapt şi de drept din cauza dedusă judecăţii, iar pe de altă parte, modalitatea în care expertul C. a procedat la calcularea valorii lipsei de folosinţă a acestui teren în prima variantă a lucrării, pornind, după cum s-a arătat anterior, de la o serie de considerente de principiu, acesta făcând referire la scăderea generală a preţurilor pe piaţa imobiliară, la faptul că nu a putut identifica oferte de închiriere pentru terenuri pe piaţa specifică nici la momentul efectuării lucrării şi nici pentru perioada în discuţie în cauză, astfel că suma de 28,70 euro pe zi stabilită de acesta pentru anii 2009 - 2010 şi de 26,45 euro pe zi pentru 2012, pentru terenul de 6.894 mp, nu a putut fi avută în vedere de instanţă.

Pentru considerentele ce preced, instanţa de apel a respins apelul reclamantului, ca nefondat.

Referitor la apelul pârâţilor, instanţa de apel a reţinut că nu este întemeiată critica pârâţilor prin care au susţinut că, în mod greşit, tribunalul nu s-a pronunţat cu privire la cererea de chemare în garanţie a SC B., pe care au formulat-o.

Astfel, la prima instanţă, pârâţii nu au formulat, cum nejustificat susţin, o cerere de chemare în garanţie a SC B., potrivit dispoziţiilor art. 60 alin. (1) şi art. 61 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de solicitarea pârâţilor, prin încheierea din data de 25 aprilie 2012, instanţa de fond a luat act că s-a cerut de către aceştia introducerea în cauză, în baza art. 64 C. proc. civ. - ce se referă la arătarea titularului dreptului - a SC B., admiţând, în temeiul art. 65 C. proc. civ., această cerere şi introducând în cauză pe SC B. în calitate de titular al dreptului.

Prin urmare, tribunalul nu se putea pronunţa asupra unei cereri cu a cărei soluţionare nu a fost învestit.

Pe de altă parte, de principiu, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2812a C. proc. civ., completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 2812 C. proc. civ., astfel că omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale poate fi solicitată numai printr-o cerere de completare a hotărârii formulată potrivit art. 2812 C. proc. civ.

Instanţa de apel a reţinut că nici criticile ce vizează greşita soluţionare pe fond a cauzei nu pot fi primite, reţinându-se în mod corect de către prima instanţă, pe baza probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor legale incidente, la care a făcut trimitere în considerentele sentinţei, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 998 - 999 C. civ., dispoziţii al căror conţinut a fost preluat, de altfel, şi în noul C. civ., că se impune obligarea pârâţilor la plata către reclamant a lipsei de folosinţă în ceea ce priveşte terenurile de 1.214 mp situat în Câmpina, Calea x, respectiv cel de 6.894 mp situat în Câmpina, str. x, pe perioadele şi în cuantumul stabilit prin dispozitivul sentinţei.

Instanţa de apel a motivat că toate aspectele invocate de pârâţi prin motivele de apel, în ceea ce priveşte soluţia pe fondul pricinii, au fost avute cu prilejul analizării apelului declarat de reclamant, apreciind că, aşa fiind, nu se mai impun a fi reluate, în considerarea lor fiind justificată obligarea pârâţilor la plata lipsei de folosinţă, dar nu în modalitatea solicitată de reclamant, ci în variantele la care s-a oprit, în mod corect, prima instanţă, fiind neîntemeiată susţinerea pârâţilor potrivit căreia nu ar trebui obligaţi, sub nicio formă, la plată, întrucât nu au nicio culpă, iar acţiunea reclamantului ar trebui respinsă.

Pentru considerentele expuse, instanţa de apel a respins, ca nefondat, apelul pârâţilor.

Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamantul A. şi pârâţii Municipiul Câmpina, prin primar şi Primarul municipiului Câmpina.

Prin recursul său, recurentul-reclamant A., invocând în drept art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a susţinut următoarele:

Instanţa de apel a respins în mod nelegal şi netemeinic criticile cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară datei de 13 ianuarie 2009.

Art. 2539 alin. (2) stabileşte ca termenul de prescripţie se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, iar art. 2539 alin. (2) teza II stabileşte faptul că dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.

Recurentul-reclamant a susţinut că, prin acţiunea introdusă la data de 18 noiembrie 2009 pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2009, a solicitat în contradictoriu cu pârâţii din prezenta cauză obligarea acestora la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru cele doua terenuri, Tribunalul Prahova respingând acţiunea, prin admiterea excepţiei lipsei procedurii prealabile, soluţie ce a rămas irevocabilă la data de 20 septembrie 2011, prin respingerea recursului.

Cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 13 ianuarie 2012, deci în termenul de 6 luni stabilit de art. 2539 C. civ.

Mai mult, art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 stabileşte ca prescripţia se întrerupe:

"prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia." Prin întâmpinarea depusă pârâta recunoaşte dreptul reclamantului de a solicita contravaloarea lipsei de folosinţa, astfel încât sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile indicate mai sus.

În conformitate cu art. 551 pct. 9 C. civ. folosinţa este un drept real accesoriu dreptului de proprietate.

Astfel, art. 2518 alin. (1) C. civ. stabileşte că termenul de prescripţie pentru drepturile reale este de 10 ani şi nu de 3 ani cum reţine instanţa de fond.

Având în vedere că la data introduceri cererii de chemare în judecată nu era împlinit termenul de prescripţie, în mod netemeinic instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că instanţa de apel a făcut o interpretare eronată a destinaţiei celor două terenuri întrucât terenul în suprafaţă de 1414 mp situat în Calea x este intravilan şi are categoria de folosinţă "curţi construcţii", conform Certificatului de urbanism nr. x din 8 iunie 2016 iar terenul în suprafaţă de 6.894 mp situat în str. x nu are categoria de teren arabil, dovadă în acest sens fiind Certificatul de urbanism nr. x din 25 iunie 2013, din care reiese că are destinaţia de locuinţă individuală. Astfel, instanţa trebuia să acorde lipsa de folosinţă raportat la valoarea practicată pe piaţa liberă, ţinând seama de destinaţia celor două terenuri de "curţi construcţii".

O altă critică a recurentului-reclamant a vizat faptul că instanţa a stabilit în mod netemeinic lipsa de folosinţă pentru terenul în suprafaţă de 1.414 mp numai până la data de 8 aprilie 2014.

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat instanţei plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru terenul de 1.414 mp începând cu data de 26 ianuarie 2006 şi până la eliberarea de orice sarcini.

Instanţa de judecată trebuia să-i acorde lipsa de folosinţă până la momentul pronunţării asupra fondului, ţinând cont de faptul că şi în acest moment pârâţii îi îngrădesc dreptul de folosinţă.

Este adevărat că la data de 8 aprilie 2014 a fost predată suprafaţa de 200 mp, dar asta nu înseamnă că tulburarea posesiei s-a încheiat. Aceasta continuă şi în prezent şi, aşa cum s-a arătat prin cererea de chemare în judecată şi prin probatoriul administrat în cauză, tulburarea îmbracă mai multe forme.

Deşi recurentul-reclamant a fost somat să îngrădească terenul pentru că este folosit de către călători şi de microbuze, prin Certificatul de urbanism x din 8 iunie 2010 i s-a interzis să edifice un gard din sârmă pe motiv că blochează staţia de transport. Astfel, pârâţii i-au îngrădit dreptul de folosinţă prin refuzul emiterii autorizaţiei de construire pentru gard şi au generat posibilitatea ca terenul să fie folosit ca parcare pentru autoturisme sau loc de staţionare pentru călători.

Pentru motivele expuse, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.

Prin recursul lor, pârâţii Municipiul Câmpina, prin primar şi Primarul Municipiului Câmpina, au solicitat modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pe care l-au declarat împotriva sentinţei tribunalului, cu consecinţa respingerii în tot a acţiunii reclamantului. În subsidiar, au solicitat admiterea în parte a acţiunii reclamantului, constatând culpa comună a reclamantului şi a pârâţilor, cu consecinţa împărţirii costurilor lipsei de folosinţă.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţa de apel nu a cercetat şi nu a motivat de ce nu sunt întemeiate susţinerile privind culpa comună sau cea exclusivă a reclamantului, rezumându-se la a reţine că le-a avut în vedere în cu prilejul analizării apelului reclamantului şi că nu se impun a fi reluate, astfel că decizia curţii de apel nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au mai susţinut că decizia instanţei de apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa trebuia să aprecieze concret culpa fiecăreia din părţile implicate în producerea prejudiciului şi împiedicarea folosinţei bunului.

Referitor la terenul în suprafaţă de 1.414 mp, recurenţii-pârâţi au susţinut, în esenţă, că reclamantul nu a făcut demersuri pentru a intra în posesia lui, din anul 2009 ci abia din 2012, când a solicitat să se constate dreptul de proprietate asupra construcţiei staţie de transport în comun prin accesiune imobiliară. Astfel, instanţa trebuia să constate existenţa culpei exclusive a reclamantului - care nu a făcut toate demersurile necesare pentru a intra în deplina proprietate a bunului său şi a tergiversat intrarea în posesie - sau, cel mult o culpă comună, cu consecinţa împărţirii costurilor lipsei de folosinţă.

Referitor la terenul în suprafaţă de 6.894 mp, recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţa a interpretat eronat probatoriile administrate în cauză, pronunţând o hotărâre netemeinică întrucât a reţinut în sarcina lor culpa exclusivă în împiedicarea folosinţei terenului de către reclamant, deşi acesta avea posibilitatea, din anul 2009, când a fost pus în posesie, să scoată puieţii plantaţi pe teren şi să îi pună la dispoziţia lor.

Recurenţii-pârâţi au conchis că, chiar şi reţinând motivarea instanţei de fond în sensul că ingerinţa autorităţilor publice locale în exercitarea liberă de către reclamant a dreptului său de proprietate nu a fost legitimă, nici reclamantul nu a făcut nimic concret să împiedice această ingerinţă, stând în pasivitate mai mult timp, astfel că instanţa trebuia să aprecieze în concret culpa fiecăruia.

Recurenţii-pârâţi, pentru considerentele expuse, au solicitat admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.

Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii Municipiul Câmpina, prin primar şi Primarul Municipiului Câmpina, ca nefondate, pentru considerentele care succed.

Referitor la recursul declarat de reclamantul A., Înalta Curte constată că susţinerile în sensul că instanţa de apel a respins în mod nelegal şi netemeinic criticile cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară datei de 13 ianuarie 2009, pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că excepţia nulităţii recursului reclamantului, invocată de intimata-intervenientă B., nu poate fi primită. Aceste susţineri sunt însă nefondate.

Reclamantul a formulat, la data de 13 ianuarie 2012 o acţiune prin care a solicitat acordarea de daune începând cu data de 26 ianuarie 2006 or, în raport de data începerii termenului de prescripţie al dreptului la acţiune, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile C. civ. intrat în vigoare la 01 octombrie 2011, referitoare la prescripţie, invocate de reclamant, ci dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Art. 6 alin. (4) din C. civ. intrat în vigoare la 01 noiembrie 2011, prevede că "Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. Iar art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., dispune:

"Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Astfel, prescripţiile începute şi împlinite ori cele neîmplinite la 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, guvernat de dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât în privinţa acestora, instanţele sunt obligate să cerceteze dacă dreptul la acţiune este prescris, putând invoca, din oficiu, excepţia prescripţiei, după cum acelaşi drept de a invoca excepţia îl au şi părţile interesate, pe care îl vor putea exercita, indiferent de stadiul procesual al cauzei.

În acest sens a decis, de altfel, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 283 din 17 aprilie 2014, prin care s-au admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa, stabilindu-se, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2512 şi art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

În consecinţă, faţă de obiectul cauzei şi data de la care a început să curgă termenul de prescripţie, care este cel general de trei ani, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în mod legal instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe, de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada anterioară datei de 13 ianuarie 2009, reprezentând trei ani anterior introducerii acţiunii pe rolul Tribunalului Prahova la data de 13 ianuarie 2012, şi în consecinţă, de respingere a acţiunii reclamantului, ca prescrisă, pentru perioada anterioară datei de 13 ianuarie 2009.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurentului-reclamant care, invocând atât art. 2539 din C. civ. intrat în vigoare la 1 octombrie 2011 cât şi art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, a susţinut că termenul de prescripţie a fost întrerupt prin formularea cererii de chemare în judecată a pârâţilor la data 18 noiembrie 2009, înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2009.

În mod corect instanţa de apel a reţinut că, deşi este adevărat că, potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, contrar susţinerilor reclamantului, nu se poate reţine că pârâţii ar fi recunoscut, în vreun fel, dreptul a cărui acţiune se prescrie, câtă vreme aceştia nu au recunoscut pretenţiile reclamantului, poziţia constantă a acestora fiind aceea de respingere ca neîntemeiată a acţiunii reclamantului.

Potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent, iar conform art. 16 alin. (2), prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.

În speţă, în condiţiile în care acţiunea ce a format obiectului Dosarului nr. x/2009 al Tribunalului Prahova, la care a făcut referire recurentul-reclamant, a fost respinsă ca inadmisibilă, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei procedurii prealabile, conform Sentinţei civile nr. 167 din 2 martie 2011 a Tribunalului Prahova, soluţie menţinută de Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia civilă nr. 1985 din 20 septembrie 2011, rezultă, în mod evident, raportat la disp.art. 16 alin. (1) lit. b) şi art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, mai sus enunţate, că în cauză nu a operat întreruperea prescripţiei.

Întrucât în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile noului C. civ. privitoare la prescripţie pentru prescripţiile începute anterior datei de 1 octombrie 2011 şi împlinite sau neîmplinite la aceeaşi dată, nu se aplică, prin urmare, nici prevederile art. 2518 alin. (1) din acest cod, invocate de reclamant, ce prevăd că se prescrie în termen de 10 ani dreptul la acţiune privitor la drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse unui alt termen de prescripţie.

Criticile recurentului-reclamant referitoare la alegerea de către instanţa de apel a uneia sau alteia din variantele de calcul în cadrul raportului de expertiză al despăgubirilor, la greşita apreciere a destinaţiei terenurilor pentru care s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă precum şi la netemeinicia soluţiei de acordare a lipsei de folosinţă numai până la data de 8 aprilie 2014 pentru terenul în suprafaţă de 1.414 mp, sunt critici care privesc modul în care instanţa de apel a apreciat probele administrate în stabilirea situaţiei de fapt, pe care recurentul-reclamant îl consideră a fi greşit, astfel că nu pun în discuţie legalitatea deciziei recurate ci netemeinicia acesteia, neputând face obiectul analizei în recurs.

Astfel, motivul de casare care permitea reevaluarea situaţiei de fapt în urma unei alte interpretări a probelor administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Referitor la recursul declarat de pârâţii Municipiul Câmpina, prin primar şi Primarul Municipiului Câmpina, Înalta Curte constată următoarele:

Articolul 998 şi 999 C. civ. reglementează răspunderea civilă delictuală potrivit cărora orice faptă care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara iar potrivit art. 3711 C. proc. civ., "Obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie."

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a precizat, în mod constant, că dreptul la o instanţă, prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, protejează în egală măsură şi executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii care, într-un stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia dintre părţi. Prin urmare, punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată pe o perioadă lungă de timp (a se vedea Hotărârea din 19 martie 1997 - Cauza Hornsby împotriva Greciei, paragraful 40, Hotărârea din 17 iunie 2003, pronunţată în Cauza Ruianu împotriva României, paragraful 65, sau Hotărârea din 1 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Tăculescu şi alţii împotriva României, paragraful 31).

Pârâţii au susţinut că, în decizia sa, instanţa de apel nu a motivat de ce nu sunt întemeiate apărările lor vizând existenţa culpei exclusive a reclamantului, sau, cel puţin a unei culpe comune cu a reclamantului pentru intrarea, cu întârziere, în posesia terenurilor, şi împiedicarea folosinţei acestora - terenuri referitor la care, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile s-a dispus restituirea în natură şi, respectiv, în compensare (n.n.) - şi, că astfel, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi însă, Înalta Curte constată că, dimpotrivă, decizia recurată conţine motivarea instanţei de apel sub aspectul constatării existenţei culpei pârâţilor în împiedicarea reclamantului de a folosi terenurile restituite în proprietate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile. Astfel, în considerente, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect prima instanţă, pe baza probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor legale incidente - art. 480 C. civ. şi art. 998 - 999 C. civ. - a statuat că se impune obligarea pârâţilor la plata către reclamant a contravalorii lipsei de folosinţă pentru terenurile în suprafaţă de 1.214 mp situat în Câmpina, Calea x şi de 6.894 mp situat în Câmpina, str. x, pentru perioadele şi în cuantumul stabilit prin dispozitivul sentinţei tribunalului. Aşa fiind, se constată că, în calea de atac devolutivă, instanţa de apel a motivat de ce soluţia instanţei de fond sub aspectul existenţei culpei pârâţilor, este legală, astfel că decizia recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de apel răspunzând criticilor pârâţilor deduse judecăţii prin intermediul motivelor de apel. Este de reţinut că judecătorul are obligaţia de a motiva soluţia dată motivelor de apel, prin prisma art. 295 C. proc. civ., iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină sau contrazic motivele de apel, în motivarea hotărârii instanţa fiind în măsură să grupeze argumentele de fapt sau de drept (care, oricât de extinse sau reduse ar fi, sunt întotdeauna subsumate motivării) şi să răspundă printr-un considerent comun cu privire la problema supusă verificării instanţei de control judiciar în faza procesuală a apelului.

Susţinerile recurenţilor-pârâţi în sensul că instanţa de apel a reţinut, în mod nejustificat culpa lor exclusivă în împiedicarea folosinţei terenurilor, deşi întemeiate în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu se încadrează în motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., întrucât analiza lor implică un control de netemeinicie asupra hotărârii, incompatibil cu structura căii de atac a recursului, astfel că nu pot face obiectul examinării în această fază procesuală.

Înalta Curte, având în vedere considerentele care preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de reclamant şi de pârâţii, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii Municipiul Câmpina, prin primar şi Primarul Municipiului Câmpina împotriva Deciziei nr. 1894 din 9 octombrie 2017 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 martie 2018.

Procesat de GGC - LM