Territorial competence for forced execution: application of old Civil Procedure Code based on date of filing with bailiff prior to new code's entry into force

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 24.07.2017 pe rolul Judecătoriei Videle Biroul Executorului Judecătoresc A. a înaintat pentru încuviinţarea executării silite cererea formulată de creditorul B. de începere a executării silite a debitorilor C. şi D., cerere ce face obiectul Dosarului de executare silită nr. x/2017, în baza titlului executoriu constând în Contractul de împrumut autentificat la BNPA E. sub nr. x din data de 24.07.2008.

Prin Sentinţa civilă nr. 1363/09.08.2017, Judecătoria Videle a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 651 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe, iar astfel cum se arată în art. 651 alin. (1) din acelaşi cod, instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Observând încheierea din data de 24.07.2017 a B.E.J. F., precum şi cererea creditorului înregistrată la organul de executare la data de 28.09.2017, s-a reţinut că identificarea instanţei de executare trebuie raportată la această din urmă dată având în vedere că aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către Biroul executorului judecătoresc A., domiciliile debitorilor la data de 28.09.2017 se aflau în Mun. Bucureşti în sectoarele 3, respectiv 4, motiv pentru care Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, respectiv Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti reprezintă instanţele de executare competente din punct de vedere teritorial să soluţioneze cererea de încuviinţare a executării silite.

Au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 112 alin. (1) C. proc. civ. care stipulează că cererea de chemare în judecată a mai multor pârâţi poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre aceştia şi, prin urmare, s-a apreciat că, în lipsa unor dispoziţii speciale contrare, norma specială prevăzută în art. 651 alin. (1) C. proc. civ. se completează cu regula generală din textul evocat anterior, stabilindu-se competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti.

La rândul său, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe creditorul B. şi pe debitorii C. şi D. în favoarea Judecătoriei Videle. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza Curţii de Apel pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a decide astfel, instanţa a stabilit ca fiind aplicabile speţei prevederile art. 373 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865 potrivit cărora "instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia cărei se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel".

Întrucât prin cererea creditorului adresată executorului judecătoresc la data de 28.09.2009 s-a solicitat punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de contractul de împrumut autentificat la BNPA E. sub nr. x/24.07.2008 prin oricare dintre formele prevăzute de lege asupra bunurilor imobile deţinute de debitorul D. cu domiciliul în Bucureşti, str. x, pe raza comunei Gălăteni, jud. Teleorman, respectiv teren în suprafaţă totală de 55,6250 ha, s-a apreciat că instanţa competentă să soluţioneze cererea de încuviinţare a executării silite pentru această executare este Judecătoria Videle deoarece executarea imobiliară se va desfăşura pe raza comunei Gălăteni, care este situată în raza de competenţă a Judecătoriei Videle.

Învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Sentinţa nr. 165F din 10.11.2017 a stabilit competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Judecătoriei Videle.

În motivarea regulatorului de competenţă s-au reţinut următoarele:

Declinarea de competenţă de către ambele instanţe implicate în conflict a fost determinată de aplicarea unor dispoziţii procedurale diferite ce reglementează competenţe teritoriale diferite.

Astfel, prima instanţă sesizată - Judecătoria Videle a apreciat că identificarea instanţei de executare se face prin raportare la data depunerii de către creditor a cererii de încuviinţare a executării silite la Biroul Executorului Judecătoresc A., respectiv data de 28.09.2017, sens în care devin incidente prevederile noului C. proc. civ.

A doua instanţă în favoarea căreia a fost declinată competenţa - Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a reţinut că cererea creditorului a fost adresată executorului judecătoresc la data de 28.09.2009, aceasta regăsindu-se la dosarul Judecătoriei Videle, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 373 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865 care reglementează instanţa de executare.

În speţă se urmăreşte punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de contractul de împrumut autentificat la BNPA E. sub nr. x/24.07.2008, cererea de executare fiind depusă la executorul judecătoresc la data de 28.09.2009 - dosar Judecătoria Videle. În cererea de încuviinţare adresată judecătoriei s-a solicitat încuviinţarea executării silite în oricare din formele prevăzute de lege asupra bunurilor imobile deţinute de debitorul D. pe raza comunei Gălăteni, jud. Teleorman, respectiv teren în suprafaţă totală de 55,6250 ha.

Cererea de executare a fost întemeiată pe prevederile art. 3711 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1865, executorul judecătoresc neataşând încheierea la care face trimitere prima instanţă sesizată (încheierea din data de 24.07.2017 a BEJ F.). Mai mult, în mod eronat s-a reţinut formularea cererii la data de 28.09.2017 (în loc de 28.09.2009), fără a se observa că în această situaţie cererea creditoarei ar fi ulterioară chiar încheierii de încuviinţare la care s-a făcut trimitere.

Analizând norma de competenţă aplicabilă, curtea de apel a reţinut că potrivit art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. dispoziţiile noului C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, respectiv după data de 15.02.2013.

Prin urmare, aplicabilitatea unei dispoziţii legale procesuale în materia executării silite este fixată în funcţie de data începerii executării silite în cazul executării silite fiind aplicabilă exclusiv legea în vigoare la data depunerii cererii de executare silită la executorul judecătoresc, concluzie care se impune prin raportare la dispoziţiile art. 622 alin. (2) C. proc. civ. de la 2010, care stabilesc neechivoc că executarea silită începe odată cu sesizarea organului de executare.

Întrucât executarea silită a fost iniţiată într-un moment în care instanţa de executare era determinată prin art. 373 alin. (2) din C. proc. civ. 1865 ca fiind "judecătoria în circumscripţia cărei se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel", rezultă că instanţa în raza căreia se află bunurile imobile a căror urmărire silită se solicită este instanţa de executare, competentă a încuviinţa executarea silită în această formă, respectiv Judecătoria Videle.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs debitorul C., prin care a solicitat anularea hotărârii atacate în ceea ce priveşte constatarea competenţei în favoarea Judecătoriei Videle.

În susţinerea motivelor de recurs a arătat că aşa cum a reţinut şi prima instanţă sesizată cu cererea de încuviinţare a executării silite - Judecătoria Videle, sunt aplicabile dispoziţiile art. 651 alin. (3) din C. proc. civ. potrivit cărora instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date în competenţa altor instanţe sau organe şi art. 651 alin. (1) din acelaşi cod care definesc instanţa de executare ca fiind judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau după caz sediul debitorului în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 22 alin. (5) C. proc. civ. de la 1865.

Intimatul B. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, aplicarea în sarcina recurentului a unei amenzi judiciare în cuantum de 700 RON în baza art. 1081 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Verificând legalitatea sentinţei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce succed:

Critica invocată de recurentul-debitor în sensul aplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor art. 651 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură procedură civilă, care reglementează instanţa de executare, nu este întemeiată, norma de competenţă ce guvernează încuviinţarea executării silite în prezenta cauză fiind dată de dispoziţiile art. 373 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1865.

În acest sens, Înalta Curte reţine că obiectul cererii deduse judecăţii îl reprezintă încuviinţarea executării silite a debitorilor C. şi D., la cererea creditorului B., în baza titlului executoriu constând în contractul de împrumut autentificat la BNPA E. sub nr. x din data de 24.07.2008.

La dosarul Judecătoriei Videle se regăseşte copia cererii de executare silită formulată de creditorul B., înscris din care rezultă că această cerere a fost depusă la executorul judecătoresc la data de 28.09.2009. Prin cererea menţionată s-a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 3732 C. proc. civ., încuviinţarea executării silite în toate formele prevăzute de lege asupra bunurilor imobile deţinute de debitorul D. pe raza comunei Gălăteni, judeţul Teleorman, respectiv teren în suprafaţă totală de 55,6250 ha;

Aşa cum în mod corect a reţinut curtea de apel, cererea de executare silită nu a fost iniţiată la data de 28.09.2017, aspect constatat de prima instanţă sesizată - Judecătoria Videle. În realitate, astfel cum s-a arătat mai sus, cererea de încuviinţare a executării silite a fost înregistrată de creditor la organul de executare la data de 28.09.2009.

În acest context, este de observat că, din perspectiva determinării normei de competenţă aplicabilă, sunt relevante prevederile art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., care stipulează că dispoziţiile noului C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, care s-a produs la data de 15.02.2013.

Conform art. 622 alin. (2) C. proc. civ. de la 2010, executarea silită începe odată cu sesizarea organului de executare, care în speţă s-a realizat la data de 28.09.2009. În raport de acest aspect, se constată că sunt incidente prevederile C. proc. civ. de la 1865, instanţa de executare fiind determinată prin art. 373 alin. (2) ca fiind "judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel". Având în vedere că bunurile imobile a căror urmărire se solicită se află în raza comunei Gălăteni, care este situată în raza de competenţă teritorială a Judecătoriei Videle, rezultă că aceasta este instanţa de executare competentă a încuviinţa cererea de executare silită formulată de creditor.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul exercitat în cauză.

În ceea ce priveşte solicitarea intimatului B. de aplicare a unei amenzi judiciare în sarcina recurentului, în temeiul art. 1081 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., pentru introducerea cu rea-credinţă a unei cereri vădit netemeinice, instanţa o va respinge întrucât simpla formulare a unei căi de atac, cum este cea din speţă, nu reprezintă dovada săvârşirii unui abuz de drept procesual în sensul art. 723 C. proc. civ., aceasta fiind o formă de manifestare a părţii în virtutea liberului acces la justiţie garantat prin dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului.

Aceeaşi parte a cerut prin întâmpinare şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar, însă se constată că nu au fost depuse dovezi care să ateste efectuarea acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de debitorul C. împotriva Sentinţei nr. 165 F din 10 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2018.

Procesat de GGC - NN