Equitable remuneration for broadcasting commercial phonograms: validity of service at outdated registered address and timeliness of prescription and jurisdiction objections

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 16 august 2015, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a chemat în judecată pe pârâta SC A. SRL, solicitând instanţei obligarea pârâtei:

1. la plata sumei de 46.337,27 RON (cu TVA inclus) reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea prin intermediul postului de televiziune "B." a fonogramelor de comerţ sau reproducerilor acestora, aferentă perioadei 3 aprilie 2012 - 31 martie 2015;

2. la plata sumei de 30.734,80 RON reprezentând penalităţi de întârziere pe capătul 1 al cererii de chemare în judecată, penalităţi calculate până la data de 13 iulie 2015;

3. să pună la dispoziţia CREDIDAM, conform art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996, lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe (pentru fonograme) şi lista tuturor prestaţiilor transmise în emisiuni (pentru prestaţiile artistice din domeniul audiovizual) pentru perioada 3 aprilie 2012 - 31 martie 2015.

4. să încheie autorizaţie/licenţă neexclusivă cu CREDIDAM pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerţ şi ori a reproducerilor acestora de către postul de televiziune "B."

5. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 952 din 30 iunie 2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea astfel cum a fost precizată de reclamanta Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, a obligat pârâta la plata sumei de 48.498,68 RON (cu TVA inclus) către reclamantă, reprezentând remuneraţie datorată pentru radiodifuzarea fonogramelor în perioada 3 aprilie 2012 - 31 martie 2015 şi 14.587,67 RON (TVA inclus) remuneraţie datorată pentru radiodifuzarea prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual în perioada 3 aprilie 2012 - 31 martie 2015, a obligat pârâta la plata sumei de 57.696,82 RON către reclamantă cu titlu de penalităţi aferente remuneraţiilor datorate, a obligat pârâta să pună la dispoziţia CREDIDAM lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe pentru perioada 3 aprilie 2012 - 31 martie 2015 şi a obligat pârâta să încheie autorizaţie/licenţă neexclusivă cu CREDIDAM pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâta SC A. SRL, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie şi a solicitat admiterea apelului, anularea hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, iar în subsidiar, respingerea acţiunii formulate de Centrul Roman pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 80A din 31 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelul declarat de pârâtă a fost admis, sentinţa apelată a fost schimbată în parte (în considerarea motivului de ordine publică invocat din oficiu).

În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta a promovat recurs, prevalându-se de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta învederează că instanţa de apel a dezlegat în mod nelegal critica sa referitoare la nelegala îndeplinire a procedurii de citare de către prima instanţă, cu încălcarea prevederilor art. 153, 155, 163 şi 174 - 179 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel a înlăturat ca nefondată această critică, în condiţiile în care recurenta nu mai avea sediul la adresa indicată în acţiune, astfel încât nu i-a fost comunicată nici cererea de chemare în judecată şi niciun act de procedură efectuat la prima instanţă.

În aceste condiţii, nu a putut depune întâmpinare, nu a putut propune şi administra probe în cauză, nu a fost citată la efectuarea expertizei încuviinţate reclamantei, nu a putut lua cunoştinţă de concluziile raportului de expertiză şi nu a putut formula obiecţiuni cu privire la aceasta.

Or, în opinia sa, această modalitate de soluţionare a cauzei de către prima instanţă atrage nulitatea absolută a încheierilor de şedinţă şi a actelor de procedură ulterioare, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 174 - 179 C. proc. civ.

Susţine că, din acest punct de vedere au fost încălcate prevederile art. 153 C. proc. civ., art. 16 şi 124 din Constituţia României, art. 10 din Legea nr. 304/2004, art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului - dreptul la un proces echitabil.

Recurenta susţine că instanţa de apel a dezlegat în mod nelegal excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti.

Astfel, aceasta are sediul în judeţul Constanţa, ceea ce face ca în raport de prevederile art. 107 C. proc. civ., instanţa competentă teritorial pentru soluţionarea cauzei să fie Tribunalul Constanţa, iar nu Tribunalul Bucureşti.

Recurenta consideră că instanţa de fond nu a realizat o verificare a competenţei sale în condiţiile prevăzute de art. 131 C. proc. civ., astfel că instanţa de apel era ţinută de aplicarea prevederilor art. 480 alin. (4) C. proc. civ. în sensul admiterii apelului şi trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa competentă, întrucât actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule, potrivit art. 179 C. proc. civ.

Mai mult decât atât, recurenta solicită şi instanţei de recurs să observe că în speţă nu este incidentă niciuna dintre situaţiile de excepţie reglementate de art. 113 - 121 C. proc. civ., iar raportat la obiectul dedus judecăţii şi perioadele de timp pentru care s-a solicitat plata remuneraţiei (3 aprilie 2012 - 31 martie 2015) nu a intervenit vreo înţelegere între părţi sub aspectul instanţei competente.

Recurenta susţine că în mod nelegal instanţa de apel a înlăturat ca tardiv invocată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 3 aprilie 2012 - 16 iulie 2012, susţinută în temeiul prevederilor art. 2512 şi 2513 C. civ. şi a art. 276 - 278 C. proc. civ.

Potrivit art. 2517 C. civ., termenul general de prescripţie este de 3 ani, astfel că, raportat la data introducerii acţiunii - 16 iulie 2015 acesta se calculează pentru 3 ani în urmă, respectiv până la data de 16 iulie 2012.

Ca atare, sumele solicitate prin intermediul primelor două capete de cerere sunt prescrise - atât suma reprezentând renumeraţia pretins datorată, cât şi penalităţile de întârziere.

În ceea ce priveşte fondul acţiunii, recurenta susţine că în mod eronat s-a reţinut faptul că nu a comunicat informaţiile necesare privind calculul făcut cu privire la capetele de cerere 1 şi 2 întrucât, nefiindu-i comunicată cererea de chemare în judecată şi, ulterior, nefiind îndeplinită procedura de citare în mod legal, recurenta-pârâtă nu a fost niciun moment în posesia acţiunii formulate de reclamantă şi, în consecinţă, nu a avut cunoştinţă de derularea prezentului proces în primă instanţă; singurul moment când a luat cunoştinţă a fost cel al recomunicării Sentinţei civile nr. 952/2016, la data de 30 iunie 2016, la adresa x Jud. Constanta; recurenta invocă încălcarea dispoziţiilor art. 14 (buna-credinţă), art. 15 (abuzul de drept) C. civ. şi ale art. 12 C. proc. civ.

Recurenta arată că Directiva europeană 2001/29/CE prevede în mod clar în paragraful (31) din preambul, că un just echilibru trebuie păstrat între deţinătorii de drepturi de autor şi drepturi conexe şi utilizatori.

Astfel, un organism de gestiune colectivă nu poate solicita plata remuneraţiilor atât timp cât operele care fac obiectul drepturilor sale nu au fost utilizate - utilizarea fiind de esenţa existenţei unei folosiri reale - în caz contrar, intrând sub incidenţa dispoziţiilor privind îmbogăţirea fără justă cauză.

În acest spirit, Legea nr. 8/1996 solicită luarea în considerare a proporţiei utilizării efective a repertoriului respectiv, transpunând corect intenţia evidentă a legiuitorului comunitar (doar metodologia deviind în mod evident de la aceasta), astfel încât nu este suficientă indicarea existenţei unor declaraţii şi a limitelor programelor declarate, coroborate cu veniturile declarate de către recurentă la ONRC.

Instanţa era ţinută să facă o reală aplicare a prevederilor art. 139 din Legea nr. 8/1996 republicată, a art. 1311 alin. (2) din lege; or, expertul desemnat de instanţă nu a avut nicio clipă la dispoziţie date sau evidenţele recurentei, având în vedere modalitatea deficitară de citare şi, respectiv indicarea de către reclamantă a unui sediu care nu era actual.

Eventuala reţinere a nerespectării prevederilor art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996 nu poate fi însă imputată recurentei în această procedură judiciară, dată fiind realizarea expertizei fără obţinerea unor date minime de la pârâtă.

Conform DEX, utilizatorul este "cel care utilizează", iar verbul "a utiliza" este definit ca "a întrebuinţa, a folosi".

Întrucât legea nu prevede nicio definiţie specială, obligaţia de plată consemnată prin metodologie ar trebui să se aplice numai celor care utilizează efectiv opere muzicale redate, şi nu celor care doar au anumite echipamente instalate şi licenţa tv, neexistând nicio bază legală pentru astfel de distorsionări ale termenului de utilizator şi pentru extinderea abuzivă a înţelesului acestuia.

În acelaşi sens, s-au pronunţat atât Curtea Constituţională (Decizia nr. 297/2004), cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 607/2011), care au considerat că prevederile legale se aplică celor care utilizează efectiv asemenea programe, iar potrivit art. 249 C. proc. civ., reclamanta este cea care trebuia să facă dovada folosirii efective a fonogramelor - art. 1065 şi art. 1122 din lege; în acelaşi sens, invocă şi Decizia civilă nr. 121A din 13 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, privind modificarea în parte a Hotărârii arbitrale din 30 septembrie 2011 având drept obiect stabilirea formei finale a Metodologiei privind remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 710 din 7 octombrie 2011, în baza Deciziei directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 266/2011.

Prin urmare, reclamanta trebuia, conform prevederilor art. 249 C. proc. civ., să facă dovada pretenţiilor sale raportat în concret la activitatea recurentei, iar analiza judecătorului trebuia a fi făcută în condiţii de contradictorialitate şi cu respectarea drepturilor pârâtei, pe baza analizei tuturor prevederilor legale privind fonogramele efectiv folosite, inclusiv analiza incidenţei calităţii de operă orfană prevăzută de lege, efectiva folosire a fonogramelor, cu analiza perioadei în care pârâta a folosit efectiv drepturile conferite de Licenţa TV-C 613 din 25 octombrie 2011 şi Decizia de autorizare nr. 1816 din 3 aprilie 2012; este necesară lămurirea tuturor efectelor prevederilor legale sus-menţionate, întrucât raportat la art. 1122 o astfel de difuzare nu conferă producătorilor de fonograme dreptul de a percepe o remuneraţie.

Recurenta susţine că nulitatea probei cu expertiză reiese lipsa oricăror date pe care să se fi bazat aceasta lucrare, sancţionarea prin admiterea unor pretenţii bazate pe date ipotetice necorespunzând limitelor prevăzute de art. 1 şi art. 22 C. proc. civ., ceea ce constituie o eroare a instanţei de apel, sancţionabilă conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Decizia instanţei de apel reprezintă o analiză într-un mod general a speţei, neputând fi regăsită o analiză şi o motivare privind admiterea tuturor pretenţiilor reclamantei, o motivare în drept care să reliefeze condiţiile şi normele legale/convenţionale care au condus instanţa la admiterea acţiunii, soluţia fiind practic una nemotivată.

Se mai învederează de către recurentă că privitor la capătul 2 al cererii, instanţa a realizat o eronată aplicare a normelor legale, practic, preluându-se concluziile unui calcul realizat de către expert, cu omiterea obligaţiei legale impuse art. 425 C. proc. civ. referitoare la necesitatea motivării soluţiei.

Reclamanta nu a înţeles să motiveze concret în fapt şi în drept pretenţia de acordare a penalităţilor de întârziere, sens în care arată că trebuia a se lua în considerare dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 ori ale Legii nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante.

În opinia recurentei, susţinerile reclamantei sunt neîntemeiate, întrucât doar în urma verificărilor derulate de instanţă şi în urma efectuării unei expertize tehnice judiciare se poate constata dacă are de achitat în urma unor fapte sancţionate şi care este cuantumul acestei sume.

Dobânda legală penalizatoare nu poate fi solicitată şi nici nu poate fi admisă de către o instanţa naţională în condiţiile în care reclamanta nu a permis pârâtei să asiste şi să participe la toate procedurile judiciare, valoarea sumei nefiind dovedită.

În speţă, nu se putea acorda dobândă legală penalizatoare, astfel cum a pretins reclamanta, având în vedere faptul că suma nu era certă, ci ea va deveni exigibilă după momentul soluţionării definitive a prezentei cauze; de asemenea, suma ne era nici lichidă, întrucât cuantumul ei în RON se va stabili în urma efectuării expertizei judiciare (care se poate administra chiar în calea de atac a apelului, în rejudecare).

Recurenta face referire şi la dispoziţiile art. 254 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora: "(5) Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc. "

Aşadar, faţă de necesitatea lămuririi cauzei, în condiţiile prevăzute de legea procesual civilă, recurenta arată că solicită admiterea probei cu înscrisuri - dovezile privind perioada exercitării drepturilor conferite de licenţa TV şi programul efectiv realizat, iar în cadrul probatoriului, refacerea expertizei de specialitate (art. 479 alin. (2) C. proc. civ.).

Se mai arată de către recurentă că va trebui ţinut cont că probele urmează a fi utile ambelor părţi, astfel încât onorariul va trebui suportat conform interesului ambelor părţi.

Mai mult decât atât, administrarea probelor şi verificarea efectivă a procedurii de citare, inclusiv prin depunerea de către reclamantă a extrasului ONRC, era necesară pentru lămurirea în întregime a procesului - conform art. 237 C. proc. civ.

Recurenta mai arată că a solicitat instanţei de apel, conform art. 478 alin. (2) C. proc. civ., admiterea probei cu expertiză, reaprecierea cererilor formulate, admiterea probelor solicitate în conformitate cu scopul procedurii derulate, întrucât măsurile primei instanţe au fost dispuse în baza unor obiective necomunicate şi pârâtei, în condiţiile admiterii probei cu încălcarea art. 194 lit. e) C. proc. civ. faţă de aceste neregularităţi, recurenta invocă nulitatea măsurilor dispuse cu încălcarea prevederilor procedurale, în sensul celor prevăzute de art. 174 - 179 C. proc. civ.

Concluzionând, recurenta solicită admiterea recursului, anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, întrucât judecata cauzei s-a făcut în lipsa unei părţi care nu a fost legal citată; în subsidiar, în măsura în care nu vor fi reţinute cauzele de nulitate invocate, recurenta solicită instanţei de recurs rejudecarea cauzei pe fond, în sensul modificării în tot a sentinţei şi a încheierilor atacate, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de reclamant.

Recursul declarat de către pârâtă a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind înregistrat pe rolul secţiei I civile şi repartizat aleatoriu, prin procedura computerizată, completului filtru C7, specializat în soluţionarea cauzelor de proprietate intelectuală; după primirea dosarului, s-a procedat la efectuarea comunicărilor prealabile întocmirii raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care a fost întocmit în condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. la data de 18 iulie 2018; acesta a fost însuşit de completul de judecată şi ulterior, comunicat părţilor, în vederea formulării unui punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ., sens în care a procedat numai intimatul-reclamant CREDIDAM.

Prin rezoluţia din 17 septembrie 2018, instanţa a stabilit termen la 5 octombrie 2018 în vederea analizării admisibilităţii în principiu a recursului în complet de filtru.

Prin încheierea din camera de consiliu din 5 octombrie 2018, instanţa de recurs, în complet de filtru, a admis în principiu recursul formulat de către pârâta SC A. SRL şi a stabilit termen în şedinţa publică din 9 noiembrie 2018, în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

În recurs, nu au fost administrate alte probe - înscrisuri- potrivit art. 492 C. proc. civ. de niciuna dintre părţile cauzei

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu referire la neregularităţile de ordin procedural, susceptibile de analiză pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta susţine că instanţa de apel a dezlegat în mod nelegal criticile sale referitoare la lipsa de procedură în faţa primei instanţe şi privitoare, implicit, la încălcarea dreptului său la apărare.

Din analiza înscrisurilor şi lucrărilor cauzei, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel în mod corect a reţinut că procedura de citare a pârâtei în faţa primei instanţe a respectat dispoziţiile legale, având în vedere că pârâta a fost citată în condiţiile art. 153 raportat la art. 155 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., atât la sediul său principal din Constanţa, jud. Constanţa, cât şi la sediul dezmembrământului său (punct de lucru) din Eforie Nord, jud. Constanţa.

Mai mult decât atât, s-a constatat că la momentul introducerii acţiunii - 16 iulie 2015 -, reclamanta a anexat cererii de chemare în judecată şi extras ONRC - dosar primă instanţă -, din care reiese că atât adresa sediului principal al pârâtei, cât şi adresa punctului său de lucru, anterior menţionate, au fost cele la care procedura de citare a fost efectuată de către tribunal.

Despre schimbarea sediului social al pârâtei prima instanţă a fost înştiinţată tot de către reclamantă care a fost în imposibilitatea efectuării legalizării sentinţei, după ce aceasta i-a fost comunicată şi s-a împlinit termenul de declarare a apelului în ceea ce o priveşte, moment la care a solicitat recomunicarea sentinţei către pârâtă la noul sediu social (precum şi la un alt punct de lucru) cu care pârâta figura în evidenţele oficiale din data de 24.03.2016, potrivit dovezii pe care a anexat-o cererii de recomunicare, obţinută prin demersuri proprii .

Or, în condiţiile în care recurenta-pârâtă a procedat la schimbarea sediului său social în evidenţele ONRC ulterior formulării acţiunii şi nu a procedat la înştiinţarea instanţei şi a părţii adverse despre această împrejurare, în mod corect curtea de apel a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 172 C. proc. civ., apreciind că procedura de citare este valabil îndeplinită la vechiul loc de citare, sens în care prevede art. 172 teza finală C. proc. civ., textul invocat fiind o aplicare particulară a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, consacrat ca atare şi de art. 178 alin. (2) C. proc. civ., text potrivit căruia: "Nulitatea relativă poate fi invocată numai de către partea interesată şi numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată de propria faptă.".

În consecinţă, nu poate fi luată în considerare nulitatea actelor de procedură efectuate de prima instanţă, subsecvente emiterii citaţiilor până la schimbarea sediului său, sancţiune invocată de către recurentă, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel; lipsa de procedură a uneia dintre părţi poate fi invocată numai de către partea pretins vătămată procesual, astfel că această împrejurare este susceptibilă valorificare din perspectiva unei nulităţi relative, însă în circumstanţele prevăzute de lege, condiţii care în speţă nu sunt întrunite.

Nici nelegala dezlegare a excepţiilor necompetenţei teritoriale şi a prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 3 aprilie 2012 - 16 iulie 2015, imputate instanţei de apel, nu poate fi reţinută.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă, prin motivele de apel, a criticat încălcarea dispoziţiilor art. 107 C. proc. civ., susţinând că în mod nelegal cauza a fost soluţionată de Tribunalul Bucureşti, prin încălcarea competenţei Tribunalului Constanţa căruia îi revenea, potrivit legii, competenţa de soluţionare a cauzei.

Şi cu privire la această excepţie procesuală de ordine privată, curtea de apel a dat o corectă dezlegare, având în vedere că dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ. stabilesc astfel: "Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe."

Or, astfel cum deja s-a arătat, recurenta-pârâtă nu a formulat întâmpinare din propria sa culpă, iar procedura de citare a fost legal îndeplinită în faţa primei instanţe, dată fiind incidenţa art. 172 C. proc. civ., astfel că aceasta, invocând excepţia prin motivele de apel, a invocat-o tardiv, la un moment la care era deja decăzută din acest drept procesual, faţă de prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Relativ la prescripţia dreptului material la acţiune cu privire la pretenţiile reclamantei privind plata remuneraţiilor echitabile datorate pentru intervalul 3 aprilie 2012 - 16 iulie 2012 (acţiunea fiind formulată la data de 16 iulie 2015), Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a stabilit că regimul juridic al acesteia este guvernat de dispoziţiile noului C. civ., intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Cod.

Ca atare, regulile prevăzută de art. 2512 C. civ., aplicate de curtea de apel, sunt şi ele pe deplin incidente.

Astfel, art. 2512 alin. (1) C. civ. prevede că. "Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de buna-credinţă", iar art. 2513 C. civ. stabileşte că: "Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate."

Înalta Curte constată că deşi recurenta a invocat şi încălcarea prevederilor art. 276 - 278 C. proc. civ. - texte care reglementează exigenţe procedurale cu privire la proba cu înscrisuri sub semnătură privată - acestea nu reprezintă norme a căror aplicare a făcut-o instanţa de apel; prin urmare, această critică este lipsită de obiect.

Nici criticile privind fondul acţiunii nu pot fi reţinute.

Astfel, recurenta susţine că în mod eronat instanţa de apel a reţinut că nu a comunicat informaţiile necesare efectuării expertizei contabile pentru o corectă soluţionare a primelor două capete de cerere.

Asupra acestui aspect, instanţa de apel, într-o corectă verificare a incidenţei dispoziţiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ. (sens în care pârâta putea tinde la refacerea probelor administrate în primă instanţă), a pus în vedere apelantei să depună înscrisurile considerate relevante de aceasta pentru efectuarea expertizei în vederea determinării remuneraţiilor datorate, înscrisuri nedepuse la tribunal din motivele expuse, însă aceasta nu s-a conformat acestei obligaţii procesuale, potrivit menţiunilor din încheierea de şedinţă din 20 septembrie 2017.

Art. 10 C. proc. civ. prevede în mod expres astfel: "(1) Părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea procesului. (2) Dacă o parte deţine un mijloc de probă, judecătorul poate, la cererea celeilalte părţi sau din oficiu, să dispună înfăţişarea acestuia, sub sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare."

Or, aşa cum deja s-a arătat, pârâta nu s-a conformat obligaţiei procesuale stabilite de instanţa de apel în sarcina sa, astfel că susţinerile cu privire la pretinsele neregularităţi procedurale efectuate de prima instanţă nu pot fi reapreciate de instanţa de recurs, având în vedere, pe de o parte, cele de mai sus cu privire la legalitatea procedurii de citare la prima instanţă, în confirmarea celor reţinute de instanţa de apel, iar pe de altă parte, că recurenta ignoră, din nou, cele dezlegate de curtea de apel în cadrul judecăţii proprii, ca instanţă de control judiciar.

Derularea procedurii în faţa instanţei de apel este cea a cărei legalitate poate fi evaluată de această instanţă de recurs, iar nu alte aspecte invocate omisso medio ori reluate din motivele căii de atac anterioare, fără a se proceda la combaterea celor apreciate de curtea de apel asupra acestora.

Aceste critici au fost evaluate de Înalta Curte tot pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât în mod eronat recurenta a procedat la încadrarea acestora în ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6, cele dezvoltate în cuprinsul memoriului de recurs neavând legătură cu această ipoteză de nelegalitate.

Nici criticile pe fondul cauzei, dezvoltate pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite, recurenta susţinând în mod nelegal că în cauză instanţa de apel nu a verificat cerinţa utilizării fonogramelor ce fac partea din repertoriului protejat şi gestionat colectiv de către CREDIDAM, gestiune în temeiul căreia a formulat acţiunea de faţă pentru a pretinde plata remuneraţiilor datorate pentru radiodifuzarea acestora.

Contrar susţinerilor recurentei, curtea de apel a reţinut, pe baza probelor administrate de către reclamantă (Licenţa TV-C 613 din 25 octombrie 2011 şi Decizia de autorizare nr. 1816 din 3 aprilie 2012 emise de CNA pentru postul de televiziune B., înscrisuri de natură a fundamenta o prezumţie judiciară de utilizare, nerăsturnată de către recurentă), într-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., că pârâta a radiodifuzat fonograme publicate în scop comercial, astfel încât datorează remuneraţii potrivit art. 1311 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, Deciziei ORDA nr. 104/2005, pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organisme de radiodifuziune şi de televiziune, decizie incidentă pentru perioada în litigiu; astfel, în mod corect criteriul legal subsidiar prevăzut de art. 1311 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 (cheltuielile ocazionate de utilizare) a fost cel valorificat la efectuarea expertizei contabile administrate la prima instanţă, în absenţa probelor contabile directe care ar fi trebuit depuse de către pârâtă sau la care aceasta trebuia să fi asigurat accesul expertului.

De asemenea, pentru radiodifuzarea prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, remuneraţia datorată a fost stabilită, prin aceeaşi expertiză, potrivit H.G. nr. 119/2002 (pentru perioada 3 aprilie 2012 - 29 august 2013) şi în baza Deciziei ORDA nr. 106/2013 (pct. 3), pentru perioada 30 august 2013 - 31 martie 2015.

Nici criticile privind perceperea penalităţilor de întârziere echivalente nivelului dobânzii de referinţă stabilit de BNR, aferente sumelor neachitate în termen, nu pot fi reţinute, în speţă nefiind direct incidente dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 ori ale Legii nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, ci dispoziţiile corespunzătoare din Metodologii prin care se prevedea plata acestor penalităţi la nivelul dobânzii de referinţă a BNR.

Mai mult decât atât, întrucât recurenta a procedat la utilizarea repertoriului protejat şi gestionat colectiv în mod obligatoriu de către CREDIDAM fără a avea autorizaţie sau licenţă neexclusivă ori fără achitarea remuneraţiilor echitabile datorate, răspunderea sa a fost angajată pe tărâm delictual, iar nu pe tărâm contractual.

Or, cel ce săvârşeşte o faptă ilicită se află de drept în întârziere de la data săvârşirii faptei ilicite, potrivit art. 1523 alin. (1) lit. e) din C. civ., iar nu de la data cuantificării prejudiciului, astfel cum eronat susţine recurenta.

Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de apel în deplină concordanţă cu efortul probatoriu al recurentei-pârâte a constatat că apărarea acesteia cu privire la radiodifuzarea operele orfane reprezintă o susţinere neverificabilă, fără legătură cu cauza, pârâta neproducând dovezi nici în apel în acest sens.

Înalta Curte apreciază că motivele de recurs prin care recurenta afirmă nemotivarea sau motivarea insuficientă a hotărârii sunt lipsite de obiect, întrucât acestea, din nou, reprezintă o reluare a criticii cu acelaşi conţinut formulate prin motivele de apel şi nu vizează decizia instanţei de apel, supusă prezentului recurs, decizie care, de altfel, respectă toate exigenţele art. 425 C. proc. civ., curtea de apel analizând în mod exhaustiv criticile susţinute de către pârâtă prin motivele de apel.

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 raportat la art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtei.

În temeiul art. 451 şi urm. C. proc. civ., se va dispune obligarea pârâtei la achitarea sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate de către intimata-reclamantă în această etapă procesuală, conform dovezii de la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 80A din 31 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă SC A. SRL la plata sumei de 2.000 RON către intimatul-reclamant Centrul Român Pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - C.R.E.D.I.D.A.M, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM