Trademark infringement affirmed for fir-tree-shaped air fresheners; appeal dismissed, damages reduced to €5,000.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. SRL ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

1. Obligarea pârâtei B. SRL să înceteze fabricarea, oferirea spre vânzare, vânzarea, importul sau exportul produselor constând în odorizante sub formă de brăduţ, precum şi să retragă de pe piaţă toate aceste produse şi materialele promoţionale referitoare la aceste produse şi să înceteze orice altă activitate de natură a aduce atingere drepturilor de proprietate industrială aparţinând reclamantei A.;

2. Obligarea pârâtei B. SRL să furnizeze toate informaţiile disponibile privind persoanele fizice/juridice implicate în producţia, comercializarea sau distribuţia odorizantelor în formă de brăduţ precum şi toate documentele corespunzătoare susţinerii acestora (cum ar fi spre exemplu facturi, comenzi, documente de import etc.);.

3. Obligarea pârâtei B. SRL la plata unor despăgubiri în valoare de 90.000 EUR pentru încălcarea drepturilor la marcă aparţinând reclamantei;

4. Obligarea pârâtei B. SRL la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

Prin încheierea din data de 14 septembrie 2016, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei.

Prin Sentinţa civilă nr. 1474 din 16 noiembrie 2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte cererea modificată a reclamantei A. în contradictoriu cu pârâta B. SRL, a obligat pârâta să înceteze fabricarea, oferirea spre vânzare, vânzarea, importul sau exportul produselor constând în odorizante sub formă de brăduţ, să retragă de pe piaţă aceste produse şi materialele promoţionale referitoare la aceste produse şi să înceteze orice altă activitate care aduce atingere drepturilor de proprietate industrială ale reclamantei, a obligat pârâta la plata despăgubirilor în sumă de 10.000 euro către reclamantă, a respins ca neîntemeiat capătul doi al acţiunii şi a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată parţiale în sumă de 13.747,27 RON.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta SC B. SRL a formulat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 572A din 19 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelul pârâtei a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâta a promovat recurs, prevalându-se de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit sancţiunea prevăzută de O.U.G. nr. 100/2005.

Astfel, referitor la despăgubiri în caz de contrafacere, acestea trebuie să fie fundamentate pe existenţa intenţiei din partea celui obligat.

Astfel, nu se poate discuta despre o intenţie a recurentei în vederea prejudicierii intereselor intimatei, atât timp cat aceasta, de îndată, s-a conformat solicitărilor reclamantei, întrucât nu a dorit să ajungă la un asemenea litigiu.

Or, intenţia recurentei nu a fost niciodată dovedită, astfel cum prevede art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 - săvârşirea cu intenţie a unei fapte de contrafacere.

Instanţele de fond au reţinut ca temei al despăgubirilor prevederile art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, în ciuda faptului că Ordonanţa prevede în mod explicit faptul că instanţa judecătorească va lua în considerare evaluarea prejudiciului în funcţie de: "consecinţele economice negative, în special, pierderea câştigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat şi, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat", doar în mod excepţional putându-se aplica un criteriu de evaluare alternativ costând în "fixarea unei sume forfetare pentru daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi, cel puţin suma redevenţelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizaţia de a utiliza dreptul de proprietate în cauză."

Recurenta arată că hotărârea instanţei de fond a atribuit în sarcina apelantei, cu titlu de despăgubiri, o sumă de bani stabilită în mod aleatoriu, fără a avea un temei veridic.

Deşi O.U.G. nr. 100/2005 nu menţionează acest lucru ad litteram, pierderea câştigului suferită de titularul mărcii vătămat de contrafacere, are, în mod firesc, drept corolar câştigul contrafăcătorului obţinut din vânzarea produselor sau serviciilor purtând semnul identic sau asemănător cu marca. Altfel spus, folosul realizat de către uzurpator prin faptul ilicit este echivalent cu folosul nerealizat de către titularul dreptului exclusiv la marcă.

Pe această cale, instanţa, în eventualitatea în care ar identifica existenţa unei contrafaceri, ar trebui să raporteze cuantumul despăgubirilor la valoarea comenzii primite, aceasta echivalând cu pierderea suferită de titularul mărcii vătămat de contrafacere.

Recurenta opinează că toate criteriile de stabilire a despăgubirilor au fost aleatorii şi bazate pe înţelegeri anterioare care nu lasă loc de control, fără a se pune la dispoziţia recurentei vreun document contabil care să probeze activitatea A. pe teritoriul României şi prejudiciul efectiv creat.

În domeniul contrafacerii există o multitudine de criterii de stabilire a despăgubirilor şi, totuşi, instanţele de fond nu au aplicat exemplele invocate de către pârâta-recurentă sau cele din O.U.G. nr. 100/2005, ci numai propunerile A..

Un alt aspect invocat de către recurentă vizează greşita interpretare a normelor privitoare la aprecierea similarităţii între semnele în discuţie: s-a susţinut faptul că reclamanta deţine o marcă figurativă care constă într-o formă stilizată de brăduţ, că produsele sale sunt reprezentate tot de o formă stilizată de brăduţ şi că diferenţa rezultată din dispunerea diferită a ramurilor este nesemnificativă.

În primul rând, intimata-reclamantă A. a susţinut că sunt aplicabile dispoziţiile Ghidului EUIPO (noului ghid) care menţionează că atunci când două mărci/semne sunt formate exclusiv din elemente figurative ce reprezintă acelaşi obiect sau idee, acestea vor fi considerate ca fiind identice din punct de vedere conceptual. Similaritatea se apreciază din mai multe puncte de vedere: la nivel vizual, fonetic, conceptual, auditiv, etc.

Or, în cazul de faţă nu este vorba despre mărci exclusiv figurative, deoarece recurenta pârâtă întotdeauna aplică marca clientului, deci, brăduţii din cauza de faţă au avut inscripţionat şi numele C. şi desenul clientului, fiind vorba de o marcă combinată, cu element verbal şi element figurativ.

În consecinţă, susţine recurenta, în speţă nu erau aplicabile dispoziţiile referitoare la mărcile identice.

Intimata-reclamantă doreşte să reducă datele speţei la existenţa a două mărci figurative, ceea ce este eronat, întrucât brăduţul recurentei poartă întotdeauna marca verbală a clientului, ceea ce, în opinia sa, exclude riscul de confuzie.

Pe de altă parte, mai arată recurenta, instanţa de apel a reţinut că reclamanta este singura companie care deţine dreptul de a produce şi comercializa odorizante auto în formă de brăduţ.

Recurenta contestă o atare interpretare, din următoarele motive:

a) Intimata-reclamantă nu poate dobândi protecţie exclusivă asupra oricărei forme de conifer, ci doar asupra acelor mărci figurative înregistrate.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta pretinde că este pe deplin îndreptăţită să invoce o limitare a mărcilor figurative aparţinând intimatei, dat fiind faptul ca în momentul în care a oferit clienţilor posibilitatea de a-şi personaliza odorizantele, a dat şi ample indicaţii privind natura şi, totodată, caracteristicile produsului.

Drept urmare, recurenta susţine că pe lângă faptul de a nu include în oferta sa de odorizante personalizate vreun model similar celui aparţinând intimatei, în momentul când i s-a solicitat să producă o serie de odorizante sub forma de brăduţi, a procedat la individualizarea şi definirea acestora, distingându-le în mod clar de alte produse identice sau similare, de vreme ce atât pe site-ul w.w.w.impresa.ro, cât şi clientului, în momentul perfectării contractului, i-au fost aduse la cunoştinţă caracteristicile acestor produse; relevant sub acest aspect este evocarea provenienţei produsului (în măsură a înlătura orice risc de asociere, fiind de notorietate faptul că recurenta oferă servicii de personalizare doar clienţilor persoane juridice pe baza de contract, situaţie în care originea serviciilor este clar cunoscută), dar şi a formei acestuia.

Totodată, recurenta consideră că intimata nu se poate prevala de dreptul de a folosi în mod exclusiv odorizante sub forma de brăduţi, aceasta bucurându-se de protecţie exclusiv sub aspectul formei specifice de pin cu ramuri ample (pin canadian) - formă înregistrată ca marcă figurativă la nivel comunitar şi internaţional -, o eventuală publicitate comparativă sau folosinţa unei mărci, în măsura a nu crea risc de confuzie în percepţia publicului, fiind pe deplin permisă.

În deplina concordanţă cu aceasta situaţie de fapt se află şi practica judiciară în domeniu, însăşi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând faptul că: "Titularul unei mărci înregistrate nu este îndreptăţit să interzică utilizarea de către un terţ, într-o publicitate comparativă, a unui semn similar cu aceasta marcă, pentru produse sau servicii identice ori similare cu cele pentru care a fost înregistrată marca respectivă, atunci când aceasta utilizare nu creează un risc de confuzie în percepţia publicului, şi acest lucru independent de faptul că publicitatea comparativă menţionată îndeplineşte sau nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi permisă." (Hotărârea Curţii de Justiţie din 12 iunie 2008, Cauza C-533/06)

De altfel, Regulamentul mărcii UE nu permite să se înregistreze mărci care sunt compuse exclusiv din semne sau indicaţii ce pot să servească, în comerţ, pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, provenienţa geografică sau data fabricaţiei produsului sau a prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora, iar marca Uniunii Europene nu conferă titularului său dreptul de a interzice terţilor în activitatea lor economică, a indicaţiilor privind tipul, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, provenienţa geografică, perioada producerii produsului sau prestării serviciului sau a altor caracteristici ale acestora.

b) Marca intimatei este slab distinctivă, şi, prin urmare, în măsură a limita riscul de asociere între produse.

Arată recurenta că această formă de brăduţ nu se bucură de o distinctivitate ridicată, atât timp cât forma de conifer este întâlnită în mod constant printre produsele comercializate cu titlu de odorizant, în această situaţie, consumatorii vizaţi aflându-se în imposibilitate de a mai identifica forma ca indicând originea produsului.

Drept urmare, marca intimatei fiind slab distinctivă, cu un caracter evocator în raport de produsul marcat, atrage o protecţie slabă a acesteia în caz de conflict.

Prin urmare, din cauza capacităţii reduse a unei mărci slabe de a-şi îndeplini funcţia esenţială în piaţă, domeniul de aplicare al protecţiei sale, date fiind elementele sale nedistinctive (sau cu caracter slab distinctiv), trebuie să fie în mod imperativ restrâns.

Mai mult decât atât, jurisprudenţa Curţii Supreme adaugă faptul că şi în ipoteza în care produsele sunt identice şi sunt comercializate în aceleaşi locuri şi prin aceleaşi canale de distribuţie (aspect ce nu este întâlnit în cazul de faţă de vreme ce odorizantele în forma de brăduţ nu au fost comercializate prin benzinării, supermarket-uri, aşa cum se întâmplă în cazul intimatei, acestea fiind distribuite gratuit în scop de promovare), caracterul slab distinctiv al mărcii anterioare, diferenţele sub aspect vizual, fonetic şi conceptual, gradul de cunoaştere a semnului conflictual de către consumatorii potenţiali, exclud existenţa unui risc de confuzie. (de ex., ICCJ, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Decizia civilă nr. 859 din 12 februarie 2008).

Potrivit Comunicării privind practica comună pentru motivele relative de refuz - riscul de confuzie (impactul elementelor nedistinctive/slabe) emise de către Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală, în speţa de faţă în care mărcile au în comun un element slab distinctiv (forma notorie de conifer a odorizantului), evaluarea riscului de confuzie se va axa pe impactul elementelor care nu coincid asupra impresiei de ansamblu produsă de mărci, şi anume similitudinile, respectiv diferenţele sau caracterul distinctiv al elementelor care nu coincid (elemente care, în cazul recurentei, susţine aceasta, sunt vădit distincte, deoarece este vorba despre culoarea diferită a odorizantelor, despre detaliile de design cu caracter distinctiv, dar mai ales despre mesajul inscripţionat pe cele două odorizante care nu lasă loc de interpretare, în sensul inexistenţei oricărui risc de confuzie).

Recurenta susţine că în situaţia de faţă nu există risc de confuzie atât din perspectiva elementelor nedistinctive, cât şi din aceea a elementelor distinctive, însă chiar şi în eventualitatea în care s-ar achiesa la interpretarea intimatei, şi anume aceea a existenţei unei similitudini între mărcile sale figurative şi odorizantele recurentei, riscul de confuzie nu poate fi identificat datorită faptului că acea aşa-zisa coincidenţă subzistă exclusiv sub aspectul elementelor nedistinctive, împrejurare relevată, de asemenea, în cuprinsul Practicii comune a Oficiului pentru motive relative de refuz - riscul de confuzie.

În opinia recurentei, există suficiente diferenţe între produsele D. şi cele fabricate la comandă de către recurentă pentru a justifica coexistenţa pe aceeaşi piaţă.

Privitor la similaritatea semnului cu marca, recurenta nu este de acord cu ideea că cele două semne nu pot fi diferite, generând aceeaşi impresie globală, dat fiind faptul că produsul intimatei reprezintă forma unui pin cu ramuri ample, specific zonelor montane nordice, în timp ce forma realizată de recurentă redă un simplu pom de Crăciun tipic românesc, un brad normal, cu ramuri ascuţite, distinct sub aspect vizual de cel al intimatei.

Astfel, în considerarea faptului că intimata nu poate invoca protecţie pentru toate formele de conifer, ci exclusiv pentru acea forma ce face obiectul protecţiei, ca urmare a înregistrării la nivel comunitar şi internaţional, interpretarea conform căreia un semn ce întruchipează un anumit tip de conifer, ce prezintă anumite particularităţi, în speţă pinul canadian, se aseamănă până la similaritate cu un cu totul alt tip de conifer (ce prezintă la rându-i specificaţiile sale) nu poate fi primită din cauza faptului că prin înregistrarea unei mărci nu se urmăreşte atribuirea titularului un monopol asupra tuturor semnelor susceptibile a fi aplicate de către alţi comercianţi, ci simpla protecţie faţă de acei terţi ce folosesc pe piaţa semne identice sau similare cu marca sa înregistrată. Însă, din urmărirea dosarelor intentate de intimate altor comercianţi de pe piaţă, recurenta a observat că aceştia nu doresc să acţioneze doar producătorii de odorizante cu o forma similară, ci producătorii de orice fel de odorizante care au formă de copac.

Cu privire la inexistenţa riscului de confuzie generat de incidenţa unor canale de distribuţie diferite, intimata afirmă în mod greşit faptul că oferirea de produse, deşi diferită ca modalitate de comercializare (intimata optând pentru vânzarea cu amănuntul a odorizantelor, în magazine), nu înlătură riscul de confuzie. În concret, intimata omite să prezinte faptul că prin canal de distribuţie nu se înţelege neapărat modalitatea de a vinde sau de a promova produsul, ci mai degrabă locul de distribuţie al acestuia.

În ceea ce priveşte împrejurarea folosirii mărcii în formă de brăduţ, se cere a fi precizat în primul rând faptul că societatea recurentă s-a conformat notificării intimatei de a elimina din oferta de produse odorizantul respectiv, aspect ce poate fi verificat consultând site-ul www.x.ro. (de altfel, chiar intimata recunoaşte în cuprinsul notificării faptul că recurenta a depus toate diligenţele necesare în vederea eliminării conflictului).

Pe de altă parte, recurenta învederează că ea administrează exclusiv site-ul www.x.ro, astfel încât afirmaţia conform căreia aceasta a oferit on line odorizante în forma de brăduţ pe alte site-uri, este nefondată, întrucât nu s-a dovedit că titularul acestor domenii este recurenta însăşi; simpla afirmare a faptului că anumite website-uri sunt controlate de recurentă, fără a face dovada acestui fapt prin ilustrarea titularului de domeniu, reprezintă simple supoziţii ce nu pot fi luate în considerare în cadrul soluţionării cererii de apel (?).

Totodată, recurenta învederează faptul că, pentru a fi în prezenţa unei contrafaceri, ar trebui să se ia în considerare o folosire efectivă a semnului ce constituie marca, în acest sens, avându-se în vedere o utilizare în concret pentru identificarea serviciilor prestate în activitatea comercială, în raport cu terţii. Or, în cazul său, arată recurenta, nu se poate discuta despre o folosire efectivă a semnului, dat fiind faptul că nu a dispus distribuirea în circuitul comercial a odorizantelor, acestea fiind atribuite societăţii C. în vederea distribuirii gratuite, în scop de promovare a unui film şi nu comercializate, aşa cum se întâmplă în cazul intimatei.

De asemenea, existenţa menţiunii D. pe odorizantele intimatei prezintă relevanţă, la fel cum prezintă o importanţă aparte şi faptul că odorizantele produse de recurentă sunt inscripţionate cu mesaje personale comunicate de către cumpărător, recurenta, spre deosebire de intimata-reclamantă, oferind posibilitatea de a personaliza odorizantele.

Prin urmare, contrar susţinerilor intimatei, în cadrul evaluării similarităţii unor mărci, se impune ca toţi factorii relevanţi care caracterizează relaţia dintre acestea să fie luaţi în considerare.

În această situaţie particulară, faptul că odorizantele sunt inscripţionate cu mesaje personale sunt grăitoare în ceea ce priveşte riscul de confuzie, fiind imposibil ca o persoană să confunde odorizantul D., care este cunoscut a fi comercializat exclusiv în benzinării sau magazine, cu odorizantele recurentei, produse în regim de comandă, sub formele solicitate de cumpărători.

În acest sens, Ghidul OHIM afirmă faptul că riscul de confuzie, inclusiv riscul de asociere, depinde de numeroşi factori, care trebuie, mai întâi, să fie evaluaţi separat; recurenta invocă o hotărâre în care intimata E. a introdus o acţiune în contrafacere împotriva unui producător de odorizante pe motiv că exista similitudine între produsele celor doi comercianţi. Astfel, pronunţându-se asupra similarităţii, instanţa a considerat faptul că existenţa pe un odorizant în formă de brăduţ a unei reprezentări constând într-un personaj, dublată de o menţiune specifică, prezintă suficiente aspecte distinctive încât să nu prejudicieze interesele titularului mărcii contestatoare.

În opinia instanţei, deşi ambele mărci înfăţişează un copac, marca aparţinând E. prezintă forma unui simplu pin, în vreme ce marca opusă deşi are forma tot a unui pin, nu se aseamănă cu cealaltă, urmare a faptului că se caracterizează prin reprezentarea unui personaj animat, în măsură a genera distinctivitate atât la nivel vizual, cat şi conceptual. (Hotărârea O-153-13, A. împotriva F. SA).

De asemenea, afirmaţia conform căreia intimata oferă şi produse ce nu poartă vreo marcă verbală nu poate fi luată în considerare, ca urmare a faptului că nu se face dovada comercializării sau chiar a producerii unor odorizante lipsite de vreo inscripţie.

În realitate, intimata urmăreşte să înlăture din discuţia privind similaritatea produselor împrejurarea privitoare la elementele extrinseci formei produsului, fiind conştientă de faptul că pe brăduţii acesteia este trecută marca D., în acest sens, consumatorul achiziţionând un produs pentru că aparţine acestui producător, nu pentru ca este în forma de brăduţ.

Aşadar, existenţa mărcii verbale D., atât pe ambalaj, cât şi pe odorizant, întăreşte convingerea că publicul nu este în eroare atunci când doreşte să cumpere un odorizant D.

Prin urmare, elementul verbal diferit aflat pe odorizantele recurentei se constituie a fi un argument în plus pentru care cele două produse nu pot fi considerate similare.

În continuare, recurenta apreciază a fi greşită şi analiza instanţei de apel asupra motivării hotărârii primei instanţe cu privire la care a susţinut prin motivele de apel că este insuficientă sau chiar total nemotivată cu privire la unele argumente care au fost respinse.

Legiuitorul nu impune judecătorului obligaţia de a realiza o motivare stufoasă, de întindere, acest aspect rămânând la aprecierea fiecărui magistrat, ci impune, pentru o mai bună înţelegere şi acceptare a hotărârii de către justiţiabil, precum şi ca o garanţie împotriva arbitrarului, tratarea exhaustivă atât a motivelor admise, dar şi a celor respinse, astfel încât să-i fie conferită posibilitatea şi celui care pierde să conteste respectiva hotărâre.

Recurenta susţine că nu s-a motivat că mărcile intimatei sunt de renume în Româna, nu s-a arătat cum s-a calculat prejudiciul - în lipsa unor licenţe (care deşi au fost invocate, nu au fost probate).

Se mai critică greşita interpretare a prevederilor legale din Regulamentul mărcii europene, în sensul că au fost înlăturate dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 207/2009 (modificat prin Regulamentul nr. 2015/2424) şi, în aplicarea principiului disponibilităţii formei de brăduţ a odorizantelor de tip brăduţ sau a spetei C - 10/07 (Adidas AG vs. Marca Mode). Instanţa de apel a reţinut că pentru a invoca limitarea efectelor mărcii figurative aparţinând A. şi pentru ca recurenta să se poată prevala de cerinţa disponibilităţii formei de brăduţ a odorizantelor auto (pe care o folosesc mulţi comercianţi pe piaţă), era necesar să folosească o unică indicaţie cu privire la caracteristicile produsului; or, arată recurenta, aceasta a folosit chiar elementul figurativ al mărcii intimatei.

Se conchide în sensul că nu există identitate între semne (!), date fiind elementele de diferenţiere expuse mai sus; instanţele de fond au reţinut identitatea, dar în speţă se poate vorbi, cel mult, de similaritate care însă nu generează confuzie.

Recursul formulat a fost repartizat computerizat aleatoriu Completului de filtru C7, procedându-se la îndeplinirea procedurii premergătoare întocmirii raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Raportul asupra admisibilităţii în principiu a fost întocmit la data de 18 aprilie 2018 şi însuşit de completul de judecată prin rezoluţia din 23 aprilie 2018, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

După comunicarea raportului părţile nu au formulat un punct de vedere asupra acestuia, în condiţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar instanţa de judecată, prin rezoluţia din 6 iunie 2018 a fixat termen la 15 iunie 2018 pentru analiza admisibilităţii în principiu.

Recursul formulat de pârâtă a fost admis în principiu prin încheierea pronunţată în cameră de consiliu, în complet de filtru, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., fixându-se termen de judecată în şedinţa publică din 21 septembrie 2018.

La termenul de judecată menţionat, recurenta-pârâtă a formulat cerere de suspendare a judecării cauzei, cerere respinsă de către instanţă în şedinţa publică din 5 octombrie 2018, pentru motivele arătate în conţinutul încheierii.

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Deşi recurenta-pârâtă a invocat doar motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 489 alin. (2), interpretate per a contrario, constată, în ceea ce priveşte susţinerea greşitei dezlegări a motivului de apel referitor la nemotivarea sau insuficienta motivare a sentinţei tribunalului, că această critică este susceptibilă de încadrare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinându-se că nu au fost analizate unele argumente ale sale din motivele de apel.

Preliminar, se mai impune a se preciza că instanţa de recurs va analiza în mod prioritar criticile susţinute prin motivele de recurs cu privire la cererea în contrafacere şi ulterior cele referitoare la pretinsa greşită aplicare a prevederilor art. 13, 14 din O.U.G. nr. 100/2005, în legătură cu capătul de cerere în despăgubiri.

Pe de altă parte, vor fi evaluate exclusiv criticile de nelegalitate, iar nu şi cele de netemeinicie sau prin care recurenta tinde la reaprecierea situaţiei de fapt, întrucât recursul este o cale de atac prin care se poate efectua numai un control judiciar de legalitate pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile imperative ale art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Astfel, pornind de la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, Înalta Curte constată că în mod legal s-a reţinut temeinicia cererii în contrafacere, într-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 9 alin. (1), (2) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Regulamentul nr. 207/2009, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul 2424/2015 (cu referire la mărcile comunitare ale căror titulară este reclamanta pentru produse din clasa 5 - odorizante, dispoziţii în vigoare la data pretinselor fapte de contrafacere), precum şi ale art. 36 alin. (1), (2) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 84/1998, republicată (având în vedere mărcile internaţionale ale căror titulară este, de asemenea, intimata-reclamantă, pentru produse din clasa 5 a Clasificării de la Nisa, cu România tară desemnată la protecţie, dispoziţii aplicabile în temeiul art. 64 din lege).

Contrar celor susţinute de către recurentă şi cu ignorarea celor reţinute de către instanţele de fond, mărcile opuse de către intimata-reclamantă sunt mărci figurative, iar nu mărci combinate (element figurativ şi element verbal), într-o cerere în contrafacere procedându-se la luarea în considerare a mărcii astfel cum a fost înregistrată, iar nu cum aceasta este folosită efectiv de către titular sau un licenţiat al său (D.), întrucât în sistemul atributiv întinderea protecţiei conferite de înregistrare se determină pe baza certificatului de înregistrare - art. 36 alin. (1) coroborat cu art. 9 alin. (2) lit. c) şi d) şi din Legea nr. 84/1998.

În plus, instanţele de fond în mod corect au reţinut că pârâta utilizează un semn figurativ, iar nu un semn combinat, câtă vreme elementul verbal (C., într-un caz) a fost aplicat exclusiv în scop publicitar şi de promovare a unui serial tv - "G.", iar nu cu scop de indicare a originii produsului; mai mult decât atât, şi în cuprinsul motivelor de recurs, astfel cum a susţinut în mod constant pe parcursul soluţionării cauzei, recurenta a oferit pe site-ul propriu odorizante sub formă de brăduţ care puteau fi personalizate, la cererea clientului, cu diverse mesaje verbale.

Prin urmare, produsul fabricat de către recurentă consta din odorizantul sub formă de brăduţ, produs identic cu cel protejat prin mărcile intimatei-reclamante produse pentru împrospătarea aerului - odorizante, din clasa 5 de produse a Clasificării de la Nisa.

În acest context, Înalta Curte constată că instanţele de fond au avut în vedere criteriile jurisprudenţiale rezultate din hotărârile CJUE în aprecierea riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere cu marca anterioară, pornind în mod corect de la premisa că riscul de confuzie se apreciază global, ţinându-se cont de toţi factorii pertinenţi, în special de gradul de cunoaştere a mărcii pe piaţă, de asocierea ce poate fi făcută cu semnul anterior înregistrat, de gradul de similaritate dintre cele două mărci, precum şi între produsele sau serviciile marcate prin acestea (Hotărârea CJUE în cauzele C-251/95 Sabel, C-39/97 Canon, C-342/97 Lloyd).

Aşadar, pe lângă identitatea produselor, instanţa de apel a reţinut şi un înalt grad de similaritate între mărcile intimatei-reclamantei şi semnul utilizat de către recurenta-pârâtă, iar cu privire la aprecierea similarităţii a ţinut seama de regula afirmată de instanţa Uniunii în cauza C-39/97 Canon cu privire la interdependenţa factorilor a căror influenţă este determinantă în constatarea existenţei unui risc de confuzie; astfel, un grad mai mare de similaritate al mărcilor/semnelor în litigiu poate compensa un grad de similaritate mai redus al produselor şi invers; or, dacă produsele sunt identice, rezultă că este suficient un prag mai scăzut al similarităţii semnelor pentru reţinerea riscului de confuzie.

De asemenea, Înalta Curte constată că instanţele de fond au luat în considerare, în analiza existenţei riscului de confuzie, şi distinctivitatea mărcilor anterioare aparţinând intimatei-reclamante, reţinându-se încă de la prima instanţă renumele mărcilor reclamantei; astfel, în cauza C-251/95 Sabel v. Puma, CJUE a stabilit faptul că o marcă ce se bucură de un grad ridicat de distinctivitate, se bucură, totodată, şi de un grad ridicat de protecţie, iar posibilitatea apariţiei riscului de confuzie în cadrul publicului consumator este mai mare în cazul unei astfel de mărci.

Contestarea abia în recurs a acestei dezlegări date de prima instanţă şi valorificată şi de curtea de apel nu poate face obiectul analizei în recurs, având în vedere că recurenta a invocat aspect omisso medio, soluţie ce decurge din dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora: "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor."

Referitor la compararea semnelor în conflict, se constată că instanţa de apel a făcut aplicarea regulii căreia această evaluare comparativă trebuie realizată global pentru a se putea stabili impresia pe care ansamblul elementelor ce compun mărcile o creează consumatorului produselor/serviciilor desemnate de acestea, în vederea stabilirii existenţei unei similarităţi între mărci şi, dacă este cazul, a gradului de similaritate.

Pe de altă parte, operaţiunea de comparare va lua în considerare şi gradul de distinctivitate al mărcii anterioare fie intrinsecă, fie dobândită prin folosinţă (în aplicarea testului ce rezultă din Hotărârea CJUE în cazul C-375/97 General Motors - intensitatea, întinderea geografică, durata folosirii mărcii şi mărimea investiţiilor în promovarea mărcii); de asemenea, publicul relevant este unul dintre factorii interdependenţei ce influenţează riscul de confuzie, incluzând şi riscul de asociere între mărci şi semn.

Se impune a se preciza că evaluarea riscului de confuzie implică aprecierea distinctivităţii fiecărui component al mărcilor în conflict, întrucât chiar dacă un consumator percepe marca în ansamblu, în mod neîndoielnic percepţia sa este influenţată de elementele intrinsec distinctive ce reprezintă elementul pregnant al semnului şi cărora le acordă o atenţie mai mare comparativ cu cele pe care se aşteaptă să le regăsească pe un anumit produs (elementele nedistinctive ori chiar neglijabile).

Astfel, compararea semnelor, în integralitatea lor, se realizează pe trei niveluri: vizual, fonetic şi semantic sau conceptual, comparaţie care se realizează luându-se în considerare, în privinţa titularului, forma în care mărcile sunt protejate, iar nu modul în care sunt efectiv utilizate, criteriu corect observat şi de instanţa de apel; referitor la pârâtul într-o acţiune în contrafacere, în demersul de comparare a semnelor, se ia în considerare semnul astfel cum este el utilizat cu titlu de marcă; or, semnul pe care recurenta-pârâtă îl foloseşte cu funcţiile specifice mărcilor este un semn exclusiv figurativ - odorizant sub formă de brăduţ, pe care ar fi urmat a fi inscripţionate diverse mesaje, la cererea clientului, prin urmare, mesaje diferite şi variabile, cu funcţie publicitară.

Inscripţia verbală de pe produs, nefiind invariabilă, nu poate fi considerată ca integrându-se în ansamblul semnului, întrucât nu este de natură a oferi vreo indicaţie privind provenienţa produsului (odorizant auto) sau originea sa comercială, ci este destinată (ca în cazul de contrafacere dovedit de către intimata-reclamantă în speţă), de exemplu, pentru promovarea unor opere artistice sau servicii de programe de televiziune - o operă audiovizuală sau de televiziune ori cinematografică -, în speţă, serialul "G." difuzat de C.

Fiind în comparaţie două semne figurative, comparaţia în plan fonetic nu poate avea loc, fiind posibilă numai comparaţia în plan vizual şi conceptual.

Or, realizând această comparaţie în cele două planuri cu respectarea criteriilor jurisprudenţiale decurgând din practica şi ghidul EUIPO, precum şi jurisprudenţa CJUE, instanţa de apel a reţinut un înalt grad de similaritate, între mărcile reclamantei şi semnul utilizat de către pârâtă, întrucât produc aceeaşi impresie de ansamblu consumatorului mediu, apreciindu-se, implicit că simplul fapt al reprezentării uşor diferite a ramurilor brăduţilor (mai ample la mărcile reclamantei şi mai ascuţite la produsele fabricate de către recurentă) sunt nerelevante, întrucât acestea sunt detalii nesemnificative; atare constatare, unită cu reţinerea identităţii produselor, au permis instanţei de apel să concluzioneze asupra existenţei riscului de confuzie, fiind astfel întrunite cerinţele art. 9 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) din Regulamentul nr. 207/2009 şi ale art. 36 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 36/1998, forma în vigoare la data faptelor.

În plus, având în vedere că recurenta nu critică decât aprecierea realizată de instanţa de apel în aplicarea acestor reguli, Înalta Curte constată că aceste critici nu pot fi evaluate din perspectiva legalităţii, întrucât reprezintă critici de netemeinicie care excedează cenzura pe care o poate realiza instanţa de recurs.

Riscul de confuzie (incluzând şi riscul de asociere) presupune situaţia în care consumatorul mediu care, de regulă, nu este confruntat cu marca şi semnul concomitent, păstrează în memorie anumite elemente ale mărcii anterioare care îl pot face să atribuie aceleiaşi surse comerciale originea produsului, date fiind caracteristicile comune ale semnelor cu care acestea sunt protejate ori, în cazul în care distinge produsele, doar să considere că cele două produse provin de la două întreprinderi diferite, între care există anumite legături economice, juridice ori financiare.

Publicul relevant îl reprezintă consumatorul mediu, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, ambele mărci fiind destinate publicului larg, termenul de consumator referindu-se întotdeauna la consumatorii reali şi la cei potenţiali, prin urmare, atât la cei care cumpără în prezent produsul odorizant sau care o vor face în viitor; or, consumatorul mediu al categoriei de produse vizate este prezumat, în mod normal, a fi bine informat, suficient de atent şi de avizat, chiar dacă nivelul de atenţie poate varia în funcţie de categoria de produse sau de servicii în cauză (hotărârea CJUE din 22 iunie 1999, în cauza C-342/97, Lloyd Schuhfabrik Meyer, par. 26).

În cadrul motivelor de recurs, recurenta a mai susţinut că intimata-reclamantă nu se poate prevala de dreptul de a folosi în mod exclusiv odorizante sub formă de brăduţi, întrucât, în opinia sa, drepturile exclusive ale intimatei vizează forma specifică de pin canadian cu ramuri ample - formă înregistrată ca marcă figurativă la nivel Uniunii Europene şi internaţional, concluzie în sprijinul căreia invocă argumentul publicităţii comparative, formă de utilizare de către terţ fără consimţământul titularului, în cadrul căreia este permisă utilizarea unei mărci, dacă nu creează risc de confuzie pentru public (Hotărârea Curţii de Justiţie din 12 iunie 2008, Cauza C-533/06).

Înalta Curte apreciază că astfel de susţineri sunt fie de netemeinicie (aprecierea mărcii figurative a intimatei ca fiind un brăduţ stilizat cu ramuri ample, iar nu drept un pin canadian cu ramuri ample, astfel cum consideră recurenta, în timp ce semnul său ar reprezenta un brad de Crăciun tipic românesc), susţineri care, de altfel, ignoră standardul consumatorului mediu care nu ar reţine astfel de detalii sau amănunte şi nu ar avea aptitudinea de a aplica în mod uzual astfel de "filtre" specifice unui înalt grad de atenţie şi vigilenţă, fie sunt susţineri care nu au legătură cu datele speţei, instanţele de fond nereţinând utilizarea semnului de către pârâtă în cadrul unei publicităţi comparative.

De asemenea, cu ignorarea judecăţii realizate de către instanţa de apel şi, deci, fără a se raporta la cele argumentate de curtea de apel cu privire la acest aspect, recurenta reia critici formulate prin motivele de apel cu privire la caracterul intrinsec slab distinctiv al mărcilor reclamantei (susţinându-se că acestea au un caracter evocator în raport cu produsul marcat), precum şi cu privire la necesitatea disponibilităţii semnului pe piaţă.

Referitor la aceste critici, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut renumele mărcii, astfel încât şi în ipoteza unui slab caracter distinctiv intrinsec, mărcile reclamantei se bucură cel puţin de distinctivitate dobândită prin folosire.

Mai mult decât atât, instanţa de apel în mod legal a înlăturat ca inadmisibile criticile prin care pârâta tindea să opună o cauză de nulitate absolută a înregistrării mărcilor reclamantei în etapa procesuală a apelului, încercând răsturnarea prezumţiei de validitate a mărcilor Uniunii aparţinând intimatei, prezumţie expres prevăzută de art. 99 alin. (1) din Regulamentul nr. 207/2009, în absenţa unei cereri reconvenţionale cu un astfel de obiect şi, în plus, având în vedere că pârâta nici nu a invocat situaţia de excepţie reglementată de art. 99 alin. (3) din acelaşi Regulament (drept anterior propriu asupra semnului în litigiu).

Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că nici cu privire la mărcile internaţionale nu era posibilă invocarea excepţiei de nulitate direct în apel, potrivit art. 64 din Legea nr. 84/1998 şi art. 478 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., conform cărora părţile nu se pot folosi în faţa instanţei de apel de alte mijloace de apărare decât cele invocate la prima instanţă.

Totodată, curtea de apel a înlăturat ca nefondate susţinerile pârâtei în sensul formulării unor apărări implicite cu acest obiect în faţa primei instanţe, potrivit celor prevăzute de art. 478 alin. (4) C. proc. civ. şi interpretate prin Decizia nr. 28/2015 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Ca atare, recurenta era ţinută să se raporteze le cele dezlegate de instanţa de apel cu privire la aceste susţineri, iar nu să le reitereze în recurs, cu ignorarea judecăţii instanţei de control judiciar.

În plus, potrivit celor invocate şi dovedite la momentul susţinerii cererii de suspendare a judecăţii recursului şi redate în cuprinsul încheierii, între timp, recurenta a formulat în faţa EUIPO cerere în nulitatea mărcilor Uniunii înregistrate în favoarea intimatei, precum şi cerere în decăderea intimatei din drepturile conferite, pe teritoriul României, de mărcile internaţionale, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti.

Înalta Curte urmează a constata că nu pot fi analizate susţinerile recurentei privitoare la cele reţinute de instanţa de apel cu privire la comercializarea odorizantelor nu numai pe site-ul propriu impresa.ro, ci şi pe alte site-uri controlate de aceasta, întrucât aceste aspecte reprezintă elemente ce ţin de situaţia de fapt a pricinii, ce nu poate fi schimbată în recurs.

Recurenta a mai invocat şi faptul că instanţa de apel a răspuns în mod greşit şi insuficient criticii privind aspectul nemotivării sau insuficientei motivări a sentinţei pronunţate de tribunal, critică ce ar putea fi analizată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu toate acestea, recurenta nu indică modul în care instanţa de apel a evaluat greşit această critică ce a vizat lipsa de claritate şi precizie în privinţa admiterii capătului de cerere în despăgubiri, critică ce nu putea fi analizată decât prin prisma exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. referitoare la necesitatea arătării obiectului cererii, susţinerilor pe scurt ale părţilor, expunerii situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, indicarea motivelor de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, curtea de apel a constatat că în motivarea sentinţei, tribunalul a expus raţionamentul ce a stat la baza formării convingerii sale, indicând motivele pentru care a admis şi cele pentru care a înlăturat cererile părţilor, astfel încât, pe de o parte, părţile să poată lua cunoştinţă de temeiurile soluţiei adoptate de instanţă - pentru a-şi putea apăra drepturile şi interesele legitime - şi, pe de altă parte, de a permite instanţei superioare exercitarea controlului judecătoresc.

Mai mult decât atât, în mod constant în jurisprudenţă s-a decis că instanţa de judecată nu are obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor părţilor, invocate în cadrul actelor de procedură ce provin de la acestea, instanţa putând să grupeze argumentele subsumate aceleiaşi critici şi să le răspundă în cadrul unui considerent comun.

S-a mai susţinut în mod nefondat de către recurentă că nu s-a motivat de ce s-a reţinut renumele mărcilor reclamantei şi nici nu s-a motivat cum s-a acordat prejudiciul.

Referitor la nemotivarea renumelui mărcilor reclamantei reţinut de prima instanţă, astfel cum deja s-a arătat, acesta reprezintă un aspect invocat pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., mai sus citat, astfel încât instanţa de recurs, exercitând controlul de legalitate a deciziei date în apel, nu poate analiza critici formulate omissso medio.

Referitor la neindicarea modalităţii de evaluare a cuantumului despăgubirilor acordate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a indicat explicit motivele pentru care a găsit întemeiată această critică a pârâtei, indicând expres probele pe care s-a bazat în acordarea despăgubirilor de 5.000 euro - respectiv anexele 1 şi 2 ale cererii modificatoare de la dosar primă instanţă - şi expunând raţionamentul pentru care a optat pentru criteriul legal al acordării unei sume forfetare - contravaloarea redevenţelor care ar fi fost datorate în cazul în care pârâta ar fi cerut intimatei autorizarea de a utiliza mărcile înregistrate ale acestei, criteriu prevăzut de art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005.

Pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile Regulamentului mărcii europene nr. 207/2009, modificat prin Regulamentul nr. 2015/2424, înlăturând de la aplicare dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. b) referitoare la limitarea efectelor mărcii comunitare şi aplicând greşit cele statuate de CJUE în cauza C-102/07 (Adidas AG v. Marca Mode ş.a.), întrucât a reţinut că pentru a invoca limitarea efectelor mărcii figurative aparţinând A. şi pentru ca recurenta să se poată prevala de cerinţa formei de brăduţ a odorizantelor auto era necesar să folosească o unică indicaţie cu privire la caracteristicile produsului.

Art. 12 alin. (1) lit. b) din Regulament prevede astfel: "Dreptul conferit de o marcă comunitară nu permite titularului său să interzică terţilor utilizarea în comerţ: b) a indicaţiilor privind tipul, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, provenienţa geografică, perioada producerii produsului, sau prestării serviciului sau a altor caracteristici ale acestora;"

Referitor la această critică a pârâtei formulată prin motivele de apel, instanţa de apel s-a raportat la cele statuate de CJUE prin Hotărârea pronunţată în cauza C-102/07 din 10 aprilie 2008:

"aprecierea riscului de confuzie depinde de numeroşi factori, în primul rând, de cunoaşterea mărcii pe piaţă, de asocierea care poate fi făcută cu semnul utilizat sau înregistrat, de gradul de similitudine între marcă şi semn şi între produsele şi serviciile desemnate. Existenţa unui risc de confuzie trebuie să fie apreciată global, ţinând cont de factorii relevanţi din cazul în speţă.

Împrejurarea că există, pentru operatorii economici, o necesitate de disponibilitate a semnului nu poate face parte din aceşti factori relevanţi".

În plus, instanţa de apel a reţinut că CJUE a mai arătat că:

"semnele care trebuie, în principiu, să rămână disponibile pentru ansamblul operatorilor economici sunt susceptibile de a fi utilizate în mod abuziv în scopul de a crea o confuzie în mintea consumatorului. În cazul în care, într-un asemenea context, terţul s-ar putea prevala de cerinţa disponibilităţii pentru a putea utiliza neîngrădit un semn, deşi acesta este similar mărcii, fără ca titularul acesteia să se poată opune prin invocarea unui risc de confuzie, s-ar aduce atingere aplicării efective a normei prevăzute la articolul 5 alin. (1) lit. b) din Directivă" (paragrafele 29-31 din Hotărârea citată).

Prin aplicarea în cauză a principiilor desprinse din hotărârea invocată, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a constatat că pârâta nu se afla în situaţia de a fi folosit o indicaţie privitoare la caracteristicile produsului, întrucât a utilizat chiar un semn similar mărcilor reclamantei care, prin ele însele nu au aptitudinea de a indica "tipul, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, provenienţa geografică, perioada producerii produsului, sau prestării serviciului sau a altor caracteristici ale acestora", deoarece odorizantele sau produsele pentru împrospătarea aerului pot fi confecţionate în nenumărate forme, gradul de libertate al autorului fiind nelimitat.

În sfârşit, printr-o ultimă critică ce vizează soluţionarea capătului de cerere în despăgubiri, recurenta formulează critici pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 13 şi 14 din O.U.G. nr. 100/2005 dintr-o dublă perspectivă: criteriul legal folosit pentru acordarea despăgubirilor - sumă forfetară - şi, respectiv elementul subiectiv - intenţia de prejudiciere a intimatei - care nu se verifică în ceea ce o priveşte.

Referitor la criteriul legal folosit pentru acordarea despăgubirilor solicitate de titularul mărcii este cel prevăzut de art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, text ce corespunde prevederilor art. 13 alin. (2) lit. b) din Directiva 2004/48 care a fost transpusă prin O.U.G. nr. 100/2005.

Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a făcut trimitere la jurisprudenţa CJUE, hotărârea pronunţată la 17 martie 2016 în cauza C-99/15, Christian Liffers din care reiese - par. 19-20 - că: "aplicarea de către autorităţile judecătoreşti competente a metodei de calcul forfetare nu este admisă, ca alternativă, decât dacă este cazul.

Or, după cum enunţă considerentul (26) al directivei menţionate, această din urmă expresie se aplică de exemplu, în cazurile în care este dificil să se stabilească valoarea prejudiciului suferit în realitate. În astfel de împrejurări, valoarea daunelor interese poate fi calculată plecând de la elemente cum ar fi redevenţele sau sumele care ar fi fost datorate pentru a se face uz de dreptul de proprietate intelectuală."

Astfel, instanţa de apel a apreciat că aplicarea metodei forfetare este adecvată situaţiei de fapt a speţei, reţinându-se imposibilitatea cuantificării prejudiciului efectiv suferit de către intimată, chestiune ce nu poate fi reapreciată de instanţa de recurs.

Chestiunea referitoare la elementul subiectiv sau forma vinovăţiei ce trebuia a fi dovedită de către intimată pentru a i se putea acorda despăgubiri în urma contrafacerii reţinute în sarcina sa, este şi ea invocată pentru prima dată în această etapă procesuală, astfel încât, nu va putea fi analizată faţă de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care pârâta a fost obligată şi la plata despăgubirilor către intimată, soluţia care a fost doar schimbată în parte de curtea de apel, prin reducerea acesteia de la 10.000 euro la 5.000 euro, obligarea la despăgubiri nefiind dispusă pentru prima dată de instanţa de apel.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 497 raportat la art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtei, întrucât nu se verifică cerinţele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În temeiul art. 451 - 453 C. proc. civ., se va dispune obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată către intimata reclamantă în cuantum de 3.400 euro, conform dovezilor de la dosar recurs, instanţa apreciind că nu se impune reducerea cuantumului acestora, astfel cum a solicitat recurenta, faţă de complexitatea speţei şi activitatea depusă de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. SRL împotriva Deciziei nr. 572A din 19 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. SRL la plata sumei de 3.400 euro către intimata-reclamantă A., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM