Civil liability for continued enforcement of a judicial decision after its clarification and loss of irrevocability

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 13 mai 2013, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi Biroul Executorului Judecătoresc D., solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei estimate provizoriu de 6.563.761 RON, reprezentând prejudiciu material cauzat şi datorat în temeiul răspunderii civile delictuale a pârâţilor, sumă defalcată după cum urmează:

1. suma de 3.353.182 RON, reprezentând prejudiciul rezultat din indisponibilizarea prin poprire asupra conturilor reclamantei pentru suma de 51.245.307,87 RON în data de 6 octombrie 2010;

2. suma de 1.230.149 RON, reprezentând prejudiciul rezultat din indisponibilizarea sumei necesare pentru achitarea cauţiunii în cuantum de 5.061.065 RON în data de 7 iulie 2008;

3. suma de 622.126 RON, reprezentând prejudiciul rezultat din indisponibilizarea sumei necesare pentru achitarea cauţiunii în cuantum de 5.061.065 RON în data de 18 august 2010;

4. suma de 584.360 RON, reprezentând prejudiciul rezultat din indisponibilizarea sumei necesare pentru achitarea cauţiunii în cuantum de 5.061.065 RON în data de 5 octombrie 2010;

5. suma de 322.169 RON, reprezentând prejudiciul rezultat din indisponibilizarea sumei necesare pentru achitarea cauţiunii în cuantum de 5.124.530,78 RON în data de 11 noiembrie 2010;

6. suma de 310.745 RON, reprezentând prejudiciul rezultat din indisponibilizarea sumei necesare pentru achitarea cauţiunii în cuantum de 5.124.530,78 RON în data de 6 decembrie 2010;

7. suma de 140.993 RON, reprezentând prejudiciul rezultat din indisponibilizarea sumei necesare pentru achitarea cauţiunii în cuantum de 5.125.199 RON în data de 7 decembrie 2011;

De asemenea, a solicitat obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu .

Prin Sentinţa civilă nr. 81 din data de 10 februarie 2015 a Tribunalului Cluj, pronunţată în Dosarul nr. x/2013, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la despăgubiri pentru prejudiciul rezultat din indisponibilizarea sumei de 5.061.065 RON la data de 7 iulie 2008.

S-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâţilor Biroul Executorului Judecătoresc D. şi B., în nume propriu şi în calitate de moştenitor al defunctului C., iar reclamanta a fost obligată să achite pârâtului B. suma de 27.280 RON, cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 1013/A din data de 22 aprilie 2016 a Curţii de Apel Cluj s-a admis în parte apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva Sentinţei civile nr. 81 din 10 februarie 2015 a Tribunalului Cluj, care a fost schimbată în parte în sensul că:

S-a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanta SC A. S.A, împotriva pârâtului B., în nume propriu şi în calitate de moştenitor al defunctului C. şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 5.835.555,96 RON cu titlu de despăgubiri.

S-au menţinut dispoziţiile din sentinţă referitoare la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi la respingerea acţiunii reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Biroul Executorului Judecătoresc D.

Pârâtul B. a fost obligat să-i plătească reclamantei SC A. SA, cheltuieli de judecată parţiale în sumă totală de 96.796,32 RON la fond şi apel (62.466,55 RON taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar la prima instanţă, în limita admiterii acţiunii, 31.233,27 RON taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar în apel în limita admiterii acţiunii şi 2.654.15 RON onorariu parţial expertiză).

Prin Decizia nr. 1.159 din data de 21 iunie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-au admis recursurile declarate de recurentul-pârât B. şi de recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 1013/A/2016 din 22 aprilie 2016, care a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Rejudecând după casare, prin Decizia nr. 362/A din 17 octombrie 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei pronunţate de tribunal. A obligat-o pe reclamantă să plătească intimaţilor B. suma de 61.534 RON, cheltuieli de judecată parţiale şi Biroului Executorului Judecătoresc D. suma de 19.098,19 RON, cu acelaşi titlu.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC A. SA şi pârâtul B.

Reclamanta SC A. a invocat în recurs, ca temei de drept, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea parţială a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în limitele indicate în petit.

1. Consideră că decizia atacată este nelegală în privinţa respingerii cererii de despăgubiri pentru perioada 14 aprilie 2011 - 16 octombrie 2012, criticând insuficienta analiză a fondului şi faptul că instanţa de apel a soluţionat cauza pornind de la premisa greşită că Înalta Curte a dezlegat "toate problemele de drept care s-au pus în discuţie în cauză".

Susţine că, în ceea ce priveşte iniţierea executării silite în temeiul Deciziei civile nr. 446/2008, într-adevăr Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezlegat faptul că pârâtul B. şi defunctul C. "şi-au exercitat un drept recunoscut de lege, fiind vorba despre o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei", însă instanţa supremă nu a analizat în niciun fel caracterul ilicit al continuării executării silite după momentul lămuririi dispozitivului titlului executoriu prin Decizia nr. 413/2011 şi, respectiv, după momentul admiterii contestaţiei în anulare formulate de reclamantă prin Decizia nr. 7239/2011 prin care s-a dispus rejudecarea recursului. Astfel, considerentele Înaltei Curţi se limitează doar la momentul iniţierii executării silite, raportat la faptul că, la acel moment, pârâţii deţineau o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Recurenta susţine că trebuie distinse două perioade diferite, care însă se suprapun parţial, dar în privinţa cărora sunt incidente efecte distincte, respectiv: 14 aprilie 2011 -16 octombrie 2012 şi 18 octombrie 2011 - 16 octombrie 2012. În ceea ce priveşte aceste două perioade, nu sunt incidente indicaţiile deciziei de casare, astfel că instanţa de apel trebuia să analizeze criticile în mod distinct.

Prin analizarea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale exclusiv prin raportare la momentul iniţierii executării silite (fără a analiza şi dacă executarea a fost pornită corect împotriva reclamantei), instanţa de apel a încălcat atât prevederile art. 477 C. proc. civ. cât şi pe cele ale art. 1349, 1357 şi 1381 C. civ.

Recurenta a subliniat că, deşi a invocat în mod expres faptul că executarea silită a deciziei nr. 446/2008 a fost abuzivă cel puţin de la data pronunţării Deciziei nr. 413 din 14 aprilie 2011, instanţa de apel a omis cu desăvârşire să cerceteze acest motiv cu privire la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a oferit nicio indicaţie în cadrul deciziei de casare.

Pe fond, a învederat necesitatea obligării pârâţilor la plata prejudiciului cauzat ca urmare a continuării executării silite în perioada 14 aprilie 2011 - 16 octombrie 2012, arătând că prin Decizia civilă nr. 413/2011, Curtea de Apel Bucureşti a admis contestaţia la titlu formulată de reclamantă şi a dispus înlăturarea dispoziţiei potrivnice din partea dispozitivă a Deciziei civile nr. 446/2008 cu privire la obligarea la plată a A., clarificând faptul că obligaţia reclamantei nu era una de plată ci de a propune măsuri reparatorii în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2011 reprezenta o hotărâre definitivă şi obligatorie prin care s-a desfiinţat titlul executoriu reprezentat de Decizia civilă nr. 446/2008, fiind evident după pronunţarea acestei decizii că intimaţii pârâţi nu se mai află în posesia unei decizii apte de a fi executate silit. Prin urmare, în perioada 14 aprilie 2011 -16 octombrie 2012, intimaţii-pârâţi au acţionat în mod abuziv şi nelegal continuând demersurile de executare a unei hotărâri judecătoreşti desfiinţate în ceea ce priveşte existenţa unei obligaţii în sarcina reclamantei.

Având în vedere că instanţa de fond nici măcar nu a analizat efectele faptei ilicite a intimaţilor-pârâţi după pronunţarea Deciziei nr. 413/2011, recurenta a apreciat că se impune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În plus, în opinia recurentei, o analiză distinctă trebuia realizată şi pentru perioada 18 octombrie 2011 - 17 octombrie 2012. Prin Decizia civilă nr. 7239 din 18 octombrie 2011, instanţa supremă a admis contestaţia în anulare formulată de reclamantă, a anulat Decizia nr. 319/2010 şi a fixat termen la data de 29 mai 2012 pentru soluţionarea recursurilor declarate împotriva Deciziei nr. 446A/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Aşadar, de la data de 18 octombrie 2011, Decizia nr. 446/2008 nu numai că nu privea o obligaţie pecuniară stabilită în sarcina reclamantei (astfel cum se clarificase anterior) dar nici măcar nu mai reprezenta o hotărâre irevocabilă, dat fiind că Decizia nr. 319/2010 a fost desfiinţată.

A rezultat, în opinia recurentei, din cele de mai sus, că pentru perioada 18 octombrie 2011 - 17 octombrie 2012 nu se mai pune problema executării unei hotărâri definitive şi irevocabile (acesta fiind singurul aspect ce a făcut obiectul analizei şi al dezlegărilor instanţei de recurs în primul ciclu procesual în ceea ce priveşte executarea silită) ci doar a unei hotărâri definitive care putea fi executată, însă cu suportarea de către creditor a riscului desfiinţării acesteia în căile de atac.

Având în vedere că prin Decizia nr. 6265 din 16 octombrie 2012, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei nr. 446/A/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, a fost evident că, raportat la prevederile art. 637 C. proc. civ., creditorii care au continuat executarea silită în perioada 18 octombrie 2011 - 17 octombrie 2012 sunt răspunzători pentru toate prejudiciile cauzate reclamantei ca urmare a executării unei hotărâri care nu mai era irevocabilă.

Aşadar, după data de 18 octombrie 2011, înseşi prevederile legale amintite stabilesc obligaţia creditorului de a restabili situaţia anterioară prin repunerea creditorului în drepturile sale, în cazul în care titlul executoriu a fost desfiinţat.

În concluzie, respingerea de către instanţa de apel a criticilor recurentei pe motiv că prin decizia de casare s-a statuat că prin acţiunea pârâtului B. şi a defunctului C. de a formula o cerere de punere în executare a Deciziei civile 446/2008 nu s-a săvârşit o faptă ilicită echivalează cu o necercetare a fondului în ceea ce priveşte fapta ilicită de continuare a executării silite după momentul la care a fost desfiinţată decizia din recurs.

2. A susţinut recurenta, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nelegalitatea hotărârii instanţei de apel în privinţa respingerii cererii de despăgubiri pentru întreaga perioadă, învederând omisiunea instanţei de a analiza motivul de apel privitor la reaua-credinţă a intimaţilor - pârâţi raportat la modalitatea de punere în executare a Deciziei nr. 446/2008.

Prin decizia de casare, Înalta Curte a stabilit că nu poate fi calificată ca fiind faptă ilicită punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Însă, instanţa supremă a dat o dezlegare conduitei intimaţilor-pârâţi, apreciind că nu întruneşte condiţiile pentru a fi considerată ilicită, numai în ceea ce priveşte obţinerea titlului şi desfiinţarea sa ulterioară (apreciind că aceştia nu se fac vinovaţi de această desfiinţare), precum şi în ceea ce priveşte iniţierea executării silite. Nicăieri însă Înalta Curte nu a analizat dacă intimaţii - pârâţi aveau dreptul să înceapă executarea silită împotriva reclamantei în sensul de a cere obligarea la plata sumei de 50.610.644,97 RON.

Cu toate acestea, instanţa de apel a omis cu totul să analizeze motivul de apel referitor la faptul că decizia nr. 446/2008 nu a fost niciodată un titlu executoriu apt să fie pus în executare împotriva reclamantei.

Recurenta a opinat că este în prezenţa unei fapte continue, care şi-a produs efectele zi de zi până la data de 16 octombrie 2012. Astfel, profitând de aparenta "neclaritate" a titlului executoriu (Decizia nr. 446A din 5 iunie 2008), pârâţii au iniţiat executarea silită directă a reclamantei pentru suma de 50.610.644,97 RON în condiţiile în care titlul conţinea în mod expres menţiunea "şi în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005", iar singura persoană care are calitatea de debitor al obligaţiei de plată a despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 10/2001 este statul român. Unitatea deţinătoare/entitatea învestită cu soluţionarea notificărilor are doar obligaţia emiterii unei decizii/dispoziţii prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii, iar ulterior, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor stabileşte valoarea finală a despăgubirilor (dacă acestea nu au fost stabilite de instanţă) şi emite titlul de despăgubiri.

Împrejurarea că, ulterior desfiinţării titlului executoriu, a fost admis recursul promovat de cei doi pârâţi împotriva hotărârii de lămurire este irelevantă din perspectiva argumentelor de mai sus, atâta timp cât, aşa cum rezultă din decizia din recurs, Înalta Curte a admis recursul exclusiv ca urmare a desfiinţării titlului executoriu, ceea ce conducea în mod evident la lipsa de obiect a cererii de lămurire. Titlul executoriu, astfel cum a fost lămurit, cu titlu declarativ, prin Decizia nr. 413 A din 14 aprilie 2011, a produs efectele care au condus la promovarea prezentei acţiuni, efecte pe care reclamanta le-a limitat la data desfiinţării titlului executoriu, respectiv 16 octombrie 2012 (în timp ce recursul pârâţilor a fost admis la 9 septembrie 2013).

3. Decizia a fost criticată şi prin prisma omisiunii instanţei de apel de a analiza faptele ilicite ale intimatului - pârât BEJ D.

La fel ca în cazul celorlalţi doi pârâţi, Înalta Curte a reţinut şi în ceea ce priveşte pe executorul judecătoresc D., că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte iniţierea executării silite, însă, şi în cazul acestei persoane, nici Înalta Curte nu a dezlegat şi nici curtea de apel nu a analizat faptele ilicite constând în continuarea executării silite după ce aceasta a încetat de drept în urma desfiinţării titlului prin Decizia nr. 413/2011, precum şi refuzul executorului de a lua toate măsurile pentru ridicarea măsurilor execuţionale dispuse.

Deşi aceste aspecte au fost evocate în mod distinct în cadrul motivelor de apel formulate de reclamantă, instanţa a omis să le analizeze, apreciind, în mod eronat, că şi aceste aspecte ar fi fost dezlegate de către Înalta Curte prin decizia de casare.

La data de 14 aprilie 2011 a încetat de drept executarea silită care formează obiectul dosarului de executare ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 413A din 14 aprilie 2011, fiind astfel desfiinţate de drept şi toate actele de executare efectuate în acest dosar, ca urmare a desfiinţării titlului executoriu, în conformitate cu prevederile art. *3791 C. proc. civ.

Exercitarea recursului, respectiv soluţia de suspendare provizorie a Deciziei nr. 413A din 14 aprilie 2011, grefată pe existenţa pe rol a recursului promovat de către B. şi C. împotriva recurentei reclamante - ale cărei efecte sunt cel puţin discutabile, în condiţiile în care aceasta este o hotărâre judecătorească nesusceptibilă de executare silită - nu schimbă cu nimic efectele produse de drept în temeiul art. *3791 C. proc. civ.

Astfel, atâta vreme cât executarea silită, obiect al Dosarului nr. x/2010, a încetat de drept de la data de 14 aprilie 2011, este evident că pentru reluarea/continuarea acestei executări silite era necesară iniţierea unei noi proceduri execuţionale (obţinerea unei noi încheieri de încuviinţare, emiterea unei noi somaţii, etc.), independent de suspendarea provizorie a executării Deciziei nr. 413A din 14 aprilie 2011 (ca de altfel şi de o eventuală admitere a recursului promovat).

Acesta nu este un simplu "impediment la executare", aşa cum se exprimă pretinşii creditori atât în Adresa nr. x din 23 septembrie 2011, cât şi în Adresa nr. x din 29 noiembrie 2011, prin care au solicitat reluarea şi continuarea executării silite, atâta vreme cât procedura execuţională a încetat de drept şi era nevoie de iniţierea unei noi proceduri execuţionale pentru punerea în executare a Deciziei nr. 446A/05 iunie 2008, invocată drept titlu executoriu de pretinşii creditori.

De asemenea, recurenta susţine că refuzul executorului judecătoresc de a lua măsuri pentru a emite toate adresele necesare în vederea ridicării măsurilor execuţionale dispuse nu a avut nicio justificare legală, fiind în contradicţie cu normele de procedură civilă şi cu prevederile legale care guvernează exercitarea profesiei de executor judecătoresc, respectiv art. 5 şi 6 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti.

4. Decizia pronunţată în apel a fost criticată şi sub aspectul cuantumului excesiv al cheltuielilor acordate pârâţilor, susţinându-se necesitatea aplicării corecte a prevederilor art. 451 C. proc. civ.

Prin decizia atacată instanţa a obligat-o pe recurentă la plata sumei de 61.534 RON către B. şi respectiv 19.098,19 RON către BEJ D. Deşi instanţa de apel a diminuat cheltuielile de judecată solicitate de pârâţi, apreciază că, raportat la criteriile oferite de art. 451 C. proc. civ. şi circumstanţele concrete ale speţei, acestea trebuiau reduse în mod considerabil. Astfel, chiar şi reduse, cheltuielile rămân disproporţionat de mari prin raportare la aspectele concrete ale cauzei.

Printre aspectele care ar fi trebuit luate în considerare de instanţa de apel în analizarea cuantumului cheltuielilor se numără şi faptul că intimatul-pârât D. a fost reprezentat de avocat doar la ultimul termen în faţa curţii de apel, toate actele procedurale de până la acel moment fiind realizate de către pârât singur. Aşadar, în opinia recurentei, este complet nejustificat un onorariu de 19.098,19 RON pentru reprezentarea la un singur termen de judecată.

Pe cale de consecinţă, raportat la prevederile art. 451 C. proc. civ., a solicitat modificarea hotărârii atacate şi diminuarea cheltuielilor de judecată acordate pârâţilor. A subliniat că această solicitare este subsidiară admiterii recursului reclamantei pentru celelalte motive de nelegalitate formulate, caz în care va trebui respinsă şi cererea pârâţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, ca urmare a admiterii pretenţiilor formulate de reclamantă.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul B. a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, ca inadmisibil şi nefondat şi menţinerea, ca legală a deciziei pronunţate în apel.

A invocat inadmisibilitatea motivelor de recurs cuprinse la pct. 1, faţă de art. 494 raportat la art. 478 C. proc. civ., referitor la limitele recursului prin prisma chestiunilor deduse judecăţii în prima instanţă şi în instanţa de apel. A susţinut totodată şi caracterul nefondat al respectivelor motive.

La aceeaşi dată, pârâtul B. a declarat recurs incident împotriva deciziei din apel, pentru motive circumscrise pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., solicitând casarea, în parte, a hotărârii, respectiv în ceea ce priveşte dispoziţia de reducere a cheltuielilor de judecată constând în onorarii avocat.

A criticat decizia sub aspectul greşitei aplicări a art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce priveşte onorariul de avocat, fiind acordată doar suma de 30.000 RON (0,43% din pretenţiile reclamantei), adică chiar mai puţin decât taxa de timbru achitată pentru apel.

Susţine că onorariul avocaţial total de 48.000 RON + TVA a fost suportat în apel de către recurent, fiind aferent atât judecării apelului în primul ciclu procesual cât şi rejudecării apelului. Deşi a suportat onorariul avocaţial total pentru judecata în apel în cuantum de 57.360 RON, instanţa de apel, prin decizia recurată, a redus cheltuielile cu onorariul de avocat la aproximativ jumătate şi aceasta în condiţiile în care suma de 57.360 RON reprezenta doar 0.82% din pretenţiile formulate de către recurentă (iniţial acestea fiind de 6.563.761 RON şi majorate la data de 05 noiembrie 2013 la 7.000.000 RON). Raportat la valoarea fără TVA a onorariului avocaţial suportat în judecarea apelurilor, acesta este de 0,69% din pretenţiile formulate de către recurenta reclamantă.

Din motivarea instanţei pe acest aspect, a rezultat că, rejudecând apelul, nu a realizat sub aspectul soluţionării cererii de acordare a cheltuielilor de judecată o judecată unitară, apreciind că există o cerere aferentă unui prim apel şi una aferentă rejudecării, ceea ce nu este legal.

Astfel, instanţa de apel a considerat că pentru susţinerea poziţiei pârâtului în rejudecarea apelului ar fi suficient să oblige apelanta la plata sumei de 2.000 RON, adică nici măcar TVA-ul onorariului de avocat pe care l-a suportat (24.000 RON + TVA). Unicul considerent al instanţei pentru reducerea onorariului avocaţial a fost acela potrivit căruia în rejudecarea cauzei a avut loc un singur termen de judecată şi nu au fost necesare apărări noi. Cu toate acestea dacă instanţa de apel ar fi procedat în mod legal şi s-ar fi raportat la activitatea avocatului în faza apelului, la complexitatea şi valoarea cauzei, cu siguranţă nu ar fi putut aprecia că există întrunit vreunul din criteriile restrictive prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Cauza este una complexă ce presupune stăpânirea elementelor unei stări de fapt complexe, prelucrarea unui volum mare de date, analiză juridică amănunţită, pregătirea cauzei şi susţinerea ei. Cuantumul onorariului avocaţial pentru faza de apel nu este vădit disproporţionat raportat la munca prestată de către apărător în faza de apel, având în vedere, pe lângă cele de mai sus, şi importanţa procesului pentru parte, obiectul şi valoarea pretenţiilor deduse judecăţii (7.000.000 RON), apărarea efectivă şi asistenţa acordată pe parcursul procesului.

Recurentul a susţinut că prin reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial, în mod paradoxal, partea care a câştigat procesul suportă o sancţiune, fiindu-i limitat dreptul de a-şi recupera cheltuielile efectuate în procesul ocazionat de culpa părţii adverse.

Ca atare, chiar dacă este posibilă limitarea cheltuielilor şi este necesar ca instanţa să analizeze şi să cântărească măsura în care părţile urmează să suporte cheltuielile de judecată, acest lucru trebuie realizat numai cu păstrarea unui echilibru just al acestora.

Recurentul a mai arătat că pentru a-şi asigura cea mai bună apărare, a apelat la serviciile unui avocat, iar la respectiva dată era în vigoare Hotărârea nr. 272/2012, care prevedea un onorariu minimal de 70.000 RON în cauze cu pretenţii de 7.000.000 RON.

A învederat că acest motiv, susţinut şi în apel, nu a fost analizat de către instanţă şi că, reducând cuantumul cheltuielilor de judecată, soluţia instanţei încalcă principiul reparării integrale a prejudiciului.

Intimatul - pârât Biroul Executorului Judecătoresc D. a formulat întâmpinare la recursul reclamantei solicitând respingerea acestuia, ca neîntemeiat.

Recurenta - reclamantă SC A. SA a depus întâmpinare la recursul incident, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

A învederat lipsa de temei a recursului incident, cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate în apel fiind dublu faţă de cele de la fond, fără o justificare rezonabilă.

A învederat inaplicabilitatea Hotărârii nr. 272/2017 a Consiliului UNBR, în condiţiile în care prevederile privind obligativitatea onorariilor minimale a fost suspendată înainte de intrarea în vigoare a acestei hotărâri prin Decizia Comisiei Permanente a UNBR nr. 250 din 28 septembrie 2017, iar ulterior au fost abrogate prin Hotărârea nr. 289 din 9 decembrie 2017 a Consiliului UNBR.

Recurentul - pârât a depus răspuns la întâmpinare, cu depăşirea termenului legal.

Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor s-a reţinut că recursurile declarate împotriva Deciziei nr. 362/A din 17 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă sunt admisibile în principiu, completul de judecată urmând a se pronunţa asupra acestora în condiţiile art. 493 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

În esenţă, reclamanta pretinde repararea prejudiciului cauzat de faptul că pârâţii au pus în executare o hotărâre judecătorească într-o modalitate ce, în opinia sa, nu a fost statuată în dispozitivul acesteia şi au continuat executarea silită atât după momentul la care dispozitivul deciziei a fost lămurit în sensul că nu există o obligaţie de plată în sarcina reclamantei, cât şi după ce hotărârea şi-a pierdut caracterul irevocabil prin desfiinţarea deciziei pronunţate în recurs, în urma admiterii contestaţiei în anulare.

Reluând cronologia împrejurărilor relevante pentru efectul executoriu al titlului aflat în dezbatere, se reţine că, la data de 5 iunie 2008, s-a pronunţat decizia nr. 446/2008, de către instanţa de apel, prin care reclamanta a fost obligată la plata sumei de 50.610.644 RON în condiţiile Titlului VIII din Legea nr. 247/2005. Decizia a rămas irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte prin Decizia nr. 319 din 25 ianuarie 2010.

La data de 18 octombrie 2011, prin Decizia 7239 din 18 octombrie 2011, a fost admisă de către Înalta Curte, contestaţia în anulare împotriva Deciziei nr. 319/2010, în condiţiile în care fusese dispusă anterior, la 7 octombrie 2010, suspendarea provizorie a executării deciziei, şi s-a fixat termen pentru rejudecarea recursului la data de 29 mai 2012. Prin Decizia nr. 6265 din 16 octombrie 2012, Înalta Curte a admis recursul, a casat Decizia 446/2008 şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului.

În paralel, a fost promovată, de către reclamanta din prezenta cauză, o contestaţie la titlu, executarea Deciziei nr. 446/2008 fiind suspendată la data de 13 decembrie 2010. Prin Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2011 pronunţată de curtea de apel, a fost lămurit dispozitivul Deciziei nr. 446/2008 în sensul că a fost înlăturată obligaţia de plată impusă în sarcina reclamantei, aceasta fiind obligată să propună măsuri reparatorii. Prin Decizia nr. 3535 din 9 septembrie 2013 a Înaltei Curţi a fost admis recursul declarat de intimat şi a fost respinsă contestaţia la titlu, constatându-se că titlul executoriu a fost desfiinţat. În perioada judecării recursului, executarea Deciziei nr. 413/2011 a fost, la rândul său, suspendată.

Executarea silită a început la 5 august 2010, fiind încuviinţată prin încheierea din data de 13 septembrie 2010 a Judecătoriei Cluj-Napoca. Pe parcursul executării silite, reclamanta a obţinut, succesiv, pentru anumite perioade, suspendarea executării deciziei, atât în cadrul litigiilor menţionate anterior, cât şi al unor contestaţii la executare pe care le-a formulat. Adresele de desfiinţare a formelor de executare au fost emise la data de 17 octombrie 2012, după pronunţarea Deciziei nr. 6265/2012.

Reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi Biroul Executorului Judecătoresc D., solicitând, în temeiul dispoziţiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, obligarea acestora la suportarea prejudiciului material rezultat în urma demersului pârâţilor de punere în executare silită a Deciziei nr. 446/A/2008. Reclamanta se consideră prejudiciată pentru faptul că, împotriva ei, a fost pusă în executare o hotărâre ce nu conţinea, pentru suma de 50.610.644,97 RON (RON) cu titlu de redevenţă, o obligaţie de a da, ci o obligaţie de a face, respectiv de a emite o decizie cu propunere de acordare a acestei sume cu titlu de despăgubiri, şi pentru că, în perioada 6 octombrie 2010 - 17 octombrie 2012, parte din sumele menţionate în petitul acţiunii au fost indisponibilizate în cadrul procedurii de executare silită prin poprire. În plus, consideră că a fost prejudiciată şi prin indisponibilizarea altor sume cu titlu de cauţiune, pe care a fost obligată să le consemneze pentru a obţine suspendarea executării silite.

În primul ciclu procesual, instanţa de apel a admis acţiunea, însă hotărârea a fost casată iar cauza trimisă spre rejudecare, decizia de casare conţinând dezlegări ale căror limite au fost interpretate diferit la rejudecarea apelului.

Astfel, prin hotărârea atacată în prezentul recurs, instanţa de apel a considerat că prin decizia de casare au fost dezlegate toate problemele de drept care s-au pus în discuţie în cauză, însăşi instanţa supremă precizând, în considerentele deciziei de casare, că trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel se impune raportat la forma în vigoare a art. 497 C. proc. civ., care interzice Înaltei Curţi să purceadă la rejudecare.

În acest sens instanţa de apel a reţinut că Înalta Curte, constatând că pârâţii aveau, la data formulării cererii de executare silită, calitatea de creditori stabilită printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, a apreciat că aceştia şi-au exercitat un drept prevăzut de lege, fiind vorba despre o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei, chiar dacă prin exerciţiul dreptului au fost aduse prejudicii reclamantei, neexistând niciun element din care să rezulte că dreptul a fost folosit cu intenţia de a o păgubi pe reclamantă. Instanţa de recurs a considerat explicit că nu reprezintă un abuz de drept şi nu este sancţionabilă punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti prin parcurgerea procedurii legale şi că nu poate fi calificată ca fiind faptă ilicită punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, chiar dacă aceasta a fost desfiinţată în căile de atac extraordinare, instanţa de apel din ciclul procesual anterior reţinând în mod greşit existenţa faptei ilicite şi ca atare îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale. De asemenea, prin decizia de casare s-a menţinut soluţia pronunţată de instanţa de apel în primul ciclu procesual, de respingere a cererii de despăgubiri formulate în contradictoriu cu Biroul executorului judecătoresc D.

Ţinând cont de faptul că prin decizia de casare s-a statuat în mod indiscutabil şi cu titlu obligatoriu că nu se poate reţine ca fiind o faptă ilicită acţiunea pârâtului B. şi a defunctului C. de a formula o cerere de punere în executare silită a Deciziei civile nr. 446/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă, instanţa de apel a considerat că nu poate decât să constate că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâtului B., conform dispoziţiilor art. 998 şi art. 999 C. civ., toate condiţiile prevăzute de lege în acest sens trebuind îndeplinite cumulativ. În consecinţă, lipsa uneia dintre acestea, în cazul de faţă fapta ilicită, a făcut inutilă analizarea celorlalte: existenţa unui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi a vinovăţiei făptuitorului.

Referitor la cauţiunea achitată de către reclamantă în vederea suspendării procedurilor execuţionale iniţiate în baza titlului desfiinţat, instanţa de apel a considerat că sunt valabile aceleaşi statuări anterioare în condiţiile în care şi aceste sume au fost solicitate în baza aceluiaşi temei, răspunderea civilă delictuală a pârâţilor. Atâta timp cât cererea de punere în executare silită a Deciziei civile nr. 446/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă, chiar dacă ulterior desfiinţată în căile extraordinare de atac, nu poate fi apreciată ca faptă ilicită, nu există niciun temei pentru ca reclamanta să poată solicita despăgubiri reprezentând prejudiciul produs acesteia prin blocarea sumelor de bani achitate cu titlu de cauţiune în dosarele în care s-a tins la suspendarea procedurilor execuţionale efectuate în baza titlului executoriu, în perioada în care acesta a fost în fiinţă.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată ocazionate de proces, în temeiul art. 451 alin. (2) şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., fiind considerată în culpă procesuală, reclamanta a fost obligată să plătească pârâtului B. suma de 61.534 RON, cheltuieli de judecată parţiale în apel şi pârâtului Biroul Executorului Judecătoresc D. suma de 19.098,19 RON, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de către pârâtul B., instanţa a făcut aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce priveşte onorariul avocaţial solicitat pentru rejudecarea apelului, în raport de activitatea desfăşurată de avocat în această fază procesuală, cauza fiind soluţionată la primul termen de judecată stabilit în cauză, fără a necesita formularea unor apărări noi, care să nu fi fost deja invocate anterior.

În consecinţă, suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată pârâtului B. a fost în cuantum de 61.534 RON, din care suma de 30.000 RON a reprezentat onorariu avocaţial dovedit prin chitanţele anexate notei de cheltuieli, iar suma de 31.534 RON taxa judiciară de timbru achitată în recurs.

Criticile aduse deciziei atacate prin recursul declarat de reclamantă nu sunt fondate, pentru următoarele considerente:

1. Prima critică, formulată în baza art. 488 pct. 6 C. proc. civ., vizează greşita apreciere, de către instanţa de apel, a limitelor rejudecării impuse prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În cadrul acestei critici, recurenta a arătat că instanţa de apel a soluţionat cauza pornind de la premisa greşită că Înalta Curte ar fi dezlegat "toate problemele de drept care s-au pus în discuţie în cauză".

Astfel, admite că, în ceea ce priveşte iniţierea executării silite în temeiul Deciziei civile nr. 446/2008, într-adevăr Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezlegat faptul că pârâtul B. şi defunctul C. "şi-au exercitat un drept recunoscut de lege, fiind vorba despre o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei", însă consideră că instanţa supremă nu a analizat în niciun fel caracterul ilicit al continuării executării silite după momentul lămuririi dispozitivului prin Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2011 şi, respectiv, după momentul admiterii contestaţiei în anulare formulate de reclamantă prin Decizia nr. 7239 din 18 octombrie 2011, perioade în care nu sunt incidente indicaţiile de casare, astfel că instanţa de apel trebuia să analizeze, în mod distinct, criticile deduse judecăţii în apel.

Intimatul pârât s-a apărat susţinând că o astfel de analiză depăşeşte limitele cadrului procesual fixat în primul ciclu de judecată în fazele devolutive ale procesului, întrucât fapta ilicită cu care instanţele de fond au apreciat că au fost învestite a fost exclusiv aceea a iniţierii executării silite, şi nu continuarea acesteia, în raport de anumite elemente procesuale extrinseci procesului de executare, astfel că, sub acest aspect, recursul este inadmisibil.

Verificând, prin prisma acestor susţineri ale părţilor, dezlegările instanţei de control judiciar în primul ciclu procesual, rezultă că acestea au constatat, în ceea ce îl priveşte pe creditor, următoarele:

- Pârâtul şi fratele său, decedat în prezent, a căror calitate de creditori a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, şi-au exercitat un drept recunoscut de lege, împrejurare care înlătură caracterul ilicit al faptei, chiar dacă, prin exerciţiul acestui drept, au fost aduse anumite prejudicii reclamantei. Prin urmare, dreptul de a cere executarea silită a fost utilizat în vederea finalităţii sale, şi nu cu intenţia de a o păgubi pe reclamantă.

- Nu reprezintă abuz de drept sau faptă ilicită şi ca atare nu este sancţionabilă, punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti prin parcurgerea procedurii legale, chiar dacă aceasta a fost desfiinţată în căile de atac extraordinare, deoarece fapta culpabilă nu poate fi analizată decât în contextul în care a fost săvârşită iar nu prin consecinţe viitoare, extrinseci acestui context.

- Chiar dacă recurenta reclamantă invocă existenţa unui prejudiciu cauzat prin demararea procedurii de executare silită, în analiza acestui prejudiciu trebuie să se aibă în vedere, ca o condiţie esenţială, exercitarea cu rea-credinţă a dreptului de acces la instanţă.

În ceea ce îl priveşte pe executorul judecătoresc, instanţa de recurs a respins criticile recurentei, constatând că actele acestuia se bucură de prezumţia de validitate şi legalitate care se transferă şi asupra faptelor pârâţilor care nu au acţionat personal şi independent ci prin intermediul executorului şi instanţei. S-a reţinut că executorul şi-a exercitat atribuţiile conferite de lege, în ceea ce priveşte solicitarea făcută instanţei de judecată de a încuviinţa executarea silită şi apoi efectuarea de acte de executare, exclusiv în perioada în care executarea silită nu era suspendată, prin urmare nu i se poate reţine nicio faptă ilicită. În perioadele de timp în care executarea silită a fost suspendată, executorul s-a conformat măsurilor de suspendare a executării silite şi nu a efectuat acte de natură să o prejudicieze pe recurenta reclamantă.

Având în vedere că prin decizia de casare s-a apreciat a fi nefondată critica invocată prin recursul reclamantei, privind respingerea cererii de despăgubiri formulate în contradictoriu cu Biroul executorului judecătoresc D., soluţia pronunţată de către instanţa de apel în primul ciclu procesual a rămas definitivă sub acest aspect, neputând fi reluată în rejudecarea apelului.

Pârâtul a susţinut că, sub aspectul verificării caracterului ilicit al conduitei executorului judecătoresc, recursul este inadmisibil, însă această împrejurare nu reprezintă o problemă de admisibilitate a căii de atac, ci presupune a verifica dacă respectivele critici sunt străine cauzei, caz în care nu pot fi analizate în exercitarea controlului judiciar.

Este real că prin Încheierea din data de 27 noiembrie 2015, instanţa de apel, în primul ciclu procesual, a apreciat că fapta ilicită, cu analiza căreia a fost învestită, este doar acţiunea de punere în executare a hotărârii într-o modalitate ce contrazice dispozitivul acesteia, iar prin Decizia nr. 1013/2016 pe care a pronunţat-o în soluţionarea acelui apel, s-a reţinut ca având un caracter ilicit modalitatea de obţinere a Deciziei nr. 446/2008, prin nedepunerea înscrisurilor relevante şi modalitatea în care creditorii au pus în executare această decizie sub aspectul persoanei împotriva căreia s-au îndreptat. Aceste considerente nu au fost atacate în recurs de către reclamantă care a criticat doar neacordarea cauţiunii şi a cheltuielilor de judecată, demersurile creditorilor din perioada executării silite fiind subsumate criticilor privind acţiunile, considerate ilicite, ale executorului judecătoresc. Acesta este şi motivul pentru care instanţa de recurs a răspuns criticilor apreciind că prezumţia de validitate şi legalitate de care se bucură actele executorului se transferă şi asupra faptelor pârâţilor care nu au acţionat personal şi independent, ci prin intermediul executorului şi instanţei.

Prin urmare, faţă de aceste considerente, corect s-a apreciat în apel că instanţa de recurs a dezlegat în totalitate problema caracterului ilicit al faptelor imputate pârâţilor, în condiţiile în care nu s-a rezumat la a verifica doar formularea cererii de executare silită, cum a susţinut recurenta, ci, s-a referit şi la demersurile ulterioare începerii executării silite, apreciind că acestea sunt însoţite de acte ale executorului judecătoresc, a căror legalitate nu mai poate fi cenzurată în prezenta cauză.

Astfel cum rezultă din motivarea deciziei de recurs, pe parcursul executării silite conduita părţilor nu mai poate fi disociată de cea a executorului, neexistând acte comisive sau omisive care să fi produs efecte juridice separat de cele ale acestuia, motiv pentru care criticile formulate sub acest aspect nu mai pot fi reluate decât cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a celor statuate în primul ciclu procesual şi care, contrar opiniei recurentei, nu au mai constituit obiect de rejudecare în apel.

În consecinţă, cum conduita executorului nu a mai constituit obiect de cenzură în rejudecarea apelului, actele acestuia bucurându-se de prezumţia de legalitate, iar cererile părţilor în legătură cu executarea silită au fost, potrivit statuărilor instanţei de recurs, subsumate actelor întreprinse de executor, singurele acre ar fi putut produce o vătămare patrimonială părţii împotriva căreia au fost îndreptate, nu se poate aprecia că instanţa de apel a omis a cerceta conduita creditorului în perioada 14 aprilie 2011/18 octombrie 2011 - 16 octombrie 2012.

De altfel, recurenta reproşează în mod generic instanţei de apel faptul că nu ar fi analizat conduita intimaţilor după pronunţarea hotărârilor privind lămurirea titlului executor şi admiterea contestaţiei în anulare, fără a observa că nu au mai existat acte de executare propriu-zisă după aceste momente, cu excepţia consemnării unei cauţiuni în vederea soluţionării cererii de suspendare a executării titlului până la soluţionarea recursului. Or, aceasta nu a fost dispusă în considerarea unei cereri a creditorului, ci, din oficiu, în interesul chiar al reclamantei recurente.

Deşi nu precizează în mod explicit, recurenta reclamantă consideră ca fiind o conduită ilicită faptul că pârâţii nu au renunţat la executarea silită la data lămuririi titlului ori la momentul admiterii contestaţiei în anulare. Mai mult, susţine că aceste împrejurări constituie cauze de încetare de drept a executării silite, sens în care orice demers execuţional ar fi presupus formularea unei noi cereri de executare silită.

Este lipsită de temei juridic o astfel de afirmaţie, câtă vreme Decizia nr. 446/2008 şi-a păstrat caracterul definitiv şi executoriu, în forma iniţială, până la desfiinţarea sa prin Decizia nr. 6265/2012. Astfel, hotărârea prin care s-a dispus lămurirea titlului a fost atacată cu recurs iar efectele acesteia suspendate, iar pe perioada rejudecării recursului, în urma desfiinţării deciziei prin contestaţia în anulare, hotărârea definitivă pronunţată în apel şi-a păstrat caracterul executoriu, în această situaţie rămânând valabilă statuarea instanţei de recurs cu privire la exercitarea de către creditor a unui drept recunoscut de lege.

Prin urmare, împrejurările de care se prevalează recurenta nu pot fi considerate ca având ca efect desfiinţarea de drept a executării silite, şi, de altfel, dacă ar fi constituit impedimente la executare, se impunea a fi invocate pe calea unei contestaţii la executare şi nu ca argumente în motivarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală îndreptată împotriva creditorului.

De asemenea, se mai susţine faptul că, prin executarea unei hotărâri definitive, cum a devenit cea în cauză, care şi-a pierdut caracterul irevocabil după admiterea contestaţiei în anulare şi desfiinţarea hotărârii pronunţate în recurs, creditorul este cel care suportă riscul unei eventuale admiteri a recursului cu consecinţa modificării titlului executoriu. Este corectă această afirmaţie, însă analiza riscului în materia executării silite exclude noţiunea de faptă ilicită şi excede verificărilor condiţiilor răspunderii civile delictuale, instituţie juridică pe care este întemeiată prezenta cauză. Ea poate fi analizată, eventual, în aplicarea art. *3791 C. proc. civ., menţionat în cauză, însă aceasta reprezintă o cauză juridică distinctă ce nu poate fi verificată jurisdicţional în prezenta cauză întrucât s-ar extinde, inadmisibil, cadrul procesual.

2. Recurenta critică şi faptul că instanţa de apel nu ar fi analizat dacă creditorii aveau dreptul să înceapă executarea silită a unui titlu care nu conţinea o obligaţie de plată dispusă în sarcina sa, o astfel de faptă având caracter ilicit, şi, în opinia sa, un caracter continuu.

Or, acest aspect a fost tranşat de instanţa de recurs care a apreciat că, atâta timp cât creditorii au obţinut încuviinţarea executării silite (operaţiune în cadrul căreia se poate stabili caracterul executoriu al hotărârii judecătoreşti) şi s-a apreciat că hotărârea este susceptibilă de executare silită, respectiva critică nu mai poate fi repusă în discuţie în prezentul cadru procesual ce analizează conduita culpabilă a iniţiatorilor demersului.

Acestei dezlegări nu îi poate fi opusă opinia recurentei reclamante în sensul că lipsa caracterului executoriu are o formă continuă şi poate fi invocată contra fiecărui act de executare, câtă vreme, astfel cum s-a arătat anterior, nu a fost admisă o contestaţie la executare iar actele executorului se bucură de prezumţia de legalitate.

3. O altă critică vizează neanalizarea faptelor imputate executorului. Critica este vădit nefondată întrucât, aşa cum s-a arătat, o astfel de analiză ar fi încălcat limitele rejudecării, în condiţiile în care decizia instanţei de apel din primul ciclu procesual a rămas irevocabilă sub acest aspect, prin respingerea de către instanţa de recurs a acestor critici, casarea nepurtând asupra conduitei imputate executorului ca având un caracter ilicit.

4. În fine, ultima critică vizează acordarea unui cuantum exagerat cu titlu de onorariu avocaţial, pârâtului, faţă de complexitatea muncii depuse de avocat.

Nemulţumirea părţii în ceea ce priveşte obligarea sa de către instanţa de apel la plata unui cuantum al onorariului de avocat, considerat exagerat faţă de complexitatea muncii depuse de acesta, nu constituie o critică de nelegalitate a soluţiei, întrucât nu se invocă nesocotirea vreunui criteriu prevăzut de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., text de lege în baza căruia instanţa a procedat la diminuarea onorariului, ci constituie o problemă de netemeinicie, ce ţine strict de aprecierea pe care instanţa de apel a făcut-o, aplicând criteriile prevăzute de lege cu privire la volumul şi complexitatea activităţii desfăşurate de apărătorul pârâtului, a cărei verificare este incompatibilă cu dispoziţiile care reglementează judecata în recurs.

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de pârâtul B., acesta critică reducerea onorariului avocaţial pe care l-a suportat, invocând drept criteriu legal, pentru stabilirea cuantumului, o hotărâre a baroului de avocaţi, despre care partea adversă susţine că nu a fost pusă în aplicare, neintrând în circuitul civil. Distinct de această împrejurare, înscrisul este, oricum, nerelevant în măsura în care, deşi poate constitui un argument în negocierea onorariului între avocat şi parte, nu poate fi opus în procesul civil părţii căzute în pretenţii în privinţa căreia legea, prin dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., lasă la aprecierea instanţei stabilirea cuantumului acestui onorariu în funcţie de criteriile expres prevăzute de textul de lege menţionat, apreciere care, astfel cum s-a menţionat anterior, excede controlului de legalitate în recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca nefondate.

În baza art. 453 C. proc. civ., Înalte Curte va obliga pe recurenta-reclamantă SC A. SA la plata sumelor de 20.000 RON către recurentul-pârât B. şi de 32.982 RON către intimatul-pârât Biroul Executorului Judecătoresc D., reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul declarat de reclamanta SC A. SA şi recursul incident declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 362/A din 17 octombrie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă SC A. SA la plata sumelor de 20.000 RON către recurentul-pârât B. şi de 32.982 RON către intimatul-pârât Biroul Executorului Judecătoresc D., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 octombrie 2018.

Procesat de GGC - LM