De facto expropriation via prolonged administrative suspension and legal encumbrance: compensation for property rights infringement and accrual of interest on appellate judgments

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2012 la data de 6 august 2012, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, prin CNADNR,obligarea pârâtului la plata despăgubirilor aferente acoperirii prejudiciului produs ca urmare a exproprierii de fapt a terenului proprietatea acestora, în suprafaţă de 4.181 mp situat în intravilanul oraşului Voluntari, jud. Ilfov, obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, calculată până la momentul achitării integrale a despăgubirilor, cu plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanţii au arătat că sunt proprietarii unui imobil compus din mai multe parcele de teren intravilan pe raza oraşului Voluntari, jud. Ilfov, în suprafaţă totală de 45.000 mp şi că la data de 16 aprilie 2008, pentru una din parcele, cea în suprafaţă de 4.181 mp, a fost demarată procedura de expropriere, în baza H.G. nr. 424/2008, intenţia de expropriere fiind de îndată notată în Cartea Funciară.

S-a emis o Hotărâre de stabilire a despăgubirilor, 41 din 17 iunie 2008, care a fost ulterior revocată prin Hotărârea 41 bis din 24 aprilie 2008, invocându-se revizuirea proiectului tehnic. Prin adresa x din 28 iunie 2011 li s-a comunicat că imobilul este în continuare afectat de proiect, urmând ca exproprierea să decurgă în conformitate cu prevederile Legii nr. 255/2010. Deşi nicio altă formalitate nu a mai fost îndeplinită, lucrările de construire a autostrăzii se desfăşoară pe terenul lor, fiind lipsiţi abuziv de atributele conferite de dreptul lor de proprietate.

Reclamanţii consideră că le-a fost violat dreptul de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Prin Sentinţa nr. 939 din 24 aprilie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov. Pe rolul acestei instanţe cauza s-a înregistrat sub nr. x/2013.

La 26 noiembrie 2013, reclamanţii au depus la dosar cerere de introducere în cauză a C. Groupe Societe Generale, care deţine calitatea de creditor ipotecar asupra imobilului în litigiu. Pentru achitarea sultei aferente contractului de schimb imobiliar încheiat la 10 aprilie 2006, prin care au dobândit terenul, reclamanţii au încheiat la 04 decembrie 2006 un contract de credit imobiliar în valoare de 2.000.000 euro. Achitarea creditului ar fi fost posibilă fie prin finalizarea proiectelor de investiţii demarate odată cu achiziţionarea terenului, fie prin vânzarea terenului, însă ambele aceste posibilităţi au fost paralizate de manifestarea de voinţă a pârâtei. Pentru a preîntâmpina executarea silită au solicitat şi obţinut prelungirea contractului de credit, fiecare prelungire generând însă noi dobânzi.

În prezent contractul de credit menţionat a fost declarat scadent anticipat, situaţie generată exclusiv de abuzurile pârâtului.

Pârâta C. a formulat note scrise, solicitând admiterea cererii de intervenţie forţată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, la data de 4 octombrie 2013, sub nr. x/2013, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale SA, în principal: anularea în parte a H.G. nr. 377 din 12 iunie 2013 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 381/2009 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată rămase de expropriat, situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică Construcţia autostrăzii Bucureşti - Braşov, tronsonul Bucureşti - Ploieşti, în ceea ce priveşte poziţia 80430 din anexa nr. 1 la aceasta; suspendarea H.G. nr. 377 din 12 iunie 2013 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 381/2009 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată rămase de expropriat, situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică Construcţia autostrăzii Bucureşti - Braşov, tronsonul Bucureşti - Ploieşti; anularea în tot a Hotărârii nr. 41 bis din 24 aprilie 2009 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 cu consecinţa aplicării directe şi imediate a Hotărârii nr. 41/17 iunie 2008 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004; obligarea pârâtului Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale SA la consemnarea despăgubirilor în cuantum de 11.076.300 RON; obligarea pârâţilor la modificarea categoriei de folosinţă din arabil în curţi-construcţii pentru terenurile menţionate la poziţiile 80429 şi 80431 din anexa nr. 1 la H.G. nr. 377/2013.

În subsidiar, obligarea pârâţilor la modificarea categoriei de folosinţă din arabil în curţi construcţii pentru terenul menţionat la poziţia 80430 din anexa nr. 1 la H.G. nr. 377/2013 cu consecinţa modificării cuantumului despăgubirilor; constatarea ca eronată a Raportului de evaluare întocmit în baza art. 11 alin. (7) din Legea nr. 255/2010 în baza căruia au fost acordate despăgubirile cuprinse în H.G. nr. 377/2013; obligarea pârâţilor la efectuarea unui nou Raport de evaluare cu respectarea dispoziţiilor art. 11 alin. (8) şi (9) din Legea nr. 255/2010 care să fie în acord cu valoarea reală de circulaţie a imobilelor supuse exproprierii şi cu încadrarea în categoria de folosinţă curţi - construcţii; obligarea pârâţilor la plata sumei de 2.195.000 euro, reprezentând prejudiciul material suferit de reclamanţi prin împiedicarea vânzării imobilului - teren în suprafaţă de 6.020,68 mp având număr cadastral x - societăţii D.

SRL şi încasării preţului, astfel cum s-a convenit prin antecontractul de vânzare-cumpărare din data de 8 mai 2012, precum şi la plata sumei de 200.000 euro, reprezentând daune-morale, prejudiciu cauzat ca urmare a adoptării şi punerii în executare a H.G. nr. 377/2013.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal a constatat că este întemeiată excepţia de necompetenţă materială în privinţa capetelor de cerere având ca obiect:

- anularea în tot a Hotărârii nr. 41 bis din 24 aprilie 2009 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, cu consecinţa aplicării directe a Hotărârii nr. 41 din 17 iunie 2008 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004,

- obligarea pârâtului Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale SA la consemnarea despăgubirilor în cuantum de 11.076.300 RON,

- constatarea ca eronată a Raportului de evaluare întocmit în baza art. 11 alin. (7) din Legea nr. 255/2010, în baza căruia au fost acordate despăgubirile cuprinse în H.G. nr. 377/2013,

- obligarea pârâţilor la efectuarea unui nou Raport de evaluare cu aplicarea art. 11 alin. (8) şi (9) din Legea nr. 255/2010 şi în raport de valoarea reală de circulaţie a imobilelor supuse exproprierii şi de categoria de folosinţă a acestora,"curţi-construcţii".

- obligarea pârâţilor la plata sumei de 2.195.000 euro reprezentând prejudiciul material suferit de reclamanţi (prin împiedicarea vânzării imobilului - teren în suprafaţă de 6.020,68 mp având număr cadastral x - societăţii D. SRL şi încasării preţului, astfel cum s-a convenit prin antecontractul de vânzare-cumpărare din data de 8 mai 2012), precum şi la plata sumei de 200.000 euro reprezentând daune-morale, prejudiciu cauzat ca urmare a adoptării şi punerii în executare a H.G. nr. 377/2013.

Drept urmare, prin Sentinţa civilă nr. 144 din 20 ianuarie 2014, completată de încheierea de îndreptare eroare materială din 30 ianuarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială în ce priveşte capetele de cerere 3, 4, 7, 8 şi 9 şi a dispus declinarea cauzei sub aceste aspecte în favoarea Tribunalului Ilfov.

Pe rolul Tribunalului Ilfov cauza a fost înregistrată sub nr. x/2014.

Excepţiile invocate de părţi au fost soluţionate cu motivarea cuprinsă în încheierea de şedinţă de la 7 mai 2014.

Prin încheierea de şedinţă din 4 iunie 2014 s-a dispus de către tribunal conexarea cauzei ce face obiectul Dosarului nr. x/2014 la cauza ce face obiectul Dosarului nr. x/2013

Prin Sentinţa nr. 338 din 4 februarie 2015, Tribunalul Ilfov a respins capetele de cerere privind anularea Hotărârii nr. 41 bis din 24 aprilie 2009 şi obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 11.076.300 de RON, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, a obligat pe pârât la plata către reclamanţi a sumelor de 3.914.287 de RON şi de 1.034.004 RON, reprezentând despăgubiri pentru expropriere, şi de 3.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de expert) şi a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect anularea Hotărârii nr. 41 bis din 24 aprilie 2009 şi obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 11.076.300 de RON, tribunalul a reţinut că prin încheierea pronunţată la data de 07 mai 2014 a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat.

Pe baza raportului de expertiză evaluare proprietăţii imobiliare, (realizat în conformitate cu prevederile art. 25 din Legea nr. 33/1994) tribunalul a reţinut că valoarea de circulaţie a imobilului la data de 24 aprilie 2009 (data exproprierii) este de 3.914.287 de RON (echivalentul a 923.616 euro), iar diminuarea valorii suprafeţei de teren neexpropriate este de 1.034.004 RON, la acelaşi moment. Tribunalul s-a raportat la evaluarea efectuată de către experţi la data de 24 aprilie 2009, cu justificarea că stabilirea cuantumului despăgubirii este o măsură conexă şi indisolubil legată de momentul transferului dreptului de proprietate, valoarea bunului expropriat neputând fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului.

Prin urmare, în baza art. 21 şi urm. din Legea nr. 33/1994, tribunalul a admis în parte cererea şi a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamanţi a sumelor de 3.914.287 de RON şi de 1.034.004 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirilor pentru expropriere.

Capetele de cerere având ca obiect constatarea ca fiind eronată a raportului de evaluare întocmit de către pârâtă în temeiul prevederilor art. 11 alin. (7) din Legea nr. 255/2010, în baza căruia au fost acordate despăgubirile cuprinse în H.G. nr. 377/2013, precum şi de obligare a pârâtei la efectuarea unui nou raport de evaluare cu respectarea prevederilor art. 11 alin. (8) şi (9) din Legea nr. 255/2010, au fost respinse ca neîntemeiate, motivat de faptul că în cauză a fost întocmit un raport de expertiză evaluatorie care să aibă printre obiective şi evaluarea despăgubirilor pentru imobilul care face obiectul litigiului.

Cererea de acordare a prejudiciului rezultat din imposibilitatea utilizării terenului potrivit intenţiei reclamanţilor şi încasarea profitului ce urma să se realizeze prin demararea proiectului de investiţii, a fost apreciată ca nefondată deoarece reclamă un prejudiciu care nu este cert şi care să poată fi reparat prin obligarea pârâtei la plata unei sume de bani în acest sens. Un prejudiciu viitor devine cert numai dacă este sigur că se va produce în viitor, el fiind astfel susceptibil de evaluare, ceea ce nu este cazul în privinţa prejudiciului indicat de reclamanţi care este numai unul eventual, lipsit de certitudine.

Şi în privinţa cererii de obligare a pârâtei la plata sumei de 2.195.000 de euro sau a echivalentului în RON la data plăţii, reprezentând preţul neîncasat de la promitenta - cumpărătoare D. SRL pentru terenul în suprafaţă de 6.020.,68 mp, tribunalul a constatat că nu se invocă un prejudiciu cert, ci numai unul eventual, care nu justifică acordarea de despăgubiri, astfel încât a fost respinsă ca neîntemeiată.

În temeiul prevederilor art. 274 C. proc. civ., având în vedere soluţia pronunţată cu privire la cererea principală, tribunalul a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 3.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu pentru efectuarea expertizei.

Prin cererea formulată la data de 22 aprilie 2015, reclamanţii A., B. au solicitat îndreptarea erorii materiale, lămurirea şi completarea dispozitivului, cu privire la încheierea de şedinţă din data de 21 ianuarie 2015 şi la Sentinţa nr. 338 din 4 februarie 2015, instanţa urmând să dispună: menţionarea în cuprinsul încheierii de şedinţă din 21 ianuarie 2015 a cererii precizatoare formulată verbal de către reprezentantul convenţional al reclamanţilor, anterior închiderii dezbaterilor şi acordării cuvântului pe fondul cauzei, referitoare la precizarea cuantumului sumelor solicitate în baza concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză; îndreptarea erorii materiale, ori, în subsidiar, lămurirea dispozitivului Sentinţei nr. 338 din 4 februarie 2015 cu privire la suma cuvenită reclamanţilor cu titlu de despăgubiri pentru expropriere în raport cu considerentele instanţei de fond cu privire la "momentul transferului dreptului de proprietate, iar nu vreun alt moment ulterior stabilit aleatoriu", sens în care s-a solicitat evidenţierea corectă a sumei cuvenită reclamanţilor cu titlu de despăgubire: 10.208.174 RON şi 2.695.991 RON raportată la anul 2008, iar nu anul 2009, acesta fiind momentul emiterii Deciziei nr. 41 din 17 iunie 2008, act prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor ce trebuiau acordate reclamanţilor în temeiul H.G. nr. 424/2008.

De asemenea, au mai solicitat completarea dispozitivului Sentinţei civile nr. 338 din 4 februarie 2015 pronunţată de Tribunalul Ilfov în sensul soluţionării: a)solicitării reclamanţilor din acţiunea introductivă de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale, calculată până la momentul achitării integrale a despăgubirilor; b)solicitării reclamanţilor din cererea precizatoare a primului capăt al acţiunii introductive, respectiv diferenţa de valoare a terenului în suprafaţă de 4.181 mp situat în oraşul Voluntari, judeţul Ilfov, având nr. cadastral x, dintre momentul iniţierii procedurilor de expropriere în baza H.G. nr. 424/2008 şi prezent, astfel cum a fost acesta individualizat în Anexa nr. 1 a H.G. nr. 377/2013; beneficiul nerealizat prin lipsa de folosinţă a imobilului pentru terenul în suprafaţă de 4181mp având nr. cadastral x, pe perioada 23 aprilie 2008 - 25 iunie 2013 şi pentru terenul de 334 mp - 1726/2/1/2 şi terenul de 269 mp -1726/2/3 pe perioada 30 octombrie 2008 - 25 iunie 2013; acoperirea cheltuielilor bancare efectuate cu creditul bancar acordat de C. prin Contractul nr. x din 4 decembrie 2006; acoperirea daunelor morale cauzate reclamanţilor în cuantum de 600.000 euro.

Prin Sentinţa nr. 1740 din 17 iunie 2015, Tribunalul Ilfov a admis în parte cererea de îndreptare a erorii materiale şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 21 ianuarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2013, în sensul menţionării precizării verbale a cererii de chemare în judecată cu privire la solicitarea de obligare a pârâtului la plata sumei de 2.698.176 de euro, în echivalent RON la data plăţii, reprezentând diferenţa de valoare a terenului expropriat, dintre momentul iniţierii procedurii - 17 iunie 2008 şi prezent - 22 august 2014, sau suma de 3.524.573 euro, reprezentând justa şi prealabila despăgubire la care erau îndreptăţiţi la momentul primelor îngrădiri ale dreptului de proprietate, suma de 26.361.627 de euro/echivalent în RON la data efectuării plăţii, reprezentând preţul neîncasat de la promitenta - cumpărătoare D.

SRL, suma de 710.622,13 euro/echivalent în RON la data efectuării plăţii, reprezentând spezele bancare, suma de 600.000 de euro/echivalent în RON la data efectuării plăţii, reprezentând daunele morale cauzate din anul 2008 şi până în prezent, precum şi obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculate până la data achitării integrale a despăgubirilor; a respins, ca neîntemeiată, cererea de îndreptare a erorii materiale referitoare la suma cuvenită reclamanţilor cu titlu de despăgubiri pentru expropriere, în sensul că aceasta să fie stabilită în funcţie de evaluarea efectuată de către expert la nivelul anului 2008; a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei nr. 338/04 februarie 2015, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale calculată până la momentul achitării integrale a despăgubirilor; a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 2.698.176 de euro, în echivalent RON la data plăţii, reprezentând diferenţa de valoare a terenului expropriat, dintre momentul iniţierii procedurii - 17 iunie 2008 şi prezent - 22 august 2014, sau suma de 3.524.573 euro, reprezentând justa şi prealabila despăgubire la care erau îndreptăţiţi la momentul primelor îngrădiri ale dreptului de proprietate; a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 710.622,13 euro/echivalent în RON la data efectuării plăţii, reprezentând spezele bancare; a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 600.000 de euro/echivalent în RON la data efectuării plăţii, reprezentând daunele morale cauzate din anul 2008 şi până în prezent; a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtului la plata beneficiului nerealizat prin lipsa de folosinţă a imobilului pentru terenurile în suprafaţă de 4181 mp, 334 mp şi 269 mp; a respins, ca neîntemeiată, cererea de completare a dispozitivului sentinţei nr. 338/04 februarie 2015 în sensul obligării a pârâtului la plata sumei de 26.361.627 de euro/echivalent în RON la data efectuării plăţii, reprezentând preţul neîncasat de la promitenta - cumpărătoare D.

SRL.

În ceea ce priveşte cererea de menţionare în cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 21 ianuarie 2015 a precizării verbale efectuate de către reprezentantul convenţional al reclamanţilor, tribunalul a constatat că potrivit referatului întocmit de către grefierul de şedinţă la data de 11 iunie 2015, rezultă că la termenul de judecată din data de 21 ianuarie 2015, reclamanţii, prin apărător, şi-au precizat verbal cererea de chemare în judecată, în sensul că au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 2.698.176 de euro, în echivalent RON la data plăţii, reprezentând diferenţa de valoare a terenului expropriat, dintre momentul iniţierii procedurii - 17 iunie 2008 şi prezent - 22 august 2014, sau suma de 3.524.573 euro, reprezentând justa şi prealabila despăgubire la care erau îndreptăţiţi la momentul primelor îngrădiri ale dreptului de proprietate, suma de 26.361.627 de euro/echivalent în RON la data efectuării plăţii, reprezentând preţul neîncasat de la promitenta - cumpărătoare D. SRL, suma de 710.622,13 euro/echivalent în RON la data efectuării plăţii, reprezentând spezele bancare, suma de 600.000 de euro/echivalent în RON la data efectuării plăţii, reprezentând daunele morale cauzate din anul 2008 şi până în prezent, precum şi obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculate până la data achitării integrale a despăgubirilor.

Referitor la cererea de îndreptare a erorii materiale privind suma cuvenită reclamanţilor cu titlu de despăgubiri pentru expropriere, în sensul că aceasta să fie stabilită în funcţie de evaluarea efectuată de către expert la nivelul anului 2008, tribunalul a reţinut că, întrucât în considerentele sentinţei a fost menţionat faptul că data exproprierii este 24 aprilie 2009, solicitarea reclamanţilor, de a se avea în vedere un alt moment al exproprierii, anume anul 2008, ar reprezenta eventual o eroare de judecată, iar nu o eroare materială în sensul prevederilor art. 281 alin. (1) C. proc. civ. susceptibil a fi remediată pe calea procedurală a îndreptării erorilor materiale, ci numai prin intermediul căii de atac împotriva sentinţei civile de fond.

Referitor la solicitarea de completare a dispozitivului Sentinţei nr. 338 din 4 februarie 2015 prin pronunţarea asupra cererii de acordare a dobânzii legale calculată până la momentul achitării integrale a despăgubirilor, tribunalul a reţinut că acţiunea introductivă cuprinde această pretenţie ce a rămas nesoluţionată prin hotărârea pronunţată.

Soluţionând cererea în raport de prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., tribunalul a reţinut că obligaţia de plată a sumei de bani ce s-a stabilit că e datorată de pârât devine exigibilă la data la care sentinţa devine executorie, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat. Prin urmare, în temeiul prevederilor art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a admis cererea de completare a dispozitivului şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a dobânzii legale aferente debitului principal.

Cu privire obligarea pârâtului la plata sumei de 2.698.176 de euro, în echivalent RON la data plăţii, reprezentând diferenţa de valoare a terenului expropriat dintre momentul iniţierii procedurii - 17 iunie 2008 şi prezent - 22 august 2014, sau suma de 3.524.573 euro, reprezentând justa şi prealabila despăgubire la care erau îndreptăţiţi la momentul primelor îngrădiri ale dreptului de proprietate, tribunalul a reţinut că reclamanţilor li s-au acordat deja prin sentinţa civilă pronunţată sumele de 3.914.287 de RON şi 1.034.004 RON, reprezentând despăgubiri pentru expropriere, sume care sunt superioare valorii imobilului la data de 22 august 2014, respectiv de 1.890.460 de RON.

Cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 26.361.627 de euro/echivalent în RON la data efectuării plăţii, reprezentând preţul neîncasat de la promitenta-cumpărătoare D. SRL, a fost respinsă, reţinându-se că prin sentinţa civilă pronunţată s-a apreciat că o astfel de sumă nu reprezintă un prejudiciu cert, care nu justifică acordarea de despăgubiri.

De asemenea, suma de 710.622,13 euro/echivalent în RON la data efectuării plăţii, reprezentând spezele bancare, nu poate fi acordată deoarece nu este îndeplinită condiţia existenţei unui prejudiciu.

Solicitarea de acordare a sumei de 600.000 de euro/echivalent în RON la data efectuării plăţii, reprezentând daunele morale cauzate din anul 2008 şi până în prezent, a fost respinsă deoarece reclamantul nu a probat producerea unor astfel de daune morale şi nici ce reprezintă acestea.

Solicitarea de acordare a beneficiului nerealizat prin lipsa de folosinţă a imobilului pentru terenurile în suprafaţă de 4.181 mp, 334 mp şi 269 mp, a fost respinsă întrucât din momentul exproprierii reclamantul nu mai are proprietatea imobilului în cauză, astfel încât nu mai poate pretinde contravaloarea lipsei de folosinţă.

Împotriva Sentinţei nr. 338 din 4 februarie 2015, astfel cum aceasta a fost îndreptată şi completată prin Sentinţa nr. 1740 din 17 iunie 2015, pronunţate de Tribunalul Ilfov, precum şi împotriva încheierilor din 11 februarie 2014, respectiv 21 ianuarie 2015, au formulat apel reclamanţii A. şi B.

Împotriva Sentinţei civile nr. 338 din 4 februarie 2015, au formulat apel şi pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale SA, solicitând schimbarea hotărârii atacate, în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată, ca fiind neîntemeiată, dar şi Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov.

Prin decizia civilă nr. 418A/25 aprilie 2018 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost admis apelul reclamanţilor (ce a vizat Sentinţa civilă nr. 338 din 4 februarie 2015 a Tribunalului Ilfov, încheierile din 11 februarie 2014 şi din 21 ianuarie 2015 şi Sentinţa civilă nr. 1740 din 17 iunie 2015 ale aceleiaşi instanţe), a fost schimbată în parte Sentinţa civilă nr. 338 din 4 februarie 2015, astfel cum a fost completată prin Sentinţa civilă nr. 1740 din 17 iunie 2015, în sensul că a fost obligat pârâtul Statul român, prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii Rutiere - Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA să plătească reclamanţilor 6.732.229 RON, cu titlu de despăgubiri, au fost menţinute celelalte dispoziţii privind pretenţiile respinse, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de pârât şi de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov împotriva aceleiaşi sentinţe. De asemenea, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea apelanţilor-reclamanţi privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au dobândit proprietatea terenului în litigiu prin Contractul de schimb autentificat sub nr. x din 10 aprilie 2006 la BNP E., devenind proprietarii terenului intravilan, în suprafaţă de 45000 mp, situat în comuna Voluntari, sat Pipera, jud. Ilfov.

Prin Adresa din 22 iunie 2006, emisă ca răspuns la petiţia lor din data de 5 iunie 2006, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale SA (CNADNR) i-a informat pe reclamanţi că terenul pe care tocmai l-au dobândit este afectat de construcţia autostrăzii, traseul împărţind proprietatea în două suprafeţe aproximativ egale.

Prin Actul de dezmembrare autentificat sub nr. x din 6 septembrie 2006, apelanţii-reclamanţi au împărţit terenul de 45.000 mp în trei loturi distincte, prin încheierea din 25 septembrie 2006 a OCPI Ilfov dispunându-se înscrierea în cartea funciară a lotului x format din teren în suprafaţă de 18.047,97 mp cu număr cadastral x, a lotului x format din teren în suprafaţă de 6.020,68 mp cu număr cadastral x şi a lotului x format din teren în suprafaţă de 21.009 mp, cu număr cadastral x.

Pentru achitarea sultei stabilite în sarcina apelanţilor reclamanţi prin contractul de schimb, aceştia au încheiat Contractul de credit imobiliar nr. 14770 din 4 decembrie 2006 cu C., pentru suma de 1.930.000 de euro, cu instituire de ipotecă de rang I în favoarea creditorului asupra terenului ce a făcut obiectul contractului de schimb. Cele trei loturi de teren în care fusese deja dezmembrat terenul au fost evaluate distinct, pentru lotul nr. x, în suprafaţă de 6.020,68 mp, cu număr cadastral x, fiind menţionată o valoare de circulaţie de 1.010.315 euro, dar fără a fi reţinută vreo valoare de garanţie bancară.

La 23 aprilie 2008, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 320/2008, H.G. nr. 424/2008 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică Construcţia autostrăzii Bucureşti - Braşov, tronsonul Bucureşti - Ploieşti, pe teritoriul localităţii Voluntari, judeţul Ilfov. În anexa 2 a hotărârii, cuprinzând lista imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul viitoarei autostrăzi, la poziţia 41 este menţionat imobilul teren în suprafaţă totală de 45.000 mp, proprietatea apelanţilor reclamanţi, suprafaţa necesară a fi expropriată fiind de 4181 mp, cu nr. cadastral x.

Prin raportul de evaluare întocmit la data de 28 decembrie 2007, la solicitarea CNADNR, în vederea stabilirii despăgubirilor pentru expropriere, terenul de 4181 mp fusese evaluat la suma de 7.169.370 RON. Prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 41 din 17 iunie 2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, s-a stabilit această sumă ca fiind cea care se cuvine cu titlu de despăgubire proprietarilor imobilului în suprafaţă de 4.181 mp, număr cadastral x. Prin aceeaşi hotărâre s-a precizat că pe terenul ce urmează a fi expropriat sunt interzise începerea şi/sau continuarea construcţiilor, menţionându-se că actele juridice prin care se constituie sau se transferă drepturi reale având ca obiect terenul afectat de expropriere sunt lovite de nulitate absolută.

Ulterior publicării H.G. nr. 424/2008 şi a reţinerii acestei valori, a fost întocmit un nou raport de evaluare la data de 14 iulie 2008, prin luarea în considerare şi a proiectului de dezvoltare imobiliară pus la dispoziţie de proprietarii terenului, astfel cum rezultă din menţiunile făcute de expert. Valoarea totală a despăgubirii, incluzând prejudiciul decurgând din nerealizarea proiectului amintit, a fost stabilită la suma de 11.076.300 RON.

Însă, niciuna din aceste sume nu a fost plătită apelanţilor reclamanţi, suma stabilită prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 41 din 17 iunie 2008 fiind refuzată de aceştia sub motiv că nu a inclus şi prejudiciul suferit prin nerealizarea proiectului imobiliar, în timp ce suma rezultată din a doua evaluare, datată 14 iulie 2008, nu a fost plătită deoarece Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a considerat că nu are competenţa legală să modifice suma stabilită cu titlu de despăgubire prin raportul de evaluare ce a stat la baza emiterii H.G. nr. 424/2008.

Prin încheierea OCPI Ilfov de la data de 4 noiembrie 2008, s-a notat în cartea funciară faptul că imobilul teren în suprafaţă de 4.784 mp (334 mp + 269 mp + 4181 mp) din totalul de 6.020,68 mp, identificat cu nr. cad. x înscris în CF x, este supus exproprierii în temeiul Legii nr. 198/2004, în favoarea Statului Român prin CNADNR SA.

Ulterior, prin Hotărârea nr. 41 bis din 24 aprilie 2009 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului Local Voluntari s-a dispus revocarea Hotărârii nr. 41 din 17 iunie 2008 de stabilire a despăgubirilor, motivat de faptul că proiectul tehnic al autostrăzii pe sectorul incluzând raza localităţii Voluntari este în curs de a fi revizuit, încetând procedurile de expropriere pentru imobilele situate pe raza acestei localităţi, fără a se face vreo plată sau consemnare a despăgubirilor prevăzute în H.G. nr. 424/2008.

Prin Sentinţa nr. 1368 din 1 septembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. x/2008, a fost respinsă contestaţia prin care apelanţii-reclamanţi au solicitat obligarea CNADNR SA la plata sumei de 11.076.300 de RON.

În cursul judecării acestui litigiu, a fost sesizată instanţa de contencios administrativ cu excepţia nelegalităţii Hotărârii nr. 41 bis/2009, prin Sentinţa nr. 335 din 29 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, excepţia fiind respinsă. Soluţia a fost menţinută prin Decizia nr. 2027 din 4 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. S-a reţinut în cuprinsul acestei din urmă hotărâri că imobilul ce a făcut obiectul Hotărârii nr. 41/2008 a rămas în continuare în proprietatea reclamanţilor, neoperând efectul translativ de proprietate către expropriator, neexistând o dovadă în privinţa consemnării sumei reprezentând despăgubirile. S-a considerat că este fără relevanţă faptul notării în cartea funciară a intenţiei de expropriere, întrucât o astfel de măsură nu indisponibilizează bunul, ci are doar efecte de publicitate faţă de terţi. De asemenea, s-a apreciat că revizuirea proiectului tehnic al autostrăzii a constituit un motiv temeinic pentru revocarea hotărârii comisiei de stabilire a despăgubirilor, măsura dispusă respectând dispoziţiile art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 941/2004.

Prin Decizia nr. 241A din 12 iunie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul împotriva Sentinţei 1368 din 1 septembrie 2011, reţinând că, în lipsa plăţii despăgubirilor, transferul dreptului de proprietate nu a avut loc, deci terenul a rămas în proprietatea reclamanţilor, iar împrejurarea că exproprierea a fost sistată s-a datorat unor cauze obiective şi a fost stabilită printr-o hotărâre a cărei legalitate nu mai poate fi pusă în discuţie, deoarece instanţa competentă s-a pronunţat asupra aspectelor controversate privind legalitatea actului. Prin aceeaşi decizie, Curtea de Apel Bucureşti a indicat că obiectul procesului a constat în despăgubiri datorate pentru expropriere şi că nu a privit despăgubiri pentru exproprierea în fapt a terenului sau pentru situaţia incertă în care s-a aflat terenul pentru o perioadă lungă de timp.

Recursul declarat împotriva acestei decizii a fost respins de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin Decizia nr. 2586 din 14 mai 2013. În plus faţă de cele reţinute deja prin decizia de apel, Înalta Curtea a apreciat că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi să solicite obligarea pârâtului la plata despăgubirilor (pentru expropriere), câtă vreme prin efectul sistării procedurii de expropriere, apreciată ca legală de instanţa de contencios administrativ, nu se poate spune că exproprierea este în derulare, reclamanţii stăpânind în continuare imobilul.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, totodată, că pentru eventuale împiedicări ale folosinţei normale a terenului şi, respectiv, limitări al exerciţiului firesc al dreptului lor de proprietate, aspecte ce nu au făcut obiectul acestui litigiu, reclamanţii au deschis accesul la o instanţă în baza prevederilor dreptului comun.

Prin încheierea dată de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov la data de 25 aprilie 2012, s-a dispus radierea notării din cartea funciară a menţiunii privitoare la faptul că terenul în suprafaţă de 4.181 mp, din totalul de 6.020,68 mp, este supus exproprierii.

La 25 iunie 2013, a fost publicată H.G. nr. 377/2013 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 381/2009 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată rămase de expropriat, situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică Construcţia autostrăzii Bucureşti - Braşov, tronsonul Bucureşti - Ploieşti. În anexa nr. 1 a hotărârii sunt menţionate terenurile supuse exproprierii, printre acestea fiind indicat şi terenul apelanţilor reclamanţi, pentru care fusese iniţial notată, iar apoi radiată, intenţia de expropriere, astfel: - nr. cad. 1726/2/1/2, suprafaţă totală: 334 mp, suprafaţă de expropriat: 322 mp, valoare propusă a despăgubirilor: 27.772,50 RON; - nr. cad. 1726/2/2, suprafaţă totală: 4.181 mp, suprafaţă de expropriat: 4.181 mp, valoare propusă a despăgubirilor: 360.611,25 RON;

- nr. cad. x, suprafaţă totală: 269 mp, suprafaţă de expropriat: 269 mp, valoare propusă a despăgubirilor: 23.201,25 RON.

La data de 18 septembrie 2013, în temeiul Legii nr. 255/2010 şi a H.G. nr. 377/2013 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 381/2009, CNADNR SA a emis Decizia de Expropriere nr. 1317/2013 pentru coridorul de expropriere al lucrării Construcţia autostrăzii Bucureşti - Braşov, tronsonul Bucureşti - Ploieşti, în anexă fiind cuprinse cele trei suprafeţe de teren ale reclamanţilor, astfel cum au fost descrise anterior.

În Decizia de expropriere nr. 1317/18 septembrie 2013 se menţionează că, întrucât sumele aferente despăgubirilor au fost consemnate, transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor cuprinse în anexă, din proprietatea persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului şi în administrarea expropriatorului, operează de drept la data emiterii acestei decizii de expropriere.

Ulterior emiterii deciziei de expropriere, respectiv la 4 octombrie 2013, reclamanţii au sesizat Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cu o cerere prin care, în esenţă au solicitat anularea în parte a H.G. nr. 377 din 12 iunie 2013, anularea în tot a Hotărârii nr. 41 bis din 24 aprilie 2009 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, obligarea pârâtului Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale SA la consemnarea despăgubirilor în cuantum de 11.076.300 RON. În subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâţilor la modificarea categoriei de folosinţă din arabil în curţi construcţii, pentru terenul menţionat la poziţia 80430 din anexa nr. 1 la H.G. nr. 377/2013, cu consecinţa modificării cuantumului despăgubirilor; constatarea ca eronată a Raportului de evaluare întocmit în baza art. 11 alin. (7) din Legea nr. 255/2010 în baza căruia au fost acordate despăgubirile cuprinse în H.G. nr. 377/2013, obligarea pârâţilor la efectuarea unui nou raport de evaluare cu respectarea dispoziţiilor art. 11 alin. (8) şi (9) din Legea nr. 255/2010 care să fie în acord cu valoarea reală de circulaţie a imobilelor supuse exproprierii şi cu încadrarea în categoria de folosinţă curţi - construcţii; obligarea pârâţilor la plata sumei de 2.195.000 euro, reprezentând prejudiciul material suferit de reclamanţi prin împiedicarea vânzării imobilului-teren în suprafaţă de 6.020,68 mp având număr cadastral x - societăţii D. SRL şi încasării preţului, astfel cum s-a convenit prin antecontractul de vânzare-cumpărare din data de 08 mai 2012, precum şi la plata sumei de 200.000 euro, reprezentând daune-morale, prejudiciu cauzat ca urmare a adoptării şi punerii în executare a H.G. nr. 377/2013.

Prin Sentinţa nr. 144 din 30 ianuarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, calificând pretenţiile reclamanţilor şi reţinând că, alături de cererile privind anularea, respectiv suspendarea H.G. nr. 377/2013 (ce sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ) s-au formulat şi pretenţii ce nu intră în competenţa acestei din urmă instanţe, ci a celei de drept comun - cum sunt cele prin care se contestă cuantumul despăgubirii acordate de expropriator şi modalitatea în care aceasta a fost stabilită - s-a dispus disjungerea capetelor de cerere privitoare la aspectele legate de cuantumul despăgubirii şi declinarea acestora în favoarea Tribunalului Ilfov.

Cererea disjunsă a fost înregistrată sub nr. x/2014 pe rolul Tribunalului Ilfov şi conexată la Dosarul nr. x/2013 (cel de faţă), la termenul de judecată de la data de 14 iunie 2014.

Prin Sentinţa nr. 2160 din 7 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis doar în parte cererea reclamanţilor cu care a rămas învestită, dispunând anularea doar în parte a H.G. nr. 377/2013, în privinţa reclamanţilor, numai în ce priveşte categoria de folosinţă a celor trei suprafeţe de teren aparţinând acestora, obligând la modificarea menţiunilor din anexă, din categoria arabil în categoria curţi-construcţii.

Recursul declarat împotriva acestei hotărâri a fost respins de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 1279/20 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2014. În cuprinsul deciziei, ca răspuns la criticile recurenţilor privitoare la schimbarea temeiului juridic al acţiunii, prin calificarea dată pretenţiilor reclamanţilor, dar şi la măsura disjungerii, s-a reţinut, pe de o parte, că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., iar pe de altă parte că Sentinţa civilă nr. 144 din 20 ianuarie 2014 are caracter definitiv şi se bucură de autoritate de lucru judecat, criticile recurenţilor reclamanţi neputând fi primite.

Prin aceeaşi hotărâre, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut - bazându-se pe autoritatea de lucru judecat decurgând din Sentinţa nr. 1368 din 1 septembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă prin Decizia nr. 241 din 12 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi irevocabilă prin Decizia nr. 2586 din 14 mai 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă - că Hotărârea nr. 41 bis din 24 aprilie 2009 a Comisiei de Aplicare a Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului Local Voluntari este legală şi temeinică şi produce toate efectele juridice pentru care a fost adoptată, dar şi că H.G. nr. 424 din 16 aprilie 2008 nu mai produce niciun efect juridic în privinţa reclamanţilor. În plus, nu au fost reţinute susţinerile recurenţilor reclamanţi, anume că Hotărârea nr. 41 bis din 24 aprilie 2009 ar putea fi contestată pentru alte motive.

Raportându-se la ceea ce s-a reţinut prin hotărârile judecătoreşti menţionate, instanţa de apel a arătat că, privitor la anumite aspecte în discuţie în cauza de faţă, caracterul obligatoriu al celor statuate anterior de instanţele de judecată (decurgând din puterea de lucru judecat ce există privitor la acestea) împiedică o reluare a analizei asupra lor în acest cadru procesual.

De aceea, criticile de apel susţinute de reclamanţi, privitoare la necompetenţa materială a primei instanţe în soluţionarea pretenţiilor privind nelegalitatea Hotărârii nr. 41 bis din 24 aprilie 2009 a Comisiei de Aplicare a Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului Local Voluntari şi la soluţia dată acestei cereri, nu au mai putut fi examinate în cauza de faţă, împrejurare corect reţinută şi de prima instanţă.

Se opune la aceasta tocmai puterea de lucru judecat a Sentinţei nr. 144 din 30 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, hotărâre definitivă, prin care au fost calificate pretenţiile reclamanţilor şi declinată soluţionarea acestora în favoarea Tribunalului Ilfov, dar şi a Deciziei nr. 1279 din 20 aprilie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin care s-a reţinut, de asemenea, pe baza efectului puterii de lucru judecat, legalitatea Hotărârii nr. 41 bis din 24 aprilie 2009.

Critica vizând încălcarea limitelor cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, prin aceea că tribunalul a analizat şi s-a pronunţat privitor la acordarea despăgubirilor pentru expropriere (deşi reclamanţii au pretins prin cerere existenţa unei exproprieri în fapt), este nefondată întrucât, deşi prin cererea de chemare în judecată s-au pretins despăgubiri pentru încălcarea gravă a dreptului de proprietate, dedusă judecăţii de reclamanţi ca fiind o expropriere în fapt, prima instanţă a fost învestită şi cu pretenţiile formulate de aceiaşi reclamanţi pentru exproprierea intervenită ulterior, în baza H.G. nr. 377/2013, astfel cum au fost calificate solicitările formulate în faţa instanţei de contencios administrativ şi declinate de aceasta, prin Sentinţa nr. 144 din 30 ianuarie 2014, în favoarea Tribunalului Ilfov.

În condiţiile în care prima instanţă a analizat, prin sentinţa apelată, astfel cum a fost completată, toate pretenţiile reclamanţilor, inclusiv pe cele din cererea conexă, susţinerea acestora privind nerespectarea limitelor cadrului procesual obiectiv nu a fost primită, chiar în condiţiile în care aprecierea tribunalului privitor la data la care a intervenit exproprierea nu este corectă.

Instanţa de apel a constatat că data exproprierii, reţinută de tribunal ca fiind 24 aprilie 2009, constituie obiect al criticilor formulate în calea de atac de ambele părţi, reclamanţii susţinând că anul 2008 constituie momentul de început al procedurii de expropriere şi că momentul de la care ar fi îndreptăţiţi la despăgubiri este 17 iunie 2008, când a fost emisă Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 41/2008, în timp ce pârâtul Statul Român susţine că anterior datei de 18 septembrie 2013 (când a fost emisă Decizia administrativă de expropriere nr. 1317/2013), terenul nu a ieşit din patrimoniul reclamanţilor, deci nu se poate vorbi de o expropriere, iar dreptul de proprietate nu a fost restrâns, bunul imobil nefiind indisponibilizat. Potrivit acestuia, simpla notare în cartea funciară a intenţiei de expropriere nu echivalează cu o expropriere în fapt, astfel cum acesta este înţeleasă din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Instanţa de apel a constatat că şi efectele actelor administrative emise de pârât începând cu anul 2008, în vederea exproprierii terenului reclamanţilor, au fost obiect de analiză al instanţelor de judecată prin hotărârile deja menţionate, astfel că puterea de lucru judecat trebuie reţinută şi sub aceste aspecte.

Potrivit acestor dezlegări obligatorii, dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului nu a ieşit din patrimoniul lor ca efect al emiterii H.G. nr. 424/2008 şi a Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 41 din 17 iunie 2008, în lipsa consemnării sumei stabilite drept despăgubiri. De asemenea, Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 41 din 17 iunie 2008 a fost legal revocată prin Hotărârea nr. 41 bis din 24 aprilie 2009.

Astfel fiind, transferul dreptului de proprietate din patrimoniul reclamanţilor în cel al statului, s-a realizat la data de 18 septembrie 2013, când a fost emisă Decizia de expropriere nr. 1317/2013, având ca temei H.G. nr. 377/2013.

Anterior acestui moment, în intervalul de timp cuprins între anul 2008, când au fost emise H.G. nr. 424/2008 şi Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 41 din 17 iunie 2008, şi anul 2013, când terenul a fost expropriat în baza H.G. nr. 377/2013 şi a Deciziei nr. 1317 din 18 septembrie 2013, dreptul de proprietate s-a aflat în patrimoniul reclamanţilor, deci aceştia nu sunt îndreptăţiţi la despăgubiri pentru expropriere, solicitate în baza Legii nr. 33/1994, potrivit constatărilor obligatorii ale instanţelor de judecată.

Pretenţiile pe care reclamanţii le-au formulat în cauza de faţă prin cererea de chemare în judecată decurg din ceea ce aceştia au susţinut că este o expropriere de fapt, în sensul unei restrângeri grave a atributelor dreptului lor de proprietate, decurgând din imposibilitatea de a utiliza, de a valorifica ori de a înstrăina terenul, echivalând cu o veritabilă expropriere, în lipsa oricărei despăgubiri care să compenseze aceste restrângeri.

La aceste pretenţii se adaugă cele privitoare la cuantumul despăgubirilor stabilite de pârât pentru exproprierea terenului prin Decizia nr. 1317 din 18 septembrie 2013 emisă în baza H.G. nr. 377/2013, calificate astfel de instanţa de contencios şi declinate în favoarea instanţei civile prin Sentinţa nr. 144/2014, care au făcut obiectul cererii conexe. Instanţa de apel a reţinut că niciuna din criticile formulate în apel nu face vreo referire la acestea din urmă. În condiţiile în care prima instanţă a reţinut, în esenţă, că pentru exproprierea terenului, ce ar fi avut loc la data de 24 aprilie 2009, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubirea totală de 4.948.291 de RON, respingând toate celelalte pretenţii ca neîntemeiate, iar prin cererea de apel se susţine netemeinicia soluţiei şi se pretinde acordarea unor despăgubiri pentru ingerinţa în dreptul de proprietate, înţeleasă ca expropriere de fapt, începând cu data de 17 iunie 2008, instanţa de apel a constatat că nu este învestită cu critici privind întinderea despăgubirilor acordate în temeiul H.G. nr. 377/2013 şi Hotărârii de expropriere nr. 1317/2013.

Pretenţiile vizând despăgubirile solicitate de reclamanţi pentru limitările în exercitarea atributelor dreptului de proprietate au fost apreciate ca întemeiate, fiind îndreptăţită critica reclamanţilor privitoare la stabilirea greşită a situaţiei de fapt de către tribunal, fără luarea în considerare a efectelor juridice produse de actele administrative emise de pârât, astfel cum aceste efecte fuseseră deja examinate şi constatate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile şi fără o analiză efectivă şi concretă a îngrădirilor dreptului de proprietate pretinse de reclamanţi începând cu anul 2008 şi până la exproprierea dispusă în anul 2013.

Despre conceptul "exproprierea de fapt", instanţa de apel a reţinut că acesta nu beneficiază de o reglementare de drept substanţial la nivel naţional, însă existenţa sa ca situaţie de fapt generatoare de efecte juridice pe planul dreptului de proprietate, sancţionată ca atare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, a fost recunoscută constant în jurisprudenţa recentă a instanţelor române, inclusiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia civilă nr. 1111 din 18 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia civilă nr. 925 din 11 martie 2014), reţinându-se că un control de convenţionalitate poate fi efectuat prin coroborare cu normele dreptului intern care ocrotesc proprietatea.

Acest concept corespunde ipotezei în care, deşi formal dreptul de proprietate a rămas în patrimoniul persoanei care se pretinde victima unei astfel de exproprieri, totuşi privitor la posibilitatea exercitării efective a acestuia, cu toate atributele sale, vizând folosinţa, culegerea fructelor ori dispoziţia, există îngrădiri de asemenea dimensiuni încât substanţa însăşi a dreptului de proprietate este afectată, astfel că trebuie recunoscut dreptul persoanei la plata unei compensaţii, a unei indemnizări pentru prejudiciul suferit, temeiul acestui drept decurgând din normele legale interne ce ocrotesc proprietatea şi din dispoziţiile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, interpretate în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Apelanţii-reclamanţii au pretins acordarea de despăgubiri întrucât prin restrângerile aduse, începând cu anul 2008, dreptului de proprietate asupra terenului expropriat efectiv abia în anul 2013, a fost afectată chiar substanţa dreptului, pe care reclamanţii nu l-au mai putut exercita în niciuna din componentele sale juridice.

Raportat la situaţia de fapt stabilită pe baza probelor administrate, instanţa de apel a apreciat pretenţiile apelanţilor reclamanţi ca fiind întemeiate. Efectele concrete ale actelor apelantului-pârât şi ale procedurilor de expropriere începute de acesta în anul 2008, suspendate pe o perioadă ce nu poate fi considerată rezonabilă, şi ulterior reluate şi finalizate prin exproprierea terenului reclamanţilor în anul 2013, au fost apreciate ca având natura unei ingerinţe în dreptul de proprietate al reclamanţilor, câtă vreme în această perioadă bunul nu a putut fi folosit conform destinaţiei sale obişnuite şi nici înstrăinat, ca urmare a normelor legale ce instituiau interdicţii şi limitări ale folosinţei.

S-a observat că terenul expropriat în anul 2013, alcătuit din cele trei suprafeţe (4.181 mp, 269 mp şi 322 mp) este acelaşi cu terenul pentru care s-au început în anul 2008 demersurile de expropriere, stabilindu-se, în temeiul H.G. nr. 424/2008, despăgubiri prin Hotărârea nr. 41 din 17 iunie 2008, hotărâre revocată ulterior prin Hotărârea nr. 41 bis/2009. Prin cererea intitulată "de recepţie", formulată la data de 30 octombrie 2008, CNADNR a solicitat notarea în cartea funciară a menţiunii că imobilul este supus exproprierii în temeiul Legii nr. 198/2004, suprafeţele de teren menţionate în cerere şi rezultând din planurile de amplasament ataşate fiind de 4.181 mp, 269 mp şi 334 mp (diferenţa de 12 mp privitoare la acesta din urmă suprafaţă în raport de cea expropriată efectiv în 2013 fiind suficient de mică pentru a nu avea relevanţă în privinţa concluziei expuse).

Apelantul-pârât nu a susţinut pe parcursul judecăţii că terenul privitor la care s-au solicitat despăgubiri de către apelanţii reclamanţi pentru exproprierea în fapt ar fi diferit de cel ce a făcut obiectul Deciziei de expropriere nr. 1317 din 18 septembrie 2013. Deşi omisiunea de a finaliza procedura de expropriere a terenului declanşată în anul 2008 prin H.G. nr. 424/2008 -procedură întreruptă în anul 2009 prin revocarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor - a fost justificată de pârât prin invocarea modificării traseului viitoarei autostrăzi potrivit proiectului tehnic, totuşi, exproprierea terenului reclamanţilor realizată în anul 2013 a vizat acelaşi teren ce a făcut obiectul H.G. nr. 424/2008.

Privitor la categoria de folosinţă a terenului expropriat, aceasta este de curţi-construcţii, împrejurare ce rezultă din contractul de schimb - titlu de proprietate al reclamanţilor, din actele administrative ori din informările emise ulterior de autoritatea locală competentă, dar şi din Sentinţa civilă nr. 2160 din 7 iulie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (care a anulat în parte a H.G. nr. 377/2013, în ce priveşte menţiunile din anexă, sub aspectul categoriei terenurilor expropriate de la reclamanţi, din arabil în curţi-construcţii).

Instanţa de apel a reţinut ca dovedite, pe baza probelor administrate, susţinerile reclamanţilor în sensul că folosirea terenului conform destinaţiei obişnuite, dată fiind categoria sa de folosinţă, nu a fost posibilă din cauza restricţiilor legale ori refuzului CNADNR de a emite avizele necesare în procedura de autorizare a edificării de construcţii. La data de 16 mai 2006 reclamanţilor li s-a eliberat Certificatul de urbanism nr. x din 16 mai 2006, cu valabilitate prelungită până la 16 mai 2008, de către Primăria Oraşului Voluntari, pentru întreg terenul de 45.000 mp aflat în proprietatea acestora (suprafaţa expropriată fiind doar cea de 4181 mp + 269 mp + 322 mp cuprinsă în lotul cu nr. 1726/2, n.red.), în vederea construirii de locuinţe, birouri, spaţii comerciale.

De asemenea, în iulie- noiembrie 2007, a fost întocmit la solicitarea reclamanţilor, un plan urbanistic zonal, proiectul vizat fiind un centru multifuncţional ce urma a fi edificat pe întreaga suprafaţă a terenului aflat în proprietatea reclamanţilor, în cuprinsul documentaţiei fiind menţionat că suprafaţa lotului x, de 6.020 mp, din acest teren este afectată de realizarea autostrăzii Bucureşti-Braşov. Apelanţii au obţinut avizele de principiu pentru realizarea obiectivului de la o parte dintre operatorii de servicii publice ori instituţii prevăzute de lege.

Pentru terenul în suprafaţă de 4.181 mp + 269 mp + 334 mp s-a notat în cartea funciară, potrivit încheierii OCPI Ilfov de la 4 noiembrie 2008, faptul că este supus exproprierii în temeiul Legii nr. 198/2004, notarea fiind radiată la data de 25 aprilie 2012, potrivit încheierii OCPI Ilfov, însă doar pentru suprafaţa de 4181 mp.

La data de 21 aprilie 2010 a fost eliberat Certificatul de urbanism nr. 157, pentru construirea unui ansamblu rezidenţial, cu clădiri multifuncţionale, în cuprinsul său menţionându-se că imobilul este afectat de viitoarea tramă stradală a oraşului Voluntari, dar şi de traseul autostrăzii Bucureşti-Braşov, fiind necesar ca cererea pentru eliberarea autorizaţiei de construire să fie însoţită de avizul CNADNR.

Ulterior revocării (la 24 aprilie 2009) hotărârii de stabilire a despăgubirilor, deşi terenul reclamanţilor se afla în continuare în proprietatea acestora - transferul dreptului nerealizându-se în lipsa plăţii consemnării despăgubirii stabilite -, poziţia exprimată de CNADNR prin răspunsul la solicitările de informaţii transmise de reclamanţi - adresa x din 20 mai 2010, adresa nr. x din 28 iunie 2011 - a fost în sensul că terenul acestora se află, potrivit proiectului tehnic modificat, în continuare pe traseul autostrăzii, însă procedurile de expropriere sunt suspendate temporar, până la aprobarea PUZ pe secţiunea indicată, pe teritoriul municipiului Bucureşti şi a oraşului Voluntari.

La data de 20 iulie 2012 a fost eliberat Certificatul de urbanism nr. 267 privitor la terenul în suprafaţă de 6.020,68 mp având număr cadastral x, în vederea realizării unor lucrări de construire de tipul construire centrală termică/electrică. În cuprinsul certificatului este indicat faptul că cererea de emitere a autorizaţiei de construire va trebui însoţită, printre altele, şi de avizul CNADNR.

În urma refuzului de eliberare a avizului, reclamanţii au solicitat pe calea unei acţiuni în justiţie obligarea CNADNR la emiterea avizului, cererea acestora fiind admisă prin Sentinţa civilă nr. 1439 din 23 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, care a obligat CNADNR să emită avizul solicitat conform Certificatului de urbanism nr. x din 20 iulie 2012.

Recursul declarat împotriva acestei hotărâri a fost admis prin Decizia civilă nr. 7171 din 8 noiembrie 2013 pronunţată de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, care a reţinut,în esenţă, că după pronunţarea hotărârii primei instanţe a fost publicată, la 25 iunie 2013, H.G. nr. 377/2013 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 381/2009 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată rămase de expropriat, situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Construcţia autostrăzii Bucureşti - Braşov, tronsonul Bucureşti - Ploieşti", în anexa acesteia fiind menţionaţi ca proprietari ai terenurilor expropriate şi reclamanţii. Aşadar, s-a constatat că prin H.G. nr. 377/2013 a fost confirmată apărarea CNADNR că nu putea emite avizul pentru lucrarea menţionată în certificatul de urbanism, câtă vreme terenul reclamanţilor era afectat de expropriere.

În raport de toate aceste circumstanţe de fapt, instanţa de apel a apreciat ca fiind dovedită, pentru perioada iunie 2008 - 2013, îngrădirea substanţială ce a existat privitor la posibilitatea reclamanţilor de a utiliza terenul conform categoriei de folosinţă din care făcea parte, deşi bunul s-a aflat în proprietatea acestora până la data exproprierii sale prin Decizia de expropriere nr. 1317 din 18 septembrie 2013.

Demersurilor întreprinse cu scopul edificării anumitor construcţii pe teren, li s-a opus refuzul pârâtului, prin reprezentanta acestuia în procedura exproprierii, CNADNR, de a emite avizele necesare autorizării construcţiilor, argumentul fiind acela că terenul urmează a fi supus exproprierii pentru construirea autostrăzii Bucureşti - Braşov.

Dispoziţia asupra terenului, ca atribut al dreptului de proprietate, a existat doar formal, teoretic, cel puţin pentru perioada cuprinsă între 4 noiembrie 2008 şi 25 aprilie 2012, cât e existat înscrisă în cartea funciară notarea potrivit cu care terenul este supus exproprierii în temeiul Legii nr. 198/2004.

Pentru perioada iunie 2008 (data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor) şi aprilie 2009 (când această hotărâre a fost revocată), înstrăinarea terenului era sancţionată cu nulitatea absolută, potrivit dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 198/2004.

Antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi la data de 8 mai 2012 cu societatea D. SRL, deci ulterior radierii din cartea funciară a notării privind exproprierea, nu poate fi de natură a conduce la o concluzie contrară, câtă vreme avea prevăzută printre clauze obligaţia promitentului-vânzător de a obţine toate avizele necesare autorizării proiectului pentru care se obţinuse Certificatul de urbanism nr. 267 - centrală termică/electrică în cogenerare. Or, s-a dovedit refuzul emiterii avizului din partea CNADNR, refuz atacat în justiţie de reclamanţi şi privitor la care s-au pronunţat hotărârile judecătoreşti menţionate.

Apreciind că aceste limitări ale dreptului de proprietate al apelanţilor reclamanţi sunt suficient de grave încât să echivaleze chiar cu afectarea substanţei dreptului, cu toate că reclamanţii au păstrat posesia terenului, instanţa de apel a recunoscut existenţa unui prejudiciu suferit de aceştia, mai ales în condiţiile în care, în intervalul de la momentul stabilirii iniţiale a întinderii despăgubirilor, anul 2008, până la exproprierea efectivă a terenului, anul 2013, valoarea terenului a scăzut considerabil, acesta fiind evaluat iniţial de expropriator, prin raportul de evaluare întocmit la data de 28 decembrie 2007, la suma de 7.169.370 RON, pentru acelaşi teren valoarea despăgubirilor calculate şi indicate în anexele H.G. nr. 377/2013 (cu reţinerea corectă a categoriei de folosinţă, curţi-construcţii) fiind în total de 437.141 de RON.

Întârzierea în finalizarea procedurii de expropriere a fost motivată de expropriator prin invocarea necesităţii modificării proiectului tehnic de către constructor însă, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, configuraţia terenului pentru care se începuse în anul 2007 procedura de expropriere a rămas aceeaşi cu cea a terenului expropriat în anul 2013, în baza H.G. nr. 377/2013, cu excepţia unei diferenţe de 12 mp aferente uneia din cele trei porţiuni din terenul expropriat (334 mp, respectiv 322 mp).

În lipsa unei sistări a procedurii (astfel cum chiar pârâtul a intitulat întârzierea exproprierii) pe o perioadă lungă de timp şi fără o justificare întemeiată, valoarea despăgubirilor cuvenite reclamanţilor ar fi fost cea stabilită prin Hotărârea nr. 41 din 17 iunie 2008 de stabilire a despăgubirilor, şi anume de 7.169.370 de RON, iar nu cea care a fost calculată la momentul exproprierii efective, în acest interval de timp fluctuaţiile pieţei imobiliare determinând o scădere drastică a despăgubirii calculate pentru exproprierea terenului, care a fost stabilită la o valoare totală de 437.141 de RON (cu aproximativ 93,9% mai mică).

Instanţa de apel a avut în vedere, aşadar, valoarea terenului din raportul de evaluare întocmit la data de 28 decembrie 2007 de expropriator, în baza căruia a fost emisă Hotărârea nr. 41 din 17 iunie 2008 de stabilire a despăgubirilor, pentru o valoare de 7.169.370 de RON, iar nu raportul de evaluare întocmit la data de 14 iulie 2008, care a luat în considerare şi proiectul de dezvoltare imobiliară prezentat de reclamanţi ulterior primei evaluări, prin care s-a stabilit o valoare suplimentară de 3.906.930 de RON, pe baza proiectului menţionat.

Aprecierea sa a avut în vedere faptul că existenţa unui proiect de natura celui întocmit de reclamanţi nu justifică reţinerea unei alte valori decât cea menţionată în cuprinsul raportului de evaluare de la data de 28 decembrie 2007, pentru care a fost emisă Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 41 din 17 iunie 2008. În plus, incertitudinea realizării în viitor a acestui proiect nu poate fi negată.

Cât priveşte valoarea stabilită de pârât pentru teren la momentul exproprierii efective, în total de 437.141 RON, instanţa de apel s-a raportat la aceea care este menţionată în cuprinsul anexelor H.G. nr. 377/2013 ulterior modificărilor vizând categoria de folosinţă a celor trei porţiuni de teren expropriate (din arabil în curţi-construcţii), valoare alcătuită din sumele de 383.002 RON, 29.497 RON şi 24.642 RON, sume consemnate la dispoziţia reclamanţilor.

În privinţa restului pretenţiilor apelanţilor reclamanţi, de acordare a spezelor bancare, a preţului neîncasat prevăzut în antecontractul de vânzare cumpărare încheiat cu D. SRL, a beneficiului nerealizat din lipsa folosinţei terenului şi a dobânzii legale, s-a menţinut soluţia de respingere a acestora, criticile de neacordare a acestor despăgubiri fiind considerate nefondate.

Modalitatea de stabilire a sumei la care s-a apreciat că apelanţii reclamanţi sunt îndreptăţiţi, ca echivalent al încălcării substanţei dreptului lor de proprietate, a avut în vedere tocmai imposibilitatea folosirii bunului, astfel că nu pot fi acordate distinct şi în plus, pretenţii întemeiate pe aceeaşi cauză.

Apoi, între prejudiciul decurgând din încălcarea substanţei dreptului de proprietate pentru terenul ce a făcut obiectul prezentului litigiu, privitor la care s-a reţinut dreptul apelanţilor reclamanţi la despăgubiri, şi cel ce se solicită a fi reparat prin acordarea spezelor aferente contractului de credit bancar şi a preţului neîncasat din antecontractul de vânzare cumpărare nu s-a dovedit existenţa unei legături de cauzalitate.

Împrejurarea indicată de reclamanţi în sensul că au avut speranţa legitimă că restituirea împrumutului urma a fi realizată din despăgubirile pe care statul urma a le stabili şi plăti pentru expropriere este în mod evident lipsită de relevanţă, câtă vreme exproprierea era un eveniment viitor. Data contractului de credit este 4 decembrie 2006, moment la care nici nu era notată în cartea funciară menţiunea privind viitoarea expropriere, notare ce s-a realizat la data de 4 noiembrie 2008, iar Hotărârea de stabilire a despăgubirilor pentru expropriere nr. 41 a fost emisă abia la 17 iunie 2008.

Prejudiciul rezultat din imposibilitatea încasării preţului de 2.195.000 de euro prevăzut pentru vânzarea terenului în suprafaţă de 6.020,68 mp în antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 8 mai 2012 a fost apreciat ca având caracter incert, câtă vreme încheierea contractului de vânzare cumpărare depindea de îndeplinirea mai multor condiţii de către promitenţii vânzători, printre care şi obţinerea avizelor necesare eliberării autorizaţiei de construire a unei centrale termice şi radierea din cartea funciară a menţiunilor privind exproprierea terenului de 4784 mp. Or, trebuie remarcat că terenul ce a făcut obiectul antecontractului figura, la data încheierii antecontractului, în listele privind proprietarii afectaţi de coridorul de expropriere, liste ce fuseseră afişate la data de 24 martie 2012 la sediul Consiliului Local Voluntari la solicitarea CNADNR, astfel încât se putea prezuma chiar de la data încheierii antecontractului refuzul acestei autorităţi de a emite vreun aviz pentru terenurile aflate în listele menţionate şi, deci, a perfectării contractului de vânzare cumpărare.

Pretenţiile solicitate cu titlu de daune morale au fost apreciate ca nefondate întrucât, deşi este de necontestată împrejurarea că apelanţii reclamanţi au suferit un anumit disconfort psihic generat de starea de incertitudine prelungită în legătură cu procedura exproprierii terenului în litigiu, considerarea acestuia drept un prejudiciu moral ce dă dreptul la reparaţie prin plata de despăgubiri este condiţionată de stabilirea unei anumite gravităţi, suficientă pentru a nu putea fi considerată ca încadrându-se în acele limite rezonabile pe care le poate cauza inerent o procedură de expropriere ori o procedură judiciară. S-a apreciat că aceste limite nu au fost depăşite, iar actele medicale administrate nu au format convingerea că afecţiunile pentru care s-au recomandat investigaţiile şi tratamentul medical (sindrom vertiginos periferic, spondiloză cervicală incipientă, mastoidită, hipercolesterolemie, polip sinus) sunt în legătură cu împrejurările de fapt indicate de reclamanţi ca generatoare ale acestui prejudiciu, în lipsa unor recomandări medicale în acest sens.

Instanţa de apel a constatat că se impune menţinerea soluţiei de respingere a cererii de acordare a dobânzii la sumele acordate cu titlu de despăgubiri, câtă vreme împotriva deciziei sale (pronunţate în apel) este deschisă calea de atac a recursului, iar despăgubirile nu pot fi plătite decât în baza unei hotărâri irevocabile. Ca să aprecieze în acest sens, instanţe de apel a stabilit că pot fi aplicate prin analogie dispoziţiile art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010, justificat de faptul că întinderea prejudiciului s-a calculat luându-se în considerare şi suma stabilită de pârât pentru exproprierea realizată în anul 2013 în baza Legii nr. 255/2010. În plus, o parte din pretenţiile cu care prima instanţă a fost învestită prin cererea conexă, au avut ca obiect chiar cuantumul despăgubirii stabilite pentru exproprierea efectuată în 2013, privitor la care însă nu s-au formulat critici în apel în termenul prevăzut de lege.

Or, potrivit normei menţionate "Despăgubirea va fi eliberată în baza cererii formulate în acest sens, însoţită de acte autentice sau de hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declaraţia autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii. În privinţa apelului declarat de pârâtul Statul român, s-a reţinut că acesta a vizat Sentinţa civilă nr. 338 din 4 februarie 2015, astfel cum aceasta a fost completată la data de 10 iunie 2015, şi că prin considerentele expuse în analiza apelului declarat de reclamanţi s-a răspuns inclusiv criticilor formulate de pârât, care au vizat inexistenţa unei exproprieri de fapt, modalitatea greşită în care s-au calculat despăgubirile şi pronunţarea soluţiei cu încălcarea limitelor învestirii, în privinţa obiectului cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat acesta în faţa Tribunalului Ilfov.

Apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov, a fost apreciat ca nefondat, raportat la împrejurarea că singurele critici aduse hotărârii primei instanţe au vizat stabilirea greşită a valorii terenului la data exproprierii, considerată de apelant ca fiind 24 aprilie 2009, prin faptul că nu au fost luate în considerare contracte de vânzare-cumpărare de terenuri cu aceeaşi destinaţie ca a celui aflat în proprietatea reclamanţilor, iar despăgubirea acordată este mai mare decât cea la care sunt îndreptăţiţi aceştia. Or, pentru considerentele expuse în motivarea soluţiei date apelului reclamanţilor, care impune şi schimbarea în parte a sentinţei apelate, despăgubirea la care au fost consideraţi îndreptăţiţi apelanţii-reclamanţi fiind într-un cuantum superior, susţinerile apelantul pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov au fost calificate drept neîntemeiate.

Cererea apelanţilor reclamanţi, de obligare a intimatului pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, a fost respinsă reţinându-se nedovedirea efectuării unor astfel de cheltuieli în calea de atac.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A., B. şi pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA.

1.) Recurenţii-reclamanţi A., B. au solicitat modificarea în parte a deciziei recurate în sensul obligării intimatului - pârât Statul Român la plata sumei de 3.442.447 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, ca diferenţă între valoarea terenului la momentul iniţierii procedurii de expropriere - 2008 şi valoarea stabilită de expropriator în anul 2013, obligării intimatului - pârât la plata sumei de 26.361.627 euro/echivalentul în RON la data efectuării plăţii, reprezentând prejudiciul cauzat până la data de 22 august 2014, concretizat în lipsa sporului de valoare rezultat din neutilizarea terenului potrivit intenţiei lor, obligării intimatului - pârât la plata sumei de 710.622.13 euro, echivalentul în RON la data efectuării plăţii, reprezentând spezele bancare: comisioane şi dobânzi, achitate şi/sau datorate C. pentru creditul contractat pentru terenul în cauză, obligării intimatului - pârât la plata sumei de 600.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii cu titlu de daune morale, obligării intimatului - pârât la plata dobânzii legale calculate până la data achitării integrale a despăgubirilor şi al obligării intimatului - pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenţii au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

- În mod greşit despăgubirile au fost stabilite în altă monedă decât cea avută în vedere de evaluările efectuate în cauză, individualizate într-un cuantum insuficient, iar valoarea acestora a fost în mod nelegal condiţionată de intenţia expropriatorului.

Deşi se reţine faptul că terenul expropriat în anul 2013 este alcătuit din 3 suprafeţe de teren (4.181 mp, 269 mp şi 334 mp) şi este acelaşi cu terenul pentru care în anul 2008 s-au început demersurile de expropriere în baza H.G. nr. 424/2008, se acordă despăgubiri doar pentru suprafaţa de 4181 mp, situaţie generată de faptul că niciunul din rapoartele de evaluare efectuate în cauză nu stabileşte valoarea despăgubirii la momentul 2008 şi pentru suprafeţele de 269 şi 334 mp.

Raportarea la valoarea despăgubirilor stabilite în RON, în condiţiile fluctuaţiilor valutare aferente perioadei 2008-2013 este contrară principiului reparaţiei complete, corecte şi integrale a prejudiciului, în conformitate cu chiar considerentele deciziei recurate, care a reţinut că în perioada menţionată valoarea terenului a scăzut considerabil. Din moment ce instanţa de apel apreciază că fluctuaţia pieţei imobiliare nu poate fi suportată de reclamanţi, rezultă că nici fluctuaţia cursului valutar nu trebuie suportată de aceştia, mai ales că întârzierea procedurii de expropriere este imputabilă exclusiv pârâtului.

În mod greşit instanţa de apel are în vedere raportul de evaluare din 28 decembrie 2007, iar nu pe cel din 14 iulie 2008, întrucât prin acesta din urmă nu a fost determinat de proiectul de dezvoltare imobiliară prezentat (cum greşit reţine instanţa de apel), ci de necesitatea restabilirii legalităţii concluziilor iniţiale în raport de categoria de folosinţă din titlul de proprietate, respectiv, curţi-construcţii, iar nu arabil. Valoarea suplimentară determinată de categoria de folosinţă a imobilului nu este generată de faptul că s-ar presupune realizarea proiectului în cauză, ci de certificatul de urbanism nr. x/16 mai 2006 şi de planul urbanistic zonal eliberat reclamanţilor în iulie- noiembrie 2007, acte emise anterior datei efectuării raportului iniţial şi de care expertul F. nu a ţinut cont. Faptul că în raportul de evaluare refăcut expertul face referire la proiectul de investiţie imobiliară nu are relevanţă în ce priveşte suplimentarea despăgubirilor, ci doar se menţionează toate înscrisurile predate acestuia de către reclamanţi. Raportul de evaluare din 14 iulie 2008 este confirmat de toate rapoartele de expertiză efectuate în legătură cu acest imobil şi depuse la dosar şi contrazic întru totul argumentaţia instanţei de apel. Prin urmare, aprecierea privind pretinsa legătură dintre proiectul de dezvoltare imobiliară şi majorarea valorii despăgubirilor este străină de pretenţiile deduse judecăţii, de realitatea faptică a situaţiei şi de concluziile raportului de expertiză refăcut.

Deşi instanţa de apel reţine că nu este chemată să analizeze cuantumul despăgubirilor într-un demers de expropriere astfel cum este prevăzut de legislaţia specială în materie, face totuşi aplicarea dispoziţiilor legii speciale în materie şi omite faptul că analiza despăgubirilor pentru exproprierea de fapt nu poate fi condiţionată de manifestarea de voinţă a expropriatorului, de cuantumul despăgubirilor acordate de acesta, aidoma unui caz tipic de expropriere în baza legislaţiei naţionale. Valoarea despăgubirilor trebuie apreciată în mod direct şi nemijlocit de către instanţă, pe baza materialului probator şi fără raportare la dispoziţiile legale speciale, de vreme ce ea însăşi reţine că acestea nu sunt aplicabile. În cauză, valoarea corectă a despăgubirilor la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii este aceea din raportul de evaluare refăcut de expert F., respectiv suma de 3.442.447 euro sau echivalentul în RON la data plăţii (3.540.160 euro - 97.683 euro), iar în subsidiar, dacă instanţa de recurs ar aprecia că s-ar impune menţinerea raportului de evaluare iniţial, suma de 2.174.717 euro (2.272.400 - 97.683 euro).

- Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata prejudiciului constând în lipsa sporului de valoare rezultat din neutilizarea terenului potrivit intenţiei reclamanţilor.

Aprecierea generală a instanţei de apel asupra despăgubirilor cuvenite reclamanţilor a avut în vedere tocmai încălcarea dreptului de proprietate prin imposibilitatea folosirii bunului, situaţie faţă de care beneficiul nerealizat prin lipsa de folosinţă este indisolubil legat de modalitatea de acordare a despăgubirilor şi nu poate fi apreciat într-o manieră distinctă.

Motivarea generalistă din cuprinsul hotărârii privind îngrădirea posibilităţii reclamanţilor de a utiliza terenul conform categoriei de folosinţă din care făcea parte vine în contradicţie cu dispozitivul hotărârii prin care se respinge, fără vreun argument, această pretenţie.

- Hotărârea privind neobligarea pârâtului la plata sumei de 710.622,13 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plăţii, reprezentând spezele bancare (comisioane şi dobânzi, achitate şi/sau datorate C. pentru creditul contractat de reclamanţi pentru terenul în cauză) este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Aprecierea instanţei de apel în ce priveşte irelevanţa speranţei legitime a reclamanţilor că restituirea împrumutului urma a se realiza din despăgubirile pentru expropriere este contrazisă de dispoziţiile legii speciale în materie, care prevăd expres şi imperativ pentru expropriator termene de realizare a acestei proceduri, despre care nu se poate admite că nu trebuia finalizată într-un termen rezonabil şi nu se poate opune faptul că orice persoană poate angaja drepturi şi obligaţii grefate pe termene clare şi determinabile ca realizare.

Evenimentul viitor reţinut de instanţa de apel era sigur de realizare şi în acord cu actele normative în vigoare la acea dată, reclamanţii neputând fi acuzaţi că au solicitat prelungirea creditului întemeiat pe hazard, ci în baza principiilor privind previzibilitatea legii şi a securităţii raporturilor juridice.

Este fără relevanţă data contractării creditului, de vreme ce posibilitatea stingerii acestuia s-ar fi realizat în orice moment dacă expropriatorul nu ar fi afectat atributele dreptului de proprietate al reclamanţilor.

- În mod greşit a fost respinsă cererea de acordare a daunelor morale, faţă de perioada lungă de timp în care dreptul de proprietate al reclamanţilor a fost afectat şi faţă de faptul că prejudiciile create au depăşit orice limită rezonabilă.

- În mod greşit a fost respinsă cererea de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale, fiind nesocotite în acest fel dispoziţiile legale privind momentul de la care obligaţia stabilită de o hotărâre judecătorească poate fi pusă în executare, dar şi cele privind momentul de la care dobânda urmează a fi calculată.

2.) Recurentul-pârât Statul Român prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

- Exproprierea este o stare de drept, astfel încât termenul expropriere nu poate fi alăturat termenului în fapt, şi chiar dacă s-ar folosi atare sintagmă, aceasta ar putea fi echivalentă cu ocuparea fără drept a terenurilor în cauză şi cu lipsirea reclamanţilor de toate atributele dreptului de proprietate, situaţie ce ar fi impus dovedirea de către reclamanţi a faptului că statul român a ocupat fără drept terenurile în discuţie în perioada indicată de aceştia şi că au fost lipsiţi de toate atributele dreptului de proprietate. Or, în cauză, pretenţia reclamanţilor nu a fost dovedită cu nici un mijloc de probă, simpla notare în cartea funciară a intenţiei de expropriere la nivelul anilor 2008 - 2009 neechivalând cu o expropriere în fapt, astfel cum este înţeleasă din perspectiva jurisprudenţei CEDO;

- În anul 2008 nu a avut loc o indisponibilizare a proprietăţii reclamanţilor şi nici restrângerea atributelor dreptului de proprietate în vederea unei exproprierii, nefiind afectate atributele dreptului de proprietate, sens în care terenurile au ieşit efectiv din patrimoniul acestora anterior Deciziei de expropriere nr. 1317 din 18 septembrie 2013. Notarea în cartea funciară s-a făcut urmare a intenţiei de expropriere concretizată prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 41 din 17 iunie 2008, revocată prin Hotărârea nr. 41 bis din 24 aprilie 2009. Având în vedere dispoziţiile legale interne în vigoare la data presupusei exproprieri în fapt, pârâtul a respectat prevederile legale în materie;

Art. 3 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 prevedea:

"După avizarea de către Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, prin unităţile sale teritoriale, a fiecărei documentaţii cadastral-juridice de expropriere, aceasta are obligaţia de a transmite unităţilor administrativ-teritoriale lista imobilelor situate pe coridorul de expropriere. După transmiterea acestei liste se interzice emiterea oricărui aviz, acord, permis, autorizaţie cu privire la imobilele supuse exproprierii".Interdicţiile mai sus enumerate au fost notate în cartea funciară în scopul principal de informare asupra intenţiei de expropriere a imobilelor respective. Aceste masuri au fost proporţionale cu scopul vizat şi nu au reprezentat o ingerinţă a statului ce poate fi interpretată ca o expropriere de fapt;

- Reclamanţii nu au probat faptul că anterior datei exproprierii de drept (18 septembrie 2013) expropriatorul ar fi demarat lucrările de construire a autostrăzii pe respectivele terenuri. Particularităţile cauzelor în care CEDO a reţinut existenţa unei exproprieri de fapt privesc situaţiile în care s-a stabilit existenţa privării nelegale de bun, terenurile fiind efectiv ocupate de instituţiile statului (G. şi alţii c.Greciei), iar proprietarul lipsit de exercitarea tuturor atributelor dreptului de proprietate fără să fi operat o expropriere de drept. Or, în cauză, terenurile reclamanţilor nu au fost ocupate şi nici folosite de către expropriator în vreun fel, sens în care nu a operat o expropriere de fapt începând cu 17 iunie 2008, iar momentul exproprierii este 18 septembrie 2013, momentul emiterii Deciziei nr. 1317 din 18 septembrie 2013;

- Este greşită atât omologarea raportului de expertiză întocmit cu prilejul cercetării în fond a cauzei (care a avut în vedere comparabile ce nu erau similare cu imobilul expertizat), cât şi raportul de expertiză întocmit în faza apelului, întrucât evaluarea imobilului s-a făcut la nivelul anului 2008, motivat de faptul că reclamanţii s-ar fi aflat în situaţia unei exproprieri de fapt, situaţie nedovedită în cauză;

- În mod greşit instanţa de apel reţine că valoarea despăgubirilor ce trebuie acordată reclamanţilor este cea stabilită prin Raportul de evaluare din 28 decembrie 2007, întrucât conform Deciziei nr. 12/2015 a Curţii Constituţionale, momentul stabilirii despăgubirii aferente exproprierii este acela al transferului dreptului de proprietate, în cauză 18 septembrie 2013, data emiterii deciziei de expropriere.

La data de 11 octombrie 2018 au fost depuse la dosar note scrise de către intimata-intervenientă C. SA în sprijinul recursului recurenţilor.

La data de 12 octombrie 2018, recurenţii-reclamanţi au depus la dosar întâmpinare la recursul declarat de pârât, solicitând respingerea acestuia ca nefondat .

Analizând recursurile declarate, Înalta Curte apreciază că cel al reclamanţilor este parţial întemeiat, în timp ce recursul pârâtului este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Întrucât prin criticile sale, recursul pârâtului a pus în discuţie însuşi temeiul juridic al acordării despăgubirilor la plata cărora a fost obligat prin hotărârea instanţei de apel (spre deosebire de cel al reclamanţilor, ale cărui critici privesc chestiunea dimensionării prejudiciului ori a tipului de reparaţii care ar fi trebuit acordate) acesta va fi analizat cu prioritate.

În esenţă, recurentul-pârât, întemeindu-şi criticile pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că în cauză nu se regăseşte ipoteza unui caz de expropriere de fapt, care corespunde unei situaţii de ocupare fără drept a terenurilor, întrucât nu s-a demonstrat de către reclamanţi ocuparea terenului de către expropriator în perioada indicată de aceştia şi nici lipsirea lor de toate atributele dreptului de proprietate.

Or, în jurisprudenţa CEDO, cauzistica exproprierii de fapt corespunde situaţiilor în care terenul proprietate particulară este ocupat şi folosit de expropriator fără să fi intervenit o expropriere de drept.

Înalta Curte reţine că reclamanţii au dedus judecăţii o acţiune în despăgubiri complexă, având ca temei, pe de o parte exproprierea în drept intervenită în septembrie 2013, iar pe de altă parte, exproprierea în fapt suferită în privinţa terenului lor în suprafaţă de 4.181 mp începând cu anul 2008, parte a pretenţiilor care a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Deşi în descrierea elementelor de fapt ale cererii introductive, reclamanţii au acuzat şi o ocupare în fapt a terenului lor încă din anul 2008 de către pârât, este real că instanţa de apel nu a reţinut şi aspectul deposedării lor de către expropriator, iar o extindere a cercetării elementelor factuale în recurs nu este posibilă, dat fiind controlul în legalitate ce se exercită în această etapă procesuală.

La fel de adevărat este însă că, în justificarea fundamentului despăgubirilor încuviinţate de instanţa de apel, aceasta s-a referit deopotrivă la conceptul de "expropriere de fapt", dar şi la situaţii de încălcări ori restrângeri ale dreptului de proprietate, de natură să afecteze însăşi substanţa dreptului, toate menţionate ca avându-şi temei în normele de drept intern ce ocrotesc proprietatea şi în dispoziţiile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa instanţei europene.

Inclusiv trimiterile la jurisprudenţa CEDO făcute de instanţa de apel au vizat atât cauze analizate de jurisdicţia europeană ca exproprieri de fapt propriu-zise - cu o cazuistică ce include ocuparea ilegală, fizică a terenului subiect, cum ar fi Burghelea împotriva României, H. SRL contra Italiei -, cât şi cauze în care s-au reţinut încălcări ori restrângeri ale dreptului de proprietate prin acţiuni ori măsuri ale autorităţilor, de natură a afecta însăşi substanţa dreptului, cauze ce au fost asimilate exproprierilor de fapt, în pofida absenţei unei ocupări ori afectări în fapt a bunului, cum ar fi Sporrong şi Lonnroth contra Suediei ori Matos e Silva Lda şi alţii contra Portugaliei.

În urma evaluării circumstanţelor de fapt ale cauzei, instanţa de apel a concluzionat ca fiind dovedită, pentru perioada iunie 2008 - 2013, îngrădirea substanţială a dreptului reclamanţilor de a utiliza terenul în litigiu, conform categoriei de folosinţă din care făcea parte, deşi în toată această perioadă bunul s-a aflat în proprietatea lor (până la data exproprieri sale prin Decizia de expropriere nr. 1317 din 18 septembrie 2013). Deşi reclamanţii au păstrat posesia terenului, instanţa de apel a reţinut că dreptul acestora de dispoziţie asupra bunului a existat doar formal deoarece în perioada iunie 2008 - aprilie 2009 (data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor - data revocării acestei hotărâri) înstrăinarea terenului era sancţionată cu nulitatea absolută (conform art. 12 din Legea nr. 198/2004), iar în perioada 4 noiembrie 2008 - 25 aprilie 2012 a fost notată în cartea funciară intenţia statului de expropriere a terenului. Pe toată durata până la intervenirea exproprierii de drept, respectiv septembrie 2013, reclamanţilor li s-a refuzat emiterea avizelor necesare autorizării construcţiilor sub motivul că terenul urma a fi supus exproprierii pentru construirea autostrăzii Bucureşti - Braşov.

Golirea de conţinut a dreptului reclamanţilor a fost analizată în contrapondere cu atitudinea autorităţilor, cărora li s-a reproşat întârzierea nerezonabilă şi nejustificată în finalizarea procedurii de expropriere a terenului reclamanţilor, alături de poziţia inconsecventă pe parcursul procedurii întrucât, deşi au revocat hotărârea de stabilire a despăgubirilor emisă iniţial (revocare intervenită în 2009), nu au permis timp de mai mult de 4 ani folosirea terenului conform destinaţiei sale (prin refuzul emiterii avizelor necesare construirii), pentru ca ulterior, în 2013, să dispună exproprierea terenului.

Toate aceste limitări ale dreptului de proprietate al reclamanţilor au fost apreciate ca suficient de grave cât să echivaleze cu afectarea a înseşi substanţei dreptului şi cât să justifice recunoaşterea dreptului lor de reparaţie, pentru prejudiciul suferit, pe tărâmul dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Astfel fiind, este nerelevant aspectul "neocupării în fapt" a terenului reclamanţilor de către pârât, din punct de vedere al fundamentării dreptului acestora la despăgubiri, instanţa de apel reţinând în situaţia litigioasă a speţei existenţa unui caz de limitări aduse dreptului de proprietate, care au afectat însăşi substanţa acestuia, aşadar a unui caz asimilat (şi) în jurisprudenţa CEDO exproprierilor de fapt, dar a cărui rezolvare este asigurată tot pe tărâmul dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi care generează recunoaşterea unui drept la indemnizaţie.

Faţă de acţiunile şi inacţiunile imputate pârâtului, caracterizate toate ca producând consecinţe în direcţia afectării în substanţă a dreptului reclamanţilor, apărarea acestuia, potrivit căreia ar fi respectat toate prevederile legale în materie este nerelevantă. Instanţa de apel a reţinut că întârzierile nejustificate în procedura exproprierii, conjugate cu măsurile legale de indisponibilizare juridică a bunului, declarat ca afectat de expropriere, şi cu măsurile administrative de refuz al emiterii avizelor necesare ridicării de construcţii pe o durată de 5 ani de la data declarării bunului ca expropriabil au fost cele care au afectat în substanţă dreptul de proprietate al reclamanţilor.

Notarea intenţiei de expropriere a terenului de către stat (care a fost valabilă din 4 noiembrie 2008 până la momentul radierii sale de 13 aprilie 2012) nu a fost văzută de instanţa de apel ca măsură ce a echivalat cu pierderea dreptului de proprietate al reclamanţilor, ci ca o măsură care a contribuit, alături de celelalte, la imposibilitatea folosirii bunului conform destinaţiei sale obişnuite ori la imposibilitatea înstrăinării sale.

Criticile prin care recurentul-pârât combate omologarea de către prima instanţă a raportului de expertiză administrat în faţa sa ori omologarea raportului de expertiză din apel sunt străine dezlegărilor date prin hotărâre ce a fost recurată. Nu poate fi criticată o eventuală omologare a raportului de expertiză administrat în primă instanţă ori în apel de vreme ce, în dimensionarea despăgubirii cuvenită reclamanţilor, instanţa de apel s-a raportat la valoarea despăgubirii propusă de expropriator în cea dintâi decizie de stabilire a despăgubirilor, determinată prin raportul de evaluare întocmit de evaluator la 28 decembrie 2007, iar nu la valorile determinate prin niciunul din rapoartele de expertiză la care se referă recurentul.

În legătură cu această evaluare, Decizia nr. 12/2015 a Curţii Constituţionale nu poate fi incidentă, întrucât norma însăşi declarată neconstituţională prin amintita decizie nu ar putea fi incidentă în soluţionarea unei acţiuni fundamentate pe un caz asimilat unei exproprieri de fapt şi întemeiate pe dispoziţiile art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În considerarea tuturor acestor motive, recursul pârâtului va fi respins ca nefondat.

Recursul reclamanţilor. Cea dintâi critică a acestora a vizat greşita determinare a valorii despăgubirilor, iar aceasta a fost susţinută invocându-se neluarea în calcul a suprafeţelor totale ce au făcut obiectul procedurii de expropriere, stabilirea despăgubirilor în altă monedă decât cea avută în vedere la evaluările efectuate în cauză ori condiţionarea valorii despăgubirii de intenţia expropriatorului.

În primul rând, recurenţii-reclamanţi s-au plâns întrucât valoarea despăgubirii a fost determinată doar prin raportare la suprafaţa de 4.181 mp, iar nu şi prin raportare la suprafeţele de 269 mp şi 334 mp, afectate deopotrivă de măsura exproprierii din 2008.

În opinia recurenţilor, această situaţie a fost generată de faptul că niciunul din rapoartele de evaluare depuse la dosarul cauzei nu stabileşte valoarea despăgubirii la momentul 2008 pentru suprafeţele de 334 mp şi de 269 mp, deşi şi acestea au făcut obiectul procedurii de expropriere încă din anul 2008.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, pe baza probatoriilor administrate, curtea de apel a reţinut o situaţie unitară în privinţa tuturor celor trei suprafeţe de teren în discuţie (de 4.181 mp, 269 mp şi de 322 mp) stabilind că, deşi Hotărârea nr. 41 din 17 iunie 2008 se referă exclusiv la suprafaţa de 4.181 mp, CNADNR a solicitat şi obţinut notarea în cartea funciară a intenţiei de expropriere cu referire la toate cele trei suprafeţe (încheierea OCPI nr. 170897/4 noiembrie 2008), pentru ca, în final, abia în anul 2013, tot acestea să fie şi expropriate, deşi procedura începută a fost sistată sub motivul necesităţii revizuirii proiectului tehnic al autostrăzii.

Cu toate acestea, se observă că prin cererea cu care s-au adresat instanţei civile la 6 august 2012, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor decurgând din exproprierea în fapt a terenului, proprietatea lor, în suprafaţă de 4181 mp situat în intravilanul oraşului Voluntari, jud. Ilfov şi că motivarea în fapt a cererii se referă la această unică suprafaţă de teren.

Cererea adresată instanţei de contencios administrativ şi înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, sub nr. x/2013, care ulterior a fost disjunsă şi conexată la Dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Ilfov în privinţa mai multor capete de cerere, este nerelevantă sub aspectul analizat întrucât a cuprins o serie de petite menite să tranşeze raportul juridic litigios născut din exproprierea de drept a terenurilor.

Chiar şi prin cererea de îndreptare a erorii materiale, de lămurire şi completare a dispozitivului Sentinţei civile nr. 338 din 4 februarie 2015 a Tribunalului Ilfov, adresată acestei instanţe la 22 aprilie 2015, reclamanţii s-au referit, la punctul b) al celei de-a doua solicitări, la completarea dispozitivului în sensul soluţionării cererii de acordare a "diferenţei de valoare a terenului în suprafaţă de 4181 mp din momentul iniţierii procedurilor de expropriere în baza H.G. nr. 424/2008 şi prezent, astfel cum a fost acesta individualizat în anexa nr. 1 a H.G. nr. 377/2013".

Chiar şi evaluările realizate în faza judecăţii de apel prin rapoartele de expertiză evaluatorie ordonate în această etapă procesuală au determinat, în principal, valoarea de circulaţie a terenului expropriat în suprafaţă de 4181 mp, conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, alte valori fiind determinate doar cu titlu de prejudiciu decurgând din expropriere (cea de drept).

Prin urmare, întrucât a judecat în limitele cererii de învestire şi cu respectarea principiului disponibilităţii, instanţa de apel a stabilit despăgubirea cuvenită recurenţilor-reclamanţi doar cu referire la suprafaţa de teren în suprafaţă de 4181 mp, dovedindu-se că aceasta nu a fost învestită cu o cerere similară care să vizeze acordarea de despăgubiri pentru exproprierea în fapt (şi) a suprafeţelor de 269 mp şi 334 mp.

Singura solicitare adresată de reclamanţi care include toate cele trei suprafeţe de teren este cea din "precizarea orală" realizată în şedinţa publică din 21 ianuarie 2015, însă cu referire la acordarea beneficiului nerealizat prin lipsa de folosinţă a imobilului, incluzând cele trei porţiuni de teren.

Astfel fiind nu se poate reţine nici critica întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar nici cea întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referite la pretinsa stabilire a unor despăgubiri insuficiente şi incomplet determinate cantitativ, acuzată de către recurenţii-reclamanţi.

Şi celelalte două critici - relative la moneda în care a fost stabilită despăgubirea şi la criteriul în raport de care a fost determinată aceasta - sunt nefondate, aspect ce se află în strânsă legătură cu acţiunile sau inacţiunile pârâtului ce au fost sancţionate de instanţă.

În esenţă, instanţa de apel a reţinut o îngrădire substanţială a dreptului de proprietate aparţinând reclamanţilor pe perioada iunie 2008 - 2013, dată fiind modalitatea în care a fost pusă în practică exproprierea terenului acestora. Instanţa a reţinut în sarcina pârâtului întârzieri nerezonabile şi nejustificate, ca durată, în finalizarea procedurii de expropriere a terenului reclamanţilor, alături de poziţia inconsecventă a autorităţii statului cu atribuţii în această procedură care, pe de o parte a revocat hotărârea de stabilire a despăgubirilor, dar care, pe de altă parte, nu a permis timp de mai mult de 4 ani folosirea terenului conform destinaţiei sale.

În acest interval de timp s-a constatat o scădere considerabilă a valorii terenului, astfel încât s-a apreciat ca fiind just şi echitabil despăgubirea reclamanţilor cu diferenţa între valoarea oferită iniţial de expropriator prin Hotărârea nr. 41 din 17 iunie 2008 de stabilire a despăgubirilor (7.169.370 RON) şi cea acordată la momentul exproprierii efective (437.141 RON).

Astfel justificată obligaţia de despăgubire stabilită în sarcina pârâtului şi astfel observate consecinţele acţiunilor şi inacţiunilor acestuia, ce s-au concretizat în veritabile ingerinţe în dreptul de proprietate aparţinând reclamanţilor, apare ca fiind adecvată raportarea instanţei la moneda naţională cu ocazia stabilirii despăgubirii.

De vreme ce reclamanţii s-au plâns de întârziere în derularea procedurii de expropriere, conjugată cu o împiedicare în folosirea bunului conform destinaţiei sale, în mod rezonabil s-a apreciat că cea mai adecvată reparaţie este aceea prin care li se asigură reclamanţilor valoarea despăgubirii acordată cu ocazia exproprierii iniţiată în 2008, dar sistată anterior plăţii despăgubirilor aferente acesteia. Practic, prin măsura sa, instanţa i-a readus pe reclamanţi la momentul exproprierii din 2008.

Or, plata despăgubirii către proprietarii expropriaţi se face de către pârât întotdeauna în RON, neexistând niciun argument ca valoarea despăgubirii să fie stabilită în altă monedă decât cea naţională.

Judecând în aceste coordonate cazul dedus judecăţii, nu se poate considera că instanţa era datoare să stabilească (şi) moneda în care trebuia fixată şi plătită despăgubirea cuvenită reclamanţilor, raportul juridic litigios dedus judecăţii pe componenta limitărilor aduse dreptului de proprietate (adică ceea ce reclamanţii au invocat a fi o "expropriere în fapt") având ca premisă modificarea valorii terenurilor în timp, nu însă şi pe cel al fluctuaţiilor valutare în intervalul de referinţă al litigiului.

În alte cuvinte, dezlegarea raportului juridic litigios presupunea o observarea şi o statuare din partea instanţei asupra componentei evoluţiei valorii în timp a terenurilor, nu însă şi asupra componentei evoluţiei fluctuaţiilor valutare, element exterior conflictului de drept şi asupra căruia instanţa de judecată s-ar fi putut pronunţa doar în prezenţa unei învestiri distincte cu un atare obiect.

În mod nefondat se critică raportarea instanţei de apel, în determinarea despăgubirii stabilită în favoarea reclamanţilor, la raportul de evaluare din 28 decembrie 2007 (cu o valoare a despăgubirii de 7.169.370 RON), iar nu la cel realizat la 14 iulie 2008 (cu o valoare a despăgubirii de 11.076.300 RON), aşa cum urmăreau reclamanţii.

Din nou, această soluţie îşi găseşte justificarea în ceea ce instanţa de apel a sancţionat în rezolvarea raportului juridic litigios dedus judecăţii, respectiv realizarea de către pârât a uneia şi a aceleiaşi exproprieri (diferenţa de amplasament al obiectivului de investiţii, de 12 m, fiind în mod rezonabil apreciată ca nerelevantă), cu o întârziere de 5 ani de zile, pe durata cărora dreptul de proprietate al reclamanţilor a avut doar o existenţă formală, golită de conţinut.

Pentru acest motiv, instanţa s-a raportat la actele emise de pârât, prin autoritatea cu atribuţii în domeniu desemnată de acesta, şi a concluzionat că sancţionarea sa presupune obligarea la a plăti reclamanţilor valoarea despăgubirii pentru expropriere, ca şi cum acesta s-ar fi realizat la momentul iniţial, respectiv în 2008 (asigurată în prezent prin plata diferenţei între valoarea oferită de expropriator prin Hotărârea nr. 41 din 17 iunie 2008 şi valoarea oferită prin H.G. nr. 377/2013, ulterior modificărilor vizând categoria de folosinţă din arabil în curţi - construcţii).

De aceea, critica recurenţilor în sensul că nelegal instanţa ar fi subordonat stabilirea despăgubirii cuvenită lor de faptul acceptării acesteia de către expropriator, nu poate fi primită, nu în acest fel explicându-se soluţia asupra căreia s-a oprit instanţa de apel.

Neacordarea valorii de despăgubire din cel de-al doilea raport de evaluare realizat la 14 iulie 2008 (de 11.076.300 RON) a mai fost criticată de recurenţi şi întrucât, potrivit lor, acesta reflectă valoarea reală, corectă a terenului în raport de categoria sa de folosinţă, curţi-construcţii iar nu arabil.

Înalta Curte reţine, în primul rând, că valoarea determinată prin acest raport de evaluare nu se regăseşte în actele emise de autoritatea cu atribuţii în domeniu desemnată de pârât, observaţie care se află în strânsă legătură cu fapta sancţionată de instanţă.

În alt doilea rând, este îndreptăţită observaţia instanţei de apel în sensul că diferenţa de valoare între raportul din 28 decembrie 2007 (ce a stat la baza emiterii Hotărârii nr. 41 din 17 iunie 2008 de stabilire a despăgubirilor) şi cel din 14 iulie 2008, de 3.906.930 RON, este dată de luarea în considerare a proiectului de dezvoltare imobiliară pus la dispoziţia expertului de reclamanţi ulterior primei evaluări, aspect combătut prin motivele lor de recurs. Punctul de vedere al recurenţilor-reclamanţi - care pun această diferenţă de valoare pe seama categoriei curţi-construcţii a terenului ce ar fi fost avută în vedere la cea de-a doua evaluare - nu poate fi primit deoarece nu se regăseşte ca atare evidenţiat ori justificat în cuprinsul raportului de evaluare din 14 iulie 2008.

Dimpotrivă, se înţelege din cuprinsul acestui al doilea raport, că o nouă evaluare a aceluiaşi teren a fost realizată (prin acelaşi expert F.) pentru estimarea valorii de piaţă a acestuia în situaţia existenţei unui proiect, motiv care a şi justificat expertului recurgerea la o altă metodă de evaluare (metoda reziduală, spre deosebire de metoda comparaţiei directe utilizate în raportul de evaluare din 28 decembrie 2007) pe baza căreia a determinat valoarea unitară, în cazul existenţei unui proiect.

În justificarea acestei a doua evaluări, expertul a precizat că proprietarul i-a pus la dispoziţie, ulterior apariţiei H.G. nr. 424/2008, un Proiect de Dezvoltare Imobiliară cu nr. 1318/2007, astfel că "pentru estimarea valorii de piaţă a terenului - în situaţia existenţei unui proiect, este aplicabilă metoda reziduală".

Aşadar nu diferitele categorii de folosinţă atribuite terenului au stat la baza celor două evaluări şi nu evaluarea terenului funcţie de acestea a determinat diferenţa de valoare de 3.906.930 RON, ci, cum corect a reţinut instanţa de apel, luarea în considerare de către expertul evaluator a proiectului de dezvoltare imobiliar prezentat de reclamanţi, element care, prin natura sa incertă, induce un caracter eventual şi prejudiciului pretins a fi reparat prin acordarea acestei valori suplimentare. Prejudiciile viitoare sunt supuse reparaţiunii doar când există certitudine asupra producerii lor.

Că diferenţa de valoare de 3.906.930 RON nu putea fi generată de evaluarea terenului în raport de categoria de folosinţă curţi-construcţii e demonstrată şi de faptul că abia prin Sentinţa civilă nr. 2160 din 7 iulie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (adică ulterior realizării evaluării în discuţie) reclamanţii au obţinut o soluţie de modificare a actelor emise de expropriator sub aspectul menţionării categoriei de folosinţă a terenului ca fiind curţi-construcţii în loc de arabil.

Pretenţia reclamanţilor de acordare a valorii suplimentare de 3.906.930 RON are un caracter speculativ, deoarece, în esenţă, aceasta reprezintă pentru ei valoarea despăgubirii pe care "ar fi putut-o încasa la momentul 2008".

Or, soluţionarea raportului juridic litigios în aceşti termeni, ar fi condus la judecarea unei acţiuni de expropriere în fapt - aşa cum a fost reclamată ea de titularii săi - după coordonatele de judecare a unei exproprieri în drept, căci ar fi presupus determinarea valorii pe care reclamanţilor ar fi putut-o încasa în momentul 2008 cu aplicarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Odată în plus, valoarea pretinsă de aceştia, nu a fost stabilită ca fiind cea pe care ar fi putut-o ei încasa la momentul 2008 prin niciun act de autoritate şi prin nicio hotărâre judecătorească. Sub acest aspect, se reţine că în Dosarul nr. x/2008 nu s-a stabilit că reclamanţii ar fi fost îndreptăţiţi să primească pentru exproprierea din 2008 suma de 11.076.300 RON, aşa cum s-a susţinut, ci ei au fost cei care, adresându-se instanţelor, au solicitat obligarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA la plata acesteia, cerere care a fost respinsă în toate cele trei faze procesuale ale litigiului.

De altfel, dacă judecând acţiunea în despăgubiri pentru limitările aduse drepturilor lor de proprietate, instanţa s-ar fi raportat la "valoarea despăgubirii pe care reclamanţii ar fi putut-o încasa la momentul 2008", inevitabil ar fi trebuit să diminueze această valoare nu cu valoarea despăgubirii oferită prin actele expropriatorului, de 437.141 RON (aşa cum a făcut-o), ci, eventual, cu valoarea stabilită ca fiind cuvenită pentru exproprierea în drept (realizată prin H.G. nr. 377/2013) prin hotărârea de primă instanţă pronunţată în această cauză, respectiv de 3.914.287 + 1.034.004 RON, ceea ce ar fi condus la un rezultat chiar inferior valorii acordate, respectiv de 6.131.009 RON faţă de 6.732.229 RON cât menţionează dispozitivul deciziei atacate.

Aceasta este un argument subsidiar, menit să verifice în ce măsură recurenţii sunt îndreptăţiţi să formuleze o critică de insuficientă cuantificare a prejudiciului. În mod evident însă, soluţia instanţei de apel nu îşi are justificarea în atare calcule ci, precum s-a arătat, în ceea ce a sancţionat din acţiunile şi inacţiunile pârâtului, văzute ca acte de limitare a dreptului de proprietate aparţinând reclamanţilor.

În niciun caz nu corespunde unei cerinţe de echitate şi rezonabilitate calculul despăgubirii propus de recurenţi, respectiv ca din valoarea considerată de ei ca fiind cuvenită pentru exproprierea din 2008 (preţ/mp teren = 740 euro, în evaluarea expertului F. din 14 iulie 2008) să se scadă echivalentul sumei de 437.141 RON (transformată în euro la cursul din 18 septembrie 2013), adică suma oferită de expropriator pentru exproprierea în drept realizată în 2013, care a fost însă modificată prin Sentinţa civilă nr. 338 din 4 februarie 2015 a Tribunalului Ilfov pronunţată în litigiu, la valoarea totală de 4.945.291 RON.

- Neacordarea beneficiului nerealizat sau a sporului de valoare rezultat din neutilizarea terenului potrivit intenţiei recurenţilor a fost criticată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acuzându-se fie o nemotivare, fie o motivare insuficientă a soluţiei instanţei de apel.

Critica este nefondată, observându-se că motivarea soluţiei instanţei de apel dată acestei pretenţii se regăseşte în considerentele hotărârii recurate şi ea se circumscrie, pe de o parte, limitelor în care a fost formulată pretenţia, iar pe de altă parte, ansamblului general al cauzei.

Astfel, soluţia dată şi motivarea acesteia au vizat pretenţia de acordare a beneficiului nerealizat, cauzat de lipsa de folosinţă a terenului de 4181 mp pentru perioada 23 aprilie 2008 - 25 iunie 2013 şi pentru terenurile de 334 mp şi 269 mp pentru perioada 30 octombrie 2008 - 25 iunie 2013 (conform precizării reclamanţilor din şedinţa din 21 ianuarie 2015, avută în vedere la pronunţarea Sentinţei civile nr. 1740/2015 a Tribunalului Ilfov), iar nu a restului proprietăţii terenului.

Această pretenţie a fost respinsă în primă instanţă cu motivarea că, de vreme ce au fost expropriaţi, reclamanţii nu mai pot pretinde contravaloarea lipsei de folosinţă.

Sancţionând pârâtul pentru îngrădirile substanţiale aduse dreptului de proprietate asupra terenului vizat prin acţiune (în suprafaţă de 4.181 mp, potrivit explicaţiilor anterioare, iar nu întreaga suprafaţă de 45.000 mp), instanţa de apel a păstrat soluţia cu schimbarea motivării, apreciind în mod just că despăgubirea acordată are rolul de a acoperi tocmai imposibilitatea folosirii bunului, astfel că nu ar putea fi acordate distinct alte despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a aceluiaşi teren ori de două ori pentru aceeaşi cauză.

Se reţine şi că, deşi în cererea introductivă de instanţă (din 6 august 2012, adresată Tribunalului Bucureşti) reclamanţii au menţionat în motivarea acesteia beneficiul pierdut prin nerealizarea ansamblului de blocuri, spaţii comerciale, locuinţe şi pentru restul suprafeţelor de teren, totuşi au solicitat doar obligarea pârâtului la plata de despăgubiri aferente acoperirii prejudiciului produs ca urmare a exproprierii în fapt a terenului în suprafaţă de 4181mp şi la plata dobânzii legale calculate până la momentul achitării integrale a despăgubirilor.

La rândul său, Tribunalul Ilfov s-a pronunţat prin Sentinţa civilă nr. 1740 din 17 iunie 2015 asupra cererii de îndreptare a erorii materiale strecurate în cuprinsul încheierii din 21 ianuarie 2015 şi de completare a Sentinţei nr. 338 din 4 februarie 2015, printre altele, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de obligare a pârâtului la plata beneficiului nerealizat prin lipsa de folosinţă a imobilului pentru terenurile în suprafaţă de 4.181 mp, 334 mp şi 269 mp.

Extinderea în recurs a aceleiaşi pretenţii, cu referire la întreaga suprafaţă de teren nu respectă însă exigenţele procedurale de judecată a procesului, fiind inadmisibil a se critica în recurs ceva ce nu a fost dedus judecăţii instanţelor de fond în condiţiile legii procesuale, adică pe calea unei cereri care să învestească legal instanţa de judecată.

În plus, pretenţia de acordare a beneficiului nerealizat decurgând din lipsa de folosinţă invocată cu referire la restul terenului până la suprafaţa totală de 45.000 mp, ca urmare a nerealizării proiectelor de investiţii preconizate, se apreciază că tinde la recunoaşterea în favoarea reclamanţilor a dreptului la repararea unui prejudiciu care este ipotetic, eventual şi nesusceptibil, din acest motiv de a fi reparat.

- Neacordarea spezelor bancare - comisioane şi dobânzi achitate şi/sau datorate C.. din contractul de împrumut - a fost criticată de recurenţi pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se că au solicitat prelungirea contractului de credit tocmai bazându-se pe dispoziţiile legii de expropriere care prevăd termene imperative pentru realizarea şi finalizarea procedurii de care expropriatorul era ţinut.

Instanţa de apel a reţinut corect absenţa oricărei legături de cauzalitate între acţiunile şi inacţiunile pârâtului concretizate în limitări aduse dreptului de proprietate al reclamanţilor şi prejudiciul indicat de aceştia, constând în spezele bancare izvorâte din contractul de împrumut şi din rescadenţarea acestuia.

În primul rând, contractul de credit a fost realizat cu mult anterior - la 4 decembrie 2006 - începerii procedurii de expropriere din 2008 şi, mai ales, pe fondul cunoaşterii de către reclamanţi a faptului că terenul achiziţionat de ei avea să fie traversat de traseul autostrăzii Bucureşti - Ploieşti (potrivit informării emise, la interogarea lor, de către CNADNR prin Adresa nr. x din 5 iunie 2006). Notarea intenţiei de expropriere în cartea funciară a fost realizată la data de 4 noiembrie 2008, în timp ce Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 41 a fost emisă la 17 iunie 2008.

În al doilea rând, manifestarea opţiunii reclamanţilor de prelungire a contractului de împrumut în considerarea procedurii de expropriere aflată în curs (recurenţii afirmând că au sperat în stingerea împrumutului pe baza despăgubirilor ce urmau a fi încasate din expropriere) demonstrează caracterul speculativ al operaţiunii şi asumarea unor riscuri proprii pieţei de afaceri, care însă nu justifică antrenarea răspunderii statului faţă de neîmplinirea aşteptărilor preconizate.

- Este, de asemenea corectă, soluţia respingerii cererii de acordare de daune morale, justificată de instanţă pe argumentul absenţei unei anume gravităţi a disconfortului ori a îngrijorării inerente generate de angrenarea unei persoane într-o procedură precum cea a exproprierii, care să poată fi evaluată ca prejudiciu moral şi care să îndreptăţească la o indemnizare.

Faptul că jurisprudenţa CEDO cunoaşte soluţii de reparare a daunelor morale în cazuri precum cel dedus judecăţii nu demonstrează nelegalitatea soluţiei atacate, dat fiind că aprecierea asupra producerii unui prejudiciu moral ţine strict de evaluarea datelor persoanei regăsite în fiecare caz în parte. Or, cu referire la persoana recurenţilor şi a afecţiunilor indicate ca fiind dobândite pe durata îndelungată a procedurii de expropriere, instanţa de apel a apreciat ca nefiind în legătură cu împrejurările de fapt generatoare ale pretinsului prejudiciu.

- În sfârşit, critica referitoare la neacordarea dobânzii legale calculată la sumele recunoscute în favoarea reclamanţilor cu titlu de despăgubiri, întemeiată, de asemenea, pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este fondată de vreme ce, soluţia instanţei de apel a fost justificată pe împrejurarea că împotriva hotărârii de stabilire a despăgubirilor (decizia din apel) părţile au deschisă calea de atac a recursului, iar despăgubirile nu pot fi plătite decât în baza unei hotărâri irevocabile.

În alte cuvinte, instanţa de apel a reţinut caracterul neexecutoriu al hotărârii sale, prin care a recunoscut dreptul reclamanţilor la încasarea unei despăgubiri în sumă de 6.732.229 RON, contrar dispoziţiilor art. 637 alin. (1) pct. 3 şi celor ale art. 376 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit acestora, sunt hotărâri definitive hotărârile date în apel şi se învestesc cu formulă executorie hotărârile care au rămas definitive ori au devenit irevocabile.

Aşadar, chiar având deschisă calea recursului, hotărârea de apel este una executorie, litigiului pendinte, dată fiind componenta sa privitoare la "exproprierea în fapt" neputându-i fi aplicabile dispoziţiile din legea specială (art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010) astfel după cum a apreciat curtea de apel, ci doar acelea ale dreptului comun.

În lipsa unei precizări exprese în acest sens, instanţa va recunoaşte dreptul reclamanţilor la dobândă începând cu data executorialităţii plăţii, respectiv de la data pronunţării hotărârii în apel prin care s-a recunoscut dreptul reclamanţilor la încasarea despăgubirii în sumă de 6.732.229 RON şi până la data plăţii efective.

În considerarea tuturor acestor motive, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamanţilor, va modifica în parte decizia recurată în sensul că va obliga pârâtul Statul român, prin Ministerul Transportului şi Infrastructurii, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, la plata dobânzii legale aferente sumei de 6.732.229 RON, calculată începând cu data pronunţării hotărârii din apel (25 aprilie 2018) şi până la achitarea integrală a acestei sume. De asemenea, va respinge, ca nefondat, recursul pârâtului şi va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii B., A. împotriva Deciziei nr. 418/A din 25 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Modifică în parte decizia recurată, în sensul că obligă pârâtul Statul român, prin Ministerul Transportului şi Infrastructurii, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA la plata dobânzii legale aferente sumei de 6.732.229 RON, calculată începând cu data pronunţării hotărârii din apel (25 aprilie 2018), până la achitarea integrală a acestei sume.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 octombrie 2018.

Procesat de GGC - LM