Expropriation compensation valuation date: factual occupation versus legal transfer and Constitutional Court interpretation

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă sub nr. x/2009 la data de 29 iulie 2009 reclamanţii A., B. şi SC C. SRL au solicitat, în contradictoriu cu CNADR România SA, să se constate că în anul 2008 a avut loc o expropriere de fapt pentru cauză de utilitate publică a suprafeţei ocupate de Şoseaua de Centură a Municipiului Oradea şi de alte construcţii din nr. cad. x, 2879 şi 2880, înscrise în CF nr. x, 1869, 1870 Oradea, CF NDF nr. 150772, 167163, 150836, proprietatea lor; să se constate că decizia de expropriere a fost emisă doar în anul 2012, să se dispună modificarea parţială a Deciziei de expropriere nr. 836 din 9 iulie 2012, respectiv a Anexei nr. 2 astfel: cu privire la proprietari - la poziţia 18, proprietari sunt A. şi B.; cu privire la nr. cad. expropriat - la poziţia 19, nr. cad expropriat este 2880; cu privire la suprafeţele expropriate la poziţiile nr. 17, 18, 19 - să fie cele ce se vor stabili prin raportul de expertiză ce se va efectua în cauză; cu privire la valoarea despăgubirilor pentru poziţiile 17, 18, 19 - în principal, să fie cea care se va stabili prin raportul de expertiză ce se va efectua în cauză, raportat la valoarea din anul 2008, actualizată, în subsidiar să fie obligaţi pârâţii la plata diferenţei dintre valoarea despăgubirilor stabilită în decizia de expropriere şi valoarea despăgubirilor pe care ar fi trebuit să le primească în anul 2008, actualizată, potrivit raportului de expertiză ce se va efectua în cauză; să fie obligaţi pârâţii la plata dobânzii legale aplicată acestei sume, de la data stabilirii până la data plăţii efective; cu daune morale în cuantum de 40 000 RON; cu cheltuieli de judecată constând în onorariu avocaţial, onorarii expertize.

Prin Sentinţa nr. 69/C din 21 martie 2016 Tribunalul Bihor, secţia I civilă a admis în parte acţiunea; a constatat că reclamanţii A. şi B. sunt persoane îndreptăţite la încasarea despăgubirilor pentru imobilul expropriat în suprafaţă de 752 mp, identificat prin numărul cadastral x, 2879, 2880 Oradea din CF x, 167163, 150836 Oradea; a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru imobilul expropriat la suma de 102.140 RON şi a fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamanţilor A. şi B. a acestei sume cu titlu de despăgubire; a fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamantei SC C. SRL, prin administrator judiciar D., a sumei de 133.792 RON, cu titlu de despăgubire; au fost respinse celelalte capete de cerere formulate; au fost obligaţi reclamanţii la plata în favoarea experţilor E., F., G. a sumei de 3.020 RON, diferenţă onorariu expert; a fost obligată pârâta la plata, în favoarea reclamanţilor, a sumei de 10.435 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanţii A. şi B. sunt proprietarii imobilelor identificate prin nr. cad. x, 2879 şi 2880 Oradea, parţial ocupate de Şoseaua de Centură a Municipiului Oradea, iar SC C. SRL este proprietara construcţiei de pe terenul expropriat parţial - reprezentând staţie de benzinărie.

În anul 2012, s-a emis decizia de expropriere nr. 836/9.07.2012, stabilindu-se cuantumul despăgubirilor la suma totală de 30.160 RON.

Lucrările de lărgire a Şoselei de Centură a Municipiului Oradea, de la 2 benzi la 4 benzi, au început în anul 2008, intrându-se pe terenul reclamanţilor şi fiindu-le afectat drumul de acces spre staţia de benzină, fapt care a dus la scăderea drastică a vânzărilor SC C. SRL.

În cauză s-a efectuat un raport de expertiză tehnică de specialitate care a stabilit valoarea de piaţă a terenului expropriat în suprafaţă de 752 mp la nivelul lunii iulie 2012, când a fost emisă decizia de expropriere, valoarea ridicându-se la suma de 102.140 (22.650 euro).

Instanţa a luat în considerare această valoare, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 380/2015, care a statuat în sensul că evaluarea imobilului expropriat să se facă la momentul exproprierii.

Prin urmare, având în vedere această decizie care este obligatorie, instanţa a apreciat că nu poate lua în considerare valoarea terenului la nivelul anului 2008, când au demarat lucrările la lărgirea Şoselei de Centură a Municipiului Oradea, eventualele prejudicii produse proprietarilor anterior emiterii deciziei de expropriere putând fi acordate doar ca folos nerealizat.

Art. 26 din Legea nr. 33/1994 prevede că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, astfel că s-a impus stabilirea prin expertiză a valorii imobilului ce a fost expropriat şi al cărei cuantum, astfel cum s-a arătat, se ridică la suma de 102.140 RON.

În ceea ce priveşte folosul nerealizat, instanţa a reţinut că terenul expropriat a fost folosit de reclamanţi pentru a deservi staţia H. edificată pe acest imobil şi care este proprietatea SC C. SRL, ai cărei asociaţi sunt tot reclamanţii.

Staţia H. nu a intrat în coridorul de expropriere, ci doar terenul în suprafaţă de 752 mp, proprietatea reclamanţilor A. şi B..

Cu privire la valoarea prejudiciului produs SC C. SRL, în cauză s-a efectuat şi un raport de expertiză contabilă, de către expert I., prin care s-a stabilit că valoarea prejudiciului înregistrat de societate în 2008 - 2013 este de 1.055.630 RON, ca urmare a imposibilităţii comercializării de carburanţi prin staţia de benzinărie, cauzată de blocarea accesului în incinta staţiei prin şanţurile săpate la intrare pentru construirea şoselei de centură.

Instanţa nu a reţinut această valoare, cu motivarea că în anexa 1 la raportul de expertiză apar o serie de contradicţii, astfel: beneficiul realizat în anul 2007 a fost în sumă de 33.448,67 RON, după care, în 2008, când au demarat lucrările la sosea, s-a triplat, a crescut şi în anul 2009, iar în anul 2010 a ajuns la suma de 457.488,30 RON, pentru ca în anul 2011, când s-a deschis procedura falimentului, să se ridice la suma de 204.394,22 RON. Creşterile la care s-a făcut referire mai sus nu sunt justificate în niciun fel de către expert în opinia instanţei, astfel că la evaluarea prejudiciului instanţa a avut în vedere beneficiul cert, realizat în anul 2007, în sumă de 33.448,67 RON, care a fost acordat doar pentru cei patru ani până la intrarea în faliment, valoarea rezultată fiind de 133.792 RON.

În ceea ce priveşte pierderile suferite de societate, rezultate din perceperea dobânzilor la creditele bancare din cauza imposibilităţii de achitare la termen a ratelor scadente, neachitarea altor furnizori, instanţa a reţinut că nu s-a făcut în concret dovada cu înscrisuri în privinţa scadenţei ratelor, termenelor de plată, cuantumului penalităţilor, astfel că ele nu au fost acordate. Acest aspect este evidenţiat şi de expert, care arată că singurele documente justificative puse la dispoziţie sunt facturile emise de furnizorul de carburant J., însă expertul stabileşte ca şi pierderi cauzate de neplata la timp a furnizorilor, penalităţi, dobânzi suma de 29.262,28 RON, fără a le detalia, după ce în prealabil chiar el susţine că nu a primit documente justificative de la societate, astfel că acestea nu au fost acordate de instanţă.

În privinţa cadastralelor expropriate, experţii le-au indicat pe cele cuprinse în decizia de expropriere, neimpunându-se modificarea din acest punct de vedere, iar în ceea ce priveşte daunele morale, instanţa a constatat că nu s-a dovedit legătura de cauzalitate între afecţiunile de care suferă reclamanţii şi declanşarea procedurii de expropriere.

Totodată, s-a reţinut şi faptul că daunele morale se acordă, ca principiu, pentru prejudicii aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane, ceea ce nu este cazul în speţă.

Având în vedere că nu s-a achitat integral onorariul experţilor, instanţa a obligat reclamanţii în favoarea experţilor E., F., G. la plata sumei de 3.020 RON, reprezentând diferenţa onorariu expert.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel toate părţile.

Reclamanţii A. şi B. au arătat că prima instanţă a constatat că apelanţii sunt persoanele îndreptăţite la despăgubire, cu toate că nu au solicitat acest lucru, solicitând în schimb modificarea deciziei de expropriere, unde figura SC C. SRL ca proprietar asupra unora dintre terenuri şi corectarea numerelor cadastrale trecute în decizia de expropriere, instanţa nedispunând nimic în acest sens.

Cu toate că, în considerente, instanţa a reţinut în mod corect starea de fapt, respectiv că din probele administrate în dosar, inclusiv procesul-verbal de asigurare dovezi, întocmit în cauză, rezultă că din anul 2008 s-a intrat cu lucrările pe terenul proprietatea apelanţilor, în dispozitiv nu face nicio menţiune cu privire la acest capăt de cerere, fiind exclus ca acesta să intre în categoria capetelor de cerere respinse, întrucât ar contraveni considerentelor, bazate pe probele din dosar. Astfel, instanţa a omis a se pronunţa asupra primului capăt al cererii precizate, respectiv de a constata faptul că exproprierea în fapt a avut loc în anul 2008, deosebit de important prin prisma legalităţii soluţiei pronunţate în cauză.

Instanţa a apreciat că despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi apelanţii sunt cele vizând valoarea terenului raportat la anul 2012, în RON, omiţând a se pronunţa asupra solicitării privind actualizarea sumei, având în vedere că aceasta nu le-a fost plătită în anul 2012, ci urmează a fi achitată ulterior.

Acordarea despăgubirilor potrivit valorii terenului la nivelul anului 2012 este lipsită de temei legal, întrucât trebuie stabilit cu prioritate momentul realizării exproprierii, atât în vederea identificării legii aplicabile, cât şi pentru stabilirea drepturilor pe care le au apelanţii.

Prin Decizia nr. 1908/2014, pronunţată în Dosarul nr. x/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asimilează exproprierea în fapt exproprierii în drept, având în vedere momentul de la care este lipsit proprietarul de dreptul său de proprietate, dată la care trebuie apreciată şi valoarea bunului său de care a fost lipsit.

Momentul transferului dreptului de proprietate şi momentul privării de proprietate pentru cel expropriat au acelaşi efect, lipsirea de bunul proprietatea sa, iar o despăgubire justă şi efectivă, atât în sensul Convenţiei Europene, cât şi potrivit Constituţiei României, este cea care reflectă valoarea bunului la momentul la care proprietarul a fost privat de acesta.

Prin hotărârea pronunţată, prima instanţă i-a lăsat pe apelanţi fără despăgubiri pentru perioada 2008 - 2012, despăgubiri pentru lipsire de folosinţă pe care nu le-au solicitat, fiind incluse în suma reprezentând contravaloarea terenului la nivelul anului 2008. Chiar dacă despăgubirile pentru lipsa de folosinţă ar fi fost incluse în despăgubirile acordate firmei, aceasta nu înseamnă că vor intra în patrimoniul apelanţilor, firma aflându-se în stare de insolvenţă. În plus, apelanţii sunt persoanele expropriate, iar nu SC C. SRL.

Aprecierea primei instanţe cu privire la raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză încalcă principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare. Astfel, instanţa, în baza rolului activ, dacă aprecia că există neconcordanţe între susţinerile expertului contabil, avea posibilitatea de a invoca din oficiu obiecţiuni la raportul de expertiză sau să solicite lămuriri expertului sau chiar să dispună din oficiu efectuarea unei contraexpertize. Acest lucru ar fi dus la discutarea în contradictoriu a unor aspecte ce ţin strict de domeniul de specialitate al unui expert contabil, dându-le posibilitatea apelanţilor de a efectua apărări în acest sens. Or, în situaţia dată, instanţa s-a pronunţat doar prin hotărâre asupra unor aspecte ce ar fi trebuit discutate în contradictoriu cu părţile, încălcându-le dreptul la apărare.

Cu privire la cererea subsidiară de schimbare a sentinţei, apelanţii au arătat că prin soluţia pronunţată instanţa a scăpat din vedere perioada 2008 - 2012, perioadă în care, chiar dacă nu a fost emisă decizia de expropriere, apelanţii au fost lipsiţi de elementele dreptului de proprietate şi cu privire la care nu a stabilit niciun fel de despăgubiri. Solicitarea apelanţilor de a se acorda despăgubiri constând în valoarea terenului la nivelul anului 2008, anul din care au fost lipsiţi de acest teren, includea practic despăgubirile pentru toată perioada de când sunt lipsiţi de bun, or, în condiţiile în care instanţa s-a raportat la valoarea din anul 2012, trebuia să dispună acordarea diferenţei de valoare între anul 2008 şi 2012, cu titlu de despăgubiri.

Cu privire la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, apelanţii au arătat că prima instanţă a reţinut ca motiv al respingerii acestor daune, faptul că daunele morale se acordă ca principiu pentru prejudicii aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane, ceea ce nu este cazul în speţă. Din probele administrate în cauză rezultă însă raportul de cauzalitate dintre afecţiunile medicale ale reclamanţilor şi exproprierea abuzivă, acestea fiind ulterioare anului 2008. Chiar şi în lipsa acestora, nu se poate contesta atingerea adusă sensibilităţii psihice de către acest eveniment, reclamanţii, în calitate de persoane fizice, acţionari ai societăţii comerciale, văzând că nu mai alimentează nimeni la staţia lor de carburanţi, deoarece din pricina gropilor făcute odată cu extinderea şoselei de ocolire maşinile nu mai puteau intra la staţie, cunoscând că au de plătit furnizori şi credite la bancă, văzând că demersurile lor amiabile de a primi despăgubiri măcar pentru terenul luat rămân fără niciun fel de efect.

Reclamanta SC C. SRL arătat că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra niciunuia dintre capetele de cerere, astfel cum au fost formulate, aspect care echivalează cu o nepronunţare asupra fondului cauzei, pentru argumentele prezentate şi în apelul reclamanţilor A. şi B.

Apelanta a arătat că a avut o activitate consistentă înainte de ocuparea terenului de către pârâtă şi blocarea accesului la staţia de carburanţi, astfel cum rezultă din actele contabile aflate la dosar, însă, după ocuparea terenului şi demararea lucrărilor pentru şoseaua de centură de către pârâtă, în anul 2008, activitatea apelantei a scăzut cu până la 70%, dovadă fiind scăderea veniturilor şi imposibilitatea de plată a furnizorilor, fapt ce a dus la intrarea în insolvenţă.

Cum art. 26 din Legea nr. 33/1994 prevede că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, s-a impus stabilirea prin expertiză nu doar a valorii imobilului ce a fost expropriat, ci şi a lipsirii de folosinţă a acestuia, de la data la care au început lucrările până la data exproprierii de drept şi stabilirii despăgubirilor.

Prin Raportul de expertiză contabilă nr. 20 din 17 februarie 2014, întocmit de către expert I., s-a stabilit că valoarea prejudiciului înregistrat de apelantă în 2008 şi 2009 este de l.055.630,42 RON (1.026.368,34 RON beneficiu nerealizat ca urmare a imposibilităţii comercializării de carburanţi prin staţia de benzinărie cauzată de blocarea accesului în incinta staţiei prin şanţurile săpate la intrare, pentru construirea şoselei de centură, şi pierderile de 29.262,08 RON rezultate din perceperea dobânzilor la creditele bancare din cauza imposibilităţii de achitare la termene a ratelor scadente din lipsa veniturilor pe durata lucrărilor). Aceste credite au fost luate pentru extinderea şi modernizarea staţiei de carburanţi şi pentru asigurarea fluxului de numerar pentru desfăşurarea activităţii apelantei.

Apelanta a solicitat repararea integrală a acestui prejudiciu, cu obligarea la plata dobânzii legale aplicată acestei sume, de la data stabilirii până la data plătii efective, potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Cluj, a solicitat instanţei admiterea apelului propriu şi schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Prin Decizia nr. 693 din 12 iunie 2018 Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtului; a admis apelurile reclamanţilor; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a stabilit că reclamanţii A. şi B. sunt îndreptăţiţi la plata de despăgubiri pentru imobilul expropriat în sumă de 112.354 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii deciziei de expropriere, 9 iulie 2012, şi până la plata efectivă, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data pronunţării prezentei decizii şi până la plata efectivă; a obligat pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. la plata, în favoarea reclamantei SC C. SRL şi a dobânzii legale aferente sumei de 133.792 RON, acordată cu titlu de despăgubiri, calculată de la data pronunţării prezentei decizii şi până la plata efectivă; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat pârâtul la plata, către apelanţii - reclamanţi A. şi B., a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că cererea apelanţilor-reclamanţi de anulare a hotărârii atacate, cu consecinţa judecării cauzei pe fond, este neîntemeiată, având în vedere dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care, în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul evocând fondul.

Niciuna dintre aceste situaţii nu este incidentă în speţă, prima instanţă soluţionând cauza pe fond, iar părţile au fost legal citate.

Cu privire la situaţia de fapt, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia de expropriere nr. 836 din data de 7 iulie 2012, anexa nr. 2, s-au stabilit imobilele proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică " Drum de centură în municipiul Oradea, etapa a II-a", judeţul Bihor, proprietarii sau deţinătorii acestora, precum şi sumele individuale aferente despăgubirilor, stabilindu-se acordarea despăgubirilor în cuantum de 30.160 RON, pentru terenul expropriat în suprafaţă de 251 mp din nr. cadastral x din CF nr. x, 418 mp din nr. cadastral x din CF nr. x şi 85 mp din nr. cadastral x din CF nr. x Oradea.

Potrivit extrasului de carte funciară nr. x Oradea, rezultă că terenul cu nr. cadastral x, în suprafaţă totală de 1525 mp, este proprietatea apelanţilor-reclamanţi A. şi B.

De asemenea, potrivit extrasului de carte funciară nr. x Oradea, provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x nedefinitivă, rezultă că terenul cu nr. cadastral x, în suprafaţă totală de 2.370 mp, este proprietatea apelanţilor - reclamanţi A. şi B. şi că pe acesta este edificată o staţie H., proprietatea apelantei-reclamante SC C. SRL

Din extrasul de carte funciară nr. x Oradea rezultă că nr. cadastral x s-a schimbat în nr. cadastral x, având o suprafaţă totală de 10.055 mp şi fiind în proprietatea apelanţilor-reclamanţi A. şi B..â

Prin urmare, din analiza menţiunilor înscrise în colile funciare rezultă că numerele cadastrale au fost în mod corect trecute în anexa la decizia de expropriere, astfel încât nu se impune modificarea acesteia, motivul de apel formulat cu privire la acest aspect fiind nefondat.

În ceea ce priveşte suprafaţa de teren expropriată, din lucrările de expertiză efectuate în cauză rezultă că aceasta este de 752 mp, fapt constatat de prima instanţă în dispozitivul sentinţei pronunţate.

De asemenea, tribunalul a reţinut că reclamanţii A. şi B. sunt persoanele îndreptăţite să încaseze despăgubirile stabilite pentru imobilul expropriat, reprezentând valoarea de circulaţie a acestuia, chiar dacă la punctul 18 din anexa la decizia de expropriere figurează SC C. SRL, aceste neregularităţi fiind îndreptate prin hotărârea pronunţată, astfel încât instanţa de apel a apreciat că nu se mai impune a fi modificată în mod formal decizia de expropriere, motivul de apel formulat în acest sens fiind nefondat.

Nu au putut fi reţinute nici susţinerile apelanţilor-reclamanţi, potrivit cărora prima instanţă nu s-ar fi pronunţat asupra capătului de cerere prin care au solicitat a se constata că în anul 2008 a avut loc o expropriere de fapt, din dispozitivul şi considerentele sentinţei rezultând că acest petit a fost respins, fiind apreciat ca nefondat.

Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, "expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate."

La alin. (3) al aceluiaşi articol de lege se prevede că "acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii."

Prin urmare, acţiunea reglementată de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 este o cale de atac prevăzută împotriva hotărârii emisă de comisia constituită în baza art. 18 din acelaşi act normativ, fapt ce rezultă şi din interpretarea dispoziţiilor art. 16 din H.G. nr. 53/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010.

Aşadar, fiind sesizată cu contestaţia împotriva hotărârii de stabilire a despăgubirilor, instanţa are competenţa să verifice temeinicia ei cu privire la cuantumul despăgubirii.

Rezultă din dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, astfel cum au fost interpretate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 380/2015, că cele două aspecte esenţiale la care trebuie să răspundă experţii desemnaţi de către instanţa de judecată sunt preţul de piaţă al imobilelor, astfel cum rezultă din tranzacţii efective, reale şi concrete, încheiate în perioada relevantă şi momentul de referinţă al determinării cuantumului despăgubirilor, care este cel al exproprierii.

În consecinţă, momentul la care trebuie să se raporteze experţii la calcularea cuantumului despăgubirilor este data exproprierii, în speţă iulie 2012, conform Deciziei de expropriere nr. 836 din 7 iulie 2012.

Raportat la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 380/2015, în mod corect prima instanţă a avut în vedere momentul transferului dreptului de proprietate, care coincide cu data exproprierii, pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, chiar dacă lucrările necesare pentru lărgirea Şoselei de centură a Municipiului Oradea au început anterior, acest aspect fiind luat în considerare la determinarea prejudiciului produs prin expropriere apelantei - reclamante SC C. SRL, care a folosit în fapt terenul expropriat, în calitate de proprietar al Staţiei H. edificate pe acesta.

Prin raportul de expertiză efectuat în primă instanţă de experţii E., F. şi G. (înregistrat la Tribunalul Bihor la data de 27 martie 2015) s-a stabilit iniţial cuantumul despăgubirii în funcţie de preţul terenului la un moment ulterior celui al transferului dreptului de proprietate, respectiv la data întocmirii lucrării de expertiză, 23 martie 2015.

Având în vedere că ulterior depunerii raportului, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 380/2015, s-a statuat că dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte sintagma " la data întocmirii raportului de expertiză", prima instanţă a dispus completarea lucrării de expertiză, în sensul ca evaluarea terenului să se facă la data exproprierii.

Prin completarea la raportul de expertiză efectuată de aceeaşi comisie de experţi (înregistrată la Tribunalul Bihor la data de 28 ianuarie 2016) s-a stabilit valoarea de piaţă a terenului expropriat în suprafaţă de 752 mp la data exproprierii, iulie 2012, ca fiind de 102.140 RON, echivalentul a 22.650 euro, fiind avut în vedere un curs de schimb de 4,5275 RON/euro. La stabilirea preţului de piaţă, experţii au analizat oferte de vânzare existente în anul 2012, pentru proprietăţi asemănătoare, amplasate în apropierea şoselei de centură a oraşului - locul situării terenului expropriat. Nu au fost avute în vedere, aşadar, tranzacţii efective şi concrete încheiate în perioada de referinţă.

În aceste condiţii, în apel, instanţa a încuviinţat cererea în probaţiune formulată de apelantul-pârât Statul Român prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Cluj privind efectuarea unui nou raport de expertiză, pentru stabilirea valorii despăgubirilor raportat la preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ - teritorială, la data exproprierii.

Potrivit lucrării de expertiză efectuate în apel, în opinia majoritară a experţilor K. şi L., valoarea de piaţă a terenului expropriat, la data exproprierii - iulie 2012, este de 112.354 RON, echivalentul a 24.816 euro, cursul de schimb avut în vedere fiind de 4,5275 RON/euro.

Din cuprinsul raportului de expertiză, a rezultat că evaluarea imobilului supus exproprierii s-a realizat prin metoda comparaţiei directe, utilizându-se drept comparabile, în lipsa informaţiilor relevante privind tranzacţii de terenuri, oferte de vânzare a unor terenuri având aceeaşi categorie de folosinţă, situate în aceeaşi unitate administrativ - teritorială şi în aceeaşi zonă cu terenul expropriat, Calea x.

Totodată, experţii au arătat motivele pentru care nu au putut utiliza contractele de vânzare - cumpărare depuse la dosar, acestea având ca obiect terenuri cu construcţii, terenuri situate într-o zonă diferită, rezidenţială, aproximativ la 5 km de terenul expropriat, fără a avea acces la o arteră principală sau terenuri cu condiţii speciale de vânzare, rezultate din condiţionarea privind construirea unui centru comercial.

Împrejurările pentru care au fost înlăturate contractele de vânzare - cumpărare depuse la dosar au fost lămurite de experţi şi prin răspunsul la obiecţiuni, aceştia motivând detaliat concluzia la care au ajuns cu privire la valoarea terenului, raportul de expertiză fiind întocmit în acord cu exigenţele art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Potrivit dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 33/1994, "(1) Primind rezultatul expertizei, instanţa îl va compara cu oferta şi cu pretenţiile formulate de părţi şi va hotărî. (2) Despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată."

Prin urmare, legiuitorul a conferit instanţei de judecată dreptul de a hotărî cu privire la cuantumul despăgubirilor, comparând oferta de despăgubire, menţionată în hotărârea atacată, cu pretenţiile expropriatului, cuantificate prin rapoartele de expertiză întocmite în cauză.

Faţă de aceste considerente, raportat şi la concluziile lucrării de expertiză efectuate în apel, instanţa de apel a constatat că reclamanţii A. şi B. sunt îndreptăţiţi la plata de despăgubiri pentru imobilul expropriat în sumă de 112.354 RON.

Cu privire la prejudiciul produs apelantei-reclamante SC C. SRL ca urmare a exproprierii, instanţa de apel a reţinut că aceasta este proprietara Staţiei H., edificată pe teren, calitate în care a suportat, fără îndoială, un prejudiciu, fiind afectat drumul de acces spre staţia de benzină, din cauza şanţurilor săpate, a denivelărilor şi a lucrărilor efectuate, fapt care a condus la scăderea drastică a vânzărilor, aspecte ce rezultă din probele administrate în cauză.

Instanţa de apel a constatat că apelantul-pârât Statul Român prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Cluj nu a formulat critici în cuprinsul motivelor de apel vizând dispoziţia instanţei de acordare a despăgubirilor către SC C. SRL şi că niciuna dintre părţi nu a solicitat efectuarea unei noi lucrări de expertiză contabilă, situaţie în care au fost avute în vedere concluziile lucrării întocmite în faţa primei instanţe.

Cu toate acestea, suma de 1.055.630 RON, stabilită în raportul de expertiză contabilă, efectuat de expertul I., ca fiind valoarea prejudiciului înregistrat de societate în perioada 2008 - 2013, ca urmare a imposibilităţii comercializării de carburanţi prin staţia de benzină, cauzată de blocarea accesului în incinta staţiei, nu a putut fi acordată apelantei-reclamante cu titlu de despăgubiri, instanţa de apel apreciind că nu s-a dovedit, cu probele administrate, că acest prejudiciu ar fi fost cauzat ca urmare a exproprierii.

În plus, din înscrisul ataşat lucrării de expertiză contabilă, rezultă că apelanta-reclamantă SC C. SRL a înregistrat pierderi şi în prima jumătate a anului 2008, înainte de începerea lucrărilor la şoseaua de centură, astfel încât beneficiul nerealizat, stabilit de expert, nu poate fi pus exclusiv pe seama măsurii de expropriere.

Cu privire la pierderile suferite de societate, rezultate din perceperea dobânzilor la creditele bancare din cauza imposibilităţii de achitare la termen a ratelor scadente, neachitarea altor furnizori, în mod corect prima instanţă a reţinut că nu s-a făcut, în concret, dovada cu înscrisuri în privinţa scadenţei ratelor, termenelor de plată, cuantumului penalităţilor, astfel încât acestea nu au putut fi acordate.

În aceste condiţii, instanţa de apel a achiesat la punctul de vedere exprimat de prima instanţă, potrivit căruia la evaluarea prejudiciului poate fi avut în vedere doar beneficiul cert, realizat de apelanta-reclamantă SC C. SRL în anul 2007, care este în sumă de 33.448,67 RON, potrivit lucrării de expertiză, acordat pentru cei patru ani până la emiterea deciziei de expropriere, rezultând un cuantum al despăgubirilor de 133.792 RON.

Instanţa de apel a apreciat că apelanţii-reclamanţi A. şi B., ca persoane fizice, nu au suferit un prejudiciu distinct de cel al societăţii comerciale ai cărei asociaţi sunt, ca urmare a începerii lucrărilor încă din anul 2008, având în vedere că terenul expropriat a fost deţinut în fapt de SC C. SRL, fiind destinat exploatării Staţiei H..

De altfel, admiterea cererii reclamanţilor de stabilire a valorii de circulaţie a terenului expropriat la nivelul anului 2008 ar fi exclus acordarea despăgubirilor reprezentând beneficiul nerealizat în perioada 2008 - 2012 în favoarea societăţii comerciale.

Cu privire la solicitarea apelanţilor-reclamanţi de acordare a daunelor pentru prejudiciul moral suferit, instanţa de apel a reţinut, în acord cu practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie, că daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenţei fizice a persoanei, integrităţii corporale şi sănătăţii, cinstei, demnităţii şi onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei pârâtului, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Prin urmare, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu şi fapta angajatorului.

În speţă, s-a considerat că nu se pot acorda daune morale apelanţilor-reclamanţi, atâta vreme cât aceştia nu au produs un minim de indicii şi dovezi în legătură cu existenţa prejudiciului moral şi întinderea lui, această solicitare fiind în mod corect respinsă de prima instanţă.

Tribunalul nu s-a pronunţat însă asupra capătului de cerere prin care apelanţii - reclamanţi A. şi B. au solicitat actualizarea cu indicele de inflaţie a despăgubirilor, precum şi acordarea dobânzilor legale aferente, de la data stabilirii şi până la plata efectivă.

De asemenea, apelanta - reclamantă SC C. SRL a solicitat prin cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată, obligarea pârâtului şi la plata dobânzii legale aferente despăgubirilor, de la data stabilirii acestora şi până la plata efectivă, cerere neanalizată de prima instanţă.

Repararea integrală a prejudiciului produs reclamanţilor prin expropriere presupune şi actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei acordate cu titlu de despăgubiri de la data emiterii deciziei de expropriere, 9 iulie 2012, şi până la plata efectivă, precum şi acordarea dobânzii legale, calculată de la data pronunţării prezentei decizii şi până la plata efectivă.

Astfel, din coroborarea dispoziţiilor art. 1073, art. 1082, 1088 vechiul C. civ. (ce au fost preluate în mod asemănător de art. 1531 şi art. 1535 din Noul C. civ.), rezultă că dreptul reclamanţilor la obţinerea de dezdăunări se referă şi la beneficiul nerealizat, care trebuie privit ca o chestiune distinctă de actualizarea cu rata inflaţiei a sumelor datorate.

Prejudiciul produs constă atât în acoperirea pierderii efectiv suferite de creditor (damnum emergens), cât şi a beneficiului de care acesta este lipsit (lucrum cessans). Prin actualizarea cu indicele de inflaţie se urmăreşte doar păstrarea valorii reale a obligaţiei băneşti, evitându-se devalorizarea creanţei, în timp ce dobânda legală reprezintă despăgubiri pentru beneficiul nerealizat.

Daunele-interese moratorii pot fi cumulate cu actualizarea sumelor de bani cu indicele preţurilor de consum, având în vedere finalităţile distincte ale acestor despăgubiri, şi anume menţinerea valorii reale a obligaţiei monetare la data efectuării plăţii, în cazul actualizării creanţei cu indicele preţurilor de consum, care are caracter compensatoriu, respectiv câştigul pe care creditorul l-ar fi obţinut ca urmare a investirii banilor, dacă aceştia ar fi fost plătiţi la scadenţă (fructele civile), în cazul dobânzii penalizatoare, care are caracter moratoriu.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părţile.

Recurenţii-reclamanţi A., B. şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

- Instanţa de apel interpretează greşit dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., întrucât tribunalul nu s-a pronunţat asupra capetelor de cerere cu care a fost învestit, în condiţiile în care reţine calitatea de persoane îndreptăţite la restituire a reclamanţilor (deşi nu fusese învestit cu asemenea cerere) şi nu se pronunţă asupra cererii de a constata că în anul 2008 a avut loc o expropriere de fapt a suprafeţei de teren de 752 mp. De asemenea, tribunalul nu se pronunţă asupra solicitărilor vizând îndreptarea erorilor din Decizia de expropriere nr. 863 din 9 iulie 2012 cu privire la identificarea proprietarilor şi a parcelelor expropriate, nici asupra cererii ca, în cazul în care pârâtul va fi obligat la acordarea de despăgubiri aferente anului 2012 (şi nu la nivelul anului 2008), acesta să fie obligat şi la daune reprezentând diferenţa de valoare dintre despăgubirile stabilite la nivelul anului 2012 şi cele aferente exproprierii de fapt produsă în 2008.

- Deşi instanţa de apel reţine în mod corect situaţia de fapt, în mod greşit constată că neregularităţile existente în decizia de expropriere au fost îndreptate prin hotărârea primei instanţe, sens în care nici această instanţă nu s-a pronunţat asupra petitelor cererii de chemare în judecată. Astfel, instanţa de apel nu se pronunţă asupra solicitării de constatare a exproprierii de fapt a terenului de 752 mp intervenită în anul 2008, deşi probele administrate au relevat această situaţie; pe de altă parte, acest capăt de cerere nu intră sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 255/2010 - art. 22, reţinut de către instanţa de apel, actul normativ intrând în vigoare ulterior datei înregistrării cererii la instanţă şi cu mult după exproprierea de fapt produsă în anul 2008. Doar celelalte petite, care vizează contestarea deciziei de expropriere, emisă în timpul procesului, respectiv stabilirea de către instanţă a cuantumului despăgubirilor, se pot soluţiona potrivit acestui text legal, restul petitelor trebuind judecate în raport cu actul normativ în vigoare la momentul exproprierii - Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 198/2004, dar şi cu legea fundamentală - art. 44 alin. (3). Susţin recurenţii că exproprierea de fapt reprezintă o situaţie de fapt generatoare de efecte juridice pe planul dreptului de proprietate, prin pierderea posesiei şi a folosinţei, ceea ce duce la golirea de substanţă a dreptului, sancţionată ca atare de CEDO în aplicarea art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie. În cazul în speţă, suprafaţa de 752 mp din terenul proprietatea lor a fost afectat de lucrări pentru modernizarea şoselei ocolitoare încă din anul 2008, fără iniţierea procedurii de expropriere, moment de la care au fost lipsiţi de posesia şi folosinţa asupra respectivei suprafeţe de teren.

- Soluţia consacrată prin Decizia nr. 380/2015 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă în speţă, instanţa de judecată având rolul să aplice şi să adapteze cele statuate de instanţa constituţională la fiecare stare de fapt în parte; invocă Decizia nr. 1908/2014 în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asimilează exproprierea de fapt, exproprierii de drept, prin prisma momentului de Ia care este lipsit proprietarul de dreptul său, dată la care trebuie apreciată şi valoarea bunului de care a fost lipsit.

- Pe seama reclamanţilor nu au fost consemnate niciun fel de sume aferente despăgubirii, nici măcar cu privire la despăgubirea stabilită prin decizia de expropriere.

- Situaţii similare au fost analizate în hotărâri pronunţate de instanţa europeană în cauze împotriva României, reţinându-se că exproprierea de fapt justifică analiza cauzei prin raportare la dispoziţiile legale ce reglementează exproprierea pentru utilitate publică (Hotărârea Burghelea c. României, Hotărârea Vergu c. României).

- În mod nelegal, instanţa de apel reţine că momentul stabilirii despăgubirilor este data exproprierii- iulie 2012, în condiţiile în care exproprierea a avut loc în anul 2008, fiind doar transpusă în scris în anul 2012.

- Instanţa nu ţine cont şi nu se pronunţă asupra argumentelor reclamanţilor referitoare la aplicabilitatea art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, în două variante: diferenţa de valoare dintre anul 2008 şi anul 2012 reprezintă prejudiciul creat cu ocazia exproprierii, întrucât nu s-a emis decizia de expropriere la momentul deposedării; dacă această diferenţă de valoare nu poate fi considerată o consecinţă directă a exproprierii, justa despăgubire este cea de la nivelul anului 2008.

- În cauză există o faptă ilicită constând în inacţiunea autorităţii, săvârşită cu vinovăţie, creatoare de prejudicii, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât după exproprierea de fapt nu a urmat şi un transfer real, concret, al dreptului de proprietate.

- În mod greşit instanţa de apel reţine că prejudiciul cauzat pentru folosul nerealizat vizând perioada 2008 - 2012 s-ar include în despăgubirile acordate societăţii C. SRL, fără a face distincţie între persoanele fizice şi societatea comercială, cu personalitate juridică şi patrimoniu distinct şi ignorând poziţia procesuală distinctă a acestor părţi, care au solicitări diferite, iar nu comune; instanţa nu acordă despăgubiri reclamanţilor pentru perioada 2008 - 2012, acordând însă aceste despăgubiri firmei în faliment, deşi ei sunt cei care au fost lipsiţi în mod efectiv, continuu şi ireversibil de elementele dreptului de proprietate. Solicită valoarea reală a imobilului astfel cum aceasta a fost stabilită prin expertiza de specialitate efectuată în apel, calculată la nivelul anului 2008, adică 42.864 Euro, echivalent în RON şi nu al anului 2012. În condiţiile în care prima instanţă s-a raportat strict la valoarea terenului din anul 2012, iar instanţa de apel a menţinut soluţia sub acest aspect, trebuia să se pronunţe asupra capătului de cerere formulat în mod subsidiar în cuprinsul precizării de acţiune, prin care au cerut, în conformitate cu art. 26 alin. (1), partea finală, din Legea nr. 33/1994, ca diferenţa de valoare dintre anul 2008 şi 2012 (18.048 Euro) să le fie acordată cu titlu de prejudiciu pentru lipsirea de folosinţă, ca o consecinţă directă a exproprierii.

- În mod greşit instanţa de apel a respins capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la plata daunelor morale, întrucât între afecţiunile medicale ale reclamanţilor şi exproprierea abuzivă există un strâns raport de cauzalitate, în contextul în care aceştia, datorită exproprierii, au rămas fără clienţi şi fără încasări în condiţiile în care aveau de achitat rate bancare, iar demersurile de rezolvare a situaţiei astfel create au rămas fără finalitate, astfel că nu se poate contesta atingerea adusă sensibilităţii psihice de către acest eveniment. Susţin reclamanţii că de veniturile acestei staţii depindeau în final şi veniturile lor personale şi că au fost nevoiţi să disponibilizeze mare parte din personalul care deservea staţia de carburaţi. Invocă jurisprudenţa CEDO în cauzele Burghelea vs. România şi Granitul vs. România, în care se acordă daune morale pentru exproprierea de fapt.

- În mod greşit instanţa de apel a stabilit că dobânzile legale se acordă de la pronunţarea deciziei instanţei şi până la plata efectivă, în condiţiile în care dobânzile ar trebui acordate cel puţin de la data emiterii deciziei de expropriere, întrucât reprezintă în fapt "câştigul pe care creditorul l-ar fi obţinut ca urmare a investirii banilor, dacă aceştia ar fi fost plătiţi la scadenţă (fructele civile)", coroborat cu faptul că instanţa a stabilit şi despăgubirea pe care trebuie să o achite intimatul pârât. Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât reclamanţii susţin că nu au încasat nicio suma de bani cu titlu de despăgubiri până în momentul de faţă, nici măcar suma stabilită prin decizia de expropriere emisă în anul 2012.

- În mod greşit instanţa de apel a redus cuantumul cheltuielilor de judecată, întrucât dispozitivul deciziei nu menţionează că apelul reclamanţilor ar fi admis doar în parte, iar apelul pârâtului a fost respins, situaţie în care consideră că nu există temei pentru micşorarea onorariului avocaţial.

Recurenta-reclamantă SC C. SRL a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

- Hotărârea instanţei de apel conţine motive contradictorii, întrucât deşi se reţine că SC C. SRL, în calitate de proprietară a Staţiei H. edificată pe teren, a suportat un prejudiciu urmare a exproprierii, fiind afectat drumul de acces spre staţia de benzină din cauza lucrărilor, instanţa de apel apreciază că suma de 1.055.630 RON stabilită ca atare în raportul de expertiză contabilă, nu rezultă că ar fi aferentă exproprierii. Astfel, deşi se reţine existenţa unui prejudiciu urmare a exproprierii, în legătură cu care s-a efectuat şi o expertiză contabilă, instanţa de apel nu îşi însuşeşte aceste concluzii, raportându-se, în mod eronat, doar la profitul contabil aferent anului 2007, anterior exproprierii de fapt, iar nu şi la profiturile ulterioare. Arătă că profitul contabil nu reprezintă beneficiul cert al unei societăţi, din moment ce acesta este calculat ca o diferenţă între veniturile societăţii, pierderile raportate din anii anteriori şi are în vedere amortizarea activelor.

- În mod nelegal instanţa de apel a înlăturat acordarea dobânzilor bancare solicitate drept prejudiciu cert, cauzat prin încetarea bruscă a activităţii reclamantei şi imposibilitatea de plată la termen a ratelor bancare, câtă vreme calculul explicit al acestora se regăseşte în raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză;

- Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, neacordând un drept de reparaţie echitabil raportat la actele şi probele dosarului. Sub acest aspect, reclamanta a reiterat susţinerile formulate în apel de către societate şi de către reclamanţii M., precizând că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra niciunuia din capetele de cerere cu care a fost învestită; nu s-a pronunţat asupra exproprierii în fapt produsă în anul 2008; nu a acordat despăgubiri aferente lipsei de folosinţă pentru perioada 2008 - 2012 iar aprecierile asupra raportului de expertiză contabilă încalcă principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare; există contrarietate între considerente şi dispozitiv, care nu reflectă situaţia de fapt reţinută: în mod greşit nu s-au acordat daunele morale solicitate; acordarea despăgubirilor potrivit valorii terenului la nivelul anului 2012 este lipsită de temei legal, întrucât exproprierea nu a avut loc în anul 2012, ci în anul 2008, data exproprierii efective. În accepţiunea Curţii Europene (Burdov vs. Rusia - Hotărârea din 7 mai 2002, Sporrong vs Suedia - Hotărârea din 23 septembrie 1992), noţiunea de privare de proprietate are semnificaţia unei preluări complete şi definitive a unui bun, titularul său nemaiavând posibilitatea exercitării vreuneia din atributele conferite de acesta, calificarea ca atare a unei măsuri luate de autorităţile naţionale urmând a se face nu numai în raport de dispoziţiile interne în vigoare, ci şi ţinând cont de efectul real produs de acea măsură, convenţia având ca scop protejarea unor drepturi concrete şi efective. Reclamanţii susţin că au suferit o privare de bun, care, deşi generată de o cauză de utilitate publică, nu a fost însoţită nici de o expropriere potrivit legii şi nici de o despăgubire justă, care să reflecte atât valoarea reală, de circulaţie, a suprafeţei de teren, cât şi contravaloarea lipsei de folosinţă calculată de la data preluării în fapt.

În ceea ce priveşte contractele de vânzare cumpărare din anii 2008, 2011, 2012 comunicate de către Primăria Oradea, apreciază ca acestea nu sunt relevante în cauză pentru stabilirea valorii de circulaţie a terenului la nivelul anilor 2008 şi 2012, întrucât imobilele nu au aceeaşi destinaţie, astfel că nu pot avea aceeaşi valoare economică. Potrivit raportului de evaluare, valoarea terenului expropriat, stabilită la nivelul anului 2008, data exproprierii în fapt, a fost de 42.864 EUR, valoarea prejudiciului efectiv suferit de către societate este cea stabilită de Raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, raport necombătut de nicio altă probă.

Recurentul-pârât Statul Român prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Cluj a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând să se modifice decizia atacată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru administrarea unei noi expertize judiciare de evaluare, realizată cu respectarea prevederilor art. 25 şi 26 din Legea nr. 33/1994 coroborate cu dispoziţiile cuprinse în Decizia nr. 380/2015 a Curţii Constituţionale a României, pentru următoarele considerente:

- Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010 şi art. 26 din Legea nr. 33/1994, validând un raport de expertiză care nu s-a fundamentat pe tranzacţii efective la data realizării exproprierii şi necenzurând aprecierile experţilor, manifestând astfel lipsa rolului activ impus de lege. Experţii trebuiau să determine preţul cu care se vând în mod obişnuit imobile de acelaşi fel, iar nu să stabilească o valoare apropiată de preţul pieţei în zonă, valoarea de 112.354 RON nebazându-se pe tranzacţii autentice privind terenuri similare, perfectate în proximitatea momentului exproprierii, respectiv iulie 2012.

- Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi prin prisma faptului că a obligat statul român să achite actualizarea sumei de 112.354 RON cu indicele de inflaţie de la data emiterii deciziei de expropriere, 9 iulie 2012, până la plata efectivă. În mod greşit instanţa de apel a dispus obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri actualizate, întrucât actualizarea sumelor devine incidentă în faza de executare a hotărârii, atunci când în funcţie de data plăţii se poate stabili cu cât anume trebuie actualizată valoarea nominală din hotărâre, astfel încât să primească o valoare economică cel puţin egală;

- Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 19 pct. 11 din Legea nr. 255/2010, respectiv obligarea la plata dobânzii legale calculată de la data pronunţării deciziei şi până la data plăţii efective este nelegală. Numai în etapa judiciară despăgubirile se stabilesc în condiţii de contradictorialitate, iar dacă în cursul procesului se determină o valoare diferită a imobilului supus exproprierii, nu înseamnă că a avut loc o subevaluare ilicită în procedura administrativă, care să dea dreptul la despăgubiri. Despăgubirile devin exigibile, chiar şi cele stabilite în procedura administrativă, la momentul formulării de către proprietar a unei cereri, însoţite de hotărârea judecătorească prin care acestea se stabilesc în mod definitiv. În cauză nu se poate vorbi de o neexecutare a obligaţiei pârâtului, decât în cazul în care reclamanţii formulează cerere însoţită de hotărârea judecătorească prin care se stabilesc definitiv despăgubirile;

- Hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), în sensul că, pe de o parte, reţine că prejudiciul ar fi creat prin expropriere, iar pe de altă parte că accesul spre staţia de benzină ar fi fost afectat din cauza şanţurilor săpate, a denivelărilor şi a lucrărilor efectuate. Prejudiciul a fost acordat pe 4 ani de zile (2008 - 2012) fără a se lua în calcul cât au durat efectiv lucrările. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi execuţia unor lucrări comportă un regim juridic diferit. Pe de o parte, exproprierea este modalitatea de dobândire de către stat a dreptului de proprietate asupra unor bunuri aparţinând altor proprietari persoane fizice sau persoane juridice, pentru satisfacerea unor interese generale, în cazul în speţa un drum public naţional, aceasta fiind reglementata de Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 255/2010.

Pe de altă parte, de lucrările efectuate pentru realizarea drumului răspunde antreprenorul - constructorul acestuia, în temeiul răspunderii juridice delictuale. Mai mult, la dosar există autorizaţia nr. x/05.08.1994, având ca beneficiar SC C. SRL, conform căreia în cazul unei eventuale exproprieri nu se impunea acordarea vreunui prejudiciu.

- Au fost încălcate dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., întrucât potrivit art. 23 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 coroborat cu art. 170 C. proc. civ., onorariul unei expertize se suportă de partea care a propus această probă. Or, în cauză, expertiza judiciară evaluatorie a fost propusă şi solicitată de către părţile reclamante.

Recurenţii reclamanţi au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului pârâtului şi admiterea recursului societăţii.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul reclamanţilor B. şi A. ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 8 din vechiul C. proc. civ., aplicabil în cauză, este nefondat. Contrar susţinerilor acestora, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale.

Astfel, prima critică, ce poate fi analizată din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizează o incorectă aplicare a dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ. ce ar fi impus, în opinia recurenţilor, anularea hotărârii fondului cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond. Nu este întemeiată o astfel de critică în condiţiile în care se constată că prima instanţă a soluţionat fondul cauzei şi nu o excepţie dirimantă ce s-ar fi opus verificării dreptului substanţial dedus judecăţii. Mai mult, instanţa de fond a răspuns punctual fiecărei solicitări a reclamanţilor, cu excepţia celei privind actualizarea sumelor şi acordarea dobânzii legale, complinită în calea devolutivă de atac, de către instanţa de apel care a reluat analiza solicitărilor, confirmând raţionamentul primei instanţe, astfel că nu se poate reţine nesoluţionarea cererilor deduse judecăţii.

Reclamanţii au criticat şi faptul că instanţele de fond nu au procedat la rectificarea deciziei de expropriere sub aspectul persoanelor îndreptăţite la expropriere (persoanele fizice proprietare ale terenului şi nu persoana juridică proprietarul construcţiei) şi al numerelor cadastrale corecte ale suprafeţelor expropriate.

Corect a apreciat instanţa de apel că o astfel de susţinere este lipsită de relevanţă juridică şi, de altfel, nu poate fi analizată nici prin prisma vreunei vătămări virtuale aduse intereselor procesuale ale părţilor care o invocă.

Câtă vreme prin hotărârea judecătorească s-a stabilit calitatea de persoană îndreptăţită a persoanelor fizice în favoarea cărora a fost dispusă obligaţia de plată pentru terenurile expropriate, identificate în cuprinsul hotărârii cu numerele cadastrale deţinute, corespunzătoare celor din decizie, este lipsită de relevanţă pronunţarea unei dispoziţii de modificare formală a deciziei administrative; în condiţiile în care actul respectiv este cenzurat în procedura jurisdicţională sub aspectul legalităţii şi temeiniciei sale, hotărârea judecătorească ce finalizează litigiul privind exproprierea este cea care se execută şi indică persoanele ce urmează a încasa despăgubirea.

O altă critică a fost aceea că instanţele de fond nu s-au pronunţat asupra exproprierii de fapt din anul 2008 prin prisma legislaţiei în vigoare la acel moment şi nu s-au raportat la acesta în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor. Această susţinere nu corespunde realităţii dosarului, dat fiind faptul că instanţele au analizat solicitarea reclamanţilor însă au apreciat că legea aplicabilă este Legea nr. 255/2010 sub imperiul căreia a avut loc transferul dreptului de proprietate şi stabilirea despăgubirilor, prejudiciul pretins din expropriere fiind analizat în baza dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 cu care Legea nr. 255/2010 se complineşte.

Câtă vreme, în cauză, a operat transferul dreptului de proprietate ope legis, acesta este momentul la care, conform legii, astfel cum a fost interpretată prin Decizia nr. 380/2015 a Curţii Constituţionale, se stabileşte valoarea terenului expropriat în vederea achitării despăgubirilor. Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţele de fond au răspuns solicitării reclamanţilor, chiar dacă nu în sensul pretins de aceştia. Jurisprudenţa Înaltei Curţi invocată atât în faţa instanţei de apel, cât şi în recurs, rezolvă o situaţie diferită, aceea în care nu a existat şi o expropriere de drept, astfel că s-a apreciat a fi admisibilă acţiunea ce viza stabilirea unor despăgubiri calculate la momentul preluării în fapt a imobilului. Or, în situaţia în care a intervenit un transfer al dreptului de proprietate, prin efectul legii, în anul 2012, reclamanţii nu mai pot invoca cu titlu de prejudiciu valoarea de circulaţie a terenului la nivelul anului 2008, ci sunt îndreptăţiţi a supune analizei jurisdicţionale un alt tip de prejudiciu, ce ţine de lipsa de folosinţă şi nu de valoarea de înlocuire a bunului.

Reclamanţii susţin că nu li s-au acordat despăgubiri pentru perioada 2008 - 2012 nici în temeiul legislaţiei speciale din materia exproprierii, nici pe temeiul răspunderii civile delictuale, fiind despăgubită exclusiv societatea comercială în faliment. Este reală situaţia învederată, însă chiar reclamanţii recunosc împrejurarea că nu au cerut să fie despăgubiţi pentru lipsa de folosinţă ci cu valoarea terenului din 2008 sau cu diferenţa de valoare între 2008 şi 2012.

De altfel, reclamanţii nici nu au combătut raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia aceştia nu au dovedit existenţa vreunui prejudiciu decurgând din lipsirea de folosinţă asupra terenului, având în vedere că terenul proprietatea lor era utilizat exclusiv de societatea ce deţinea staţia de carburant şi ai căror acţionari erau, prejudiciul fiind al societăţii şi constând, potrivit celor arătate de societate, în pierderi financiare majore ce au determinat falimentul societăţii.

Reclamanţii M. nu au susţinut şi nici nu s-a dovedit că ar fi folosit terenul într-un scop diferit de cel al societăţii şi că, de pe urma acestuia, încasau direct în patrimoniul lor, venituri de care exproprierea de fapt i-ar fi lipsit. Prin urmare, chiar dacă instanţele de fond au recunoscut că folosinţa terenului a fost tulburată prin faptul ocupării lui de lucrările demarate de pârât, acestea au conferit o altă valenţă juridică situaţiei prejudiciabile, nefiind identificat un prejudiciu distinct de cel al societăţii pe care reclamanţii să îl poată pretinde, în aplicarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, normă specială aplicabilă cu prioritate faţă de instituţia răspunderii civile delictuale invocată de recurenţii reclamanţi alături de legile din materia exproprierii.

Nici modalitatea de soluţionare a cererii de acordare a daunelor morale nu încalcă dispoziţiile legale, în condiţiile în care, fără a nega, de principiu, posibilitatea acordării lor, instanţele de fond au apreciat că împrejurările descrise de reclamanţi ca fiind vătămătoare pentru sănătatea lor fizică şi emoţională nu au avut o influenţă directă asupra lor ci constituie situaţii ce au prejudiciat societatea ai cărei acţionari sunt, aceasta fiind despăgubită pentru pierderea suferită. În plus, aceştia nu au adus, în apel, alte argumente de natură a dovedi că afecţiunile, pe care le-au susţinut cu înscrisuri medicale, sunt cauzate de faptele imputate pârâtei, pentru a combate cele constatate, sub acest aspect, în primă instanţă.

În ceea ce priveşte data acordării dobânzii legale, reclamanţii susţin că aceasta trebuie să fie data emiterii deciziei de expropriere şi nu data pronunţării deciziei din apel, astfel cum a dispus instanţa.

Este lipsită de temei legal această solicitare câtă vreme dobânda penalizatoare se acordă de la data la care debitul stabilit în sarcina persoanei obligată la plată devine cert, lichid şi exigibil. Or, aceste condiţii au fost îndeplinite la momentul pronunţării deciziei în apel, cu caracter executoriu, şi nu la momentul consemnării acestora în faza administrativă, litigiul nefiind finalizat decât după epuizarea procedurii judiciare.

Reclamanţii critică şi reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial în apel, cu motivarea că apelul lor a fost admis în totalitate iar cel al pârâtului respins. Verificând considerentele deciziei atacate, rezultă că apelul a fost admis în privinţa criticilor privind acordarea actualizării şi a dobânzii legale, instanţa consemnând că doar parte din motivele de apel au fost găsite întemeiate, motiv pentru care sunt aplicabile dispoziţiile art. 276 C. proc. civ. ce permit obligarea celeilalte părţi la plata în parte a cheltuielilor de judecată. Aprecierea asupra proporţiei în care operează reducerea, reprezintă un aspect de temeinicie a soluţiei recurate ce nu poate constitui obiect al controlului judiciar.

În ceea ce priveşte recursul declarat de societatea comercială, deşi în prima critică se invocă o motivare contradictorie a hotărârii, în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu poate fi reţinută o contradicţie în considerentele deciziei atacate întrucât împrejurarea că nu a fost contestată lipsirea reclamantei de folosinţa terenului pe care îl utiliza în scopul derulării activităţii comerciale nu înseamnă că societatea este îndreptăţită a primi întreg prejudiciul pretins, ci doar pe cel în legătură de cauzalitate cu pierderea rezultată din limitarea accesului în incinta staţiei de carburanţi, cu titlu de beneficiu nerealizat.

Recurenta critică şi modalitatea în care s-a calculat prejudiciul cauzat în perioada 2008 - 2012, în sensul că nu au fost avute în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în primă instanţă, necontestat, şi că instanţa nu ar fi pus în discuţia părţilor aspectele din raportul de expertiză pe care le-a înlăturat, reţinând doar pierderile din anul 2008, raportat la încasările din anul precedent. Această susţinere referitoare la conduita instanţei de fond a fost formulată şi în faţa instanţei de apel şi, având în vedere caracterul devolutiv al căii de atac, nimic nu a împiedicat partea să dezbată în apel, în mod contradictoriu, aspectele asupra cărora a considerat că instanţa nu este pe deplin lămurită, neputând critica, în recurs, aspecte ce ţin de judecata în primă instanţă.

Prejudiciul cauzat societăţii comerciale a fost stabilit, de către instanţa de fond, prin acordarea beneficiului realizat în 2007 (ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile înregistrate în contabilitate în 2007, anul precedent celui în care accesul la staţia de carburant a fost limitat), pe perioada 2008 - 2012, fiind considerat ca singurul prejudiciu cert, în legătură cauzală cu această situaţie, din calculele expertului contabil pentru anii următori nerezultând că beneficiul nerealizat în cuantumul astfel stabilit, a fost determinat strict de situaţia survenită în 2008, soluţia fiind confirmată în apel.

Instanţa de recurs constată că acest raţionament este rezultatul aplicării corecte a dispoziţiilor legale ce reglementează caracterul cert al prejudiciului în sensul de "daună adusă altor persoane îndreptăţite" astfel cum este reglementat de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Volumul activităţii şi al încasărilor din anii ulteriori nu poate fi considerat ca fiind în legătură directă de cauzalitate cu limitarea accesului către staţia de carburant, pentru ca beneficiul nerealizat să fie calculat prin însumarea pierderilor totale din perioada 2008 - 2012.

Corect instanţa de apel a menţinut soluţia de neacordare a dobânzilor bancare, neputându-se dovedi o relaţie de cauzalitate între debitul înregistrat şi exproprierea de fapt invocată, situaţia fiind evaluată ipotetic de expertul care a arătat că nu i s-au pus la dispoziţie documente relevante în acest sens.

Recurenta susţine că dreptul la reparaţii nu a fost echitabil în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, însă în motivarea acestei critici reia, în totalitate, afirmaţiile ce au susţinut apelul reclamanţilor persoane fizice, nefiind justificat şi dovedit un interes procesual propriu în critica unor aspecte referitoare la modalitatea de calcul a valorii de circulaţie a terenului proprietatea persoanelor fizice, momentul stabilirii acesteia sau nelegalitatea raportului de expertiză sub aspectul comparabilelor utilizate.

În ceea ce priveşte recursul pârâtului, aceasta a susţinut, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., într-o primă critică, faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010 şi art. 26 din Legea nr. 33/1994, validând un raport de expertiză care nu s-a fundamentat pe tranzacţii efective la data realizării exproprierii

Este reală împrejurarea că dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la care Legea nr. 255/2010 face trimitere, prevăd ca la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa, să ţină seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială. Astfel cum s-a statuat constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi, noţiunea de preţ de vânzare practicat în mod obişnuit se referă la preţul pe piaţa liberă concurenţială (stabilit prin raportul cerere-ofertă) a unui teren similar, astfel cum rezultă din contractele de vânzare cumpărare încheiate în perioada în care a intervenit exproprierea.

Urmare a întreprinderii demersurilor pentru a se verifica existenţa de tranzacţii similare în zona în care se regăseşte terenul în litigiu, experţii, în opinie majoritară, au arătat că nu au obţinut informaţii care să sprijine realizarea evaluării utilizând tranzacţii similare. Au precizat că tranzacţiile propuse drept comparabile nu corespund criteriilor de eligibilitate pentru a putea fi utilizate, întrucât se referă la imobile care fie sunt situate în zone care nu pot fi asimilate ca localizare cu cea în care este situat imobilul în litigiu, fie au categorii de folosinţă diferite sau restricţii de acces la drumul public.

În consecinţă, singura modalitate de stabilire a despăgubirilor, care trebuie acordate, nu poate fi decât cea la care s-a apelat, împrejurare arătată de comisia de experţi în suplimentul la raportul de expertiză privind obiecţiunile formulate de recurentul-pârât.

În măsura în care au fost înlăturate tranzacţiile din acea perioadă, se poate recurge la alte mijloace de probă concludente, din categoria cărora fac parte şi ofertele de preţ din anunţurile de mică publicitate din zonele locale.

Susţinând contrariul, îi revenea recurentului-pârât sarcina de a-şi proba afirmaţia că valoarea terenului determinată de către experţi nu corespunde preţurilor de vânzare ale terenurilor de acelaşi fel din unitatea administrativ-teritorială. Nici în recurs, deşi a criticat modalitatea de efectuare a expertizei, pârâtul nu a depus la dosar alte înscrisuri relevante, astfel că nu se poate reţine nerespectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.

O altă critică se referă la faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 obligând statul român să achite actualizarea sumei de 112.354 RON cu indicele de inflaţie de la data emiterii deciziei de expropriere, 9 iulie 2012, până la plata efectivă. Recurentul susţine că actualizarea sumelor devine incidentă în faza de executare a hotărârii, atunci când în funcţie de data plăţii se poate stabili cu cât anume trebuie actualizată valoarea nominală din hotărâre, astfel încât să primească o valoare economică cel puţin egală.

Or, instanţa nu a făcut decât să valideze soluţia descrisă de recurent, respectiv a dispus actualizarea sumei de la data transferului dreptului de proprietate la data plăţii efective, pentru a asigura o valoare egală de înlocuire a bunului în patrimoniul persoanei expropriate, la momentul la care această înlocuire va opera.

Recurentul susţine şi că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 19 pct. 11 din Legea nr. 255/2010, prin obligarea sa la plata dobânzii legale calculată de la data pronunţării deciziei şi până la data plăţii efective este nelegală. Consideră că despăgubirile devin exigibile, chiar şi cele stabilite în procedura administrativă, la momentul formulării de către proprietar a unei cereri, însoţite de hotărârea judecătorească prin care acestea se stabilesc în mod definitiv, acesta fiind momentul de la care se poate vorbi de o neexecutare a obligaţiei pârâtului.

Este eronată o astfel de susţinere întrucât nu există în legea specială o normă derogatorie de la dreptul comun prin care o sumă de bani certă şi lichidă, a cărei exigibilitate este determinată de caracterul executoriu al deciziei pronunţate în apel să nu poată fi considerată purtătoare de dobânzi penalizatoare care să constrângă pe debitorul obligaţiei să o execute cu maximă celeritate. Dispoziţiile art. 19 pct. 11 din Legea nr. 255/2010 se referă, într-adevăr, la eliberarea despăgubirii, dar nu dispun cu privire la interdicţia de acordare a unor dobânzi penalizatoare.

O altă critică formulată de pârât este aceea că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), în sensul că, pe de o parte, reţine că prejudiciul ar fi fost creat prin expropriere ca modalitate de dobândire de către stat a dreptului de proprietate asupra unor bunuri aparţinând altor proprietari, persoane fizice sau persoane juridice, pentru satisfacerea unor interese generale, iar pe de altă parte că accesul spre staţia de benzină ar fi fost afectat din cauza şanţurilor săpate, a denivelărilor şi a lucrărilor efectuate, de care răspunde antreprenorul - constructorul acestora, în temeiul răspunderii juridice delictuale.

Critică şi faptul că prejudiciul a fost acordat pe 4 ani de zile (2008 - 2012) fără a se lua în calcul cât au durat efectiv lucrările. Mai mult, la dosar există Autorizaţia nr. x din 5 august 1994, având ca beneficiar SC C. SRL, conform căreia în cazul unei eventuale exproprieri nu se impunea acordarea vreunui prejudiciu.

Nu poate fi reţinută o motivare contradictorie a instanţei de apel în condiţiile în care, astfel cum s-a menţionat anterior, aceasta face distincţie între prejudiciul cauzat reclamanţilor B. şi A. la momentul pierderii dreptului de proprietate asupra terenului, în anul 2012, prin exproprierea de drept a acestui bun şi prejudiciul înregistrat de societatea comercială ce exploata terenul în scopul deservirii staţiei de carburant, determinat de restricţionarea accesului la staţie prin începerea lucrărilor de lărgire a şoselei de centură. Prejudiciul cauzat astfel, ce intră în domeniul de reglementare al art. 26 din Legea nr. 33/1994, ce incumbă recurentului pârât a fost cuantificat pe perioada de 4 ani începând cu data demarării lucrărilor şi până la intrarea în insolvenţă a societăţii, iar pârâtul nu a criticat în apelul declarat modalitatea de cuantificare, neputând să supună judecăţii în recurs, omisso medio, o astfel de critică.

Pe de altă parte, împrejurarea că la eliberarea autorizaţiei de racord din anul 1994 s-ar fi impus societăţii condiţia de a nu pretinde vreun prejudiciu în caz de expropriere, pe lângă faptul că a fost pentru prima dată invocată în recurs ca mijloc de apărare, nu poate fi considerată ca o renunţare la dreptul de a primi despăgubiri, în condiţiile în care legea sub imperiul căreia se analizează daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, nu distinge asupra unei astfel de situaţii. Dimpotrivă, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, experţii sunt obligaţi să defalce despăgubirile cuvenite proprietarului de cele ce se cuvin titularilor de alte drepturi reale.

Susţine recurentul că au fost încălcate, de către instanţa de apel, şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., întrucât potrivit art. 23 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 coroborat cu art. 170 C. proc. civ., onorariul unei expertize se suportă de partea care a propus această probă. Or, în cauză, expertiza judiciară evaluatorie a fost propusă şi solicitată de către părţile reclamante.

Este nefondată această susţinere în condiţiile în care, potrivit art. 23 alin. (3) invocat de recurent, "Cheltuielile necesare pentru realizarea expertizelor de evaluare a cuantumului despăgubirilor cuvenite ca urmare a exproprierii în cadrul litigiilor prevăzute la alin. (1) vor fi avansate în conformitate cu procedura de drept comun." Aceasta presupune ca instanţa să desemneze atât partea care avansează cheltuielile pentru efectuarea probatoriului, potrivit art. 202 C. proc. civ. dar o şi abilitează să stabilească, în funcţie de modalitatea de valorificare a probei în economia soluţiei pronunţate, potrivit art. 274 C. proc. civ., proporţia în care sunt suportate cheltuielile de judecată de către părţile căzute în pretenţii.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii B., A., SC C. SRL, prin administrator judiciar D. şi de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj împotriva Deciziei nr. 693/A din 12 iunie 2018 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 octombrie 2018.

Procesat de GGC - LM