Restitution of Nationalized Property: Heir Status Under Law No. 10/2001 and Impact of Post-1990 Unapproved Constructions on In-Kind Restoration

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 iunie 2004, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2011, contestatoarea A. l-a chemat în judecată pe intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor, solicitând instanţei anularea Dispoziţiei nr. 224 din 12 mai 2004, emisă de acesta şi restituirea în natură a imobilului situat în judeţul Sibiu.

În motivare, contestatoarea a arătat, în esenţă, că respectivul imobil a fost proprietatea mamei sale B., fiind naţionalizat în mod abuziv de stat, ca urmare a aplicării Decretului nr. 92/1950. În prezent acesta se află în administrarea intimatului, în baza Decretului nr. 409/1955, fiind ocupat de sediul Poliţiei Mediaş.

Prin dispoziţia atacată, notificarea sa a fost respinsă, întrucât s-a apreciat că nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001.

Prin Sentinţa nr. 876 din 18 octombrie 2004 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis contestaţia, a anulat dispoziţia atacată şi a dispus obligarea intimatului să emită o nouă dispoziţie de restituire a imobilului către contestatoare, în natură sau prin echivalent.

Apelul declarat de intimat a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 1127 din 15 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 2575 din 8 martie 2006 a admis recursul intimatului, a casat ambele hotărâri pronunţate în cauză şi a trimis cauza spre rejudecare tribunalului, ca instanţă de fond.

Instanţa supremă a reţinut în considerentele deciziei că, în cauză, nu s-au administrat suficiente probe, pe aspectul dovedirii calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la restituire, instanţele ignorând prevederile art. 139 alin. (1) C. proc. civ., faţă de împrejurarea că, la dosar, au fost depuse doar copii xerox ale actelor doveditoare, acte ce nu au fost nici măcar certificate. În condiţiile în care multe din actele prezentate în copie sunt emise în alte state, instanţele nu au verificat dacă acestea îndeplinesc cerinţele prevăzute de Legea nr. 105/1992 şi O.G. nr. 66/1999.

Totodată, s-a reţinut că petenta nu a depus la dosar toate actele de stare civilă care să ateste schimbarea numelui autoarei sale din C., în D., apoi E.

În rejudecare, prin Sentinţa civilă nr. 546 din 11 aprilie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins contestaţia, ca neîntemeiată.

În considerente, tribunalul a reţinut că, deşi contestatoarea a depus o serie de acte civile în original (acte de căsătorie emise de autorităţile altor state), acestea nu îndeplinesc cerinţele impuse de prevederile Legii nr. 105/1992 şi nici de O.G. nr. 66/1999. În plus, aceleaşi înscrisuri nu atestă cu certitudine că petenta este succesoarea în drepturi a mamei sale B..

De asemenea, deşi în cartea funciară imobilul era înscris pe numele B., naţionalizarea s-a făcut pe numele B., petenta nefăcând dovada că, în această perioadă, autoarea sa şi-a schimbat numele prin căsătorie.

Astfel fiind, contestatoarea nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, în condiţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate, admiterea contestaţiei, anularea Dispoziţiei nr. 224 din 12 mai 2004 a Ministerului Administraţiei şi Internelor şi restituirea în natură a imobilului.

Prin Decizia civilă nr. 486 din 14 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis contestaţia, a dispus anularea Dispoziţiei nr. 224 din 12 mai 2005 a Ministerul Administraţiei şi Internelor, a obligat pârâtul să emită o nouă dispoziţie de restituire în natură a imobilului şi să plătească suma de 1.505 RON, onorariu de expert.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs intimatul Ministerul Administraţiei Internelor care a susţinut nelegalitatea acesteia şi faptul că instanţa nu a analizat incidenţa în cauză a prevederilor art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 care nu permit restituirea în natură a imobilului.

Prin Decizia civilă nr. 5104 din 8 octombrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

În considerente, a reţinut că instanţa de apel s-a limitat să prezinte situaţia de fapt, pe care a reţinut-o din coroborarea înscrisurilor depuse la dosar, fără a motiva în ce măsură aceste înscrisuri întrunesc exigenţele legale, la care s-a făcut referire în decizia de casare şi fără a respecta, astfel, prevederile art. 315 C. proc. civ.

Aceste clarificări erau necesare cu atât mai mult cu cât, în întâmpinarea depusă la dosar, în apel, intimatul contesta înscrisurile depuse în fotocopie, solicita depunerea de copii legalizate sau certificate, iar în cazul celor emise în Germania şi în Argentina, invoca necesitatea apostilării lor, în conformitate cu Convenţia de la Haga din anul 1961.

De asemenea, intimatul a susţinut în apel că imobilul a cărui restituire o solicită reclamanta a fost reconstruit integral, ceea ce echivalează cu o transformare într-un imobil nou, şi că nu mai poate face obiectul restituirii în natură.

Or, o atare susţinere nu a fost verificată de instanţa de apel, deşi pentru a se putea stabili dacă imobilul despre care reclamanta susţine că a aparţinut autoarei sale se poate sau nu restitui în natură, nu era suficient ca acesta să nu fi fost înstrăinat de stat prin vânzare sau în procesul de privatizare.

Faţă de susţinerile intimatului şi de prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001, era esenţial să se identifice care a fost configuraţia iniţială a imobilului - teren şi/sau construcţie - dacă a avut loc o demolare şi respectiv, o reconstruire a acestuia ori dacă s-au adăugat corpuri noi şi care este proporţia acestora.

Cum prin decizia atacată, curtea de apel nu a răspuns în nici un fel acestor susţineri, Înalta Curte nu a putut exercita controlul judiciar şi verifica dacă s-au aplicat sau nu corect dispoziţiile art. 3, 4, 7 şi 10 din Legea nr. 10/2001.

Instanţa supremă a statuat că este necesar ca instanţa de trimitere să respecte dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi indicaţiile privitoare la verificarea înscrisurilor cuprinse în decizia de casare anterioară şi, totodată, să lămurească situaţia de fapt şi sub aspectul existenţei sau inexistenţei unor construcţii noi în raport de cele care au fost preluate prin naţionalizare odată cu terenul.

În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a administrat probele cu expertiză în construcţii şi un supliment la aceasta, întocmite de expert F., în Dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei Mediaş şi cu o expertiză topo cadastrală de către expertul G., în Dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Mediaş.

Prin Încheierea din 8 februarie 2013, aceeaşi instanţă a suspendat judecata cauzei, conform art. 1551 C. proc. civ., iar prin Decizia civilă nr. 121 A din 21 martie 2014 a respins cererea de repunere pe rol şi a constatat perimat apelul declarat de către contestatoare împotriva Sentinţei civile nr. 546 din 11 aprilie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Prin Decizia civilă nr. 2609 din 8 octombrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, ca urmare a înlăturării excepţiei de perimare.

În rejudecarea apelului reclamantei, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a evaluat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi probele cu expertizele administrate şi a dispus efectuarea unei noi expertize în construcţii, ce a fost efectuată de expertul H., cu luarea în considerare şi a expertizei topo administrată anterior.

Prin Decizia civilă nr. 218 A din 18 martie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-contestatoare A., împotriva Sentinţei civile nr. 546 din 11 aprilie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2006, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative; a schimbat sentinţa apelată; a admis contestaţia, a anulat Dispoziţia nr. 224/12 mai 2004 a Ministerului Administraţiei şi Internelor, a obligat pe pârât să restituie în natură reclamantei suprafaţa de 1618 mp, teren identificată cu nr. topo x, 177/2, 179,176, 178/1 şi 180/1, înscrisă în CF nr. x a localităţii Mediaş, astfel cum a fost identificată în raportul de expertiză topo întocmit de expert G., în Dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Mediaş, şi corpurile de clădire 1 şi 2, identificate cu culoare verde în raportul de expertiză întocmit de expertul H., în Dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Mediaş, amplasate pe terenul situat în Mediaş, str. x L. Roth (fostă Filimon Sârbu, fostă Tăbăcarilor) nr. 5 şi a obligat pe reclamantă să păstreze afectaţiunea imobilului pe o perioadă de 3 ani.

Răspunzând motivelor de apel formulate împotriva Sentinţei civile nr. 547 din 11 aprilie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi dând curs îndrumărilor date de către instanţa de recurs, Curtea a reţinut că reclamanta a făcut dovada că este moştenitoarea defunctei sale mame, B.

Mama sa, B., s-a căsătorit în anul 1937 cu I., iar în anul 1951, cu J. Din prima căsătorie a numitei B. cu I., au rezultat reclamanta A., în anul 1941, şi K., în anul 1939, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor eliberat în Germania şi legalizat de L. - Notar Public Mediaş. Contestatoarea s-a căsătorit la data de 9 iulie 1971 cu M. în Germania, astfel încât, în prezent, poartă numele de A..

Procura generală dată de K. către reclamantă la Notar N. pentru recuperarea proprietăţii din Mediaş, înscrisă în CF nr. x nr. topografice 176, 177/1, 177/2, 178/1, A+19, 179 şi 180/1, este irelevantă în prezenta cauză, atâta vreme cât nici notificarea şi nici prezenta contestaţie nu sunt formulate de către reclamantă şi în numele acestuia.

Extrasul din Registrul Stării Civile pentru născuţii pe anul 1911 a Comunei Mediaş, care atestă naşterea la data de 20 septembrie 1911 a mamei reclamantei B., din părinţi O. şi P. la Mediaş, cât şi prima căsătorie a acesteia cu I., la data de 23 septembrie 1937, este certificat sub proprie răspundere de către mandatarul reclamantei Q., împuternicit cu efecte depline în prezenta cauză prin procura notarială aflată la dosarul cauzei.

De asemenea, extrasul din Registrul Stării Civile pentru născuţii pe anul 1941 a localităţii Sibiu, care atestă naşterea reclamantei A. la 14 iunie 1941, din părinţii I. şi B., domiciliaţi în str. x, Mediaş, este certificat de către acelaşi mandatar. De asemenea, certificatul de naştere al reclamantei este legalizat în România de către Notar Public R. Acesta atestă aceleaşi fapte, şi anume, că este născută la 14 iunie 1941, în Sibiu şi este fiica lui I. şi B.

Certificatele de căsătorie întocmite în Germania referitoare la cea de-a doua căsătorie a mamei reclamantei B. cu J., la 16 august 1951 şi al reclamantei cu M., care atestă căsătoria acestora în Republica Federală Germania la 9 iulie 1971, sunt apostilate în baza Convenţiei de la Haga din 5 octombrie 1961.

Cerinţa supralegalizării înscrisurilor oficiale întocmite de către o autoritate străină, instituită prin art. 162 din Legea nr. 105/1992, a fost eliminată prin Ordonanţa nr. 66 din 24 august 1999 pentru aderarea României la Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961.

Prin art. 3 din acest act normativ s-a statuat că singura formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veridicitatea semnături, calitatea în care a acţionat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ştampilei de pe acest act, este aplicarea apostilei eliberată de către autoritatea competentă a statului din care emană documentul.

În consecinţă, cele două certificate de căsătorie întocmite în Germania, fiind apostilate de către statul german, sunt în concordanţă cu Ordonanţa nr. 66/1999 şi îşi produc depline efecte în prezenta cauză. Este irelevantă apostilarea de către Argentina, ţara în care fratele reclamantei îşi are domiciliul, a actului de identitate a acestuia, în condiţiile în care nu este titularul acţiunii şi nici a notificării.

Conform art. 139 alin. (1) C. proc. civ., partea poate să depună copii certificate sub rezerva instituită prin art. 139 alin. (2) C. proc. civ.. Copiile înscrisurilor eliberate de autorităţile române şi certificate de către mandatarul reclamantei îşi produc efecte probatorii în cauză.

Referitor la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1188 C. civ., se constată că acestea sunt îndeplinite, căci cu privire la competenţa de a elibera copii legalizate de pe acte, devin incidente dispoziţiile art. 93 din Legea nr. 36/1995, iar certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeaşi putere doveditoare, ca şi actele întocmite în Registrele de stare civilă, conform art. 13 din Legea nr. 119/1996.

Contestatoarea a făcut dovada că mama sa B. figura înscrisă în Cartea Funciară nr. x a Comunei Mediaş cu imobilul situat în aceeaşi localitate în baza certificatului de moştenitor nr. x/1933. În regimul de carte funciară instituit în Transilvania, înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară are caracter constitutiv de drepturi, astfel încât, proba diabolica apare lipsită de relevanţă.

Din anexa la Decretul Lege nr. 92/1950, rezultă că de la mama reclamantei au fost naţionalizate mai multe apartamente din str. x. Faptul că în anexa la decretul de naţionalizare este înscris greşit numele său, sub formă de B., în loc de B., nu schimbă faptul naţionalizării de la aceasta a imobilului din litigiu, de vreme ce este indicată în mod expres adresa imobilului din Mediaş, str. x. Din adeverinţa eliberată de Primăria Municipiului Mediaş sub nr. x din 21 noiembrie 2002, certificată de către mandatar, rezultă că actuala stradă St. L. Roth din Mediaş purta, în anul 1950, denumirea de Filimon Sârbu.

Conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se înţeleg şi imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950. În raport de aceste dispoziţii legale, imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de stat şi intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

Conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de prevederile prezentei legi beneficiază persoanele fizice, proprietari ai imobilelor, la data preluării în mod abuziv, cât şi moştenitorii legali ai acestora.

Conform art. 4 alin. (3) şi (4) din aceeaşi lege, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii, cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită. De cotele moştenitorilor legali care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. III, profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire.

Certificatul de moştenitor eliberat de autorităţile germane care atestă calitatea de descendenţi şi moştenitori ai reclamantei şi numitului K. de după defuncta B. la data de 20 septembrie 1911, cu ultimul domiciliu în Stuttgart, str. x, nu este apostilat. Însă, reclamanta beneficiază de prevederile art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, de vreme ce a făcut notificarea în termenul prevăzut de lege, fiind astfel repusă în termenul de acceptare a succesiunii pentru acest imobil, în temeiul legii, şi beneficiind şi de cota fratelui său, care nu figurează ca notificator.

Aşa fiind, în raport de elementele probatorii menţionate şi de dispoziţiile legale speciale instituite prin Legea nr. 10/2001, care conţin elemente derogatorii de la dreptul comun, chiar şi în privinţa dovezilor dreptului de proprietate şi a actelor care atestă calitatea de moştenitor în temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001, contestatoarea a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită în sensul acestei legi.

Conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv, se restituie în natură, iar conform art. 7 alin. (2) din această lege, dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptăţită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de lege. În cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, persoana îndreptăţită poate primi măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile art. 1 alin. (2) din lege.

Sub acest aspect, din raportul de expertiză topo cadastrală întocmit de expert G., coroborat cu extrasul de carte funciară aflat la dosarul cauzei, rezultă că, în baza certificatului de moştenitor nr. x/1933, se intabulează în CF x Mediaş, B.. În baza Încheierii nr. 928 din 29 octombrie 1964, parcelele nr. 176, 177/1, 177/2, 178/4 şi 179 din vechea carte funciară, se înscriu în Cartea Funciară nr. x, avându-l ca proprietar pe Statul Român, iar în baza Încheierii nr. 1628 din 2 august 1973 şi în baza Deciziei nr. 237/1973 a Consiliului Popular Judeţean, numerele topo x, 177/1, 177/2, 178/1 şi 179 şi construcţiile A+29 se transcriu în CF nou 8194, în administrarea Ministerului de Interne. Din conversia acestei cărţi funciare, în prezent, apare Cartea Funciară x Mediaş, cu numerele topografice 177/1, 177/2, 176, 178/1, 179 şi 180/1 şi cu o suprafaţă din acte de 1.762 mp şi o suprafaţă măsurată de 1618 mp.

Expertul a arătat că reconstruirea unui imobil rezultă din documentele legate de obţinerea unor autorizaţii de demolare/construire sau pentru obţinerea unui certificat de urbanism, dar nu au fost identificate la autorităţi astfel de documente probatorii. Totuşi, din coroborarea planului topografic cu situaţia actuală, se poate constata că există corpuri demolate, dar nu se poate estima, cu privire la starea lor, în momentul demolării, suprafaţa şi componenţa lor. La construcţiile vechi existente se adaugă corpuri noi de clădire.

Din raportul de expertiză în construcţii întocmit de expert F., rezultă că este păstrată în cea mai mare parte configuraţia iniţială, cu excepţia construcţiilor amplasate în spatele curţii, iar construcţiile noi, formate din corp de clădire de tip P+E, corp de clădire de tip P, ţarcul de câini şi garajele de tip parter, reprezintă 34,40% din total, luând în considerare şi varianta de construcţii supraterane, proporţia este de 41,46%. Întrucât cea de-a doua expertiză în construcţii, întocmită de expertul H., în Dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Mediaş, a avut la bază şi raportul de expertiză topo efectuat anterior, instanţa a omologat acest din urmă raport de expertiză în construcţii.

Expertul a concluzionat că imobilul în litigiu este situat în localitatea Mediaş, str. x L Roth (fosta Filimon Sârbu, fosta Tăbăcarilor) nr. 5. El este format din 6 corpuri de clădire din zidărie de tip S parţial +P+E, P+E, T, S parţial +P şi terenul aferent proprietăţii. Acesta a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 şi în administrarea Ministerului de Interne, fiind înscris în prezent în CF x sub nr. 176, 177/1, 177/2, 178/2, 179 şi 180/1.

Ministerul Administraţiei şi Internelor a edificat corpul 6, clădire de tip parter şi etaj cu arest la parter şi birouri la etaj, corpul de clădire nr. 5 tip parter, cu destinaţia de spaţiu pentru plimbat arestaţii şi boxa de depozitare, corpul nr. 4, ţarcul de câini, anexa din zidărie de cărămidă cu fundaţii de beton şi corpul nr. 3, garajele de tip parter. Corpurile de clădire vechi constau în corpul de clădire nr. 2 de tip subsol parţial şi parter cu destinaţia de arest şi spaţii depozitare la subsol şi birouri la parter, cât şi corpul de clădire nr. 1 de tip subsol parţial, parter şi etaj, cu destinaţia de spaţii depozitare la subsol şi birouri la parter şi etaj.

Corpurile de clădire vechi nr. 1 şi 2 au o arie desfăşurată de 1.241,85 mp, iar corpurile de clădire de construcţii noi (corp 3 + corp 4 + corp 5 + corp 6) au o arie desfăşurată de 597,76 mp. Astfel fiind, prin transformările suferite în raport cu forma iniţială, au fost adăugate corpurile de zidărie noi 6 + 5 + 4 + 3, ce reprezintă 48% raportat la aria desfăşurată a corpurilor vechi 1 şi 2.

Expertul nu a identificat în arhiva Serviciului logistic al IPJ Sibiu proiectul de execuţie şi autorizaţia de construire.

În baza art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

În speţă, chiar dacă au fost demolate o serie de construcţii, nu s-a identificat cu certitudine structura şi componenţa acestora şi nici reclamanta nu a cerut măsuri reparatorii în echivalent pentru ele.

În schimb, pentru construcţiile vechi nr. 1 şi 2, rămase nedemolate, se impune restituirea în natură a acestora, în temeiul textului de lege sus menţionat.

Conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi cea afectată servituţilor legale, spaţiilor verzi, aşa cum au fost stabilite prin art. 3 lit. a) - f) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor, precum şi alte amenajări de utilitate publică a localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

În speţă, intimatul nu a putut face dovada existenţei unor autorizaţii de construcţie pentru construcţiile noi, respectiv pentru corpurile de clădire 6, 4, 5 şi 3, pentru ca persoana îndreptăţită să poată obţine doar restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, iar pentru suprafaţa de teren ocupată de construcţiile noi, măsurile reparatorii să fie stabilite în echivalent.

Ca urmare, devin incidente dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform cărora se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990.

În cauză, nu pot fi aplicate nici dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în baza cărora au fost stabilite obiective pentru expertul H., întrucât, conform acestui text, numai în situaţia imobilelor construcţii cărora le-au fost adăugate pe orizontală şi/sau verticală în raport de forma iniţială, noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial, foştilor proprietari li se propun măsuri reparatorii prin echivalent.

Or, corpurile noi de clădire 6, 5, 4 şi 3 reprezintă doar 48%, raportat la aria desfăşurată a corpurilor vechi 1 şi 2, astfel cum se concluzionează prin raportul de expertiză.

În schimb, deţinătorul suprafeţei adăugate imobilului preluat are drept de preempţiune la cumpărarea suprafeţei restituite fostului proprietar sau, după caz, moştenitorului acestuia, în baza art. 19 alin. (3) din lege.

Cu toate acestea, în situaţia imobilelor construcţii care fac obiectul notificării, potrivit procedurilor prevăzute la Cap. III, şi cărora le-au fost adăugate pe orizontală şi/sau verticală în raport de forma iniţială corpuri suplimentare de sine stătătoare, foştilor proprietari, sau, după caz, moştenitorilor acestora, li se restituie în natură doar suprafaţa deţinută în proprietate la data trecerii în proprietatea statului, astfel cum se stipulează prin prevederile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel încât instanţa urmează a dispune doar restituirea corpurilor de clădire 1 şi 2.

La stabilirea modalităţii de reparaţie, instanţa a avut în vedere şi dispoziţiile imperative şi exprese ale art. 16 din Legea nr. 10/2001, conform cărora, în situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în Anexa nr. 2 lit. a), care fac parte integrantă din prezenta lege, necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social/culturale, foştilor proprietari, sau, după caz, moştenitorilor acestora, li se restituie imobilul în proprietate, cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din Anexa nr. 2 lit. a).

În Anexa nr. 2 lit. a) pct. 3 la Legea nr. 10/2001 se stipulează că în lista imobilelor ce intră sub incidenţa art. 6 din Legea nr. 10/2001 republicată intră şi imobilele ocupate de administraţii financiare, trezorerii, ministere şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale, parchete, judecătorii, tribunale, curţi de apel, poliţie, poliţie de frontieră, jandarmi, servicii publice comunitare pentru situaţii de urgenţă, sedii vamale, arhive naţionale, direcţii judeţene, case de asigurări de sănătate, primării, prefecturi,consilii locale şi judeţene, inspectorate şcolare.

Totodată, în baza art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, urmează ca reclamanta să fie obligată a păstra afectaţiunea imobilului pe o perioadă de 3 ani.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 1377 din 15 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă s-a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva Deciziei civile nr. 218 A din 18 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; s-a casat decizia recurată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Pentru a decide astfel, s-a reţinut următoarele:

Critica privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, în reţinerea ca dovedită a calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantei, sub aspectul celor două elemente: dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului şi a calităţii de moştenitor de pe urma fostului proprietar de la care a fost preluat imobilul în mod abuziv, este nefondată.

Art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare referitoare la proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluţionării notificării, numai că prin această sintagmă se are în vedere numai etapa administrativă a notificării.

Această sintagmă trebuie înţeleasă ca referindu-se la soluţionarea notificărilor în oricare din cele două etape - administrative înaintea entităţii notificate, sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincţie între cele două faze procesuale de soluţionare a notificării.

De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie. Rolul instanţei nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluţionare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiţiei. Singura sancţiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii, este nedepunerea în termen a notificării.

În cauză, s-au administrat probe, care au fost apreciate în mod legal de către instanţă ca fiind valide, respectiv că îndeplinesc condiţiile impuse de art. 23 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, şi care fac dovada asupra proprietăţii şi a calităţii de moştenitor a reclamantei.

Notificarea formulată de contestatoare a cuprins elementele de identificare ale persoanei îndreptăţite şi a bunului imobil solicitat.

Persoana individualizată în actul normativ prin care s-a dispus preluarea este B., iar în cauză s-a făcut dovada că această persoană este una şi aceeaşi cu S., mama contestatoarei, iar recurentul nu a produs probe contrare în ce priveşte greşita reţinere a identităţii persoanei menţionate în actul normativ.

Actele care dovedesc starea civilă şi filiaţia cu titulară iniţială a dreptului de proprietate au fost prezentate în forma impusă de dispoziţiile art. 23.2 şi 23.3 din H.G. nr. 250/2007.

Astfel, extrasul Registrului Stării Civile pentru născuţii pe anul 1941 al localităţii Sibiu, care atestă naşterea reclamantei la 14 iunie 1941, din părinţii I. şi B., este certificat de mandatar; certificatul de naştere al reclamantei este legalizat şi atestă aceleaşi fapte; certificatele de căsătorie întocmite în Germania, referitoare la cea de-a doua căsătorie a mamei reclamantei, B., cu J., la 16 august 1951 şi al reclamantei cu M., sunt apostilate.

Se constată că problema identităţii dintre persoana menţionată în actul de preluare şi cea menţionată ca titulară a dreptului de proprietate asupra imobilului şi autoarea contestatoarei a fost soluţionată în mod judicios de către instanţă în baza înscrisurilor depuse şi în conformitate cu prevederile art. 23 din H.G. nr. 250/2007.

Având în vedere că reclamanta a făcut dovada filiaţiei sale cu titulara iniţială a dreptului de proprietate, în mod legal, s-a reţinut şi calitatea acesteia de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.

Regulile probaţiunii în materia restituirii proprietăţilor preluate abuziv de către stat cunosc derogări de la dreptul comun, prin dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, instituindu-se aşa-numita prezumţie care vizează întinderea dreptului în favoarea celor care apar menţionaţi în "actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării", iar definirea actelor doveditoare s-a făcut prin art. 23 - 24 din H.G. nr. 250/2007.

Nefondată este şi critica privind faptul că instanţa a depăşit limitele învestirii sale prin depăşirea atribuţiilor judecătoreşti şi a acordării a ceea ce nu s-a cerut, în sensul că prin cererea de chemare în judecată s-a cerut doar anularea dispoziţiei, iar instanţa s-a pronunţat şi pe restituirea imobilului.

Plenitudinea de jurisdicţie a instanţei învestite, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, semnifică competenţa instanţei de a hotărî nu numai asupra legalităţii dispoziţiei,a obligării la emiterea unei noi dispoziţii, ci şi la soluţionarea pe fond a cauzei, prin dispunerea în mod direct a restituirii imobilului preluat în mod abuziv.

Plenitudinea de jurisdicţie a instanţei sesizate, conform art. 26 alin. (3) este dată şi de Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care instanţelor de judecată le-au fost extinse prerogativele de judecată, în sensul că trebuie să hotărască în privinţa a tot ce este legat de Legea nr. 10/2001.

Instanţa trebuie să judece nu numai anularea dispoziţiei emisă de unitatea învestită cu soluţionarea notificării sau refuzul de soluţionare, ci şi toate cererile care au legătură cu Legea nr. 10/2001, lege reparatorie complexă care nu poate fi cantonată în prevederi de drept comun care să o îngrădească şi să conducă la soluţionarea cauzei într-un termen nerezonabil.

Analizând celelalte motive de recurs care privesc modalitatea de restituire din perspectiva incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. II alin. (1) din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002 şi a întinderii suprafeţei de teren restituite, acestea se apreciază ca fondate.

Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

Potrivit art. 10 alin. (3) se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate, în condiţiile legii, după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţiile uşoare sau demontabile.

Se pot restitui în natură şi terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcţii autorizate, dar care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, sub condiţia ca persoana îndreptăţită să achite o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei respective, stabilite potrivit standardelor internaţionale (art. 10 alin. (5).

Se constată că legea impune obligativitatea restituirii în natură a terenurilor numai în ipoteza în care pe acestea s-au edificat ilegal, după data de 1 ianuarie 1990, construcţii, indiferent de destinaţia acestora.

Legiuitorul a dorit să sancţioneze, în acest sens, persoana juridică deţinătoare pentru încălcarea regimului legal al autorizării construcţiilor.

Dacă legea a vrut să se aplice un atare tratament diferenţial, este imperios necesar a se stabili cu prioritate data edificării construcţiilor şi dacă au fost sau nu autorizate, pentru aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 10 alin. (3) sau 5 din Legea nr. 10/2001.

În cauză, probele administrate nu lămuresc pe deplin momentul edificării noilor construcţii, iar recurentul, prin motivele de recurs, a arătat că acestea au fost edificate anterior anului 1990, iar pentru construcţia nr. 4 chiar există autorizaţie de construire.

De asemenea, prin celelalte înscrisuri depuse, privind cheltuielile efectuate, se tinde a se face dovada că lucrările au fost efectuate anterior anului 1990.

Lipsa identificării existenţei autorizaţiilor de construire la momentul efectuării expertizei nu scuteşte instanţa de a administra probe pentru stabilirea momentului edificării construcţiilor, pentru a dispune legal cu privire la suprafaţa de teren definită ca "liberă" de lege şi care poate fi restituită în natură.

În ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, se constată, raportat la concluziile experţilor, că cele două construcţii, numerotate cu 1 şi 2, şi care au aparţinut autoarei contestatoarei nu pot fi calificate ca fiind construcţii "noi", în raport cu cele preluate.

Nu constituie imobil nou, în raport cu cel preluat, construcţia căreia i s-a modificat compartimentarea iniţială ori i s-a adus numai îmbunătăţiri funcţionale.

Fondată este şi critica privind neanalizarea de către instanţă a incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. II alin. (1) din Titlul II a O.U.G. nr. 184/2002, potrivit cărora cetăţenii străini pot opta doar pentru dobândirea unui drept de folosinţă special asupra terenurilor şi care conferă titularului drepturile şi obligaţiile conferite de lege proprietarului, cu excepţia dreptului de dispoziţie, iar în cauză nu s-a statuat că reclamanta are cetăţenie română.

Prin Decizia nr. 416A din 10 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantul contestator A. împotriva Sentinţei civile nr. 546 din 11 aprilie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative; a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a admis contestaţia; a anulat Dispoziţia nr. 224 din 12 mai 2004, emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor; a obligat pârâtul să emită dispoziţie de restituire în natură în favoarea reclamantei pentru: - imobilele construcţii, identificate ca fiind corpurile de construcţii C1 şi C 2, în raportul de expertiză întocmit de expert H. în Dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Mediaş, amplasate pe terenul situat în Mun. Mediaş, jud. Sibiu. - terenul aferent construcţiilor C1 şi C2, în suprafaţă de 671 mp, înscris în CF nr. x, situat în Mun. Mediaş, jud. Sibiu, în proprietatea exclusivă a reclamantei; - cota indiviză de 75,52% din terenul în suprafaţă de 504 mp, cu destinaţia de curte, înscris în CF nr. x, situat în Mun. Mediaş, jud. Sibiu;

A obligat pârâtul să emită dispoziţie cu propunere de măsuri reparatorii în echivalent sub forma punctelor compensare pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură, în suprafaţa de 671,38 mp, situat la adresa anterior menţionată.

A obligat reclamanta să păstreze afectaţiunea imobilului ce se restituie în natură, o perioadă de 1 an de la data emiterii dispoziţiei de restituire în natură.

A obligat apelanta reclamantă să plătească expertului G. suma de 4.500 RON, reprezentând onorariu de expert stabilit în sarcina acesteia pentru efectuarea expertizei în specialitatea topografie.

S-a respins, ca neîntemeiată, cererea intimatului pârât de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu de expert.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:

În drept, potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Aşa fiind, problemele de drept ale unui litigiu, astfel cum acestea au fost lămurite prin decizia de casare, se opun cu autoritate atât părţilor, cât şi instanţei de trimitere, motiv pentru care nu mai pot face obiectul analizei acestei din urmă instanţe şi nici al criticilor formulate de părţile interesate prin intermediul căilor de atac.

Prin Decizia civilă nr. 1377/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezlegat cu autoritate de lucru judecat aspectele ce au făcut obiectul apelului, în sensul că a lămurit calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei intimate, potrivit art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001, sub cele două elemente: dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului şi a calităţii de moştenitor de pe urma fostului proprietar, de la care s-a preluat imobilul în mod abuziv.

De asemenea, a reţinut şi competenţa instanţei de a hotărî nu numai asupra legalităţii dispoziţiei, ci şi asupra soluţionării pe fond a cauzei, prin dispunerea în mod direct a restituirii imobilului preluat în mod abuziv, prin plenitudinea de competenţă dată instanţei sesizate atât de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cât şi de Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Curtea, în casarea cu trimitere spre rejudecare, a fost chemată să lămurească incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 184/2002, potrivit cu care cetăţenii străini pot opta doar pentru dobândirea unui drept de folosinţă special asupra terenurilor şi care conferă titularului drepturile şi obligaţiile conferite de lege proprietarului, cu excepţia dreptului de dispoziţie, iar, în cauză, nu s-a statuat că reclamanta are cetăţenie română, respectiv să verifice existenţa terenului şi a construcţiilor ce pot fi restituite în natură, prin identificarea momentului edificării construcţiilor noi.

Cu putere de lucru judecat, instanţa de recurs a dezlegat modul de interpretare a dispoziţiilor legale aplicabile în speţă, privind restituirea în natură a imobilului supus analizei.

Astfel, s-a reţinut că legea impune obligativitatea restituirii în natură a terenurilor numai în ipoteza în care pe acestea s-au edificat ilegal, după data de 1 ianuarie 1990, construcţii, indiferent de destinaţia acestora.

Legiuitorul a dorit să sancţioneze, în acest sens, persoana juridică deţinătoare, pentru încălcarea regimului legal al autorizării construcţiilor.

Dacă legea a vrut să se aplice un atare tratament diferenţial este imperios necesar a se stabili cu prioritate data edificării construcţiilor, respectiv dacă au fost sau nu autorizate, pentru aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 10 alin. (3) sau 5 din Legea nr. 10/2001.

În cauză, probele administrate nu lămuresc pe deplin momentul edificării noilor construcţii, iar recurentul, prin motivele de recurs, a arătat că acestea au fost edificate anterior anului 1990, iar pentru construcţia nr. 4 chiar există autorizaţie de construire.

De asemenea, prin celelalte înscrisuri depuse privind cheltuielile efectuate, se tinde a se face dovada că lucrările au fost efectuate anterior anului 1990.

Lipsa identificării existenţei autorizaţiilor de construire la momentul efectuării expertizei nu scuteşte instanţa de a administra probe pentru stabilirea momentului edificării construcţiilor pentru a dispune legal cu privire la suprafaţa de teren definită ca "liberă" de lege şi care poate fi restituită în natură.

În ceea ce priveşte calitatea de cetăţean român al reclamantei, Curtea a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 21/1991, respectiv ale Legii nr. 312/2005, ultima reglementând modul de dobândire a terenurilor proprietate privată de către cetăţenii străini.

Potrivit art. 22 al Legii nr. 21/1991, dovada cetăţeniei române se face cu buletinul de identitate, paşaportul sau certificatul prevăzut la art. 21 alin. (2)., iar art. 24 din aceeaşi lege reglementează cazurile în care cetăţenia română se poate pierde. Astfel, cetăţenia română se poate pierde prin:a) retragerea cetăţeniei române; b) aprobarea renunţării la cetăţenia română; c) în alte cazuri prevăzute de lege.

Curtea, prin raportare la actele dosarului, a reţinut, din Adresa nr. x din 30 martie 2017, emisă de Ministerul Afacerilor Externe, că în registrele de stare civilă ale Primăriei Municipiului Sibiu, a fost identificat actul de naştere nr. 515 din data de 14 iunie 1941, al numitei A., pe marginea căruia nu este nicio menţiune referitoare la cetăţenie. De asemenea, în evidenţele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, numita A., nu figurează ca titulară a unei cereri de renunţare sau de redobândire a cetăţeniei române.

Pentru a analiza cetăţenia română şi implicaţia ei asupra dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, Curtea a analizat dacă acest aspect mai este pertinent, în raport de reglementările legislative intervenite cu privire la dobândirea dreptului de proprietate de către cetăţenii străini, având în vedere că nu există la dosar date din care să reiasă cu certitudine dovada cetăţeniei române a reclamantei, respectiv a autoarei reclamantei, care s-a căsătorit cu un cetăţean german.

Curtea a reţinut că, urmarea aderării României la UE, a intervenit o serie de modificări legislative în domeniul dobândirii dreptului de proprietate al terenurilor de către cetăţenii străini. Astfel, în anul 2005, prin Legea nr. 312, s-a legiferat, la art. 3, dreptul cetăţenilor unui stat membru, apatrid cu domiciliul într-un stat membru sau în România, de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, în aceleaşi condiţii cu cele prevăzute de lege pentru cetăţenii români, iar pentru terenurile agricole, pădurile şi terenurile forestiere s-a instituit un termen de 7 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană.

Cum este cert că reclamanta-intimată este cu domiciliul într-un stat membru al Uniunii Europene (Germania), iar România a aderat la UE la 1 ianuarie 2007, în cauză, apare irelevantă dovada cetăţeniei române pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului aferent imobilului situat în Mediaş

În ceea ce priveşte al doilea aspect de lămurit, Curtea a dispus efectuarea unei expertize care să individualizeze corpurile de clădire cu suprafaţa aferentă acestora, necesară pentru buna folosinţă a acestora, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

Prin adresa din data de 10 aprilie 2017, apelanta pârâtă a comunicat situaţia corpurilor edificate la imobilul situat în mun. Mediaş, str. x L. Roth, nr. 5 (fost Filimon Sârbu), nr. cadastru intern 32 - 9, respectiv că au fost edificate, în anii 1974 - 1975, clădirea nr. 4 (destinaţie - padoc câini) cu suprafaţa desfăşurată de 13,75 mp, clădirea nr. 3, cu destinaţie garaj, cu suprafaţa construită de 111, 70 mp, iar în anul 1976, au fost edificate corpurile 5 şi 6.

Situaţia imobilului a făcut obiectul expertizei efectuată de expert G., din care reiese că suprafaţa măsurată în teren este de 1.631 mp, deşi, în acte, figurează cu suprafaţa de 1.762 mp, în incinta căruia există 6 corpuri de construcţie, C1 şi C2, corpuri vechi, corpurile C3,C4,C5,C6, corpuri adăugate ulterior.

În aceea ce priveşte suprafaţa ocupată de aceste construcţii, expertul le-a identificat astfel: C1 - corp vechi, etaj şi subsol, cu suprafaţa construită la sol de 293,12 mp; C2 - corp vechi, parter şi subsol, cu suprafaţa construită la sol de 346,91 mp, C3 - corp nou, parter şi etaj, cu suprafaţa construită la sol de 178,93 mp, C4 - corp nou, cu destinaţia de plimbător, cu suprafaţa construită la sol de 27,10 mp, C5 - corp nou, (boxe câini), cu suprafaţa construită la sol de 79,33 mp, C6 - corp nou, cu destinaţia - garaje, cu suprafaţa construită la sol de 137,00 mp. Se concluzionează că suprafaţa construită la sol a corpurilor vechi este de 640,03 mp, iar a corpurilor noi de 422,36 mp, în timp ce curtea interioară are o suprafaţă de 504 mp.

Prin raportare la aceste suprafeţe, expertul a avut în vedere suprafaţa necesară asigurării bunei funcţionării a imobilelor ce nu pot fi restituite în natură şi a stabilit că suprafaţa aferentă corpurilor de construcţiile vechi este de 671 mp, cotă procentuală de 75,52 %, iar corpurilor noi de 456 mp, cărora le revine o cotă procentuală de 24,48%.

Întrucât imobilul în litigiu este ocupat de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative - Poliţia Mediaş, acesta intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi a Anexei 2 lit. A) (pct. 3 din Legea nr. 10/2001), astfel încât Curtea a impus un termen de păstrare a afectaţiunii de 1 an de la data emiterii dispoziţiei de restituire în natură, în sarcina reclamantei intimate, pentru partea din imobil pe care urmează a o obţine în natură.

La stabilirea acestui termen, Curtea a reţinut durata mare de soluţionare a cauzei, cererea fiind introdusă în anul 2004, reclamanta intimată fiind lipsită de bun şi de prerogativele conferite de această calitate pe o perioadă îndelungată de timp, ceea ce se încadrează în prevederile Protocolului nr. 1, art. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Având în vedere dispoziţiile instanţei, prin care s-a pus în vedere reclamantei intimate să suporte jumătate din onorariul stabilit pentru efectuarea expertizei imobiliare construcţii, onorariu ce a fost stabilit la 9.000 RON, reţinând lipsa îndeplinirii acestei obligaţii, deşi expertul a depus la dosar expertiza imobiliară dispusă, Curtea a obligat-o pe aceasta la plata, în favoarea expertului G., a sumei de 4.500 RON.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, solicitând admiterea căii de atac astfel cum a fost formulată şi arătând că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 304 pct. 6, 7 şi 9 din C. proc. civ., pentru următoarele argumente:

O primă critică s-a raportat la faptul că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, încălcând prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Contestatoarea a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Mun. Mediaş str. x, jud. Sibiu, în suprafaţă totală de 1.631 mp, suprafaţă măsurată de către expertul judiciar G..

Curtea de Apel Bucureşti a hotărât restituirea către contestatoare a următoarelor suprafeţe de teren: - 671 mp, reprezentând terenul aferent construcţiilor C1 şi C2; cotă indiviza de 75,52% din terenul în suprafaţă de 504 mp, cu destinaţia de curte, respectiv 380,62 mp; măsuri reparatorii în echivalent sub forma punctelor pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură, în suprafaţă de 671,38 mp.

În urma unui calcul aritmetic simplu, reiese că suprafaţa de teren ce urmează a fi restituită contestatoarei, fie în natură, fie în echivalent, este de 1.723 mp (671 + 380,62 + 671,38),

Având în vedere că suprafaţa totală a imobilului situat în Mun. Mediaş, jud. Sibiu este de 1.631 mp, iar instanţa a calculat o suprafaţă de 1.723 mp, rezultă o diferenţă de 92 mp.

Recurentul a apreciat că terenul ce nu poate fi restituit în natură nu are o suprafaţă de 671,38 mp, cum a reţinut instanţa de apel, ci mai puţin, respectiv 579,38 mp; la această valoare se ajunge adunând suprafaţa de 456 mp, aferentă corpurilor de construcţie noi, cu suprafaţa rezultată din cota indiviză de 24,48%, din terenul în suprafaţă de 504 mp, cu destinaţia de curte, respectiv 123,38 mp.

Adunând 671 mp, reprezentând terenul aferent construcţiilor C1 şi C2, cu 380,62 mp, reprezentând cotă indiviză de 75,52% din terenul în suprafaţă de 504 mp, cu destinaţia de curte şi cu 579,38 mp, pentru care s-ar acorda măsuri reparatorii în echivalent, sub forma punctelor, pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură, reiese exact suprafaţa imobilului situat în Mun. Mediaş, jud. Sibiu, respectiv 1631 mp.

Curtea de Apel Bucureşti a încălcat prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., respectiv decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi este lipsită totodată de temei legal.

Astfel, în considerentele hotărârii, instanţa reţine suprafeţele construite la sol a corpurilor vechi, C1 şi C2, ca fiind de 640,03 mp, iar a corpurilor noi, C3, C4, C5 şi C6, de 422,36 mp, în timp ce curtea interioară are o suprafaţă de 504 mp. Aceste constatări sunt în deplină concordanţă cu expertizele tehnice existente la dosar.

Numai că, în considerentele ulterioare, instanţa reţine că, potrivit expertului (nu precizează care dintre experţi, la dosarul cauzei fiind omologate mai multe expertize aparţinând unor experţi diferiţi), suprafaţa aferentă corpurilor de construcţie vechi este de 671 mp, cotă procentuală de 75,52%, iar corpurilor noi de 456 mp, cărora le revine o cotă procentuală de 24,48%.

Astfel, instanţa a adăugat, fără a indica temeiul, o suprafaţă suplimentară de 30,97 mp suprafeţei aferente corpurilor de construcţie vechi, ajungând de la 640,03 mp la 671 mp, şi o suprafaţă suplimentară de 33,64 mp suprafeţei aferente corpurilor de construcţie noi, ajungând de la 422,36 mp la 456 mp.

De asemenea, recurentul a susţinut că "nu cunoaşte" cum a ajuns instanţa la concluzia că 75,52% reprezintă cota procentuală a suprafeţei aferente corpurilor de construcţie vechi, iar 24,48%, cota procentuală a suprafeţei aferente corpurilor de construcţie noi.

Prin studierea rapoartelor de expertiză comunicate Ministerului Afacerilor Interne, nu au identificat aceste cote procentuale ca fiind calculate de către experţi, astfel încât reiese că instanţa de fond a apreciat singură asupra cotelor procentuale, fără a arăta motivele pe care se sprijină.

Recurentul a contestat inclusiv valoarea acestor cote procentuale, întrucât distribuţia acestor cote este inechitabilă, prin raportare la suprafeţele aferente corpurilor de construcţii vechi şi noi.

Astfel, suprafaţa aferentă corpurilor de construcţie vechi este de 671 mp, iar a corpurilor noi este de 456 mp. Suprafaţa totală a corpurilor este de 1127 mp. Utilizând regula de trei simplă, reiese că, din totalul suprafeţei de 1.127 mp 100%, suprafaţa aferentă construcţiilor vechi (671mp) reprezintă un procent de 59,54%, pe când suprafaţa aferentă construcţiilor noi (456 mp) reprezintă un procent de 40,46%.

Având în vedere că procentele de 75,52% şi 24,48% nu sunt reţinute de către niciun expert şi, totodată, valorile acestor procente sunt greşit calculate, valorile corecte fiind, după cum s-a arătat mai sus, 59,54% şi 40,46%, soluţia instanţei este dată fără a cuprinde motivele pe care se sprijină, şi, totodată, este lipsită de temei legal.

O a treia critică a vizat încălcarea prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin raportare la faptul că instanţa de apel a obligat contestatoarea să păstreze afectaţiunea imobilului care se restituie în natură timp de 1 an de la data emiterii dispoziţiei de restituire în natură.

În acest sens, s-a susţinut că imobilul care face obiectul prezentului dosar este în administrarea Ministerului Afacerilor Interne şi serveşte drept sediu al Poliţiei Mediaş, deci se încadrează în dispoziţiile lit. a) pct. 3 din Anexa nr. 2 la Legea nr. 10/2001, imobil pentru care se prevede obligativitatea menţinerii afectaţiunii pentru o perioadă de până la 3 ani.

Instanţa a motivat această reducere majoră a perioadei de afectaţiune, de la 3 ani la un an, prin faptul că soluţionarea cauzei a durat mult, cererea fiind introdusă în anul 2004, iar contestatoarea a fost lipsită de imobil pentru o perioadă îndelungata de timp.

Timpul îndelungat de soluţionare a procesului nu este însă ca o cauză a unui comportament nelegal al Ministerului Afacerilor Interne şi nu poate fi reţinută culpa instituţiei în acest sens, ci culpa contestatoarei care nu s-a prezentat la niciun termen de judecată, nici personal şi nici prin reprezentant, deşi a fost legal citată în judecarea apelului.

Astfel, fiind învestită cu soluţionarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, Ministerul Afacerilor Interne a soluţionat cererea contestatoarei A. într-un termen rezonabil, având în vedere numărul foarte mare de cereri depuse ulterior intrării în vigoare a legii; iar imobilul în cauză este foarte important pentru desfăşurarea activităţilor specifice ale Poliţiei Mediaş şi limitarea dreptului de afectaţiune la 1 an este de natură a influenţa în mod negativ structura de poliţie, este "prea dură şi lipsită de temei legal".

Intimata A. nu a formulat întâmpinare, obligatorie conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect, trebuie reamintit că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecăţii, criticile formulate fiind necesar a fi subsumate cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. (chiar în absenţa indicării punctuale a acestor temeiuri juridice, dar într-o formulare care să permită o asemenea încadrare).

Astfel, a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

În consecinţă, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, astfel că instanţa de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în dispoziţiile exhaustive ale art. 304 C. proc. civ.

Or, în cauză, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 7 C. proc. civ., dar criticând, în realitate, exclusiv modul în care a fost stabilită situaţia de fapt de către instanţa de apel, ca urmare a pretinselor calcule greşite ale suprafeţelor de teren ce au fost atribuite intimatei contestatoare, recurentul nu respectă prescripţiile legale care guvernează calea de atac a recursului şi ignoră împrejurarea că pct. 11 al art. 304 (greşita stabilire a situaţiei de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului) a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.

Astfel, invocarea pct. 6 şi 7 ale art. 304 C. proc. civ. capătă exclusiv conotaţii formale, întrucât nu se argumentează, din perspectiva legalităţii, ipoteza de plus petita, subordonată pct. 6 al art. 304 sau nemotivarea hotărârii pronunţate de instanţa de apel, în oricare dintre modalităţile reglementate de pct. 7 al art. 304 (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii).

În plus, Înalta Curte reţine că situaţia de fapt a fost stabilită de către instanţa de apel în baza expertizelor administrate în cauză, în etapa procesuală a apelului, în condiţii de contradictorialitate şi cu respectarea dreptului la apărare, garanţii procesuale impuse de articolul 6 par. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care reglementează dreptul la un proces echitabil, dar şi a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., şi că această instanţă a expus argumentele de fapt şi de drept care au condus la adoptarea soluţiei pronunţate în cauză, respectând obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti, impusă atât de dispoziţiile interne ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cât şi de cele convenţionale, deja enunţate.

Pe cale de consecinţă, fără să combată în vreun fel raţionamentul instanţei de apel şi să formuleze critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existenţa judecăţii anterioare pe care trebuia să grefeze eventualele aspecte de nelegalitate.

În acest context procesual, instanţa de recurs apreciază că singurul motiv de recurs care poate fi încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii) este cel prin care se critică durata pentru care contestatoarea intimată a fost obligată să păstreze afectaţiunea imobilului ce urmează a fi restituit în natură.

Din acest unghi, urmează a cenzura modalitatea de interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care statuează că:

"în situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social-culturale, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate, cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziţiei, pentru cele arătate la pct. 1, 2 şi 4 din anexa nr. 2 lit. a)."

Este necontestat în cauză că imobilul în litigiu este în administrarea Ministerului Afacerilor Interne şi serveşte drept sediu al Poliţiei Mediaş, deci se încadrează în dispoziţiile lit. a) pct. 3 din Anexa nr. 2 la Legea nr. 10/2001, imobil pentru care se prevede obligativitatea menţinerii afectaţiunii pentru o perioadă de până la 3 ani.

Din interpretarea literală a dispoziţiilor legale enunţate, rezultă că legea prevede un interval de timp de 3 ani, în care se poate institui obligativitatea menţinerii afectaţiunii imobilului restituit în natură persoanei îndreptăţite, interval care rămâne însă la latitudinea instanţelor de fond, care sunt cele mai bine plasate să aprecieze asupra acestui aspect, desigur cu respectarea limitei maxime a acestei durate şi a obligaţiei de motivare a alegerii făcute.

Cum în cauza dedusă judecăţii, instanţa de apel a respectat dispoziţiile legale enunţate şi a expus argumentele de fapt şi de drept care au condus la fixarea unui termen de un an pentru menţinerea afectaţiunii imobilului în favoarea recurentului pârât, instanţa de recurs nu poate decela nicio aparenţă de arbitrar în dispunerea acestei măsuri, existând un balans necesar între interesele protejate juridic, aflate în dezbatere, din perspectiva mizei litigiului pentru ambele părţi.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva Deciziei nr. 416A din 10 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva Deciziei nr. 416A din 10 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 octombrie 2018.

Procesat de GGC - LM