Restitution claim under Law No. 10/2001 inadmissible; appeal dismissed.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Roman sub nr. x/2011 (ca urmare a disjungerii din Dosarul nr. x/2009 al aceleiaşi instanţe), reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. au solicitat instanţei obligarea pârâţilor Comisia pentru aplicarea fondului funciar de pe lângă Prefectura judeţului Neamţ şi Comisia de aplicare a legii fondului funciar a comunei Ruginoasa, judeţul Neamţ, la reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor compuse din terenuri şi construcţii situate în localitatea Bozienii de Sus, comuna Ruginoasa, judeţul Neamţ, care au fost preluate de stat, în perioada regimului comunist, în temeiul Legii nr. 83/1949, de la autoarea lor H., luând act de precizarea formulată de reclamanţi în sensul că reconstituirea dreptului cu privire la construcţii este formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv al Legii nr. 247/2005.

Prin Sentinţa civilă nr. 1222 din 20 aprilie 2011, Judecătoria Roman a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Neamţ, reţinând că sunt incidente prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia I civilă la data de 27 iunie 2011, sub nr. x/2011.

Pentru termenul de judecată din data de 14 martie 2012, reclamanţii au depus o cerere de modificare şi completare a acţiunii, întemeiată pe dispoziţiile art. 132 şi 57 C. proc. civ., prin care au solicitat restituirea construcţiilor situate în satul Bozienii de Sus, comuna Ruginoasa, judeţul Neamţ, cunoscute drept "I.", respectiv: conac, casă de administraţie, locuinţe lucrători, trei grajduri pentru animale mari, remiză de garaj şi grajd.

De asemenea, reclamanţii au solicitat restituirea terenului aferent acestor construcţii, atragerea în proces, în calitate de pârât, a Consiliului Judeţean Neamţ, care are în subordine aşezământul denumit "J." şi obligarea acestuia la restituirea imobilului.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 563 alin. (1) din Noul C. civ.

Prin Sentinţa civilă nr. 2718 din 18 decembrie 2017, Tribunalul Neamţ a respins excepţia netimbrării acţiunii, invocată de pârâtul J.; a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de acelaşi pârât şi, în consecinţă, respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanţii F., K., L., M., N., O., C., D., E., P., Q. şi R., în contradictoriu cu pârâţii J., Consiliul Judeţean Neamţ şi Comuna Ruginoasa, având ca obiect revendicare imobiliară.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că acţiunea în revendicare cu care reclamanţii au învestit instanţa vizând restituirea în natură a unor imobile construcţii şi teren, deşi este evaluabilă în bani, este scutită de plata taxei de timbru, întrucât bunurile revendicate fac parte din categoria celor care au fost preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1949, iar actul normativ în vigoare la data de 23 februarie 2012 (când reclamanţii şi-au modificat şi precizat acţiunea ca fiind revendicare imobiliară), respectiv Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, prevedeau la art. 15 lit. r) scutirea unor astfel de acţiuni de la plata taxei de timbru.

Cu referire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pe care tribunalul a găsit-o fondată, s-a arătat că reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la restituirea în natură a mai multor construcţii, respectiv un conac, casă de administraţie, locuinţă lucrători, trei grajduri animale, remiză garaj şi grajd construcţie "împreună cu terenul aferent" situate în satul Bozienii de Sus, comuna Ruginoasa, judeţul Neamţ, preluate de stat prin Decretul/lege nr. 83/1949 de la autoarea lor - H. şi aflate în stăpânirea pârâţilor.

Cu privire la întinderea suprafeţei de teren, reclamanţii au arătat (pentru termenul din 11 decembrie 2017) următoarele:

"Precizăm că terenul solicitat pe calea acţiunii în revendicare ca fiind aferent conacului şi celorlalte construcţii este de 89.500 mp" din această suprafaţă au indicat ca fiind terenul afectat de construcţii 17.500 mp (conac şi dependinţe) şi 7000 mp teren aferent bisericii - Parohia Bozienii de Sus.

Din înscrisurile existente în Dosarul nr. x/2009 al Judecătoriei Roman (din care a fost disjunsă prezenta cauză), respectiv: Procesul-verbal din 21 martie 1949 cu schiţele anexe întocmite de membrii Comisiei judeţene Roman pentru aplicarea Decretului-lege nr. 83/1949 în baza Instrucţiunilor Ministerului Agriculturii - Direcţia Gospodăriilor Agricole de Stat, "Formularul de inventariere şi evaluare a patrimoniului Bozienii de Sus", întocmit de Direcţia Gospodăriilor Agricole de Stat - Roman şi Hotărârea nr. 389 din 19 septembrie 1945 a Comisiei de Plasă pentru reforma agrară - Plasa Secuieni Roman rezultă că s-a dispus exproprierea moşiei proprietatea numitei H. situată "în com. Budeşti, jud. Roman", care cuprindea terenuri şi clădiri, inclusiv construcţiile cu destinaţiile indicate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată.

A reţinut tribunalul că, întrucât aceste imobile au fost preluate de stat în perioada anterioară anului 1989, redobândirea dreptului de proprietate de către persoanele care se consideră îndreptăţite nu poate avea loc decât pe calea legilor speciale de reparaţie, şi anume, legile fondului funciar (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 247/2005) şi Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare.

Dispoziţiile art. 563 alin. (1) din noul C. civ., pe care reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea, prevăd că: "Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept".

Prin urmare, pentru a fi admisă acţiunea în revendicare, cel care revendică un bun aflat în stăpânirea altuia trebuie să facă dovada calităţii de proprietar, acţiunea în revendicare fiind acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.

Deoarece prin preluarea bunurilor de către stat fostul proprietar a pierdut dreptul de proprietate, redobândirea acestuia poate fi făcută pe calea prevăzută de legile speciale de reparaţie menţionate; în speţă, pentru suprafaţa de teren agricol revendicată (care excede celei pe care se află amplasate construcţiile) dovada dreptului de proprietate se face cu titlu de proprietate emis în procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare, iar pentru construcţiile şi terenul aferent acestora cu dispoziţia/decizia emisă de entitatea învestită cu soluţionarea notificării sau de unitatea deţinătoare, emisă în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Or, reclamanţii, deşi au urmat procedura prevăzută de legile fondului funciar, nu au făcut dovada că au obţinut reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de teren revendicată, pe care au precizat-o generic ca având o întindere de 89.000 mp teren.

Astfel, împrejurarea că pe parcursul soluţionării Dosarului nr. x/2009 al Judecătoriei Roman cererile de reconstituire a dreptului de proprietate au fost admise în parte şi, prin Hotărârile nr. 46 şi nr. 47 din 22 septembrie 2015, emise de Comisia judeţeană Neamţ pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate moştenitorilor autorilor S. şi H. pentru o suprafaţă totală de 50 ha teren agricol şi 3 ha păşune, nu dovedeşte faptul că reclamanţii au obţinut reconstituirea terenului pe vechiul amplasament şi că în acesta este inclus şi cel revendicat în prezenta cauză, o astfel de dovadă putând rezulta doar dintr-un titlu de proprietate, pe care reclamanţii nu l-au depus.

În plus, prin Decizia civilă nr. 179 din 21 septembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr. x/2009*, a fost respinsă, ca nefondată, cererea reclamanţilor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de 8 ha teren agricol, care, având aceeaşi întindere, s-ar putea circumscrie celei revendicate prin acţiunea de faţă.

Nici în privinţa construcţiilor revendicate şi a terenului aferent, reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de proprietar, cât timp aceste imobile au fost preluate de stat prin expropriere în baza Decretului-lege nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziţii din Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare şi fac parte din categoria celor prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ca fiind preluate abuziv de stat, cu titlu.

Or, reclamanţii nu au urmat procedura prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu au obţinut vreo decizie/dispoziţie de restituire în natură şi nici nu au solicitat constatarea nevalabilităţii titlului statului.

Împrejurarea că prin cererea adresată Comisiei de aplicare a legii fondului funciar a comunei Ruginoasa, formulată în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii, au indicat şi construcţiile şi terenul aferent acestora, este lipsită de relevanţă şi nu constituie dovada respectării procedurii administrative instituite prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care cererile (notificările) vizând imobilele care intră sub incidenţa acestei legi trebuiau adresate unităţii deţinătoare a imobilelor (sau entităţilor învestite de lege cu soluţionarea notificărilor) în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, termen care a fost prelungit succesiv şi s-a împlinit la data de 14 februarie 2002. În Legea nr. 247/2005 (de care s-au prevalat reclamanţii) nu a fost prevăzut un nou termen de formulare a notificărilor sau de repunere în termen a celor care au pierdut termenul prevăzut de dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, în lipsa obţinerii unei decizii sau dispoziţii de restituire în natură a imobilelor pretinse, acţiunea în revendicare nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a prevăzut (prin dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001), chiar şi pentru situaţia în care preluarea imobilelor s-a făcut fără titlu valabil că, deşi persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, această calitate se exercită doar după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor Legii nr. 10/2001.

Cum reclamanţii nu au uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 şi nu au parcurs procedura instituită de această lege, nu pot uza de calea revendicării pe dreptul comun.

Astfel, prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (decizie obligatorie pentru instanţe conform art. 329 C. proc. civ.) s-a statuat: "Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".

În considerentele deciziei s-a reţinut că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

În speţă, nu există contradicţii între dispoziţiile legii speciale şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nici din perspectiva respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, nici din perspectiva accesului la justiţie.

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecăruia "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanţă judecătorească să soluţioneze orice contestaţii privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis însă că acest drept nu este unul absolut, fiind compatibil cu limitări implicite, şi că statul dispune în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În România legiuitorul a adoptat un act normativ special în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilului.

Faptul că acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă, căreia i se conferă o jurisdicţie deplină.

Printr-o jurisprudenţă unificată prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

În consecinţă, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este asigurat accesul la justiţie.

Or, reclamanţii nu s-au aflat în imposibilitatea de a utiliza procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu au invocat niciun impediment mai presus de voinţa lor, care să-i fi împiedicat să facă demersurile necesare şi să dovedească dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitori, pentru obţinerea, pe calea procedurii speciale, a retrocedării în natură a imobilului.

Pierderea posibilităţii de a obţine restituirea în natură a imobilului pe calea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, din motive ce le sunt imputabile, nu le conferă reclamanţilor posibilitatea de a obţine, ulterior, într-o acţiune întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun şi ale art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, aceeaşi măsură reparatorie (de restituire în natură a imobilului) ca cea instituită prin legea specială, teza contrarie ducând la concluzia caracterului facultativ al procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Mai mult, această teză contrarie ar fi de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare o perioadă nelimitată de timp.

A mai reţinut tribunalul că, prin edictarea Legii nr. 10/2001, legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea dreptului de proprietate fixând limitări rezonabile în exercitarea acestui drept în vederea asigurării securităţii circuitului civil în conformitate cu dispoziţiile art. 44 din Constituţie.

Astfel, pentru revendicarea acestor imobile trebuie urmată calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, în caz contrar persoanele îndreptăţite pierzând însuşi dreptul de proprietate, întrucât dispoziţiile art. 42 prevăd că imobilele care nu se restituie în urma prevederilor prevăzute de această lege rămân în administrarea deţinătorilor actuali putând fi înstrăinate potrivit legislaţiei în vigoare.

Măsura reparatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 este o acţiune în revendicare specială supusă unui regim juridic aparte.

Prin urmare, reclamanţii, cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi cea a dreptului comun în materia revendicării, reglementată prin dispoziţiile art. 563 C. civ., având în vedere regula "electa una via".

Art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Astfel, în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea, amintind decizia din cauza Kopecky împotriva Slovaciei, prin care a stabilit că adoptarea unei legislaţii care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior se poate considera că generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire, a stabilit totodată că:

"de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000, nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea de despăgubiri. Prin urmare, transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţii şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi".

Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că apărarea dreptului de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul 1 din Convenţie se face prin intermediul mecanismelor reglementate de legea specială, prin parcurgerea procedurii prevăzută de această lege; pentru admisibilitatea acţiunii în revendicare reclamantul trebuia să se prevaleze de un bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană.

Aprecierea existenţei unui "bun" în patrimoniul reclamantului implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual" cât şi a unei "speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

Or, în jurisprudenţa actuală a Curţii a avut loc, după pronunţarea hotărârii - pilot în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, o schimbare de raţionament privind conţinutul noţiunii de "bun", diferită de practica anterioară (cauzele Păduraru contra României, Străin şi Porţeanu contra României).

Astfel, în cauza Atanasiu şi alţii contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010) se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus în sensul restituirii bunului.

Pentru aceste considerente tribunalul a respins acţiunea în revendicare, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii F., K., L., M., E. (moştenitoarea B.), N., O., P., Q., R., C. şi D..

În motivarea apelului, aceştia au arătat, în esenţă, că au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru bunurile ce fac obiectul cauzei de faţă, după pronunţarea recursului în Dosarul nr. x/2009 şi după emiterea hotărârii consiliului judeţean de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenul arabil şi păşune.

În anexele Decretului nr. 83/1949 se regăsesc doar 61 ha terenuri preluate abuziv de stat, nu şi restul imobilelor; imobilele-conac şi celelalte clădiri nu au fost preluate iniţial prin Legea nr. 187/1945, ci au fost rechiziţionate în 1947, conform adresei MS nr. 14.482/1949, astfel că dreptul de proprietate al autorilor nu s-a pierdut niciodată.

În ipoteza preluării imobilului prin expropriere în temeiul Decretului nr. 83/1949 şi rechiziţionare în anul 1949, titlul statului nu este valabil, astfel că reclamanţii au solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului.

Apelanţii-reclamanţi au susţinut că tribunalul nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei, precum şi că au fost în imposibilitate de a formula o cerere în baza Legii nr. 10/2001, întrucât autoarea H. a decedat la 2 noiembrie 2000.

Cererea de reconstituire a fost făcută în termenul prevăzut de Legea nr. 247/2005 de A., iar înscrisurile de la Arhivele Naţionale ale Statului le-au primit în anii 2005 - 2006.

De asemenea, reclamanţii arată că nu au domiciliul în România, nu s-au născut în România, iar autoarea lor nu a efectuat nicio cerere de restituire a dreptului de proprietate ceea ce i-a pus în imposibilitatea de a formula o notificare conform Legii nr. 10/2001.

Intimaţii Consiliul Judeţean Neamţ şi J. au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

A arătat intimatul J. că bunurile imobile ce fac obiectul prezentei cauze au fost rechiziţionate şi, ulterior, expropriate de către Statul Român.

Aceste bunuri fac obiectul unei legi speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, iar apelanţii - reclamanţi au avut posibilitatea de a uza de procedura acestei legi pentru restituirea bunurilor, conform art. 22.

Prin Adresa nr. x/2012 a Primăriei Comunei Ruginoasa s-a confirmat că apelanţii-reclamanţi nu au formulat notificare cu privire la bunurile ce fac obiectul cauzei de faţă, astfel că acţiunea în revendicare este inadmisibilă.

Prin Decizia nr. 419/2018 din 23 aprilie 2018, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins apelul formulat de apelanţii - reclamanţi F., K., L., M., E. (moştenitoarea B.), N., O., P., Q., R., C. şi D., împotriva Sentinţei civile nr. 2718 din 18 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut, ca şi prima instanţă, că din înscrisurile existente în Dosarul nr. x/2009 al Judecătoriei Roman (din care a fost disjunsă prezenta cauză) respectiv: Procesul-verbal din 21 martie 1949 cu schiţele anexe întocmite de membrii Comisiei judeţene Roman pentru aplicarea Decretului-lege nr. 83/1949 în baza Instrucţiunilor Ministerului Agriculturii - Direcţia Gospodăriilor Agricole de Stat, "Formularul de inventariere şi evaluare a patrimoniului Bozienii de Sus", întocmit de Direcţia Gospodăriilor Agricole de Stat - Roman şi Hotărârea nr. 389 din 19 septembrie 1945 a Comisiei de Plasă pentru reforma agrară - Plasa Secuieni, Roman rezultă că s-a dispus exproprierea moşiei proprietatea numitei H. situată "în com. Budeşti, jud. Roman", care cuprindea atât terenuri cât şi clădiri, în cuprinsul acestora regăsindu-se şi imobilele construcţii cu destinaţiile indicate de reclamanţi prin acţiune.

Cum aceste imobile au fost preluate de către stat în perioada anterioară anului 1989, redobândirea dreptului de proprietate de către persoanele care se consideră îndreptăţite nu poate avea loc decât pe calea legilor speciale de reparaţie.

Reclamanţii, deşi au urmat procedura prevăzută de legile fondului funciar, nu au făcut dovada că au obţinut reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de teren revendicată, pe care au precizat-o generic ca având o întindere de 89.000 mp teren.

Astfel, împrejurarea că pe parcursul soluţionării Dosarului nr. x/2009 al Judecătoriei Roman cererile de reconstituire a dreptului de proprietate au fost admise în parte şi, prin Hotărârile nr. 46 şi 47 din 22 septembrie 2015 emise de Comisia judeţeană Neamţ pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate a moştenitorilor autorilor S. şi H. pentru o suprafaţă totală de 50 ha teren agricol şi 3 ha păşune, nu dovedeşte şi faptul că reclamanţii au obţinut reconstituirea terenului pe vechiul amplasament şi că în acesta se include şi cel revendicat în prezenta cauză, o astfel de dovadă putând rezulta doar dintr-un titlu de proprietate, pe care reclamanţii nu l-au depus.

Nici în privinţa construcţiilor revendicate şi a terenului aferent reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de proprietari, cât timp aceste imobile, fiind preluate de stat prin expropriere în baza Decretului - lege nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziţii din Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, fac parte din categoria celor prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ca fiind preluate abuziv de stat, cu titlu.

Or, reclamanţii nu au urmat procedura prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu au obţinut vreo decizie/dispoziţie de restituire în natură şi nici nu au solicitat constatarea nevalabilităţii titlului statului.

Apelanţii-reclamanţi s-au prevalat de dispoziţiile Legii nr. 247/2005, însă în dispoziţiile acestei legi nu s-a prevăzut un nou termen de formulare a notificărilor sau de repunere în termen a celor care au pierdut termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001; termenul de 6 luni, a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001 şi s-a împlinit la 14 februarie 2002.

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 constituie legea - cadru în materia măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate abuziv în România în perioada regimului comunist, fiind destinată să asigure repararea prejudiciului cauzat foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, ca urmare a naţionalizării, confiscării, exproprierii sau a preluării în orice alt mod a bunurilor aflate în proprietatea acestora.

În acest scop, legea prevede o procedură specială şi obligatorie în cadrul căreia persoanele îndreptăţite sunt obligate, în primul rând, să notifice unitatea deţinătoare, în termen de cel mult un an de la data intrării în vigoare, solicitând restituirea în natură sau prin echivalent, indiferent dacă preluarea imobilelor a fost făcut cu sau fără titlu valabil. Este aşa-numita procedură administrativă prealabilă, care, în caz de nerespectare, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, fără a deosebi dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil ori fără niciun titlu, adică în baza unui titlu nevalabil ori chiar în fapt.

Deşi potrivit art. 2 alin. (2) din lege, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, această calitate o pot exercita numai după primirea deciziei (dispoziţiei) sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, date "conform prevederilor prezentei legi", adică ale Legii nr. 10/2001, indiferent dacă este vorba de imobile preluate cu titlu sau fără titlu.

Aceasta însemnă că persoanele îndreptăţite trebuie să urmeze calea specială (adică procedura) oferită de lege, iar nu calea de drept comun, ele trebuind, totodată, să se conformeze condiţiilor şi termenelor prevăzute de legea specială, urmând ca, în caz contrar, să suporte sancţiunile prevăzute în caz de nesocotire a acestora.

A reţinut curtea de apel că, instituind o procedură specială, obligatorie şi exclusivă de restituire, Legea nr. 10/2001 nu suprimă dreptul de acces la justiţie, câtă vreme persoanele îndreptăţite pot ataca în justiţie deciziile sau dispoziţiile de respingere a cererilor de restituire, iar instanţa este competentă să examineze în fond această pretenţie, pronunţându-se, pe baza materialului probator administrat, asupra temeiniciei sau netemeiniciei acesteia.

Procedura administrativă prealabilă nu este o simplă condiţie de exerciţiu a acţiunii, ci însăşi calea sau modalitatea legală de restituire în natură a imobilelor revendicate, astfel încât, în caz de nerespectare a termenului de notificare a unităţii deţinătoare, persoanele îndreptăţite pierd dreptul de a solicita în justiţie restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor respective, fiind decăzute din dreptul de proprietate.

Sancţiunea pierderii dreptului de proprietate nu constituie însă o încălcare a principiului garantării proprietăţii private, câtă vreme, potrivit Constituţiei, "conţinutul şi limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege", iar stabilirea unor termene de exercitare ori de valorificare a unui drept, cum este cazul dreptului la acţiunea în revendicare, este impusă de necesitatea de ordin general a clarificării rapide şi definitive a situaţiei juridice a unor imobile al căror titlu de proprietate este incert ori aflat de multă vreme în litigiu. Privarea persoanelor îndreptăţite de bunurile lor, ca urmare a nerespectării termenelor şi a procedurilor de restituire este, aşadar, o măsură legală care sancţionează, pentru raţiuni de ordine publică, pasivitatea ori neglijenţa foştilor proprietari, fiind, totodată, compatibilă şi cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

A menţionat această instanţă că teza inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun, introdusă împotriva unităţii deţinătoare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este, de altfel, împărtăşită şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care s-a pronunţat în mod constant în acest sens, inclusiv prin Decizie nr. LIII (53) din 4 iunie 2007 a Secţiilor Unite în care s-a statuat, cu valoare de principiu, că:

"În acord cu soluţiile adoptate de Curtea constituţională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi buna-credinţă a cumpărătorului chiriaş, se constată că această lege, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (6) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989".

Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură, au deschisă calea acţiunii în revendicarea-retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.

Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile şi acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluţie conformă cu regula non bis în idem şi cu principiul securităţii juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Brumărescu - 1997 ş.a.).

Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel şi prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii s-a statuat: "Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".

În considerentele deciziei s-a reţinut că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

În speţă, nu există contradicţii între dispoziţiile legii speciale şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nici din perspectiva respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, nici din perspectiva accesului la justiţie.

Aşa fiind, curtea de apel a reţinut că apelanţii-reclamanţi nu s-au aflat în imposibilitatea de a uza de procedura specială prevăzută de Legea 10/2001, nu au invocat niciun impediment mai presus de voinţa lor, care să-i fi împiedicat să facă demersurile necesare şi să-şi dovedească dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitori, pentru deţinerea, pe calea procedurii speciale, a retrocedării în natură a imobilului. Susţinerile apelanţilor-reclamanţi că nu au domiciliul în România, nu s-au născut în România, iar autorul lor nu a formulat nicio cerere de restituire a bunurilor, nu reprezintă impedimente mai presus de voinţa lor care să-i fi împiedicat să formuleze notificare de restituire a bunurilor conform legii şi nu pot fi primite ca argumente de repunere în termen şi nici să justifice cererea formulată în prezenta cauză.

Motivul de apel vizând nesoluţionarea fondului de către prima instanţă a fost găsit nefondat, arătându-se că, de vreme ce instanţa de fond a constatat că cererea reclamanţilor nu este admisibilă, era de prisos cercetarea fondului cauzei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, la data de 29 mai 2018, reclamanţii P., R., Q., F., K., L., M., N., O., C., D. şi E., solicitând admiterea recursului, schimbarea hotărârii pronunţate în apel şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Recurenţii-reclamanţi au depus două memorii, unul intitulat "Recurs" şi altul intitulat "Motive de Recurs". În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat următoarele:

Hotărârea pronunţată în apel nu este motivată în sensul că instanţa de apel nu a făcut o analiză a motivelor de apel, ci a preluat considerentele tribunalului.

Astfel, Curtea de Apel Bacău a respins apelul şi a menţinut soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a acţiunii reţinând că, întrucât apelanţii nu au uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 şi nu au parcurs procedura prevăzută de această lege, nu pot uza de calea revendicării de drept comun.

Însă, aşa cum s-a arătat şi în Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, la care atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond au făcut referire, existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate cazurile dreptul de a recurge la acţiunea în revendicare, chiar în lipsa formulării unei notificări în temeiul acestui act normativ, deoarece solicitantul poate să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi să aibă o speranţă legitimă că acesta îi va fi restituit.

De asemenea, acţiunea în revendicare nu este exclusă în condiţiile în care se face dovada imposibilităţii formulării unei cereri, conform Legii nr. 10/2001, respectiv a existenţei unei împrejurări mai presus de voinţa părţilor.

Au mai arătat recurenţii că prin motivele de apel au învederat că prin Hotărârile Comisiei judeţene Neamţ nr. 46/2016 şi nr. 47/2016 le-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafaţă de 50 ha teren arabil şi 3 ha păşune; aceste hotărâri au fost emise în timpul derulării procesului prin care au cerut reconstituirea dreptului de proprietate în instanţă, cauza aflându-se în recurs după trimiterea, de trei ori, spre rejudecare.

Recurenţii au încheiat cu reprezentanţii Comisiei locale de aplicare a legii fondului funciar Ruginoasa procesul-verbal nr. x pentru o suprafaţă de 15,5 ha pe raza comunei Rugineşti, judeţul Neamţ, urmând atribuirea efectivă a restului de teren, însă acest proces-verbal, deşi au dorit să îl depună la dosar la data soluţionării apelului, nu a fost primit de instanţa de apel, cu toate că vechiul C. proc. civ. permite administrarea probei cu înscrisuri oricând, chiar fără ca înscrisul să fie menţionat în acţiune sau în motivele de apel.

Relevanţa procesului-verbal, aşa cum rezultă şi din motivele de apel, constă în faptul că în acest fel au o "speranţă legitimă" la primirea tuturor bunurilor ce le-au aparţinut, terenuri şi construcţii.

Or, instanţa de apel, interpretând greşit motivul de apel, a reţinut că nu există un titlu de proprietate asupra terenurilor emise în procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, astfel încât nu se face dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat.

Recurenţii au arătat că au solicitat, inclusiv după pronunţarea în Dosarul x/2009 a deciziei date în recurs şi după emiterea hotărârilor comisiei judeţene de reconstituire a dreptului de proprietate pentru 50 ha arabil şi 3 ha păşune, ca reconstituirea să se facă pe vechile amplasamente indicând organului administrativ că identificarea terenurilor s-a efectuat prin Raportul de expertiză al expertului T.; cererea a fost depusă şi la dosarul cauzei.

Prin urmare, au susţinut că reconstituirea dreptului de proprietate pe terenurile preluate abuziv îi îndreptăţeşte să aibă o speranţă legitimă şi în privinţa construcţiilor şi a terenului aferent acestora, aspect enunţat şi în motivele de apel şi că, faţă de reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor se pot prevala şi de noţiunea de "bun" în sensul avut în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrucât această noţiune reflectă şi bunuri viitoare a căror certitudine există fără dubiu.

Conform art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale de drept internaţional".

Or, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestor motive de apel, nefiind aduse în considerente argumente de analiză.

Sub un alt aspect, au arătat că emiterea proceselor-verbale de punere în posesie pe suprafeţele de 50 ha arabil şi 3 ha păşune este o operaţiune îndelungată iar titlurile de proprietate se emit doar după punerea în posesie pe întreaga suprafaţă de teren.

Hotărârile Comisiei judeţene Neamţ de reconstituire a dreptului de proprietate au fost emise în cursul derulării Dosarului nr. x/2009* în care Tribunalul Neamţ, în recurs, a constatat că recursul a rămas fără obiect, întrucât au fost emise hotărâri privind reconstituirea dreptului de proprietate pe cale administrativă, însă după o perioadă de nouă ani.

Faţă de această împrejurare, nu li se poate imputa faptul că nu a fost emis un titlu de proprietate pe terenurile ce au aparţinut autorilor lor, 50 ha arabil şi 3 ha păşune, precum şi că nu au prezentat titluri de proprietate, în condiţiile în care nu au stat în pasivitate niciun moment de la data depunerii la prima instanţă (Judecătoria Roman) a primei plângeri funciare în anul 2009, aşa cum se poate observa din Dosarul ataşat nr. x/2009*.

Printr-o altă critică, recurenţi-reclamanţi au arătat, făcând trimitere la prevederile art. 8 şi 10 din Constituţia României din 1948 (în vigoare la data preluării bunurilor prin Decretul de expropriere nr. 83/1949) şi la cele ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, precum şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia imobilelor expropriate în temeiul Decretului nr. 83/1949, că sunt îndreptăţiţi la restituirea bunurilor pe calea acţiunii în revendicare întrucât imobilele aflate în litigiu nu au intrat în proprietate statului în temeiul unui titlu valabil.

Prin răspunsul depus la instanţa de fond pentru termenul din 10 mai 2017, au solicitat să se constate faptul că bunurile expropriate de la autorii lor nu au intrat în patrimoniul statului în temeiul unui titlu valabil, iar prin motivele de apel au menţionat că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acestei chestiuni, care putea fi soluţionată şi pe cale de excepţie.

Din considerentele hotărârii de apel nu rezultă că instanţa de apel s-ar fi pronunţat asupra acestei critici aduse hotărârii de fond, deşi în mod succint motivele de apel au fost în inserate în hotărâre.

Prin urmare, se impunea admiterea apelului şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, şi aceasta cu atât mai mult cu cât în hotărârea de la fondul cauzei s-a menţionat că nu au obţinut o hotărâre prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului.

Au mai arătat recurenţii - reclamanţi că prin motivele de apel au învederat că, potrivit dispoziţiilor art. 20 şi 21 din Constituţia României, Legea nr. 10/2001 nu poate aduce atingere ocrotirii dreptului la proprietate ori dreptului la un proces echitabil, într-un termen rezonabil, iar jurisdicţiile special administrative (cum este şi procedura instituită de Legea nr. 10/2001) sunt facultative.

Astfel, Legea nr. 10/2001, care include procedura prealabilă a notificării, apare ca o jurisdicţie facultativă, ce nu poate paraliza acţiunea în revendicare de drept comun pentru a reintra în posesia unor bunuri preluate abuziv de către stat, bunuri care sunt proprietatea autorilor lor.

Recurenţii - reclamanţi au reiterat că s-au aflat în imposibilitate de a formula o cerere conform Legii nr. 10/2001, întrucât autoarea acestora H. a decedat la data de 2 noiembrie 2000, iar Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare în perioada imediat următoare decesului defunctei, fără ca moştenitorii care locuiesc în alte ţări europene să cunoască la acel moment sau în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, atât prevederile legii, cât şi existenţa unor bunuri de restituit. Formularul privind bunurile expropriate a fost comunicat autoarei A. - fiica H. - în luna septembrie 2006, de către Direcţia Judeţeană Neamţ a Arhivelor Naţionale, după expirarea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Aceştia au susţinut că întrucât termenul pentru depunerea notificării conform Legii nr. 10/2001 a fost unul scurt, iar legislaţia nu a mai permis repunerea în termen (ca în cazul legilor de fond funciar), împrejurarea "mai presus de voinţa părţilor" trebuie să se raporteze şi la această situaţie, cu atât mai mult cu cât recurenţii sunt cetăţeni străini şi nu există un act normativ centralizat european, prin care să se aducă la cunoştinţa tuturor celor interesaţi apariţia unor legi şi durata unor termene.

Prin memoriul de recurs intitulat "Motive de recurs" depus la aceeaşi dată cu cererea de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a reţinut că nu ar exista contradicţii între legea specială şi dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, deşi noţiunea de "bun" trebuie privită în sensul explicitat de aceştia, în contextul în care titlul statului nu este unul valabil.

Astfel, chiar dacă bunurile revendicate apar ca fiind preluate în baza Decretului nr. 83/1949 privind exproprierea, în anexele comunicate de Ministerul Agriculturii, existente în acest dosar şi în Dosarul nr. x/2009*, se regăsesc doar cele 61 ha agricole preluate, nu şi construcţiile.

Pe de altă parte, chiar dacă inclusiv clădirile au fost înscrise în actele administrative întocmite în urma Decretului de expropriere (conform Procesului-verbal din 21 martie 1949 al Comisiunii Judeţene Roman pentru aplicarea Decretului-lege nr. 83/1949) actele administrative nu înlocuiesc şi nu substituie Anexele la Decretul de expropriere, în care ar fi fost necesar să se menţioneze expres numele proprietarilor şi bunurilor preluate.

O astfel de anexă în care să se regăsească autoarea reclamanţilor şi bunurile preluate de stat nu a fost publicată niciodată, iar Decretul nr. 83/1949 intră în vigoare, conform art. 8, de la publicarea în Monitorul Oficial.

În Monitorul Oficial a fost publicat doar conţinutul decretului fără vreo anexă în care să fie menţionate bunurile recurenţilor, iar în lipsa publicării bunurilor preluate şi a proprietarilor deposedaţi efectele produse sunt, pe de o parte, nevalabilitatea titlului statului, iar, pe de altă parte, imposibilitatea identificării de către recurenţi şi autoarea acestora a înscrisurilor doveditoare ale preluării, întrucât autorii nu se regăseau în listele de preluare publice.

Au susţinut recurenţii că aceste aspecte au relevanţă inclusiv în ceea ce priveşte analizarea impedimentelor mai presus de voinţa lor care i-au împiedicat, atât pe ei, cât şi pe autoarea lor A. să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Aşa cum au menţionat şi în motivele de apel, construcţiile solicitate nu făceau parte dintre bunurile prevăzute de art. 2 lit. a) din Decretul nr. 83/1949.

Din actele existente la dosar rezultă că aceste construcţii - conac şi celelalte clădiri - au fost rechiziţionate în 1947, conform adresei Ministerului Sănătăţii nr. 14.482/1949 către Ministerul Agriculturii.

Faţă de aceste înscrisuri rezultă că imobilul care a servit ca spital ulterior anului 1947, o perioadă îndelungată de timp a fost rechiziţionat şi preluat astfel fără titlu de la proprietarii de drept.

Recurenţii au învederat că nu au cunoştinţă despre vreun ordin de rechiziţie şi că autorii acestora nu au primit nicio despăgubire, aceasta fiind încă o modalitate abuzivă a autorităţilor acelor vremuri de a prelua imobilele.

Aceştia au arătat că în conformitate cu art. 6 din Legea rechiziţiilor nr. 139/1940:

"Rechiziţiile se fac în timp de pace sub formă de închiriere sau sub formă definitivă. Rechiziţiile temporale în timp de pace se vor face cu plată imediată sau contra unui bon de folosinţă. Rechiziţiile sub formă definitivă se vor face contra unui bon de rechiziţie. Rechiziţiile, în timp de război, se fac în general sub formă definitivă. Se pot face rechiziţii şi sub formă de închiriere, transformându-se ulterior în rechiziţii definitive, dacă interesele armatei şi naţiunii ar cere aceasta. Imobilele nu se pot rechiziţiona decât în folosinţă."

În practica judiciară s-a reţinut că "rechiziţia unui bun este o măsură excepţională a autorităţii publice, prin care proprietarul este obligat la cedarea temporară a bunului forţelor destinate apărării naţionale sau autorităţilor publice aflate în situaţii speciale. În principiu, rechiziţia este temporară, măsura urmând a înceta la stingerea situaţiei excepţionale care a impus-o. Bunul se restituie proprietarului, cu plata unor despăgubiri pentru eventuale degradări sau distrugeri. Aşadar, rechiziţia bunului este o limitare legală a exerciţiului dreptului de proprietate, prin afectarea temporară a atributului folosinţei."

În opinia recurenţilor, în acest caz dreptul de proprietate al autorilor acestora nu s-a pierdut niciodată, astfel încât acţiunea în revendicare este admisibilă; au arătat că şi în ipoteza preluării prin expropriere în temeiul Decretului-lege nr. 83/1949 a imobilului, faţă de aspectele arătate anterior şi faţă de rechiziţionarea din 1947, titlul statului nu este unul valabil.

Or, instanţa de apel nu a analizat aceste susţineri, nefăcând nicio referire la aceste aspecte în considerentele hotărârii şi nici nu se poate interpreta că a subsumat mai multe motive de apel unor considerente comune.

Au mai arătat recurenţii că au formulat cererea de chemare în judecată soluţionată în Dosarul nr. x/2009 pe parcursul a 9 ani, astfel nu se poate reţine că au stat în pasivitate sau că au dat dovadă de neglijenţă în nerespectarea termenului de formulare a notificării către unitatea deţinătoare, deoarece anterior anului 2000 (când a decedat H.), legea nu exista, iar ulterior înscrisurile care făceau dovada preluării abuzive de către stat au fost greu de identificat.

Prin aplicarea întocmai a Deciziei nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel nu a analizat în mod concret cauza, deşi este consacrată devoluţiunea căii de atac; aceasta a preluat în mare parte motivele avute în vedere de instanţa de fond, expunând într-o manieră generală considerentele pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut inadmisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun.

Pentru aceste motive, hotărârea apare ca nefiind motivată, întrucât raportarea la situaţia de fapt nu se regăseşte în conţinutul motivării.

Printr-o altă critică, recurenţii au arătat că instanţa de apel, nu a dat eficienţă caracterului devolutiv al apelului, prin urmare hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Astfel, prin cererea modificatoare şi prin precizările ulterioare depuse la instanţa de fond au fost invocate ca şi temeiuri de drept ale acţiunii, dispoziţiile C. civ. în materia revendicării, dar şi dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora:

"Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat."

Sub un alt aspect recurenţii - reclamanţi au susţinut că bunurile a căror restituire se solicită nu au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil şi s-a solicitat constatarea acestui aspect, fiind încălcată Constituţia României de la 1948.

Şi în prezenţa legii speciale, care instituie o revendicare specială condiţionată de existenţa unei notificări, acţiunea în revendicare nu este blocată, având în vedere art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la aceasta, care se aplică cu prioritate, conform dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României.

Au conchis recurenţii că din considerentele deciziei de recurs pronunţate în Dosarul x/2009* reiese cu certitudine că aceste bunuri au aparţinut autorilor lor şi că se solicită organelor administrative să dispună reconstituirea pe vechile amplasamente, construcţiile putând fi atribuite în acest mod după cum rezultă din expertizele topografice efectuate în Dosarul x/2009*.

Intimatul Judeţul Neamţ a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Totodată, acesta a arătat că invocă lipsa calităţii sale procesuale pasive în raportul juridic litigios, întrucât nu are calitatea de proprietar şi nu deţine drept de administrare asupra imobilelor aflate în litigiu.

De asemenea, a depus întâmpinare intimatul J., solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru, conform dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, astfel că va fi respins, pentru considerentele ce succed:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat în drept cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. însă, având în vedere că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (care devine incident atunci când instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii ori a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia) nu este, prin ipoteză, incident, va face aplicarea dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că va cerceta criticile de nelegalitate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sancţionează nemotivarea hotărârii judecătoreşti, în sensul în care aceasta nu cuprinde deloc motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive care sunt contradictorii sau străine de natura pricinii.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă o garanţie a procesului echitabil protejat de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care include, în esenţă, obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franţei din 19 februarie 1998 şi Hotărârea Hirvisaari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001), obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti servind unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanţă este respectat şi că, prin urmare, instanţa ia în considerare în suficientă măsură argumentele părţilor (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 şi Hotărârea Nedzela împotriva Franţei din 27 iulie 2006) iar, pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care au fost supuse analizei şi să dea un răspuns argumentelor juridice esenţiale, care pot influenţa soluţia ce ar putea fi pronunţată în cauză (cauza Albina împotriva României).

În cauza dedusă judecăţii, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel nu a examinat motivele de apel, ci a preluat considerentele tribunalului, reţinând că, întrucât aceştia nu au uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 şi nu au parcurs procedura prevăzută de această lege, nu pot uza de calea revendicării de drept comun.

Înalta Curte reţine că reclamanţii au declarat apel motivat împotriva Sentinţei civile nr. 2718 din 18 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă, astfel că motivarea instanţei de apel trebuie să cuprindă examinarea criticilor de fapt şi de drept aduse sentinţei, care au legătură cu soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată, ca fiind inadmisibilă.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a avut în vedere că bunurile imobile care fac obiectul cererii de restituire au fost preluate de stat de la autoarea reclamanţilor, anterior anului 1989, prin expropriere, în temeiul Decretului-lege nr. 83/1949.

În acest sens sunt înscrisurile menţionate de instanţele de fond, care se găsesc în Dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei Roman, respectiv: Procesul-verbal din 21 martie 1949 cu schiţele anexe întocmite de membrii Comisiei judeţene Roman pentru aplicarea Decretului-lege nr. 83/1949 în baza Instrucţiunilor Ministerului Agriculturii - Direcţia Gospodăriilor Agricole de Stat, "Formularul de inventariere şi evaluare a patrimoniului Bozienii de Sus", întocmit de Direcţia Gospodăriilor Agricole de Stat - Roman, şi Hotărârea nr. 389 din 19 septembrie 1945 a Comisiei de Plasă pentru reforma agrară - Plasa Secuieni Roman din care rezultă că s-a dispus exproprierea moşiei proprietatea numitei H. situată "în com. Budeşti, jud. Roman", care cuprindea terenuri şi clădiri, inclusiv construcţiile cu destinaţiile indicate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată.

Or, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001:

"imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi".

Prin urmare, examinând situaţia de fapt pe baza probatoriului administrat la prima instanţă (în faza procesuală a apelului nefiind administrate probe) şi normele de drept incidente, instanţa de apel a reţinut că soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare de drept comun este legală şi temeinică, având în vedere că bunurile imobile revendicate intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar reclamanţii nu au uzat de prevederile acestui act normativ şi nici nu au făcut dovada unei imposibilităţi obiective în acest sens.

Înalta Curte reţine că, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi ale art. 2 din Legea nr. 10/2001 şi de înscrisurile depuse la dosar, bunurile solicitate prin cererea de revendicare imobiliară, preluate de stat în perioada de referinţă a actului normativ menţionat, se încadrează în categoria bunurilor preluate abuziv, cu titlu.

Din această perspectivă, în analiza sa, instanţa de apel a reţinut în mod corect că apelanţii - reclamanţi aveau obligaţia de a parcurge procedura de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001 şi, constatând că această obligaţie nu a fost îndeplinită, a verificat dacă aceştia se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv dacă s-au aflat într-o imposibilitate obiectivă de a formula notificarea prevăzută de legea specială de restituire a imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Ţinând seama de aceste considerente, văzând limitele învestirii primei instanţe de către reclamanţii care au susţinut că preluarea de către stat a bunurilor solicitate s-a făcut prin expropriere şi dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că susţinerile apelanţilor-reclamanţi de a se examina un alt temei al preluării şi anume că imobilele au fost supuse rechiziţiei în anul 1947, apar ca fiind făcute cu încălcarea prevederilor legale menţionate, astfel că nu impuneau o analiză distinctă a instanţei de apel.

Printr-o altă critică, recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivelor de apel prin care au învederat că deţin un bun în sensul Convenţiei europene, respectiv au cel puţin o speranţă legitimă de restituire a construcţiilor şi a terenului aferent.

Înalta Curte constată că prima instanţă a menţionat în considerentele sentinţei că aprecierea recunoaşterii unui "bun" în patrimoniul reclamantului implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât şi a unei "speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

Însă, după pronunţarea hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, a avut loc o schimbare de raţionament în ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de "bun" în sensul că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat dacă s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus în sensul restituirii bunului.

Prin motivele iniţiale de apel, apelanţii au arătat, cu referire la noţiunea de "bun actual" că se pot prevala de un "bun", având şi o speranţă legitimă în sensul restituirii bunurilor, precum şi că raţionamentul potrivit căruia un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi doar în prezenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a dispus în sensul restituirii bunului lipseşte de obiect acţiunea în revendicare, întrucât ar exista deja o hotărâre judecătorească.

De asemenea, prin cel de-al doilea memoriu de apel au enunţat conţinutul art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţie.

Din perspectiva motivului de recurs analizat, respectiv 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, nefiind dezvoltate, în concret, critici prin care apelanţii să menţioneze de ce raţionamentul primei instanţe nu poate fi primit, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi omis să analizeze vreun motiv de apel.

Astfel, simpla enunţare a unei dispoziţii legale sau susţinerea cu caracter general a apelanţilor în sensul că se pot prevala de un "bun", având şi o speranţă legitimă în sensul restituirii bunurilor, neînsoţită de argumente care să combată considerentele tribunalului, nu impuneau o analiză de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte susţinerea apelanţilor în sensul că raţionamentul tribunalului, potrivit căruia un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi doar în prezenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a dispus în sensul restituirii bunului lipseşte de obiect acţiunea în revendicare, întrucât ar exista deja o hotărâre judecătorească, Înalta Curte reţine aceasta priveşte un considerent expus de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, preluat de tribunal, iar nu un considerent propriu al instanţei naţionale.

De altfel, în recurs, recurenţii - reclamanţi nu au susţinut că aceste susţineri nu au fost analizate, ci au arătat că nu au fost analizate argumentele conform cărora au o speranţă legitimă în privinţa construcţiilor şi a terenului aferent, care însă nu se regăsesc structurate în cuprinsul celor două memorii de apel.

Examinând în continuare criticile de nelegalitate care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a omis a se pronunţa cu referire la Hotărârile Comisiei judeţene Neamţ nr. 46/2016 şi 47/2016, în considerentele deciziei atacate menţionându-se că acestea nu fac dovada restituirii celor 50 ha teren arabil şi 3 ha de păşune pe vechiul amplasament şi nici dovada că terenul revendicat este inclus în terenul care face obiectul hotărârilor Comisiei judeţene Neamţ mai sus menţionate.

În ceea ce priveşte critica referitoare la administrarea probei cu procesul-verbal încheiat cu Comisia locală de aplicare a legii fondului funciar Ruginoasa, ce se circumscrie prevederilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 295 alin. (2), coroborate cu cele ale art. 292 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va putea încuviinţa administrarea probelor noi care au fost arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare sau a căror necesitate rezultă din dezbateri.

Prin cererea de apel şi prin motivele de apel, care nu au fost însoţite de alte înscrisuri, apelanţii - reclamanţi au solicitat administrarea probei cu înscrisuri, însă fără a le indica.

La termenul de dezbateri din 23 aprilie 2017, reprezentantul convenţional al apelanţilor-reclamanţi a solicitat administrarea probei cu înscrisuri constând într-un proces-verbal de punere în posesie "pentru a dovedi că se procedează la punerea în posesie dar nu pentru tot terenul odată".

Cererea a fost respinsă de instanţa de apel, ca nefiind utilă şi pertinentă, în condiţiile în care reprezentantul apelanţilor nu a fost în măsură să precizeze de ce apreciază că este relevantă proba, în raport de excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.

Având în vedere dispoziţiile art. 298 şi 167 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, deşi administrarea probei cu înscrisuri este permisă în apel, partea care doreşte să administreze proba trebuie să facă dovada utilităţii şi pertinenţei acesteia.

Conform încheierii de şedinţă menţionate, instanţa de apel a respins motivat cererea de administrare a probei constând în procesul-verbal încheiat cu Comisia locală de aplicare a legii fondului funciar Ruginoasa, apreciind că, faţă de teza probatorie expusă, aceasta nu este utilă şi pertinentă.

Înalta Curte reţine că o altă teză probatorie nu se regăseşte în motivele de apel şi că proba, care potrivit dispoziţiilor art. 305 C. proc. civ., putea fi administrate şi în recurs, nu a fost solicitată prin motivele de recurs şi nici la termenul de dezbateri.

Pe cale de consecinţă, nu se poate aprecia că instanţa de apel, reţinând că nu s-a făcut dovada unui drept de proprietate asupra terenului revendicat, ar fi interpretat în mod greşit un motiv de apel.

Recurenţii - reclamanţi au susţinut că un aspect relevant asupra căruia instanţa de apel nu s-a pronunţat este acela că au solicitat comisiei judeţene de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului (arabil şi păşune), după soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. x/2009*, ca reconstituirea să se facă pe vechile amplasamente, ceea ce îi îndreptăţeşte să aibă o speranţă legitimă la restituirea certă a unor bunuri viitoare.

Critica nu este fondată, având în vedere că în căile de atac titularul acţiunii civile trebuie să supună controlului judiciar legalitatea şi, după caz, temeinicia hotărârii judecătoreşti atacate, respectând limitele învestirii primei instanţe şi regulile specifice căilor de atac.

Astfel, pentru a fi incident în speţă motivul de recurs care sancţionează nemotivarea hotărârii judecătoreşti ori inserarea în considerente a unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, recurenţii trebuie să probeze că prin motivele de apel formulate au învederat instanţei de control judiciar care sunt nemulţumirile lor faţă de soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun şi faţă de argumentele expuse de prima instanţă; instanţa de apel are obligaţia, potrivit dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, fiind permisă invocarea motivelor de ordine publică.

Prin urmare, în faza procesuală a apelului nu este permis părţilor să reitereze susţinerile care nu au fost primite de către instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, ci trebuie arătat care sunt elementele de fapt care nu au fost reţinute sau au fost reţinute greşit, respectiv care sunt dispoziţiile legale care nu au fost aplicate ori care au fost aplicate în mod eronat.

Cum art. 294 C. proc. civ. nu permite schimbarea în apel a calităţii părţilor, a obiectului sau cauzei cererii de chemare în judecată şi nici formularea de cereri noi, cu excepţiile prevăzute de alin. (2), instanţei de apel îi revine obligaţia de a răspunde în considerente acelor motive care au legătură cu soluţia cuprinsă în hotărârea atacată şi combat raţionamentul primei instanţe.

În măsura în care părţile constată că în timpul judecăţii au apărut elemente noi, cum este cererea de restituire pe vechile amplasamente a celor 50 ha teren arabil şi 3 ha păşune, care pot constitui probe în proces, acestea au posibilitatea să solicite, în condiţiile art. 295 alin. (2) şi 292 C. proc. civ., administrarea lor.

Rezultă, aşadar, că instanţa de apel nu avea a se pronunţa în mod distinct asupra înscrisului menţionat.

Sub un alt aspect Înalta Curte reţine că recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu a examinat critica prin care au învederat omisiunea tribunalului de a soluţiona, chiar şi pe cale de excepţie, cererea de constatare a lipsei unui titlu valabil al statului.

Aceştia au arătat că au făcut referire la dispoziţiile art. 8 şi 10 din Constituţia României din 1948, în vigoare la data preluării bunurilor prin expropriere, dar şi la prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, pentru a demonstra că dreptul de proprietate nu a ieşit din patrimoniul foştilor proprietari, iar prin răspunsul depus la instanţa de fond la 10 mai 2017, au solicitat să se constate că bunurile expropriate de la autoarea lor nu au intrat în patrimoniul statului în temeiul unui titlu valabil.

Critica nu este fondată.

În acest sens Înalta Curte reţine că cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, a fost calificată acţiune în revendicare imobiliară, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 563 alin. (1) din Noul C. civ.

Acestei cereri nu i-a fost asociată în mod formal, la judecata în primă instanţă, o cerere de constatare a nevalabilităţii statului, însă reclamanţii au invocat ca argument în susţinerea cererii lipsa caracterului valabil al preluării bunurilor prin expropriere.

Aşa cum rezultă din considerentele tribunalului şi ale curţii de apel, examinarea admisibilităţii acţiunii în revendicare a fost precedată de verificarea incidenţei legilor speciale de preluare, ambele instanţe reţinând în mod corect că bunurile imobile solicitate prin cererea de chemare în judecată fac obiectul Legii nr. 10/2001, act normativ care prezumă caracterul abuziv al preluării.

De asemenea, sunt nefondate şi criticile prin care recurenţii-reclamanţi au susţinut caracterul facultativ al procedurii de restituire a bunurilor instituită de Legea nr. 10/2001, prin raportare la dispoziţiile art. 20 şi 21 din Constituţia României.

Astfel, Legea nr. 10/2001 instituie o procedură specială şi obligatorie de restituire, care nu suprimă dreptul de acces la justiţie, câtă vreme persoanele îndreptăţite pot ataca în justiţie deciziile sau dispoziţiile de respingere a cererilor de restituire, iar instanţa este competentă să examineze în fond această pretenţie.

Procedura administrativă prealabilă reprezintă calea sau modalitatea legală de restituire în natură a imobilelor revendicate, astfel încât, în caz de nerespectare a termenului de notificare a unităţii deţinătoare, persoanele îndreptăţite pierd dreptul de a solicita în justiţie restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor respective, fiind decăzute din dreptul de proprietate.

Sancţiunea pierderii dreptului de proprietate nu constituie însă o încălcare a principiului garantării proprietăţii private, câtă vreme, potrivit Constituţiei, "conţinutul şi limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege", iar stabilirea unor termene de exercitare ori de valorificare a unui drept, cum este cazul dreptului la acţiunea în revendicare, este impusă de necesitatea de ordin general a clarificării rapide şi definitive a situaţiei juridice a unor imobile al căror titlu de proprietate este incert ori aflat de multă vreme în litigiu. Privarea persoanelor îndreptăţite de bunurile lor, ca urmare a nerespectării termenelor şi a procedurilor de restituire este, aşadar, o măsură legală care sancţionează, pentru raţiuni de ordine publică, pasivitatea ori neglijenţa foştilor proprietari, fiind, totodată, compatibilă şi cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Cu referire la motivele care, în opinia recurenţilor, justifică imposibilitatea obiectivă de formulare a notificării, Înalta Curte constată că acestea implică examinarea unor aspect de fapt şi au fost analizate de instanţa de apel.

În virtutea caracterului devolutiv al apelului, această instanţă reţinut că nu s-a făcut dovada unei reale imposibilităţi de formulare a notificării. În recurs au fost reiterate aceleaşi susţineri ca şi cele din apel, fără a se fi dezvoltate critici de nelegalitate sub acest aspect.

Examinând în continuare criticile de nelegalitate dezvoltate în memoriul de recurs intitulat Motive de recurs, Înalta Curte constată că recurenţii au susţinut existenţa unor contradicţii între legea specială de reparaţie şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva nevalabilităţii titlului statului.

Or, aşa cum s-a arătat deja, o cerere distinctă de constatare a nevalabilităţii titlului statului nu a fost formulată de reclamanţi. Cu toate acestea, caracterul abuziv al preluării, prezumat de legea specială de reparaţie, a fost reţinut de instanţa de apel.

De altfel, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului, simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului nu este suficientă pentru ca fostul proprietar sau succesorii acestuia să se poată prevala de un bun, fiind necesar ca acesta/aceştia să deţină şi o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, dar s-a şi dispus în sensul restituirii bunului (Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României).

Prin urmare, sunt lipsite de relevanţă susţinerile recurenţilor privitoare la nepublicarea anexelor Decretului - lege nr. 83/1949, invocate în susţinerea caracterului nelegal al preluării.

În ceea ce priveşte posibila preluare a imobilelor prin rechiziţie în anul 1947, deci anterior exproprierii, Înalta Curte observă caracterul contradictoriu al motivelor de recurs care susţin concomitent două temeiuri distincte de preluare a bunurilor.

Aşa cum s-a arătat în precedent, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamanţii au susţinut că preluarea de către stat a bunurilor solicitate s-a făcut prin expropriere, rechiziţia fiind invocată prin motivele de apel.

De altfel, împrejurarea că măsura exproprierii ar fi fost precedată de cea a rechiziţionării bunurilor imobile nu are nicio consecinţă din perspectiva admisibilităţii acţiunii în revendicare în raport de data preluării (situată în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) şi de prevederile art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001.

Invocarea dispoziţiilor art. 17 din Declaraţia universală a drepturilor omului şi a prevederilor art. 20 din Constituţie nu conduc la o altă concluzie privitoare la admisibilitatea acţiunii în revendicare, acţiune care a fost cercetată în acord cu exigenţele impuse de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la care România este parte.

În ceea ce priveşte susţinerile intimatului Judeţul Neamţ, în sensul lipsei calităţii sale procesuale pasive în raportul juridic litigios întrucât nu are calitatea de proprietar şi nu deţine drept de administrare asupra imobilelor aflate în litigiu, Înalta Curte reţine că nu reprezintă o veritabilă excepţie procesuală.

Astfel, în recurs, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului poate privi exclusiv această fază procesuală.

Calitatea procesuală pasivă în raportul litigios poate face obiectul analizei instanţei de recurs în măsura în care se circumscrie unui motiv de recurs, ipoteză care în speţă nu se regăseşte.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P., R., Q., F., K., L., M., N., O., C., D. şi E. împotriva Deciziei nr. 419 din 23 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 octombrie 2018.

Procesat de GGC - LM