Damages for delayed resolution of nationalized property restitution claims; insufficient proof of specific prejudice and causal link in tort liability

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2014, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea autorităţii pârâte la plata de despăgubiri în sumă de 1.000.000 RON pentru nesoluţionarea Dosarului administrativ nr. x/ C. civ., constituit în baza Dispoziţiei nr. 5453 din 6 martie 2006 emisă de Primăria Mun. Bucureşti şi la plata despăgubirilor în numerar, la valoarea de piaţă a imobilului, valoare cuantificată de reclamanţi prin actele de procedură ulterioare la suma de 400.000 Euro, respectiv pentru lipsa de folosinţă a imobilului solicitat prin notificare şi dobânzi la nivelul de referinţă comunicat de BNR, reclamanţii întemeindu-şi, în drept, pretenţiile pe prevederile Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 554/2004, Hotărârea CEDO pronunţată în cauza Maria Atanasiu vs. România, respectiv, au invocat răspunderea civilă delictuală a pârâtei.

Prin Sentinţa civilă nr. 2832 din 22 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. unic 5112/3/2017 la data de 15 februarie 2017.

Prin Sentinţa civilă nr. 441 din 28 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ANRP şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor cu sediul în Bucureşti, Calea x, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin Decizia civilă nr. 632A din 14 iulie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins cererea de chemare în garanţie a Guvernului României ca inadmisibilă, a admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi A. şi B., în contradictoriu cu intimata pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza spre rejudecare.

În rejudecare, prin Decizia nr. 1061A din 7 decembrie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins cererea formulată de reclamanţii B. şi A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondată.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Împotriva deciziei menţionate mai sus au declarat recurs reclamanţii A. şi B.

În motivarea cererii de recurs aşa cum a fost completată succesiv, în esenţă, recurenţii au arătat că instanţa de apel, prin decizia pronunţată, nu a răspuns criticilor privind tergiversarea soluţionării dosarului în perioada 2006 - 2013, perioadă în care A.N.R.P. a plătit despăgubiri discreţionare unor neaveniţi.

Totodată, nu a fost aplicată hotărârea-pilot a CEDO în problema caselor naţionalizate şi nici deciziile Curţii Constituţionale, în baza cărora A.N.R.P. este obligată să depună de îndată la dosar titlul pentru despăgubiri sau casă/apartamente.

S-a mai arătat că prin încheierea din 30 iunie 2017 s-a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, însă în decizia recurată nu este menţionată soluţia dată de Curtea Constituţională, cea ce face ca decizia pronunţată în apel să fie lovită de nulitate absolută. Recurenţii învederează că nicio instanţă nu se poate pronunţa contrar celor stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea Constituţională şi nici înainte de a se pronunţa Curtea Constituţională, solicitând trimiterea dosarului la Curtea Constituţională, potrivit celor dispuse prin încheierea din 30 iunie 2017, făcând referire şi la prevederile art. 5 C. civ. şi invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Se arată că B. are calitate procesuală activă şi că nu este necesar ca aceasta să aibă calitatea de succesor al defunctei C., deoarece A., soţul recurentei B., este moştenitor al defunctei C., având şi calitatea de proprietar pentru cota de 75% asupra casei revendicate.

În continuare se învederează că ambii soţi ar fi locuit în acea casă pe care statul refuză să le-o restituie după 22 de ani de tergiversare, fiind încălcate art. 5 C. civ. şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale care impune un "termen rezonabil".

Recurenţii au mai invocat că dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 9 ianuarie 2018, înainte de împlinirea termenului de recurs Se susţine că dosarul trebuia să rămână la Curtea de Apel Bucureşti până la data de 21 ianuarie 2018 iar repartizarea dosarului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuia să fie făcută la data de 22 ianuarie 2018, astfel că nu este alcătuit potrivit dispoziţiilor legale completul de filtru nr. 9.

Recurenţii au susţinut că sunt lovite de nulitate comunicările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 20 iunie 2018, prin care au fost citaţi pentru termenul din 9 octombrie 2018 deoarece lipseşte parafa preşedintelui instanţei, susţineri pe care le-au invocat şi pentru comunicări anterioare aferente procedurii filtrului.

Prealabil soluţionării recursului, Înalta Curte a reţinut că sunt nefondate susţinerile privind faptul că repartizarea aleatorie a dosarului ar fi nelegală pentru că dosarul ar fi fost trimis la ICCJ înainte de împlinirea termenului de recurs.

Legalitatea repartizării aleatorii nu este legată de momentul la care se înregistrează dosarul la ICCJ, ci de regulile concrete aplicabile acestei proceduri, cu privire la care nu s-au formulat critici.

Mai mult, reclamanţilor nu li s-a produs nici un prejudiciu din faptul că dosarul a fost înaintat de către curtea de apel la ICCJ, după ce aceştia au formulat recurs dar înainte de a se împlini termenul de recurs legat de comunicarea hotărârii atacate, atâta timp cât aceştia au avut posibilitatea, fără a le fi aplicată vreo sancţiune, să îşi completeze motivele de recurs în cadrul termenului legal.

În ceea ce priveşte citaţia pentru termenul din 9 octombrie 2018 aşa cum rezultă din copia depusă chiar de recurenţi, filele x verso, 240 verso, rezultă că are aplicată ştampila instanţei şi este semnată de magistratul asistent, ca atare nu puteau exista dubii cu privire la emitentul acesteia.

De altfel, confirmarea acestui fapt este dată de aceea că recurenţii reclamanţi au depus concluzii scrise pentru acest termen, prin care au cerut şi judecarea cauzei în lipsă, acoperind astfel orice eventual viciu al citaţiei şi nejustificând existenţa vreunei eventuale vătămări.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs prin care se susţine că instanţa de apel prin decizia atacată nu ar fi respectat hotărârile CEDO (decizia pilot în materia caselor naţionalizate) şi deciziile Curţii Constituţionale, art. 5 din noul C. civ., recurenţii reclamanţi nu au formulat critici concrete raportat la considerentele reţinute de către instanţa de apel în decizia atacată.

Or, în motivarea deciziei instanţa de apel s-a raportat în mod expres la mai multe hotărâri ale CEDO pronunţate în materia imobilelor naţionalizate, printre care şi la decizia pilot din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, recurenţii nearătând în mod concret prin raportare la aceste considerente de ce sunt nemulţumiţi de raţionamentul instanţei de apel.

De asemenea, atâta timp cât nu se pune problema aplicării în cauză a normelor dreptului Uniunii Europene nu se observă relevanţa neaplicării art. 5 din noul C. civ. şi a unei eventuale decizii a curţii constituţionale în materia acestui articol.

Astfel, aşa cum a fost formulat acest motiv de recurs nu întruneşte condiţiile pentru a fi încadrat în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind motivat în fapt.

Este nefondat motivul de recurs prin care se susţine că în mod nelegal ar fi reţinut instanţa de apel lipsa calităţii procesuale active a reclamantei B., care ar avea drepturi rezultate din aceea că este soţia reclamantului A. şi a locuit împreună cu acesta în imobilul în cauză mai mult de douăzeci de ani.

În ceea ce priveşte pretenţiile acestei reclamante, instanţa de apel a reţinut următoarele:

"În referire la fondul raportului juridic litigios dedus judecăţii, Curtea reţine, în ceea ce o priveşte pe reclamanta B., că acesta nu are nici calitatea de titular al notificării soluţionate prin dispoziţia anterior menţionată şi nici nu i-a fost recunoscută, printr-un act de autoritate sau printr-o hotărâre judecătorească calitatea de persoană îndreptăţită la a primi măsuri reparatorii pentru imobilul ce a făcut obiect al notificării situat în Bucureşti, str. x (fostă Turda).

Tot astfel, această reclamantă nu a probat că are calitatea de succesor al defunctei C. decedată la data de 2 martie 2017, aşa cum rezultă din adresa nr. x din 27 aprilie 2017 emisă de MAI - Direcţia Investigaţii Criminale.

Prin urmare, Curtea constată - inclusiv prin raportare la imperativul respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO - că această reclamantă, spre deosebire de reclamantul A., nu poate pretinde că este titulara nici măcar a unui interes patrimonial care se bucură de protecţia acordată de norma arătată, câtă vreme, Dispoziţia nr. 5453/2006 emisă de Primarul mun. Bucureşti, nu a recunoscut calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent .Pe cale de consecinţă, această reclamantă nu justifică un prejudiciu personal, actual, cert, înregistrat ca efect al nesoluţionării dosarului administrativ nr. x/C. civ."

Astfel, aşa cum rezultă de altfel din dispozitivul deciziei atacate, instanţa de apel nu a reţinut lipsa calităţii procesuale active a reclamantei B., ci că pretenţia acesteia de acordarea a daunelor legat de modul de soluţionare a notificării privind imobilul în cauză în temeiul răspunderii civile delictuale este nefondată, întrucât aceasta nu poate justifica în persoana acesteia existenţa unui prejudiciu, nefiind nici unul dintre titularii notificării, nici vreunul dintre foştii proprietari ai imobilului.

În analiza acestei condiţii a răspunderii civile delictuale, existenţa prejudiciului, instanţa de apel s-a raportat la cererea de chemare în judecată aşa cum a fost formulată, unde s-au cerut daune ca urmare a tergiversării soluţionării notificării cu finalitatea obţinerii în concret a despăgubirilor şi ca urmare a lipsei de folosinţă a imobilului care a făcut obiectul notificării, iar nu eventuale daune morale produse reclamantei B. în calitate de soţie a titularului notificării/proprietarului unei părţi din imobil sau de persoană care a locuit în imobil.

Ca atare, instanţa de apel a soluţionat litigiul în limitele cauzei juridice a acestuia (situaţia de fapt calificată juridic), conform art. 477 alin. (1) şi art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Nu se poate reţine un motiv de nelegalitate a deciziei atacate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nici din perspectiva faptului că, deşi recurenţii au invocat o excepţie de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată Curtea Constituţională, judecarea dosarului a continuat.

Astfel, prin Legea nr. 177 din 28 septembrie 2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a C. proc. civ. şi a C. proc. pen. al României a fost abrogat art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecăţii cauzei în intervalul de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate.

Ca atare, la data desfăşurării prezentei cauze nu exista obligaţia instanţei care a sesizat Curtea Constituţionalitate cu o excepţie de neconstituţionalitate de a suspenda judecarea litigiului pe perioada soluţionării excepţiei.

De altfel, nu există nicio vătămare a părţilor atâta timp cât potrivit art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. se poate formula cerere de revizuire dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii.

Este nefondat motivul de recurs prin care se susţine că instanţa de apel nu ar fi răspuns criticilor privind tergiversarea cererii în perioada 2007 - 2013, motiv de recurs ce va fi analizat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din lecturarea deciziei rezultă că instanţa de apel a analizat în mod expres aceste motive.

Astfel, sub acest aspect instanţa de apel a reţinut următoarele:

"Or, în cauză, trebuie observat că în perioada 2006 - 20 mai 2013, dosarul constituit urmare a notificării reclamantului A. nu a primit o soluţionare şi nici nu a fost înaintat spre verificare/evaluare.

Cu toate acestea, Curtea reţine că pentru acordarea de daune morale nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii, ci în mod cumulativ, trebuie dovedite şi daunele suferite, partea care le solicită fiind deci obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu şi fapta autorităţii.

În egală măsură, în condiţiile în care pârâta a invocat dificultăţi de ordin practic în procesarea numărului mare de cereri, fiind de notorietate faptul că autoritatea pârâtă se confruntă cu un număr foarte mare de dosare, respectiv caracterul aleatoriu în procesul de selectare a dosarelor pentru soluţionare, în perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, Curtea constată că reclamantul nu a probat, în concret, că acest mecanism de selectare aplicat în cazul său ar fi fost implementat eronat ca urmare a unor fapte reprobabile sau chiar penale ale angajaţilor acestuia.

În egală măsură, Curtea observă că, deşi a avut o atare posibilitate, reclamantul nu a uzat de demersurile judiciare eficiente avute la dispoziţie anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, pentru a solicita pârâtei soluţionarea acestui dosar într-un termen rezonabil. Astfel, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, instanţa de contencios administrativ putea fi sesizată în condiţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 de persoana îndreptăţită, nemulţumită de temporizarea de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a dosarului transmis de entitatea deţinătoare (în lipsa unui termen prevăzut de lege în care aceasta să fie obligată să emită o decizie), nesoluţionare asimilată - potrivit art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 - unui refuz nejustificat, susceptibil de a fi contestat în faţa instanţei de contencios administrativ competente, existând în acest sens, o practică judiciară bine conturată, în cadrul căreia astfel de acţiuni au fost considerate nu numai admisibile ci, au şi primit, ca regulă, soluţii favorabile. În plus, reclamantul nu a probat că deţine o hotărâre judecătorească prin care să se fi recunoscut calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru bunul imobil notificat.

Ca atare, în ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale, se reţine că reclamantul nu a dovedit prin administrarea de probe concludente sub acest aspect, nici în ce constă prejudiciul moral a cărui reparare se solicită în prezenta cauză şi nici întinderea acestuia, susţinerile acestuia în ce priveşte prejudiciul de această natură, încercat rămânând pur declarative."

Recurenţii au mai invocat prin concluziile scrise depuse pentru termenul de judecată Decizie nr. 44/2017 din 31 ianuarie 2017 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (1) şi ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, norme legale care priveau termenul de îndeplinire a obligaţiei comisiilor locale şi judeţene de fond funciar sau, după caz, a Comisiei de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti de a soluţiona toate cererile de restituire, de a efectua punerile în posesie şi de a elibera titlurile de proprietate

Or, prevederile art. 7 alin. (1) şi ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nu sunt aplicabile situaţiei de fapt în cauză atâta timp cât, cum a reţinut instanţa de apel "aşa cum rezultă din dosarul administrativ anexat la dosarul de apel, urmare a sesizării Primăriei mun. Bucureşti cu notificarea nr. x din 10 decembrie 2001, formulată de reclamantul A. şi numita C., la data de 6 martie 2006, în favoarea acestora, a fost emisă Dispoziţia nr. 5453 din 6 martie 2006, prin care s-a dispus respingerea cererii de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. x (fostă Turda), notificat în baza Legii nr. 10/2001, prin această dispoziţie a primarului general s-a propus, în compensare, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul de la parterul imobilului, vândut în baza Legii nr. 112/1995, conform Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997 cu cota de teren în suprafaţă de 173 mp, situate în imobilul din Bucureşti, str. x, reţinându-se imposibilitatea restituirii în natură a acestuia.

Dosarul aferent dispoziţiei amintite, a fost înaintat Secretariatului fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrat sub nr. x C. civ., la data de 7 iulie 2006.

Tot astfel, se reţine, aşa cum rezultă din Adresa nr. x din 14 noiembrie 2017, emisă de pârâtă, că acest dosar a fost repartizat spre soluţionare personalului de specialitate al Comisiei, conform art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, iar până la data redactării acestei adrese, procedura de verificare vizând dosarul administrativ în cauză nu fusese finalizată."

Astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 notificarea formulată de către recurent nu se afla în procedura reglementată de art. 7 alin. (1) şi ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, ci în cea prevăzută de art. 21 şi urm. din Lege.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 1061A din 7 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 octombrie 2018.

Procesat de GGC - LM