Recovery of litigation costs after irrevocable final judgment: appeal dismissed, respondent's appeal allowed, decision quashed and remanded

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 08 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.081.228,7384 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de societatea A. S.A. cu ocazia judecării litigiului dintre această parte şi Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, având ca obiect suma de 12.518.957,97 CHF, în Dosarele nr. x/1998 al Tribunalului Bucureşti, nr. x/2002 al Curţii de Apel Bucureşti, nr. x/2/2005 (nr. vechi x/2005) al Curţii de Apel Bucureşti, nr. x/2/2007 al Curţii de Apel Bucureşti şi nr. x/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, cu cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat pentru aceasta cauză şi dobânda legală, calculată de la introducerea acţiunii până la data efectuării integrale a plăţii.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ., având în vedere faptul că Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului, fostă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - A.V.A.S.) a pierdut în pretenţii prin admiterea recursului S.C. A. S.A. şi respingerea acţiunii A.A.A.S. prin Decizia civilă nr. 2486/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2010, prin care i s-a respins acţiunea.

Prin Sentinţa civilă nr. 6504 din 17 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiune şi a respins ca prescrisă cererea formulată de reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat recurs, calificat ulterior ca apel, care a fost admis prin Decizia civilă nr. 1471 A din data de 25 septembrie 2017, Sentinţa civilă nr. 6504 din 17 octombrie 2016 a fost anulată şi, evocându-se fondul, a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamantă, fiind obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 718.060,33 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în litigiul anterior, precum şi cheltuieli de judecată în cuantum de 10.835,6 RON aferente apelului.

Instanţa de apel a reţinut că între părţi a avut loc un singur proces, iar nu mai multe procese, aşa încât culpa procesuală urmează a fi analizată în ansamblu, prin raportare la toate ciclurile procesuale pe care cauza le-a parcurs.

Instanţa a reţinut că litigiul dintre părţi a fost guvernat de normele vechiul C. proc. civ., iar art. 274 alin. (1) din acest cod stipula că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, iar momentul în care se poate stabili cu certitudine care este partea care a pierdut procesul este cel al soluţionării irevocabile a cauzei, când culpa procesuală poate fi stabilită cu exactitate.

Cum procesul a fost soluţionat irevocabil la data de 02 decembrie 2015, sunt incidente dispoziţiile noului C. civ. în ceea ce priveşte prescripţia, termenul de prescripţie fiind de 3 ani.

Aşadar, în mod greşit prima instanţă a stabilit că dreptul material la acţiune al reclamantei s-a născut la date diferite, respectiv la data de 09 iunie 2009 şi la data 22 martie 2012, când soluţia pronunţată de instanţe nu era încă irevocabilă, astfel încât culpa procesuală nu putea fi încă stabilită în sarcina vreuneia dintre acestea. Calculând termenul de prescripţie de 3 ani de la data de 02 decembrie 2015, Curtea a constatat că cererea de chemare în judecată a fost formulată în interiorul acestui termen, respectiv la data de 08 aprilie 2016, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune fiind neîntemeiată.

Pe fondul cererii de chemare în judecată, Curtea de apel a reţinut, în prealabil, că reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată în cadrul Dosarelor nr. x/2007 şi y/2010, ci a ales să le ceară pe cale separată, în prezentul dosar. Prin urmare, în mod nefondat pârâta a susţinut că reclamant a renunţat la acest drept.

În ceea ce priveşte taxa de timbru în cuantum total de 533.947,92 RON, Curtea a constatat că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate în parte întrucât taxa de timbru în cuantum de 170.489 RON, achitată în Dosarul nr. x/2017, a fost aferentă soluţionării recursului declarat de S.C. A. S.A., iar această cale de atac a fost admisă concomitent cu admiterea recursului părţii adverse, culpa procesuală aparţinând ambelor părţi, aşa încât curtea a apreciat că reclamanta nu are dreptul la recuperarea acestei cheltuieli. De asemenea, în ceea ce priveşte taxa de timbru în cuantum de 192.679,6 RON, aferentă cererii de chemare în garanţie formulată de reclamantă în Dosarul nr. x/2010, Curtea a constatat că nici aceasta nu poate fi pusă în sarcina pârâtei întrucât cererea de chemare în garanţie a fost respinsă, astfel încât culpa procesuală a aparţinut reclamantei. Curtea a obligat însă pârâta la plata taxelor de timbru, în cuantum de 96.339,80 RON, 34.719,96 RON şi 39.719,76 RON, achitate de reclamantă în apelurile, respectiv recursul ce au format obiectul Dosarului nr. x/2017.

Cât priveşte onorariul de avocat, în cuantum total de 542.780,81 RON, reclamanta a făcut dovada achitării acestuia prin depunerea înscrisurilor de la dosarul de fond. Faţă de perioada îndelungată de timp în care s-a judecat procesul, respectiv 17 ani, de valoarea obiectului cauzei, de complexitatea acesteia şi de munca efectiv prestată de avocat, Curtea a apreciat că onorariul solicitat nu este excesiv. De asemenea, având în vedere că, prin înscrisurile aflate la dosarul de fond, reclamanta a făcut dovada achitării onorariului de expert în cuantum de 4.500 RON, pârâta a fost obligată şi la plata acestuia.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. şi pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S., fosta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului A.V.A.S.).

Prin recursul declarat la data de 20 octombrie 2017, recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a susţinut, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că instanţa de apel a reţinut greşit lipsa de îndreptăţire a recurentei la primirea sumei de 363 168,6 RON, din care taxa de timbru în cuantum de 170.489 RON, achitată în Dosarul nr. x/2017, pentru promovarea căii de atac, cu motivarea că a fost admis recursul său concomitent cu recursul părţii adverse, astfel încât, neexistând o parte căzută în pretenţii, recurentei nu i se cuvin cheltuieli de judecată. Totodată, s-a reţinut că reclamanta nu este îndreptăţită la plata sumei de 192.679,6 RON, motivat de faptul că aceasta a fost plătită cu titlu de taxă de timbru eferentă cererii de chemare în garanţie formulată de S.C. A. S.A. în Dosarul nr. x/2010, cerere care a fost respinsă.

Recurenta susţine că a existat un unic dosar care a parcurs mai multe faze procesuale şi care a avut mai multe numere de dosar pe parcursul a 17 ani de judecată, fiind formulată o unică cerere de fostul B., iar momentul naşterii dreptului de a cere cheltuielile de judecată este data de 2 decembrie 2015, când a fost pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Decizia nr. 2486 din data de 2 decembrie 2015, în Dosarul nr. x/2010, decizie definitivă şi irevocabilă.

Se arată că de la această dată, respectiv 2 decembrie 2015, a avut cunoştinţă de naşterea unui drept de necontestat şi legal de a solicita aceste despăgubiri care au izvorul în cheltuielile de judecată efectuate de societatea A. S.A. pe parcursul celor peste 17 ani de proces.

În temeiul art. 453 din C. proc. civ., cel căzut în pretenţii este A.A.A.S., situaţie în care A. S.A. nu trebuie să demonstreze fapta ilicită. Aceasta este prezumată prin însăşi pierderea procesului de către pârâta A.A.A.S. (fost A.V.A.S.). Totodată, arată că a existat un singur proces care a parcurs mai multe faze procesuale, aşa cum este dezvoltat în acţiunea introductivă. Cheltuielile de judecată efectuate de A. S.A. în litigiul cu A.A.A.S. (fost A.V.A.S.) au fost cerute printr-o acţiune separată, în termenul legal de trei ani de la rămânerea definitivă, prin care s-a dat câştig de cauză societăţii A. S.A.

Prin recursul declarat, recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.), fostă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute în art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din noul C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., deoarece, aşa cum se constată din actele cauzei, prescripţia extinctivă în cauză a început şi s-a împlinit sub vechea reglementare şi este supusă în totalitate acesteia.

Fiind în prezent într-o situaţie tranzitorie, în contextul în care Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat şi de la 1 octombrie 2011 a intrat în vigoare noul C. civ., noul drept comun în materie de prescripţie extinctivă, trebuie avute în vedere, în principal, dispoziţiile art. 6 alin. (4) din noul C. civ., precum şi dispoziţiile relevante din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului C. civ.

Potrivit art. 223 din noul C. civ.:

"Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a C. civ. se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale, în vigoare la data când acestea au fost pornite".

Cât despre prescripţiile extinctive, este unanim admis că cele începute împlinite sub vechea reglementare sunt supuse în totalitate acesteia, tot astfel cum cele începute sub noua reglementare vor fi, evident, supuse normelor în vigoare. Pentru cele care au început să curgă sub vechiul regim dar nu erau încă împlinite la data intrării în vigoare a legii noi, atât art. 6 alin. (4) din noul C. civ., cât şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 prevăd în mod expres că acestea sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Aşadar, se observă că prescripţiile extinctive începute înainte de 01 octombrie 2011 şi neîmplinite până la aceasta dată, reprezentând situaţii juridice în curs de realizare - facta pendentia - rămân supuse legii vechi, dându-se satisfacţie principiului respectării aşteptărilor legitime ale părţilor. Faţă de împrejurarea ca dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu conţin nicio distincţie, permiţând aplicarea regulii de interpretare "ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus", precum şi faţă de sintagma "în întregime" conţinută de art. 6 alin. (4) al C. civ., legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie, chiar dacă aceasta s-a împlinit după intrarea în vigoare a C. civ.

În plus, în doctrină, s-a arătat că procesele începute anterior intrării în vigoare a C. civ., aflate în curs de judecată la data de 1 octombrie 2011, soluţia aplicării legii civile vechi poate fi motivată şi în raport de dispoziţiile art. 223 din Legea nr. 71/2011, deoarece procesul se află în curs de desfăşurare la data de 1 octombrie 2011. În consecinţă, instanţa de apel, în mod nelegal, a aplicat dispoziţiile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., a anulat Sentinţa civilă nr. 6504/17/2016 a Tribunalului Bucureşti şi a evocat fondul cauzei, fiind aplicabil art. 297 din vechiul C. proc. civ. şi, în situaţia anulării sentinţei civile, cauza trebuia să fie trimisă instanţei de fond spre rejudecare la prima instanţă.

De altfel, prin cererea de apel formulată de S.C. A. S.A.. s-a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 297 din vechiul C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că nu este legală motivarea instanţei de apel care a stabilit că momentul la care apelanta a cunoscut că intimatei îi aparţine culpa procesuală este data de 2 decembrie 2015, când procesul a fost soluţionat irevocabil, deoarece se solicită pretenţii reprezentând cheltuieli de judecată în sumă de 1.081.228,7384 RON ce decurg din mai multe litigii derulate şi soluţionate prin mai multe hotărâri judecătoreşti irevocabile între părţi.

Tot subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 452, art. 453 şi urm. din C. proc. civ. şi a pronunţat o hotărâre nelegală întrucât, în cazul cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată formulate pe cale principală sau separată, culpa procesuală se traduce, pe planul dreptului material, prin răspunderea civilă delictuală, iar în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale şi nici ale art. 453 din C. proc. civ., deoarece A.A.A.S. prin apărările depuse în cauză şi-a susţinut interesele legale, a aplicat dispoziţiile legale, nu a tergiversat nejustificat soluţionarea cauzelor, iar partea care omite să solicite cheltuielile de judecată în cursul procesului este în drept să le solicite pe cale separată numai dacă nu a renunţat la acest drept.

În ceea ce priveşte taxele judiciare de timbru în sumă de 533.947,92 RON, cum sunt solicitate la punctul 1 din acţiune, recurenta arăta că:

- în ceea ce priveşte plata sumei de 170.489, reprezentând taxa judiciară de timbru solicitată în Dosarul nr. x/2007, finalizat prin Decizia civilă nr. 1895 din 21 mai 2010 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, s-a dispus rejudecarea cauzei de către Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, ca primă instanţă de fond, astfel încât AAAS nu a căzut în pretenţii.

- în ceea ce priveşte plata sumelor de 192.679.60 RON, 96.339,80 RON şi 34.719,96 RON şi 39.719,76 RON reprezentând taxe judiciare de timbru solicitate în Dosarul nr. x/2010, fond, apel, recurs, acestea sunt neîntemeiate, deoarece în Dosarul nr. x/2010 AAAS nu a pierdut procesul, nu a căzut în pretenţii, aşadar, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ.. Astfel, prin Decizia civilă nr. 1265/17.12.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile AAAS, cât şi al S.C. A. S.A. îndreptate împotriva Sentinţei civile nr. 3689/22.03.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

- în ceea ce priveşte suma de 39.719,76 RON, achitată de reclamantă cu titlu de taxă judiciară de timbru în recurs, cu toate că prin Decizia civilă nr. 2486/02.12.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. x/2010, a fost admis recursul declarat de intimata-pârâtă S.C. A. S.A. Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 1265/17.12.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi respinsă acţiunea în pretenţii a A.A.A.S. (AVAS), nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 din C. proc. civ., privind acordarea cheltuielilor de judecată. În recurs, recurenta S.C. A. S.A. nu a solicitat plata cheltuielilor de judecată şi nici nu şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată în recurs, renunţând practic la acest drept.

Mai susţine recurenta că cheltuielile de judecată de la prima instanţă nu vor putea fi solicitate pentru prima dată în apel/recurs, pentru că se opun art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., care dispune că cererea de acordare a cheltuielilor pentru prima fază procesuală este o cerere accesorie a pretenţiilor deduse judecăţii.

- În ceea ce priveşte pretenţiile pentru plata sumei totale de 533.947,92 RON reprezentând taxe judiciare de timbru, din analiza hotărârilor judecătoreşti invocate şi dispoziţiile legale aplicabile se poate constata că A.A.A.S. a aplicat dispoziţiile legale şi nu se dovedeşte culpa procesuală a instituţiei publice. Pretenţia pentru plata sumei totale de 533.947,92 RON reprezentând taxe judiciare de timbru nu este întemeiată şi legală deoarece S.C. A. S.A. nu a solicitat plata cheltuielilor de judecată, nici nu şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. Nu a probat efectuarea lor pe baza documentelor justificative, care trebuiau depuse la dosarul cauzelor în original, înainte ca instanţa să rămână în pronunţare în condiţiile legale menţionate.

Un al patrulea argument adus în susţinerea motivului de recurs, încadrat în dispoziţiile art. 488 (1) pct. 8 din C. proc. civ., este faptul că instanţa de apel, încălcând dispoziţiile art. 452, art. 453 şi urm. din C. proc. civ., a acordat suma de 542.780 RON, reprezentând onorariu de avocat abuziv şi nelegal, deoarece suma va fi plătită din fonduri publice.

Curtea Constituţională a stabilit în Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005, publicată în M. Of. nr. 848/20.09.2005 că, fără a interveni în raporturile dintre părţi, cenzurarea onorariului de către instanţă este posibilă, având în vedere că, prin însuşirea acestuia potrivit hotărârii judecătoreşti pronunţate, creanţa devine certă, lichidă şi exigibilă, dobândind totodată, caracter de opozabilitate faţă de partea potrivnică. Astfel, invocarea art. 127, 128 şi 129 din Statul profesiei de avocat subliniază tocmai caracterul inter partes al stabilirii onorariului avocaţial, fără însă a putea influenţa aplicarea criteriilor legale în cazul în care instanţa apreciază că se impune reducerea acestuia.

Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

A susţinut recurenta că aprecierea caracterului rezonabil, real şi necesar al cuantumului cheltuielilor de judecată de către instanţa de judecată, trebuie să se facă nu prin raportare la valoarea obiectului cauzei, ci la munca efectivă depusă de avocat care să justifice realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată. în lipsa unor prevederi legale sau criterii jurisprudenţiale care să stabilească cert care este valoarea cheltuielilor de judecată pentru o anumită valoare a pricinii sau pentru o anumită muncă îndeplinită de avocat, instanţa trebuie să aprecieze în baza principiului echităţii şi rezonabilităţii.

În ceea ce priveşte pretenţia pentru plata sumei de 4.500 RON reprezentând onorariu de experţi, solicită instanţei de recurs să constate că este neîntemeiată şi nelegală pentru toate motivele arătate mai sus.

În susţinerea celui de-al cincilea argument adus în ceea ce priveşte motivul de recurs reglementat în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că, nelegal, instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 452 şi art. 453 din C. proc. civ. şi a obligat A.A.A.S. la plata sumei de 10.835,6 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente prezentei cauze, cheltuielile care nu se mai datorează culpei A.A.A.S. fiind, dimpotrivă, expresia libertăţii de alegere a căii de recuperare a cheltuielilor de judecată iniţiale. Or, în cazul în care partea omite să solicite cheltuielile de judecată în cursul procesului, ea este în drept să le solicite pe cale separată, numai dacă nu a renunţat la acest drept.

Cheltuielile în sumă de 10.835,6 RON sunt nelegale şi nejustificate deoarece deşi, partea care a câştigat procesul are dreptul de a solicita obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată suportate pe cale separată, A.A.A.S. nu poate fi obligată la plata acestor cheltuieli solicitate cu acelaşi titlu (taxă judiciară de timbru, un nou onorariu de avocat), efectuate cu ocazia introducerii, pe cale separată a cererii de chemare în judecată având ca obiect sumele avansate iniţial.

Cheltuielile suportate cu noua cerere nu se mai datorează culpei A.A.A.S. fiind expresia libertăţii de alegere a căii de recuperare a cheltuielilor de judecată iniţiale, iar nu determinate de atitudinea culpabilă a părţii, în condiţiile art. 1357 din C. civ.

În lipsa unor prevederi legale sau criterii jurisprudenţiale care să stabilească cert care este valoarea cheltuielilor de judecată pentru o anumită valoare a pricinii sau pentru o anumită muncă îndeplinită de avocat, instanţa trebuie să aprecieze în baza principiului echităţii şi rezonabilităţii.

Analizând recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului critică greşita motivare a deciziei pronunţate de către instanţa de apel în raport de prevederile noului C. civ. în materia prescripţiei dreptului material la acţiune, în opinia sa, fiind incidente prevederile Decretului-lege nr. 167/1958.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că pretenţiile deduse judecăţii în prezenta cauză vizează cheltuieli de judecată efectuate într-un proces început în anul 1998 dar judecat irevocabil prin Decizia nr. 2486/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 2 decembrie 2015.

Materia prescripţiei extinctive a fost reglementată în Decretul-lege nr. 167/1958, iar, începând cu data intrării în vigoare la Legii nr. 287/2009 privind C. civ., respectiv 1 octombrie 2011, este cuprinsă în Cartea a VI-a Titlul I din noul C. civ.

Conflictul de legi în timp aplicabil în materia prescripţiei extinctive este reglementat în art. 201 din Legea nr. 71/2011 potrivit căruia prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, adică celor în vigoare la data la care s-a născut dreptul la acţiune.

În cauza de faţă, momentele în dispută, de la care se consideră că începe să curgă cursul prescripţiei, sunt: 9.06.2009, 22.03.2012 şi 2.12.2015.

Potrivit art. 274 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, aplicabil procesului care a generat cheltuielile de judecată, care fac obiect al prezentei cauze, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Înalta Curte consideră că, atunci când acţiunea de obligare a părţii care a căzut în pretenţii, la plata sumei reprezentând cheltuieli de judecată, este introdusă pe cale separată, termenul de prescripţie este de 3 ani şi se calculează de la data la care s-a finalizat în mod irevocabil procesul, întrucât numai de la acest moment se poate stabili cu certitudine care este "partea care a căzut în pretenţii", în accepţiunea art. 274 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865.

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a considerat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data de 2.12.2015, când a fost soluţionat irevocabil dosarul în care se solicită cheltuieli de judecată, dată în raport de care sunt aplicabile dispoziţiile în materia prescripţiei extinctive din noul C. civ.

De altfel, se constată că nu există diferenţe de regim juridic între vechea şi noua reglementare, sub aspectul supus analizei. Astfel, art. 3 alin. (1), art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cât şi art. 2517 şi art. 2528 alin. (1) din noul C. civ. stipulează aceeaşi durată a termenului de prescripţie, care este de 3 ani, iar momentul de la care acesta se calculează, este menţionat identic, respectiv data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Înalta Curte apreciază că cheltuieli de judecată nu se acordă în raport de soluţia pronunţată în fiecare ciclu procesual, astfel cum consideră recurenţii, întrucât, în caz de casare, art. 311 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865 menţionează că hotărârea casată nu are nicio putere.

Numai după parcurgerea ultimului ciclu procesual se poate stabili cine este partea care a căzut în pretenţii şi care va fi obligată să restituie părţii care a câştigat procesul toate cheltuielile de judecată pe care aceasta din urmă le-a suportat în toate ciclurile procesuale.

Astfel fiind, sunt nefondate criticile recurenţilor referitoare la greşita respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în raport de luarea în considerare a momentului rămânerii irevocabile a cauzei, deoarece ar exista în cauză mai multe dosare soluţionate şi nu doar unul, ca şi criticile care, plecând de la această premisă, analizează încălcarea art. 453 şi 453 din C. proc. civ. în raport de partea căzută în pretenţii în fiecare din ciclurile procesuale anterioare soluţionării irevocabile a cauzei (menţionate la pct. 3 din recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului).

Recurenta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului invocă şi aplicarea greşită a art. 480 alin. (3) din noul C. proc. civ. şi nu art. 274 din din C. proc. civ. de la 1865, context în care cauza ar fi trebuit să fie trimisă spre rejudecare la prima instanţă de fond şi nu reţinută spre rejudecare de către instanţa de apel.

Sub acest aspect, Înalta Curte observă că prezenta cerere de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul instanţei la data de 13.05-2016, ulterior datei de 15.02.2013, când a intrat în vigoare noul C. proc. civ.

Aplicarea în timp a normelor de procedură civilă este reglementată în art. 24 din noul C. proc. civ., potrivit cărora "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

În raport de data introducerii prezentei acţiuni, 13.05.2016, normele de procedură incidente în cauză sunt guvernate de prevederile noului C. proc. civ., acestea neputând fi confundate cu prevederile pe care recurentul le invocă, respectiv: art. 6 alin. (4) din noul C. civ. şi art. 201 din Legea nr. 71/2011, întrucât acestea din urmă reglementează materia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, care nu sunt norme de procedură civilă, ci norme de drept material, motiv pentru care nu îşi au sediul în C. proc. civ., ci în cel al C. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a făcut aplicarea art. 480 alin. (3) din noul C. proc. civ., iar nu a art. 297 din C. proc. civ. de la 1865.

Posibilitatea trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă de fond, când cauza a fost judecată fără a se intra în cercetarea fondului, era prevăzută în art. 297 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. şi a fost reluată în aceeaşi formă în art. 480 alin. (3) din noul C. proc. civ., dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel sau prin întâmpinare.

Verificând această cerinţă, se observă că în apel s-a cerut doar casarea (la fila x), iar la termenul din 11.09.2017, la interpelarea instanţei, apărătorul apelantei a precizat că solicită reţinerea cauzei spre rejudecare, în cazul admiterii apelului. Prin urmare, reţinerea cauzei pentru evocarea fondului de către instanţa de apel s-a realizat în mod legal.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte consideră că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (6) din C. proc. civ. nu este incident.

Recurenta invocă nelegalitatea hotărârii recurate şi din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (8) din C. proc. civ., arătând că în mod greşit s-a decis în apel că soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către prima instanţă nu este corectă, momentul de la care curge termenul de prescripţie fiind stabilit eronat ca fiind data de 12.12.2015, când dosarul a fost soluţionat în mod irevocabil, fără a avea în vedere că dreptul material la acţiune s-a născut în momente diferite: 9.06.2009 şi 23.03.2012.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că pretenţiile care fac obiectul prezentei cauze sunt solicitate de către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată aferente unei singure cauze care a parcurs mai multe cicluri procesuale, istoricul acestor cicluri fiind detaliat de către prima instanţă la fila x a Sentinţei nr. 6504/17.10.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Astfel cum s-a motivat anterior, determinarea părţii care cade în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., se poate realiza numai de la data rămânerii irevocabile a hotărârii pronunţate în cauză, deoarece numai în acest moment există certitudinea că procesul nu se mai poate rejudeca, intrând în puterea de lucru judecat. Prin urmare, în mod corect, în stabilirea curgerii termenului de prescripţie instanţa de apel s-a raportat la acest moment, iar nu la momente anterioare în care au fost pronunţate hotărâri care nu se bucurau de puterea de lucru judecat, soluţia instanţei de apel vizând respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune fiind legală.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, recurenta invocă încălcarea art. 452 şi 453 din C. proc. civ. privind dovedirea cheltuielilor de judecată şi suportarea acestora de către partea care pierde procesul, motivând lipsa culpei sale procesuale, ca element al răspunderii civile delictuale, în raport de soluţiile pronunţate în fiecare dintre fazele procesuale pe care le-a parcurs cauza.

Analizând această critică, Înalta Curte observă că recurenta foloseşte noţiunea reglementată în art. 453 din C. proc. civ., de "parte care pierde procesul", raportându-se la momentele anterioare care au finalizat anumite căi de atac, iar nu la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii pronunţate în cauză.

Pentru argumentele expuse anterior, privind momentul de la care curge termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, care susţin concluzia că partea care pierde este partea care a pierdut irevocabil procesul, iar nu cea care a pierdut într-o anume etapă procesuală intermediară (primă instanţă, apel sau recurs), Înalta Curte constată lipsa de relevanţă, pentru stabilirea cheltuielilor de judecată, a soluţiilor pronunţate în fiecare ciclu procesual pe care cauza l-a parcurs până la momentul soluţionării sale irevocabile.

Prin urmare, sunt nefondate criticile recurentei referitoare la greşita stabilire a sumelor reprezentând taxe judiciare de timbru în Dosarele nr. x/2007, x/3/2010 prin raportare la soluţiile pronunţate în ciclurile procesuale anterioare soluţionării irevocabile a cauzei.

Un alt argument pe care recurenta îşi întemeiază motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (8) din C. proc. civ. este cel al acordării sumei de 542.780 RON cu titlu de onorariu de avocat cu încălcarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., suma fiind, în opinia recurentului, vădit disproporţionată în raport cu valoarea obiectului cauzei, cu complexitatea acesteia şi cu munca îndeplinită de avocat.

Verificând această critică, Înalta Curte constată că instanţa de apel a acordat suma de 542.780 RON cu titlu de onorariu de avocat, motivând că, faţă de perioada îndelungată de timp în care s-a judecat procesul, respectiv 17 ani, de valoarea obiectului cauzei, de complexitatea acesteia şi de munca efectiv prestată de avocat, onorariul solicitat nu ar fi excesiv. De asemenea, având în vedere că prin înscrisurile aflate la dosarul de fond reclamanta a făcut şi dovada achitării onorariului de expert în cuantum de 4.500 RON, pârâta a fost obligată şi la plata acestuia.

O atare motivare nu permite verificarea modului în care s-a evaluat rezonabilitatea cuantumului onorariului plătit avocatului sau expertului şi posibilitatea reducerii acestuia în aplicarea art. 451 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., potrivit căruia instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat sau expert, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

Referirea la perioada lungă de timp în care s-a desfăşurat procesul, de 17 ani, enumerarea criteriilor prevăzute de lege pentru acordarea onorariului de avocat, fără o analiză efectivă a fiecăruia dintre acestea, reprezintă încălcări ale obligaţiei impuse instanţei de a verifica, din oficiu, dacă cheltuielile de judecată pretinse şi dovedite, constând în onorariu de avocat sau expert tehnic, sunt excesiv de mari.

Totodată, recurenta critică şi greşita sa obligare în apel la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 10.835,6 RON, întrucât aceste cheltuieli nu se mai datorează culpei A.A.A.S., în condiţiile art. 1357 din C. civ., fiind, dimpotrivă, expresia libertăţii de alegere a căii de recuperare a cheltuielilor de judecată iniţiale. Or, în cazul în care partea omite să solicite cheltuielile de judecată în cursul procesului, ea este în drept să le solicite pe cale separată, numai dacă nu a renunţat la acest drept.

Şi această critică este fondată întrucât partea care a câştigat procesul are alegerea exclusivă între a-şi recupera cheltuielile de judecată în cadrul procesului care le-a generat, prin formularea unui capăt de cerere distinct, fie în cadrul unui alt proces, care nu mai presupune determinarea părţii care va pierde procesul, întrucât pârâtul a pierdut deja procesul pe fond, într-o acţiunea separată, având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată, urmând a se dovedi doar suportarea acestor cheltuieli de către partea adversă şi cuantumul lor.

Alegerea pe care partea care a câştigat procesul o face pentru a-şi recupera sumele de bani plătite cu titlu de cheltuieli de judecată constituie un act de administrare a drepturilor procesuale, drept aflat exclusiv la dispoziţia sa şi care, din acest considerent, exclude orice culpă a părţii adverse, de natură a antrena obligarea sa la plata altor cheltuieli de judecată, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente comune, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta A. S.A. va fi respins, iar recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului va fi admis, urmând ca decizia atacată să fie casată, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe, sub aspectul stabilirii cuantumului onorariului de avocat şi expert, dar şi a îndreptăţirii reclamantului de a obţine cheltuieli de judecată în prezenta cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva Deciziei nr. 1471 A din 25 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva aceleiaşi decizii.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 octombrie 2018.

Procesat de GGC - NN