In-kind restitution orders annulled for violating Law No. 10/2001 by granting title to land encumbered by public utility infrastructure and ignoring simultaneous claimants

Asupra recursului civil de faţă:

Prin acţiunea formulată la 13 iulie 2006, Primarul Municipiului Piatra-Neamţ a solicitat instanţei - în contradictoriu cu Agenţia Naţională pentru Sport şi A. - să se constate nulitatea absolută a dispoziţiei de restituire nr. 1556 din 1 iunie 2006, prin care Agenţia Naţională pentru Sport a dispus restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 6.968,82 mp, situat în Municipiul Piatra-Neamţ, judeţul Neamţ.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin notificarea înregistrată la executorul judecătoresc sub nr. x/2001, A. a solicitat Primăriei Piatra-Neamţ măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul şi terenul aferent în suprafaţă de 11.050 mp, situat în Piatra-Neamţ, perimetrul dintre str. x - str. x, fostă str. x a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 1113 din 10 septembrie 2003 de respingere a notificării. Dispoziţia a fost contestată de notificator iar, prin Sentinţa civilă nr. 139/C din 26 martie 2004 pronunţată de Tribunalul Neamţ a fost admisă contestaţia, a fost anulată dispoziţia şi a fost obligat Primarul Municipiului Piatra-Neamţ să continue procedura administrativă.

Prin nota internă nr. 74 din 23 februarie 2005, Serviciul Urbanism a identificat imobilele revendicate, rezultând că suprafaţa de 11.734 mp teren este ocupată de baza materială a B., iar construcţiile naţionalizate au fost demolate. Ulterior, notificarea a fost înaintată spre soluţionare Agenţiei Naţionale pentru Sport care, prin Dispoziţia nr. 1556 din 1 iunie 2006, a decis să restituie în natură suprafaţa de 6.968,82 mp.

Reclamantul a arătat că această măsură reparatorie nu a fost solicitată de persoana îndreptăţită, pe calea notificării, cerându-se acordarea unor despăgubiri, prin echivalent, întrucât restituirea în natură nu este posibilă, terenul fiind ocupat de baza materială a B., iar potrivit art. 79 alin. (1) din Legea nr. 69/2000, schimbarea destinaţiei sau desfiinţarea unor baze sportive aparţinând domeniului public ori privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale, se poate face numai prin hotărâre a guvernului şi în condiţiile construirii prealabile a altor baze sportive similare celor desfiinţate.

După un prim ciclu procesual finalizat prin trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond cu îndrumarea de a se pune în discuţia părţilor, din oficiu, calificarea juridică a cererii de chemare în judecată şi implicit, competenţa materială pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzei, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat soluţionarea cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă care, la rândul său s-a declarat necompetent material şi a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Sector 2 Bucureşti.

Conflictul negativ de competenţă astfel ivit, a fost soluţionat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie care, prin Sentinţa nr. 9F din 29 martie 2011, a stabilit, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, competenţa de soluţionare a cauzei, reţinând în esenţă că, raportat la criteriul valoric al pretenţiilor formulate, apar ca fiind incidente prevederile art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competenţa trebuind determinată nu în funcţie de dispoziţiile legii speciale, ci în raport de valoarea determinată pentru terenul în litigiu.

Urmare acestei hotărâri, dosarul a fost reînregistrat sub acelaşi număr pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 22 iunie 2011.

Prin precizarea cererii de intervenţie, formulată la 26 septembrie 2011, intervenientul C. a solicitat constatarea calităţii sale de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului-teren în suprafaţă de 6.968,82 mp, situat la adresa din str. x, Municipiul Piatra-Neamţ; anularea Dispoziţiei nr. 1556 din 1 iunie 2006, emisă de Agenţia Naţională pentru Sport Bucureşti; restituirea în natură către intervenient a imobilului teren în suprafaţă de 6.968.82 mp, situat la adresa din str. x, Municipiul Piatra-Neamţ: în măsura respingerii capătului trei de cerere, obligarea Ministerului Tineretului şi Sportului la emiterea unei decizii de restituire în natură către intervenient a imobilului teren în suprafaţă de 6.968,82 mp, ce face obiectul litigiului.

În motivarea cererii, intervenientul a făcut trimitere la practica instanţelor judecătoreşti, inclusiv a instanţei supreme, precum şi la decizia pronunţată în examinarea recursului în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nr. IX din data de 20 martie 2006 şi la decizia pronunţată în examinarea recursului în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nr. XX din data de 19 martie 2007, obligatorie potrivit dispoziţiilor C. proc. civ.. Intervenientul a solicitat instanţei emiterea unei hotărâri în acord cu deciziile indicate, prin care să se dispună restituirea în natură a imobilului în discuţie, întrucât termenul de 60 de zile instituit prin dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, în care unitatea deţinătoare (Ministerul Tineretului şi Sportului) trebuia să emită o decizie sau, după caz, o dispoziţie prin care să se pronunţe asupra notificării formulate de către intervenient, a expirat, lipsa răspunsului echivalând cu un veritabil refuz de restituire.

Într-o altă cauză, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2012, reclamantul C., în contradictoriu cu pârâţii A. şi Autoritatea Naţională pentru Sport şi Tineret, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună anularea Deciziei nr. 1555 din 1 iunie 2006 de respingere a cererii de restituire în natură şi oferta privind acordarea altor măsuri reparatorii prin echivalent, emise de Agenţia Naţională pentru Sport Bucureşti (actualmente Autoritatea Naţională pentru Sport şi Tineret); constatarea calităţii sale de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, pentru partea ce nu poate fi restituită în natură din imobilul avut în vedere la emiterea Dispoziţiei nr. 1555 din 1 iunie 2006 (situat în judeţul Neamţ, Municipiul Piatra-Neamţ, str. x); pronunţarea unei hotărâri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru partea ce nu poate fi restituită în natură din imobil.

În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că prin notificarea nr. x din data de 29 iunie 2001, pârâtul A. a solicitat Primăriei Municipiului Piatra-Neamţ acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în suprafaţă totală de 11.050 mp, situat la adresa actuală din judeţul Neamţ, Municipiul Piatra-Neamţ, str. x. În soluţionarea notificării nr. x din data de 29 iunie 2001, au fost emise de către Agenţia Naţională pentru Sport (în calitate de entitate obligată la soluţionarea notificării, dat fiind că imobilul se afla în administrarea Ministerului Tineretului şi Sportului) două acte administrative: Dispoziţia nr. 1556 din 1 iunie 2006 de restituire în natură a imobilului teren în suprafaţă de 6.968,82 mp, situat în Municipiul Piatra-Neamţ, la adresa din str. x şi Dispoziţia nr. 1555 din 1 iunie 2006 de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în cuantum de 1739280 Ron. A arătat că Dispoziţia nr. 1556 din 1 iunie 2006, de restituire în natură face obiectul Dosarului nr. x/2010, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin Încheierea din 25 martie 2013, tribunalul a dispus conexarea celor două cauze, iar la termenul din 23 septembrie 2013, a constatat transmiterea calităţii procesuale de la Autoritatea Naţională pentru Sport şi Tineret, la Ministerul Tineretului şi Sportului, în baza H.G. nr. 11/2013.

Aceeaşi instanţă, prin Sentinţa nr. 1268 din 29 octombrie 2014, a admis cererea principală formulată de reclamantul Municipiul Piatra-Neamţ, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Tineretului şi Sportului şi A..

A admis, în parte, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul în nume propriu C., precum şi cererea conexă formulată de reclamantul C., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Tineretului şi Sportului şi A..

A anulat Dispoziţiile nr. 1555 din 1 iunie 2006 şi 1556 din 1 iunie 2006 emise de Agenţia Naţională pentru Sport şi a obligat pârâta Agenţia Naţională pentru Sport să emită o nouă dispoziţie cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma punctelor în compensare, pentru terenul în suprafaţă de 12.021 mp, situat în str. x, Municipiul Piatra-Neamţ, judeţul Neamţ, în favoarea pârâtului A. pentru cota de 1/4, iar în favoarea intervenientului C. pentru cota de 3/4.

Pârâţii şi intervenientul au fost obligaţi, în solidar, să plătească reclamantului, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 23.000 RON, reprezentate de onorariu de avocat şi onorarii de expert. De asemenea, pârâţii au fost obligaţi să plătească intervenientului, în solidar, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 2.500 RON, reprezentând onorariu de expert.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că obiectul cauzei de faţă este reprezentat numai de solicitarea de soluţionare, pe fond, a Notificării nr. x/2001 şi anularea dispoziţiilor emise în favoarea pârâtului A. pentru cele două terenuri menţionate în dispoziţiile contestate. S-a avut în vedere că, prin aceste dispoziţii Agenţia Naţională pentru Sport nu s-a pronunţat asupra terenului ce s-a aflat în proprietatea exclusivă a lui D., indicat în acte ca fiind de 3.824,5 mp, dispoziţiile vizând numai terenul ce la momentul naţionalizării s-a aflat în coproprietatea autorilor părţilor, E. şi D.

Cât priveşte modalitatea de trecere în proprietatea statului, tribunalul a reţinut că în baza Decretului nr. 92/1950 au fost naţionalizate construcţiile de pe terenul din str. x, în acest sens fiind Adresa nr. x din 12 aprilie 2001şi copia matricolei fiscale a imobilului. Cu privire la terenul de 17.400 mp, se arată că, nu există înscrisuri din care să rezulte trecerea în proprietatea statului. Dat fiind însă faptul că în acest moment este de necontestat că acest teren se află în posesia statului, pe el fiind edificate Sala Polivalentă şi o bază sportivă, rezultă neîndoielnic că pentru imobilul în discuţie a avut loc o preluare de fapt, cum de altfel s-a întâmplat în majoritatea cazurilor în care construcţiile au fost preluate în baza Decretului nr. 92/1950.

Făcând o analiză a probelor administrate, tribunalul a reţinut că pârâtul A. şi C. au calitatea de persoane îndreptăţite cu privire la terenul identificat prin raportul de expertiză ca fiind suprafeţele S1-6927 mp şi S2-5094 mp, în cote de 1/4, respectiv 3/4.

S-a reţinut totodată că, din culpa entităţilor investite cu soluţionarea notificărilor (Municipiul Piatra-Neamţ şi Agenţia Naţională pentru Sport), notificarea depusă de C. nu a fost soluţionată până în prezent, la mai bine de 13 de ani de la depunerea cererii, în condiţiile în care, încă din anul 2006, una dintre notificările depuse cu privire la acelaşi imobil a fost soluţionată prin dispoziţiile nr. 1555 şi 1556/2006. În concluzie, a conchis prima instanţă, având în vedere dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în interpretarea dată prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, intervenientul este îndreptăţit la soluţionarea pe fond a notificării sale.

Reţinând calitatea intervenientului de moştenitor al unuia dintre foştii coproprietari precum şi faptul că bunul imobil intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, fiind preluat abuziv prin Decretul nr. 92/1950 s-a concluzionat că acestea reprezintă temeiuri suficiente pentru a se dispune anularea celor două dispoziţii, cu consecinţa obligării pârâtei Agenţia Naţională pentru Sport la emiterea unor noi dispoziţii prin care să se recunoască calitatea de persoane îndreptăţite în ceea ce îi priveşte pe pârât şi pe intervenient, în cotă de 1/4 respectiv 3/4.

Cât priveşte felul măsurilor reparatorii, s-a arătat faptul că imobilul-construcţie ce s-a aflat pe teren este în prezent demolat, astfel încât, în raport cu dispoziţiile art. 9-11 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii nu pot fi decât în echivalent. S-a avut în vedere că este aceeaşi situaţie şi cu privire la terenul S2-5094 mp, pe care în prezent se află amplasată Sala Polivalentă din Piatra-Neamţ, aspect de altfel necontestat în cauză de vreuna dintre părţi, motiv pentru care se impune concluzia că nici acesta nu poate fi restituit în natură, el nefiind teren liber, în sensul Legii nr. 10/2001.

Cu privire la terenul notat în raportul de expertiză cu S1-6927 mp, s-a reţinut că acesta a fost apreciat de entitatea notificată ca fiind liber, motiv pentru care s-a procedat la restituirea în natură, modalitate de restituire ce face obiectul cererii de anulare a Dispoziţiei nr. 1556/2006, la solicitarea Municipiului Piatra-Neamţ .

Tribunalul a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, în cadrul procedurii de soluţionare a notificărilor prevalează principiul restituirii în natură. Un argument în plus în acest sens îl reprezintă dispoziţiile din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 potrivit cu care, în cadrul procedurii derulate în faţa fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, unul din aspectele de verificat din perspectiva legalităţii dispoziţiei emise în cadrul Legii nr. 10/2001, era reprezentat de posibilitatea restituirii în natură a bunului cu privire la care s-au propus măsuri reparatorii în echivalent. Cu alte cuvinte, independent de împrejurarea dacă titularul notificării a solicitat restituirea în natură sau numai măsuri reparatorii în echivalent, în situaţia în care restituirea în natură era posibilă, aceasta este unica modalitate legală de soluţionare a notificării. Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale invocate, este lipsită de suport legal susţinerea reclamantului în sensul că s-a acordat altceva decât s-a cerut, căci modalităţile prevăzute de lege pentru soluţionarea notificării nu urmează principiul disponibilităţii cu privire la felul măsurilor reparatorii acordate.

Tribunalul a găsit, însă, întemeiat al doilea motiv de nulitate invocat cu privire la dispoziţia de restituire contestată prin cererea principală.

Astfel, din analiza probelor administrate, tribunalul a reţinut că imobilul ce a făcut obiectul restituirii este în prezent ocupat de terenuri de tenis şi un teren de handbal, cu tribunele aferente. Acestea sunt desfăşurate pe întreaga suprafaţa a terenului, accesul la ele făcându-se fie pietonal, fie cu mijloace auto. Pentru deservirea acestor terenuri, există edificate încă de la momentul dării în funcţiune (1970) mai multe magazii, vestiare, împrejmuiri din gard de cărămidă şi gard de sârmă cu stâlpi metalici, iluminat nocturn (pentru parte din terenuri), reţele de apă, canalizare, electrice şi gaze naturale.

Coroborând situaţia de fapt reţinută anterior cu dispoziţiile înscrise în art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi aer. 10.3 din normele metodologice de aplicare a legii, tribunalul a concluzionat că terenul ce a făcut obiectul restituirii nu era liber în sensul textelor evocate, terenul fiind afectat de amenajări de utilitate publică, nefiind întrunite condiţiile legii pentru a putea fi restituit în natură.

Cât priveşte forma măsurilor reparatorii, tribunalul a arătat că până la soluţionarea cauzei în primă instanţă au intrat în vigoare dispoziţiile Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Potrivit art. 1 alin. (2) din actul normativ menţionat, în situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se acordă sunt, fie acordarea de bunuri în compensare, fie compensarea prin puncte.

În aceste condiţii, tribunalul a constatat că titularii notificărilor sunt îndreptăţiţi la soluţionarea, pe fond, a notificării, în condiţiile legislative în vigoare la data soluţionării cauzei.

Cum în cauză nu au fost administrate probe din care să rezulte posibilitatea acordării de bunuri în compensare şi reţinând că bunul ce face obiectul notificării nu poate fi restituit în natură, măsurile reparatorii la care sunt îndreptăţiţi sunt cele reglementate prin Legea nr. 165/2013, sub forma compensării prin puncte. Pentru a reţine această concluzie tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 potrivit cu care dispoziţiile acestei legi sunt aplicabile inclusiv cererilor aflate în curs de judecată.

Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă care, prin Decizia nr. 648 A din 29 septembrie 2016, a respins ca nefondate apelurile declarate împotriva Sentinţei civile nr. 1268 din 29 octombrie 2014 cât şi a încheierilor interlocutorii din 26 septembrie 2011, 24 octombrie 2011, 27 februarie 2012 şi 28 mai 2012, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

S-a reţinut, în esenţă, că, cele două investiri, deşi au un temei de drept diferit, nu pot fi analizate separat şi în contradictoriu cu persoane diferite, faţă de faptul că ambele converg spre acelaşi rezultat, constând în restituirea în natură sau prin echivalent, a unui imobil, preluat în mod abuziv în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001. Ambele persoane care se consideră îndreptăţite la restituire, invocă un drept exclusiv derivând din moştenirea autorilor lor, aşadar contestă calitatea de persoană îndreptăţită a părţii adverse şi nu întinderea dreptului reţinut de prima instanţă ca însemnând suprafeţele de teren: S1, de 6.927 mp şi S2, de 5.094 mp, în total 12.021 mp

Mai mult decât atât, dacă s-ar reţine susţinerea intervenientului de existenţă a calităţii sale exclusiv de persoană îndreptăţită la restituire, ar fi încălcată puterea de lucru judecat derivând în favoarea pârâtului, din Sentinţa civilă irevocabilă nr. 139/C/26 martie 2004, pronunţată de Tribunalul Neamţ în Dosarul nr. x/2003 prin care s-a recunoscut acestuia calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, ca urmare a formulării notificării nr. x/29 iunie 2001 (soluţionată iniţial prin dispoziţia Primarului Municipiului Piatra-Neamţ nr. 1113 din 10 septembrie 2003).

În privinţa posibilităţii instanţei de constatare a nulităţii dispoziţiei contestate, Curtea a reţinut că nu poate fi legal opusă, astfel cum susţine apelantul-pârât, prevederea din art. 47 teza II din Normă metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobată prin H.G. nr. 250/2007, întrucât aceasta se referă la "revocarea actului administrativ", care se poate efectua de însăşi autoritatea emitentă. Revocarea este o instituţie juridică diferită de nulitate, asemănătoare acesteia doar prin aceea că reprezintă tot o cauză de ineficacitate a actului juridic civil.

S-a mai reţinut că nu se susţin afirmaţiile apelantului-intervenient în sensul că terenul în suprafaţă de 6.968,82 mp ce face obiectul solicitărilor de restituire în natură, este ocupat de câteva "ruine" care nu pot fi catalogate drept construcţii cu valoare de piaţă. Astfel, expertiza a concluzionat că incinta are destinaţie de bază sportivă multifuncţională: terenuri de tenis cu suprafaţă de zgură şi bitum, teren de handbal, cu anexele şi utilităţile corespunzătoare, incluzând tribune, construcţii, instalaţii de iluminat, alei şi trotuare, împrejmuiri, reţele interioare apă, canalizare, electrice şi gaze naturale.

Chiar dacă această bază sportivă a fost construită şi pusă în funcţiune în anul 1970, aflându-se într-o stare de degradare pronunţată, destinaţia iniţială este conservată în prezent, construcţiile fiind utilizate în acelaşi scop, notându-se că baza sportivă se află în folosinţa B.. Prin raportare la H.G. nr. 2139/2004 şi la Ordinul MLPAT nr. 85/N/1999, valoarea de circulaţie a construcţiilor a fost estimată de către expert la 952.388,03 RON, echivalentul a 215.418,80 euro.

În cadrul aceluiaşi apel al intervenientului, nu s-a reţinut încălcarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, faţă de inexistenţa unei solicitări alternative de despăgubire, restituirii în natură. Curtea a menţionat că modalităţile prevăzute de lege pentru soluţionarea notificării, nu urmează principiul disponibilităţii cu privire la felul măsurilor reparatorii acordate, iar dispoziţiile legale din Legea nr. 10/2001 care impun alternativa măsurilor reparatorii în echivalent, au fost consolidate prin ordinea stabilită de art. 1 al Legii nr. 165/2013.

Cât priveşte apelul pârâtului Ministerul Tineretului şi Sportului care, face referire la omisiunea analizei instanţei de fond cu privire la lipsa culpei sale la soluţionarea notificării intervenientului, instanţa de control judiciar a observat că această omisiune nu afectează soluţia pe fondul dreptului, iar culpa antecesorului acestui pârât (emitent al dispoziţiilor contestate), în soluţionarea greşită a primei notificări (aparţinând pârâtului A.), se răsfrânge şi asupra notificării intervenientului.

În cauză, a declarat recurs în termen legal, pârâtul A. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865.

Prin Decizia civilă nr. 1572 din 17 octombrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a I-a Civilă a fost admis recursul declarat de recurentul A. împotriva Deciziei nr. 648A din 29 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a fost casată decizia atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel nu a analizat, în considerentele deciziei, motivele de fapt şi de drept în baza cărora a respins apelul pârâtului A., cu privire la admiterea cererii principale de chemare în judecată, pronunţată de instanţa de fond.

Se arată că, prin motivele de apel formulate la 21 ianuarie 2016, pârâtul a criticat, în mod distinct, ca fiind netemeinică şi nelegală, soluţia de admitere a cererii principale de chemare în judecată, prin care prima instanţă a dispus anularea dispoziţiilor nr. 1555 şi 1556 din 1 iunie 2006, emise de Agenţia Naţională pentru Sport şi obligarea autorităţii pârâte la emiterea unei noi dispoziţii, vizând acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma punctelor în compensare, în cotele menţionate, pentru terenul în suprafaţă de 12.021 mp situat în Piatra-Neamţ .

Deşi soluţia vizează respingerea, în tot, a apelului formulat de pârât, ca nefondat, instanţa de control judiciar nu a analizat criticile potrivit cărora, tranşarea asupra drepturilor intervenientului s-ar fi făcut în raport de dispoziţii normative cu privire la incidenţa cărora instanţa de fond nu a fost învestită să se pronunţe. Chiar dacă a apreciat că cele două investiri nu pot fi soluţionate separat şi în contradictoriu cu persoane diferite, instanţa trebuia să motiveze, (răspunzând astfel uneia din criticile apelului formulat de pârât) din perspectiva cărui temei juridic urmau a fi analizate cererile conexe, în contextul în care acesta a fost echivoc şi ambiguu pe toată durata procesului.

Cu referire la acţiunea principală, formulată la 13 iulie 2006 de Primarul Municipiului Piatra-Neamţ, au fost evocate considerentele Deciziei nr. 7129 din 1 iulie 2009, data de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală care, urmare admiterii recursului declarat de pârâtul A., a casării ambelor hotărâri pronunţate în cauză şi a trimiterii cauzei la instanţa de fond, a reţinut că cererea reprezintă o acţiune de drept comun, formulată potrivit dispoziţiilor art. 109 alin. (1) şi 112 C. proc. civ., iar nu o contestaţie fondată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care reclamantul şi-a justificat calitatea procesuală şi interesul, prin invocarea unei vătămări suferite de comunitatea locală, în urma restituirii imobilului în natură, acesta neavând deschisă calea procedurii speciale în justiţie, reglementată de amintitul act normativ.

Cât priveşte conflictul de competenţă ivit ulterior, între Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, acesta a fost soluţionat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Sentinţa nr. 9 din 29 martie 2011 care, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului, ţinând cont de criteriul valoric, în raport de dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865.

Tot cu referire la cererea principală a fost reamintit şi faptul că, în rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a consemnat la termenul din 24 octombrie 2011, precizarea făcută de intervenientul C. care, prin avocat, a arătat că cererea de intervenţie principală formulată în cauză nu este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001. În acest context, s-a apreciat necesar ca instanţa de control judiciar să răspundă, punctual, criticii formulate de pârât, care, invocând reţinerea greşită a temeiului juridic al cererii deduse judecăţii, a susţinut că motivele de nulitate ar trebui circumscrise condiţiilor generale privind validitatea actelor juridice, astfel cum acestea sunt edictate de dispoziţiile art. 948 din C. civ.

Se arată că, fără a lămuri temeiul juridic al acţiunii incidentale şi conexe, instanţele au instrumentat o veritabilă contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, privându-l pe pârât de posibilitatea de a invoca prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001 (privind lipsa legitimităţii intervenientului de a pune în discuţie validitatea deciziilor de restituire) şi impunându-i acestuia dispoziţiile legii speciale, în legătură cu tranşarea drepturilor pretinse de către intervenient.

Astfel, Înalta Curte a reţinut că neexaminarea acestor critici, vizând lămurirea unei chestiuni ce ţine de esenţa litigiului, face imposibilă analiza, în cadrul căii extraordinare de atac a recursului, a legalităţii deciziei pronunţate cu privire la motivul de apel formulat împotriva soluţiei tribunalului de admitere a cererii principale de chemare în judecată. Or, aşa cum constant s-a reţinut, atât în practica judiciară cât şi în doctrină, instanţa trebuie să se refere în motivare, la toate capetele de cerere formulate şi la considerentele pentru care s-au respins unele cereri. Cu alte cuvinte, pentru a-şi fundamenta şi explica hotărârea, instanţa trebuia să se pronunţe asupra tuturor criticilor formulate împotriva sentinţei şi să ofere o înlănţuire logică a situaţiei de fapt şi de drept, pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv, motivarea insuficientă putând fi interpretată ca o nemotivare în înţelesul art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, sens în care recursul a fost admis, cu consecinţa casării deciziei atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În rejudecare, prin Decizia nr. 228A din 26 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-pârât A. şi intervenientul în interes propriu C. împotriva Sentinţei civile nr. 1268 din 29 octombrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. x/2010 de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Municipiul Piatra-Neamţ, prin Primar.

A respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Tineretului şi Sportului şi a schimbat, în parte, sentinţa în sensul că au fost respinse capetele de cerere din cererea de intervenţie în interes propriu şi cererea conexă privind: constatarea calităţii de persoană îndreptăţită, la restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 6.968,82 mp situat în str. x, Municipiul Piatra-Neamţ, obligarea Ministerului Tineretului şi Sportului la emiterea unei decizii de restituire în natură a imobilului menţionat; respectiv pronunţarea unei hotărâri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, obligarea Autorităţii Naţionale pentru Sport şi Tineret la emiterea unei Decizii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru partea ce nu poate fi restituită în natură.

Restul dispoziţiilor sentinţei civile privind nulitatea Deciziilor 1555 din 1 iunie 2006 şi 1556 din 1 iunie 2006 emise de Agenţia Naţională pentru Sport şi Tineret şi a celor privind cheltuielile de judecată au fost menţinute.

În pronunţarea acestei soluţii, instanţa de rejudecare, analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma dezlegărilor în drept date de instanţa de recurs, în temeiul art. 315 C. proc. civ., a avut în vedere, preliminar, limitele impuse de principiul tantum devolutum quantum apellatum, reţinând că singurul care a promovat recurs împotriva Deciziei civile nr. 648A/29 septembrie 2016 este pârâtul A.

S-a avut în vedere că, în recursul soluţionat prin Decizia nr. 1572 din 17 octombrie 2017 a ICCJ, secţia I civilă, recurentul A. a criticat soluţia instanţei de apel, dată prin Decizia nr. 648A din data de 29 septembrie 2016, doar sub aspectul în care instanţa de apel a soluţionat cererea principală, a neindicării considerentelor în fapt şi în drept care i-au format convingerea care a condus la soluţia pronunţată; o altă critică a vizat respingerea motivului de apel privind lipsa calităţii sale procesuale pasive în raport cu capetele de cerere nr. 1, 3, 4 din cererea de intervenţie principală, respectiv capetele de cerere nr. 2, 3, 4, 5 din cererea de chemare în judecată conexă, formulată de C.; a treia critică vizează admiterea acţiunilor incidente, formulate de C.; o ultimă critică vizează obligarea la plata cheltuielilor de judecată, în lipsa unei culpe procesuale.

S-a avut în vedere că, prin decizia de casare, instanţa de recurs a arătat că se impune ca instanţa de rejudecare să răspundă criticii formulate de pârâtul A. cu privire la reţinerea greşită a temeiului juridic al cererii de chemare în judecată. Totodată în considerentele deciziei de casare, Înalta Curte a reamintit considerentele Deciziei nr. 7129 din 1 iulie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut că instanţa este investită cu soluţionarea unei acţiuni de drept comun, iar nu a unei contestaţii fondată pe Legea nr. 10/2001. Această dezlegare, în drept, dată de instanţa de control judiciar, în primul ciclu procesual, se impune cu efect obligatoriu în baza dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.. De asemenea, Înalta Curte a făcut trimitere şi la precizarea intervenientului şi reclamantului din cererea conexă, care, în cadrul Tribunalului Bucureşti la data de 24 octombrie 2011, a precizat că cererea sa nu se întemeiază pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Instanţa de apel reţine că a fost stabilit cadrul procesual prin acţiunea principală a Primarul Municipiului Piatra-Neamţ care a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională pentru Sport (ulterior Ministerul Tineretului şi Sportului) şi A., constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei de restituire nr. 1556 din 1 iunie 2006, prin care s-a restituit în natură imobilul compus din teren în suprafaţă de 6.968,82 mp situat în Municipiul Piatra-Neamţ .

Cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantului şi a intervenientului principal, respectiv calitatea procesuală pasivă a pârâtului A., faţă de capetele de cerere din intervenţia principală, cererea conexă, indicate în cererea de apel, instanţa de apel a reţinut următoarele aspecte:

Constatarea nulităţii unei dispoziţii de restituire emise în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi solicitată de o persoană ce are calitatea de terţ atât în raport cu emitentul cât şi cu beneficiarul dispoziţiei numai pe calea unei acţiuni în anulare de drept comun, procedura prevăzută de articolul 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 fiind pusă exclusiv la dispoziţia persoanelor îndreptăţite în sensul acestui act normativ. Or, Legea nr. 10/2001 nu conţine numai norme de drept procedural, stabilind căile şi persoanele care pot ataca în justiţie actele emise în temeiul său, ci şi norme de drept substanţial care privesc condiţiile de validitate a acestor acte.

Acţiunea principală fiind întemeiată pe art. 966 C. civ. se impune examinarea actului atacat prin prisma respectării Legii nr. 10/2001, respectiv examinarea condiţiilor de validitate a actului prin trimitere la cauza actului respectiv frauda la lege (condiţii generale de validitate a actului juridic).

Legea 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, ca lege specială cu rol reparator a reglementat situaţia juridică a terenurilor afectate de utilităţi dispunând în art. 10 pct. 2 şi 11 că, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţiile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase libere, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi şi afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale măsurile reparatorii vor fi stabilite prin echivalent.

Reclamanta a solicitat să se constate că Dispoziţia nr. 1556 din 1 iunie 2006 este lovită de nulitate absolută pentru că a fost nesocotită o dispoziţie imperativă şi prohibitivă a Legii nr. 10/2001, respectiv a Legii nr. 69/2000. Or, analizând actul atacat, respectiv Dispoziţiile nr. 1555 şi 1556, instanţa de apel reţine calitatea de emitent a Agenţiei Naţionale pentru Sport şi de beneficiar al lui A.. Prin urmare, reclamanta şi intervenientul C. au calitatea de terţi în raport cu aceste decizii. În calitate de terţi nu se pot prevala de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 pentru a ataca deciziile enunţate, ci doar de dispoziţiile dreptului comun.

S-a apreciat necesar a fi realizată această analiză întrucât intervenientul C. a oscilat între nulitatea de drept comun şi contestaţia formulată în baza Legii nr. 10/2001. Ori aşa cum rezultă din prevederile Legii nr. 10/2001 calitatea de a formula contestaţie nu o are un terţ, ci doar beneficiarul deciziei. Aserţiunea a fost necesară întrucât intervenientul nu se poate prevala de dispoziţiile deciziei XX din 2007 dată de ICCJ în interesul legii, întrucât obiectul acţiunii conexe şi a cererii de intervenţie în interes propriu este în primul rând constatarea nulităţii celor două decizii contestate, iar, în subsidiar, soluţionarea propriei sale notificări. Or, aceste două proceduri nu pot fi suprapuse. În plus, Decizia XX din 19 martie 2007 se referă numai la raporturile dintre unitatea deţinătoare şi persoana notificată, iar nu între persoana notificatoare şi alte persoane, beneficiare ale prevederilor Legii nr. 10/2001, care au obţinut, anterior, o decizie cu privire la acelaşi bun.

Legea nr. 10/2001 cuprinde norme speciale în ceea ce priveşte cauzele de nulitate a actelor emise în temeiul său, persoanele care pot contesta aceste acte, temeiurile în care o pot face şi instanţa competentă să soluţioneze cererea.

Important este că, în regulatorul de competenţă, în primul ciclu procesual, s-a statuat că, întrucât normele de competenţă de excepţie sunt de strictă interpretare, în lipsa unor dispoziţii speciale derogatorii de la dreptul comun în materie de competenţă, competenţa de soluţionare a acţiunii în anulare sau în constatarea nulităţii absolute introdusă de terţi împotriva deciziilor emise în baza Legii nr. 10/2001 aparţine instanţei competente potrivit dreptului comun care se determină în raport cu valoarea obiectului dedus judecăţii, având în vedere caracterul său patrimonial (Decizia civilă nr. 7129 din 1 iunie 2009). Prin urmare, competenţa Tribunalului de soluţionare în primă instanţă nu a fost atrasă de competenţa specială instituită de Legea nr. 10/2001, ci a fost determinată în raport cu dreptul comun, respectiv de criteriul valoric al obiectului dedus judecăţii. Pentru persoana îndreptăţită procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este una administrativă, prealabilă şi obligatorie. Prin urmare, devin incidente dispoziţiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., care dispun că "în cazurile anume prevăzute de lege sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile în condiţiile stabilite de aceea lege".

În concluzie, dacă persoanei îndreptăţite i se solicită să parcurgă procedura prealabilă, atunci nu acelaşi lucru i se poate pretinde unui terţ şi, prin urmare, devine evident că procedurile pe care trebuie să le parcurgă fiecare dintre cele două categorii de persoane sunt diferite.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001 împotriva dispoziţiei prin care s-a răspuns notificării formulate de persoanele interesate, acestea pot formula contestaţie care se soluţionează de secţia civilă a tribunalului în raza teritorială a căreia îşi are sediul unitatea deţinătoare. O astfel de contestaţie este deschisă numai beneficiarilor dispoziţiei, însă acţiunea de faţă nu are caracterul unei contestaţii, ci este o acţiune în constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei pe calea dreptului comun. După rămânerea definitivă a dispoziţie de restituire în natură a imobilului aceasta are valoarea juridică a unei înscris autentic (în acest sens dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001). Fiind un act juridic civil dispoziţia devine opozabilă terţilor prin înscrierea în evidenţele funciare.

Drept urmare, terţii pot solicita constatarea nulităţii absolute a actului juridic civil, dacă apreciază ca anumite drepturi sau interese legitime le sunt lezate prin acesta doar pe calea dreptului comun. În consecinţă, curtea de apel a reţinut că analiza acţiunii principale, dar şi a cererii de intervenţie şi conexe se va face prin prisma dreptului comun, respectiv nulitatea actului juridic civil, iar nu prin prisma dispoziţiilor art. 26 din Legea 10/2001, care reprezintă o procedură specială de contestare a deciziilor date în baza acestei legi.

Calitatea procesuală activă a reclamantei şi a intervenientului există, aşadar, în ceea ce priveşte promovarea acţiunii pentru constatarea nulităţii absolute a unui act juridic, acţiune de drept comun, care nu trebuie confundată cu contestaţia promovată în temeiul Legii nr. 10/2001 împotriva dispoziţiei.

Nulitatea unui act juridic este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă; articolele 948, 949, 950, 966 C. civ. fac trimitere la condiţiile esenţiale ale validităţii convenţiilor, capacitatea părţilor contractante şi cauza convenţiilor (cauză ilicită sau frauda la lege).

Motivul de nulitate al actului juridic invocat, în acţiunea principală promovată de Primarul Municipiului Piatra-Neamţ, este încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 10 din Legea nr. 10/2001 (fraudarea legii), potrivit cu care se pot restitui în natură numai acele terenuri care sunt libere de construcţii neocupate de obiective de investiţii şi amenajări publice.

Dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001 statornicesc, în mod expres, că restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv se face numai în situaţia în care terenul solicitat este liber nefiind ocupat de construcţii autorizate subterane sau supraterane. Această concluzie se desprinde din: " în cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv, s-au edificat noi construcţii autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale, spaţiilor verzi, aşa cum au fost stabilite prin art. 3 lit. a) - f) din Legea 24/2007, pentru reglementarea şi administrarea spaţiilor din intravilanul localităţilor, precum şi amenajări de utilitate publica ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. Or, prin Legea nr. 247/2005 a fost clarificat înţelesul prevederilor alin. (2) al art. 10 în sensul indicării, mod expres, a sensului expresiei "suprafaţa ocupată", respectiv suprafaţa afectată de amenajări de utilitate publică.

În drept, nulitatea absolută apare ca o sancţiune aplicată actului juridic la momentul încheierii sale, urmarea încălcării unei dispoziţii legale imperative la data facerii sale. În consecinţă, aprecierea asupra încălcării prevederilor legale imperative se va face prin raportare la anul 2006, anul emiterii deciziilor. În consecinţă, în analiza nulităţii absolute invocate de reclamant, curtea de apel a apreciat necesar a analiza următoarele aspecte, care dacă sunt întrunite, se iveşte situaţia încălcării dispoziţiilor legale care împiedică restituirea în natură. Astfel, textul de lege trimite, pe de o parte, la inexistenţa construcţiilor, respectiv la inexistenţa amenajărilor de utilitate publică, atunci când face vorbire de teren liber ce poate fi restituit în natură (art. 10 alin. (1), (2) din Legea nr. 10/2001).

Legea nr. 213/1998 stabileşte în art. 3 alin. (2) că " domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele prevăzute la pct. 1 din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate, ca atare, de lege. Raportând aceste consideraţii teoretice la situaţia de fapt, curtea de apel a constat că imobilul ce face obiectul litigiului a intrat în proprietatea statului prin decretul de naţionalizare nr. 92/1950, H.G. nr. 1045 din 6 noiembrie 2008, Ordinul nr. 90 din 12 martie 1998 al Ministerului Tineretului şi Sportului,păstrându-şi regimul juridic de bun proprietate publică a statului. Art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 face referire nu numai la bunuri care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public, ci şi la alte bunuri care potrivit legii sunt, de asemenea, de uz sau de interes public. În consecinţă, uzul sau interesul public nu poate fi determinat doar prin Constituţie şi Legea nr. 213/1998, ci prin sintagma "potrivit legii" intră orice categorie de norma juridică de declarare a scopului pentru uzul sau interesul public.

Curtea de apel reţine că regimul juridic de domeniul public se conservă şi nu se pierde "prin neuz", fiind necesar un act formal al autorităţii competente prin care să se piardă regimul juridic al domeniului public, nefiind suficientă simplă situaţie de fapt a neutilizării concrete a bunului potrivit scopului de utilitate publică pe care l-a avut imobilul.

Prin raportare la aceste aserţiuni teoretice, curtea a înlăturat criticile apelantului în ceea ce priveşte modul în care instanţa de fond a soluţionat acţiune principală. Astfel, în mod corect s-a reţinut, prin raportare la situaţia de fapt ce a rezultat din rapoartele de expertiză dispuse în cauză, actele dosarului şi chiar susţinerile părţilor, că la momentul emiterii Deciziei nr. 1556/2006 pe terenul restituit se aflau construcţii ce compuneau bază sportivă

Poziţia contradictorie s-a raportat la faptul că pârâţii susţin că, starea de degradare a acestor construcţii, care le fac improprii folosirii destinaţiei pentru care au fost proiectate, fac ca ele să nu poată fi considerate construcţii şi, cu atât mai mult, că acestea să fie "amenajări de utilitate publică", condiţia implicit înţeleasă, în sensul legii, fiind ca imobilul să fie destinat a deservi nevoilor comunităţii.

Potrivit anexei nr. 33 la H.G. nr. 2060/2004 pentru aprobarea inventarului bunurilor din domeniul public al statului, B. situat în str. x apare ca făcând parte din domeniul public al statului, proprietar fiind statul român care îşi exercită prerogativele de administrator prin intermediul Agenţiei Naţionale pentru Sport aflat în subordinea Secretariatului General al Guvernului. Ca urmare, a acestei situaţii s-au efectuat demersuri de transmitere a acestui complex sportiv din domeniul public al statului în proprietatea publică a Municipiului Piatra-Neamţ . Aceste demersuri au fost desfăşurate în perioada sfârşitului anul 2005 începutul anului 2006, ceea ce relevă interesul public în cauză, prin punerea la dispoziţie a comunităţii locale a bazei sportive.

Potrivit legi, baza materială sportivă cuprinde totalitatea terenurilor şi spaţiilor, precum şi amenajările, instalaţiile şi construcţiile care sunt destinate organizării şi desfăşurării activităţii de educaţie fizică şi sport (art. 78 din Legea nr. 69/2000). Schimbarea destinaţiei sau desfiinţarea unor baze sportive aparţinând domeniului public ori privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale se va putea face numai prin hotărâre a Guvernului şi cu construirea prealabilă a altor baze sportive similare celor desfiinţate (art. 79 din acelaşi act normativ).

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, fiind vorba de o bază sportivă, aparţinând domeniului public al statului, acest imobil se încadrează, potrivit destinaţiei lui, în noţiunea de amenajare de utilitate publică. Fiind în prezenţa unui imobil care a intrat în categoria bunurilor afectate de utilitate publică, această calitate nu se pierde prin neuz.

Curtea de apel a înlăturat susţinerea pârâţilor potrivit căreia imobilele nu pot fi luate în considerare ca şi construcţii afectate unei utilităţi publice, întrucât starea lor de degradare ar impune demolare lor, aspect confirmat şi de expertul F., deoarece, cu doar un an în urma efectuării acestui raport de expertiză, acest imobil a făcut obiectul contractului de închiriere încheiat de pârâtul A. cu G., pentru anii 2012 şi 2013, având ca obiect desfăşurarea de activităţi sportive, în contract prevăzându-se starea imobilelor închiriate aşa cum este aceasta la acel moment. Starea de degradare invocată nu a împiedicat închirierea acestor spaţii pentru desfăşurarea scopului său, acela de activităţii sportive, deşi au trecut 6 ani de la momentul restituirii când se afirma că aceste imobile, construcţii, astfel cum sunt descrise în rapoartele de expertiză efectuate în cauză, ar trebui demolate întrucât nu pot fi utilizate scopului pentru care ele au fost edificate.

În ceea ce priveşte existenţa terenului liber, ca şi condiţie prealabilă a emiterii Deciziei de restituire nr. 1556 din 1 iunie 2006, instanţa de apel a reţinut, ca situaţia de fapt, dezvoltată de instanţa pe fond, că ulterior emiterii Dispoziţiei nr. 1556/2006, dreptul apelantului A. a fost înscris, prin Încheierea nr. 11579 din 13 iulie 2006 în Cartea funciară cu suprafaţa de 6.968,82 menţionându-se dreptul de superficie în favoarea construcţiilor C1 - 5, proprietatea Statului Român, prin Agenţia Naţională pentru Sport, prin B. (administrator). Prin Actul de dezmembrare autentificat sub nr. x din 12 iulie 2006 pentru imobilul teren şi construcţie din str. x s-au format două loturi: lotul x format din teren în suprafaţă de 6.927 mp, din care teren curţi construcţii (1.376 mp); teren curţi construcţii în suprafaţă de 1.956 mp cu destinaţia de teren handbal (zgura); teren curţi construcţii în suprafaţă de 1.629 mp cu destinaţia de teren tenis (asfalt) şi teren curţi construcţii în suprafaţă de 1966 mp, cu destinaţia de teren tenis (zgură), proprietatea domnului A., potrivit Deciziei nr. 1556 din 1 iunie 2006; construcţia C1 - tribună beton cu suprafaţa construită la sol de 259.81 mp; construcţie C 2 Tribuna beton suprafaţa construită la sol de 146, 33 mp; construcţie C3 magazie cu fundaţia de beton, pereţi din cărămidă, acoperişul monolit compusă din două încăperi, suprafaţa la sol de 27,33 mp; construcţie C4 magazie cu fundaţie de beton, pereţi din cărămidă, acoperiş terasă cu o încăpere în suprafaţă construită la sol de 14,5 4 mp şi construcţia C5 magazie cu fundaţia din beton, pereţi cărămidă, acoperiş terasă cu o încăpere, suprafaţă construită la sol de 15,54 mp.

În actul de dezmembrare se arată că Statul Român este proprietarul construcţiilor anterior menţionate, prin Agenţia Naţională pentru Sport, prin B. (administrator) în baza Decretului nr. 92/1950, H.G. nr. 1045 din 6 noiembrie 2008, Ordinul nr. 90 din 12 martie 1998 al Ministerului Tineretului şi Sportului; prin adresa nr. x din 4 aprilie 1995 a Ministerului Tineretului şi Sportului şi prin Adresa nr. x din 23 mai 1997 a Primăriei Piatra-Neamţ . În consecinţă, încă de la momentul emiterii deciziei se recunoaşte atât de emitent, cât şi de beneficiarul deciziei de restituire, că terenul nu este liber, ci pe el se află construcţii, fiind astfel încălcată prevederea legală, care condiţiona restituirea în natură de existenţa terenului liber.

Analizând dispoziţiile art. 10 din Legea 10/2001, instanţa de apel reţine că textul de lege nu se referă la imobile aflate în stare de degradare sau care nu mai sunt utilizate potrivit destinaţiilor lor, ci doar de construcţii uşoare şi demontabile, pct. 3 art. 10, situaţie care nu se regăseşte în cazul de faţă.

Astfel, prin încheierea din 28 mai 2012 instanţa de fond a dispus identificarea construcţiilor existente pe terenul ce face obiectul Dispoziţiei 1556 din 1 iunie 2006 şi stabilirea valorii de circulaţie a acestor construcţii. La data de 14 martie 2013 expertul H. încheie procesul-verbal de cercetare la faţa locului unde identifică construcţii şi reţelele interioare de apă, canalizare, electrice şi gaze naturale, alei pietonale şi carosabile, împrejmuiri de sârmă pe stâlpi metalici, de tablă. În concluziile raportului de expertiză se arată că incinta, în suprafaţă de 6.968,82 mp, are destinaţia de bază sportivă multifuncţională (terenuri de tenis cu suprafaţa de zgură şi bitum, teren de handbal cu anexele corespunzătoare). Acest complex sportiv a fost construit şi pus în funcţiune în anul 1978. În inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului aflate în administrarea Agenţiei Naţionale pentru Sport în anexa 1g la data de 27 august 2006 referitor la această incintă se afla următoarele înregistrări: la numărul curent, cu nr. de înregistrare 26277 se afla un teren de handbal, descris ca un teren cu zgură cu două tribune de 3.000 de locuri şi trei magazii din beton, cu suprafaţă construită de 1.778,22 mp, construit în 1970; la numărul curent 8, cu nr. de înregistrare 100837 se află terenuri de tenis de câmp, descrise ca 5 terenuri din care 3 cu zgură şi 2 cu bitum, patru încăperi şi două vestiare, cu o suprafaţă construită de 3.127 mp, construite în 1970. Se concluzionează că baza sportivă, construită în anul 1970, se află în stare avansată de degradare (vechime de 43 de ani) fără a fi efectuate lucruri obligatorii de reparaţii capitale şi de întreţinere, fundamentând această concluzie.

Pentru terenul de handbal în suprafaţă de 1.778, 22 mp (teren de joc şi spaţii complementare), s-a menţionat că starea de întreţinere a construcţiei este satisfăcătoare, fiind necesare numai lucrări de reparaţii curente şi de întreţinere normal, valoarea terenului fiind de 81.814,65 RON (18.500,50 euro). În ceea ce priveşte tribunele, s-a apreciază necesară demolarea lor întrucât fără lucrări de reparaţii şi întreţinere, gradenele şi-au pierdut stabilitatea, valoarea acestora se ridică la 751.518,02 RON. Pentru terenurile de tenis asfalt, starea tehnică generală a construcţiei este nesatisfăcătoare evaluarea lor ridicându-se la 28.627,80 RON, fiind necesare lucrări de reparaţii curente şi de întreţinerea normală. Pentru terenurile de tenis zgură, starea tehnică generală a construcţiei este una bună, valoarea acestora se ridică la suma 90427,56 RON (20.453,63euro). În final, valoarea construcţiilor a fost stabilită la 952.388,03 RON (215.418,80 euro). Potrivit Procesului-verbal de predare primire nr. x din 3 iulie 2006, valoarea de inventar a mijloacelor fixe predate se ridică la suma de 111.454 RON.

Curtea reţine că întreaga apărare a pârâţilor, dar şi a intervenientului privind existenţa construcţiilor, a constat în argumentarea că imobilele prin starea lor de degradare nu pot fi considerate, în sine, ca şi construcţii, impunându-se demolarea acestora, care ar fi chiar o sarcină ce face să scadă valoarea terenului prin cheltuielile de demolare. Or, aşa cum s-a reţinut, textul de lege nu face distincţie în ceea ce priveşte starea imobilelor, iar din concluziile raportului de expertiză starea de degradare priveşte tribunele, magaziile şi vestiarele, nu şi terenurile de handbal, tenis.

Curtea, reţine că în mod corect a apreciat instanţa de fond, atunci când a concluzionat că şi dacă ar fi reală o valoare scăzută a acestora, ele nu pot înlătura situaţia de fapt, în sensul că ele există, că terenul nu este liber, ci dimpotrivă este afectat de amenajări de utilitate publică în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001.

Şi dacă s-ar trece peste această concluzie şi s-ar reţine punctul de vedere al pârâţilor, în sensul că această bază sportivă nu îşi mai regăseşte utilitatea publică, fiind într-o stare de degradare, ar deveni incidente dispoziţiile art. 10 pct. 5 din Legea nr. 10/2001, respectiv, se restituie în natură sub condiţia achitării de către persoana îndreptăţită unităţii deţinătoare o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiilor respective, ceea ce în cauză curtea reţine că nu s-a respectat. Din interpretarea dispoziţiilor enunţate anterior, plata despăgubirilor trebuie să fie concomitentă cu restituirea în natură, prin urmare, în cadrul aceleaşi decizii trebuia să existe ambele măsuri corelative indicate, restituirea în natură şi plata despăgubirilor. Însă, această argumentare nu ar putea fi primită, întrucât nu există un act de dispoziţie în acest sens, respectiv o hotărâre de guvern care să scoată din lista de inventar această bază sportivă.

De asemenea, din interpretarea dispoziţiile art. 10 pct. 11 din Legea nr. 10/2001 reiese, cu prisosinţă, concluzia potrivit căreia în cazul imobilelor afectate de amenajări de utilitate publică nu este posibilă restituirea în natură a acestora, ci doar acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. În consecinţă, instanţa de apel a constat încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii 10/2001, art. 10, sens în care a menţinut soluţia instanţei de fond privind nulitatea Deciziei nr. 1556 din 1 iunie 2001.

În ceea ce priveşte, cererea de intervenţie, astfel cum a fost precizată la data de 28 septembrie 2011 şi cererea conexă ce formează obiectul Dosarului nr. x/2012, formulate de C., prin trimitere la motivele de apel formulate, în limitele obligatorii ale deciziei de casare, privind calificarea juridică a obiectului, instanţa de rejudecare a reţinut următoarele:

Prin precizarea cererii de intervenţie, din data de 26 septembrie 2011, în Dosarul nr. x/2010, intervenientul C. a solicitat: constatarea calităţii sale de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 6.968,82 mp, situat în str. x Municipiul Piatra-Neamţ; anularea Dispoziţiei nr. 1556 din 1 iunie 2006; restituirea în natură a imobilului teren sus menţionat. În măsură respingerii capătului 3 de cerere, a solicitat obligarea Ministerul Tineretului şi Sportului la emiterea unei decizii de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 6.968,82 mp, situat în str. x Municipiul Piatra-Neamţ .

Din considerentele acestei precizări, instanţa de apel a reţinut că intervenientul formulează, în fapt, o contestaţie împotriva refuzului unităţii deţinătoare de a-i soluţiona notificarea. Această concluzie se întemeiază pe faptul că intervenientul face trimitere la Decizia XX din 19 martie 2007 pronunţată de ICCJ în soluţionarea recursului în interesul legii. Cererea de intervenţie în interes propriu a fost admisă în principiu în şedinţa publică din 26 septembrie 2011, instanţa de fond apreciind că interesul acestuia este justificat de faptul că intervenientul pretinde un drept propriu rezultat din notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie pe capetele 1, 3, 4, instanţa de apel a reţinut că îmbracă forma unei adevărate contestaţii, prevăzută de Legea nr. 10/2001, împotriva refuzului soluţionării propriei notificări, însă nu această notificare face obiectul prezentului dosar. Restituirea în natura a imobilului pe care o solicită intervenientul nu este posibilă atât timp cât acesta a fost restituit, prin Decizia nr. 1556, ce este contestată în cauză, însă pe calea dreptului comun.

Prin urmare, solicitarea restituirii în natură şi rezolvarea propriei notificări, formulate de intervenient, depinde de soluţionarea situaţiei juridice a acestui teren în mod definitiv şi irevocabil, deoarece imobilul trebuie să reintre în patrimonial unităţii deţinătoare pentru ca instanţa să poată analiza solicitarea cererii sale de restituire în natură.

S-a semnalat faptul că, în şedinţa publică de la 24 octombrie 2011, atunci când s-a pus în discuţie tardivitatea precizărilor la cererea de intervenţie formulată de intervenient la 26 septembrie 2011, intervenientul, prin avocat, a precizat că acţiunea, respectiv cererea sa de intervenţie nu se întemeiază pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001. În consecinţă, această precizare făcută în şedinţă publică este ulterioară precizărilor formulate la data de 26 septembrie 2011 şi, prin urmare, prin aceasta s-a lămurit temeiul de drept al cererii de intervenţie.

Curtea a reţinut că, în timp ce acţiunea principală are ca obiect nulitate absolută, fundamentată pe frauda la lege, respectiv încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 10 din Legea nr. 10/2001, cererea de intervenţie principală are ca obiect, nulitatea deciziei întemeiate pe o cauză diferită respectiv frauda la lege, însă priveşte încălcarea dispoziţiilor care statornicesc soluţionarea împreună a notificărilor formulate asupra aceluiaşi imobil, ceea ce presupune analiza calităţii de persoana îndreptăţită cu toate atributele ce decurg de aici, calitatea de succesor şi dreptul de proprietate asupra bunului notificat.

Soluţionarea notificărilor împreună este cuprinsă cu caracter de principiu în normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Având caracter de principiu, respectiv al celerităţii, este ridicat la rang de normă obligatorie imperativă şi, prin urmare, încărcarea lui atrage nulitatea absolută. Această norma juridică instituită la lit. b), respectiv celeritatea soluţionării notificărilor impune ca, în cazul în care pentru acelaşi imobil s-au depus două sau mai multe notificări de către mai multe persoane care se pretind a fi îndreptăţite, dosarele respective se vor conexa. Dacă doar unele dosare sunt complete, ele vor fi disjunse şi se vor soluţiona independent cu menţionarea cotei ideale prevăzute în titlul de proprietate, în acest sens sunt dispoziţiile cuprinse în art. 4 şi normele metodologice.

Curtea de apel a reţinut că pârâtul apelant A. a formulat Notificarea nr. x din 2001 prin care a solicitat Primăriei Municipiului Piatra-Neamţ acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul construcţii şi teren în suprafaţă de 11.050 mp situate în Piatra-Neamţ, perimetrul dintre Ştefan cel Mare nr. 43 - str. x, fostă Andrieş. La rândul său, intervenientul (pârât reclamant în cererea conexă), C. a solicitat, prin Notificarea nr. x din 3 august 2001, restituirea în natură a imobilului, construcţie şi teren în suprafaţă de 17.400 mp situate în str. x (actualmente nr. 53), Municipiul Piatra-Neamţ .

În timp ce Notificarea nr. x/2001 a primit rezolvare, prin emiterea Deciziilor nr. 1556 din 1 iunie 2006 de restituire în natură a suprafeţei de 6.968,82 mp la adresa din str. x cel mare, Piatra-Neamţ, respectiv Decizia nr. 1550, din aceeaşi data prin care s-au dispus măsuri reparatorii, prin echivalent pentru terenul imposibil de restituit în natură, Notificarea nr. x din 3 august 2001 nu a primit rezolvare şi nici nu a fost conexată cu notificare nr. x/2001.

Potrivit Adresei nr. x din 6 august 2007 Municipiul Piatra-Neamţ, comunică intimatului C., faptul că Notificarea nr. x din 3 august 2001, cât şi Notificarea nr. x/2001 ce viza acelaşi bun au fost înaintate către Autoritatea Naţională pentru Sport spre competentă soluţionare, însă aceasta din urmă a soluţionat notificarea nr. 74/2001prin dispoziţia motivată nr. 1556 din 1 iunie 2006, iar notificarea nr. x din 3 august 2001 a fost restituită motivat de faptul că "soluţionarea prezentei notificări este în sarcina dumneavoastră în baza actelor originale".

În consecinţă, Agenţia Naţională pentru Sport, deşi avea spre soluţionare ambele notificări înaintate, atât cea cu nr. 74 din 2001 formulată de A., cât şi nr. 259 din 3 august 2001, formulate de C., aceasta a soluţionat doar notificarea nr. x/2001 prin emiterea Deciziilor nr. 1556 şi nr. 1555 din 1 iunie 2006. Trebuie, însă, observat că Municipiul Piatra-Neamţ a transmis Notificarea nr. x din 3 august 2001 către Agenţia Naţională pentru Sport abia la data de 24 august 2006 prin adresa nr. x, deci ulterior soluţionării notificării nr. 74. Relevant este ca aceste notificări s-au aflat iniţial, în acelaşi timp, înregistrate în cadrul Municipiului Piatra-Neamţ, însă acestea au fost transmise către Agenţia Naţională pentru Sport la date diferite.

Curtea reţine, prin urmare, că s-a încălcat o normă legală ce impunea conexarea celor două notificări, atunci când acestea privesc acelaşi imobil.

Importanţa respectării acestui principiu reglementat de normă, este acela care rezultă din analiza calităţilor celor doi notificatori de persoane îndreptăţite, de dovada calităţii de proprietar al autorului lor, de întinderea dreptului lor, de identitatea asupra obiectului notificării (amplasament, limite).

Curtea, a constat că ambii notificatori invocă un drept propriu al autorului lor (D., respectiv E.), cu privire la acelaşi amplasament, str. x (fost 43), Municipiul Piatra-Neamţ .

Instanţa de apel nu a primit susţinerea formulată de pârâtul A. potrivit căreia şi în situaţia în care s-ar stabili că amplasamentul este comun celor două terenuri invocate în cele două notificări nr. 74 şi nr. 259, se impune respingerea pe principiul siguranţei juridice a circuitului civil, privitor la drepturile tabulare. Măsura este disproporţionată se solicită anularea titlului său la 9 ani de la data notificării; prin hotărâre judecătorească s-a generat speranţa legitimă de proprietate, în sensul dispoziţiilor articolului 1 din Protocolul 1 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, încă din anul 2006, ingerinţa în exerciţiul concret şi efectiv al proprietăţii ar regenera o sarcină disproporţionată, excesivă în raport cu interesele aflate în concurs. Este important a se vedea care este interesul ocrotit prin frauda la lege pentru a aprecia asupra tipului de nulitate care poate interveni pentru interesul public, nulitatea absolută, pentru cel privat, nulitatea relativă cu toate consecinţele pe plan procedural.

Instanţa de apel reţine că această argumentare nu poate fi primită. Acţiunea principală şi, în parte, cererea de intervenţie priveşte interesul public, rezultat din încălcarea unor dispoziţii obligatorii ale legii, astfel cum au fost evidenţiate considerentele sus reţinute. S-a subliniat, prin raportarea la situaţia intervenientului din speţă, că nu sunt incidente dispoziţiile art. 4.7 teza II din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobată prin H.G. nr. 250/2007, respectiv revocarea actului administrativ şi emiterea unei decizii/dispoziţii conform cu legea, pentru că dreptul beneficiarului Deciziei nr. 1556/2006 a fost întabulat în Cartea funciară, iar revocare actului administrativ se poate face doar până la data intabulării de către autoritatea emitentă. În plus, revocare este o instituţie juridică diferită de nulitate. În consecinţă, această argumentare pentru existenţa fraudei la lege se regăseşte din perspectiva intervenientului, respectiv al reclamantului din cererea conexă, prin raportare la cele două dispoziţii, atât nr. 1556, cât şi nr. 1555 din 1 iunie 2006, acesta având calitatea de terţ faţă de deciziile anterior menţionate.

Faţă de calificarea obiectului cererilor deduse judecăţii, instanţa de apel a reţinut că intervenientul nu are deschisă calea unei contestaţii formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, a găsit întemeiat motivul de nulitate a Deciziei nr. 1555, respectiv nr. 1556 din 1 iunie 2006 şi a respins celelalte capete de cerere care fac trimitere la analiza în baza Legii nr. 10/2001. Faţă de această reţinere, instanţa a avut în vedere că celelalte motive invocate de apelantul A. cu privirea la calitate sa procesuală pasivă faţă de punctele din cererea de intervenţie principală şi cererea conexă care vizau constataţii în baza legii, au rămas fără obiect.

Pentru consideraţiile expuse, instanţa de apel a admis apelul promovat de apelantul pârât A. şi intervenientul în interes propriu doar în ceea ce priveşte nulitatea Deciziilor 15555 şi nr. 1556 din 01 iunie 2006, a respins apelul format de apelantul pârât Ministerul Tineretului şi Sportului, ca nefondat, a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins capetele de cerere din cererea de intervenţie în interes propriu şi cererea conexă, care se subsumează unei veritabile contestaţii în baza Legii nr. 10/2001, menţinând dispoziţiile sentinţei civile cu privire la nulitatea deciziilor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul A. solicitând casarea hotărârii recurată şi admiterea apelului formulat în sensul de a se dispune anularea sentinţei apelată şi, rejudecând fondul, a solicitat să se dispună respingerea, ca neîntemeiate, a acţiunilor având ca obiect constatarea nulităţii Dispoziţiilor de restituire nr. 1555 şi nr. 1556 din 1 iunie 2006, emise de către Agenţia Naţionala pentru Sport şi Tineret, formulate atât pe calea cererii principale de chemare în judecata, de către reclamantul Municipiul Piatra-Neamţ, cât şi pe calea cererii de intervenţie şi, respectiv cererii conexe, de către intervenientul C.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât A. a criticat decizia recurată pentru următoarele motive:

1. Hotărârea recurată încalcă dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. privind limitele de rejudecare, stabilite prin Decizia nr. 1572 din 17 octombrie 2017 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă şi autoritatea de lucru judecat a soluţiei de respingere, pronunţate asupra apelului intervenientului C., prin Decizia civilă nr. 648A pronunţată la 29 septembrie 2016 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în al doilea ciclu procesual, nerecurată de către intervenient, generând, astfel, o situaţie mai grea apelantului-pârât A., în propriul apel, contrar dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ.

Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul arată că, în prezent, intervenientul este destinatarul a doua soluţii contradictorii, ambele pronunţate cu privire la apelul său, una fiind de respingere a apelului (irevocabilă, prin nerecurare) şi una de admitere a apelului, definitivă, recurată în cauză.

Astfel, deşi instanţa de apel reţine că singura parte care a declarat recurs împotriva Deciziei civilă nr. 648A, pronunţată la 29 septembrie 2016 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în al doilea ciclu procesual, este apelantul-parat A., prin hotărârea recurată se pronunţa şi asupra apelului intervenientului C. Or, apelul intervenientului C. a fost soluţionat, în sensul respingerii, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 648A pronunţată la 29 septembrie 2016 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Intervenientul nu a recurat aceasta soluţie, împrejurare în care aceasta a intrat în autoritate de lucru judecat, cu privire la aspectele dezlegate pe fondul drepturilor afirmate de acesta, care nu au făcut obiectul criticilor deduse judecaţii în recursul promovat de către A..

Instanţa de trimitere a fost investită să se pronunţe numai asupra motivelor din apelul A. Cu toate acestea a examinat, deşi nu s-a invocat în apelul intervenientului, nulitatea actelor de restituire din perspectiva fraudei dispoziţiilor art. 4 şi 25 din Legea nr. 10/2001, privind procedura de conexare a notificărilor şi refuzul de soluţionare a notificării intervenientului, în cadrul apelului promovat de către intervenient. În acest mod au fost încălcate limitele cadrului procesual, stabilite de către instanţa de recurs şi, pe cale de consecinţă, recurentului-parat A. i s-a generat o situaţie mai grea în propriu apel.

Se arată că instanţa de apel a pronunţat greşit o soluţie de "schimbare în parte" a sentinţei, în loc să anuleze sentinţa conform dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., câtă vreme a constatat că instanţa de fond a schimbat temeiul de drept procesual al acţiunilor în anulare, deduse judecaţii pe cale principală şi incidentală, pronunţând o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor procedurale, motivul pentru care, de altfel, a fost admis apelul A. Dealtfel, constatarea nulităţii titlurilor de care beneficia pârâtul, şi din perspectiva fraudei art. 4 şi 25 din Legea 10/2001, direct în apelul pârâtului, cu atât mai mult cu cât acesta a fost admis, configurează şi o contradictorialitate între dispozitiv şi considerente în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că motivarea hotărârii conduce la o anumită soluţie, însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară.

2. Decizia recurată este nelegală pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 966 C. civ., nefiind îndeplinite condiţiile pentru a fi constatata frauda dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Consideră că decizia de menţinere a soluţiei de admitere a acţiunii în constatarea nulităţii, formulată pe cale principală, este nelegala, întrucât nu s-a făcut dovada cauzei juridice ilicite a dispoziţiei de restituire nr. 1556/01 iunie 2001, nefiind îndeplinite cumulativ cele doua elemente de structură a fraudei la lege, între care intenţia de eludare ori de sustragere de la dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În examinarea fraudării dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 din perspectiva art. 966 C. civ., instanţa de apel nu a diferenţiat regimul juridic al nulităţii de drept comun de cel prevăzut în materia contestaţiei reglementate de Legea nr. 10/2001. Susţine că, instanţa de apel a verificat numai una dintre condiţiile fraudei la lege, respectiv încălcarea normei legale, aspect suficient doar în materia nulităţii edictate în procedura contestaţiei prevăzute de Legea nr. 10/2001, fără însă a verifica şi condiţia cumulativă a faptului dacă părţile, respectiv emitentul actelor de restituire şi beneficiarul lor, au acţionat de conivenţă pentru a eluda prevederile legale. Consideră, astfel, că instanţa a stabilit doar formal obiectul cererilor şi temeiul juridic, câtă vreme examenul judiciar, efectiv, nu a distins între condiţiile şi regimul juridic al nulităţii de drept comun şi cele ale contestaţiei din norma specială.

Din această perspectivă, recurentul face referire la o decizie din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (s. II civ., în Decizia nr. 1386/2014), în cuprinsul căreia instanţa supremă a reţinut că, din punct de vedere structural, frauda la lege conţine două elemente: un element obiectiv (exterior), constând în mijloacele aparent legale care sunt utilizate şi un element subiectiv, care rezidă în intenţia de eludare ori de sustragere de la norma legală aplicabilă, a cărui dovada, în speţa nu a fost făcuta. Astfel, simpla încălcare a prevederilor legale nu reprezintă fraudă la lege, fiind necesar să se facă dovada faptului că părţile au acţionat de conivenţă pentru a eluda prevederile legale şi dovada utilizării unui mijloc/mecanism fraudulos prin care au fost eludate prevederi legale imperative.

De asemenea, recurentul susţine nelegalitatea deciziei recurate prin care a fost menţinută soluţia de admitere a acţiunii în constatarea nulităţii, formulată pe cale incidentală şi conexă, deoarece nu s-a făcut dovada cauzei ilicite a Dispoziţiilor de restituire nr. 1555 şi nr. 1556 din 1 iunie 2001, câtă vreme la data emiterii actelor nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Consideră recurentul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, reţinând greşit ca fiind manifestat refuzul nejustificat de soluţionare a notificării intervenientului şi, pe cale de consecinţă, ca fiind încălcată obligaţia de conexare a notificărilor, în procedura administrativă, prevăzută de Legea nr. 10/2001. Consideră că, de vreme ce legea specială nu defineşte noţiunea de "refuz nejustificat" de soluţionare a notificării, definiţia acestei noţiuni trebuie căutată în norma generală, reprezentată de Legea nr. 554/2004 (art. 2 alin. (1) lit. i).

Arată că, la data emiterii actelor deduse judecaţii, autoritatea deţinătoare a imobilului, respectiv Agenţia Naţionale pentru Sport, succedată în drepturi de către ministerul intimat, nu era investită să se pronunţe cu privire la Notificarea nr. 259/2001formulată de intervenient, deoarece din probele administrate rezultă că intimatul-reclamant a trimis la 6 august 2006 către A.N.R.P., în original, Notificarea x/2001, formulata de intervenientul C., astfel încât această notificare nu s-a aflat pe rolul Agenţiei Naţionale pentru Sport, la data de 1 iunie 2006, când a fost emisa decizia de restituire, dedusă judecaţii, astfel că nu se poate reţine nicio culpă a emitentului de vreme ce notificările nu se aflau concomitent pe rolul unităţii deţinătoare pentru a se putea realiza conexarea acestora conform art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Valabilitatea titlurilor de restituire nu este afectată de circumstanţele factuale afirmate de către intervenient, cată vreme nu a fost încălcată nicio dispoziţie din Legea nr. 10/2001, la data emiterii dispoziţiilor. Astfel, întrucât nu a fost dovedită frauda art. 4 din Legea nr. 10/2001, acţiunile în constatarea nulităţii actelor de restituire, care fac obiectul capătului 2 din intervenţia precizată la 26 septembrie 2011 şi capătului 1 din cererea conexă, sunt neîntemeiate, motiv pentru care soluţia instanţei de apel, este nelegala, fiind pronunţată cu aplicare greşita a disp. art. 948 şi 966 C. civ.

3. Decizia instanţei de apel este nelegală pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşita a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 10 alin. (2) din Legea 10/2001, art. 10.3 din Normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 498/2003 şi cu încălcarea art. 78 alin. (1) din Legea nr. 69/2001.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, recurentul arată că instanţa de apel a reţinut greşit faptul că a fost dovedită existenţa unei baze materiale sportive şi, pe cale de consecinţă, existenţa unei amenajări de utilitate publică.

Altfel, deşi se reţine corect starea de fapt, respectiv situaţia degradata, a construcţiilor despre care intimatul-reclamant pretinde ca ar compune o baza materială sportivă, instanţa da o interpretare greşită normei conţinute în art. 78 alin. (1) din Legea nr. 69/2000, ignorând însăşi definiţia acestui concept imobiliar. Instanţa de apel aplică în mod eronat aceasta norma, care stabileşte condiţii de calitate şi destinaţie, pentru recunoaşterea statutului juridic de "bază sportivă", ignorate în evaluarea judecătorească.

Imobilul restituit în natură nu a cuprins, la data emiterii actelor administrative, deduse judecaţii şi nu cuprinde nici la data evaluării judiciare, o bază materială sportivă, întrucât construcţiile pretins asociate acestui concept imobiliar de către instanţa de fond, sunt inutilizabile, aşa cum rezultă din ambele rapoarte de expertiza judiciară în specialitatea construcţii, administrate în faţa instanţei de fond. Concluziile experţilor judiciari, H. şi F. au fost unanime în sensul că "starea construcţiilor de avansată degradare, gradenele fiind în ruină, parţial dărâmate", "construcţiile nefiind, material şi funcţional, corespunzătoare cu normele de concepţie a bazelor sportive". De asemenea, expertul H. a constatat că:

"... starea de întreţinere a construcţiei este nesatisfăcătoare, în sensul că, în lipsa oricăror lucrări de reparaţii şi întreţinere, gradenele şi-au pierdut stabilitatea, fiind rupte, parţial prăbuşite şi, în mod evident, nu pot fi repuse în funcţiune, fiind necesară demolarea lor", iar în raportul de expertiză judiciară efectuat în Dosarul x/2011 au fost reţinute aceleaşi concluzii ale expertului judiciar, cu privire la caracterul demolabil al construcţiilor, toate aflate în ruină. De altfel, situaţia degradată, a construcţiilor despre care intimata-reclamantă pretinde că ar compune o bază materială sportivă a motivat inclusiv iniţierea procedurii de casare, de către ministerul intimat, evidenţiată în fişa mijlocului fix, procedura fiind sistată numai în considerarea existenţei acestui litigiu, aspect învederat instanţei de fond de către reprezentantul judiciar, al ministerului şi consemnat în încheierea de şedinţa de la termenul din 02.04.2014. Cu toate că situaţie de fapt este reţinută în hotărârea recurată, deşi imobilul restituit nu îndeplineşte condiţii de calitate şi destinaţie, pentru recunoaşterea statutului juridic de "bază sportivă", instanţa de apel îi conferă acest statut, contrar conceptului avut în vedere de legiuitor din cuprinsul art. 78 alin. (1) din Legea nr. 69/2000.

Arată recurentul că instanţa de apel interpretează greşit şi dispoziţiile art. 10.3 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003, privind reglementarea şi definirea conceptului juridic "amenajări de utilitate publică", deoarece nu orice bun care se bucura de domenialitate reprezintă o amenajare de utilitate publică.

Conceptul juridic "amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale" are în vedere acele suprafeţe de teren, afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume "căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele."

Aşadar, condiţia implicit înţeleasă, în sensul legii, pentru ca un imobil să fie exceptat de la procedura restituirii în natură, prin considerarea acestuia ca "amenajare de utilitate publică" este să fie destinat a deservi nevoile comunităţii, la data evaluării notificării de retrocedare a imobilului şi nu în viitor, după zeci de investiţii.

De altfel, starea imobilului de la data notificării a fost constatată de către expertul I., în etapa administrativă, sens în care s-a stabilit că "tribunele menţionate ... sunt într-un stadiu avansat de deteriorare. Terenurile de sport au un minim standard de amenajare sau lipseşte complet". Astfel, consideră că instanţa de apel nu a pronunţat hotărârea în raport de situaţia imobilului de la data emiterii actelor deduse judecaţii, ci în raport de eventualul potenţial al acestuia, după dezafectarea ruinelor care compun în prezent fosta baza sportiva, orice teren fiind susceptibil de a fi afectat unei "utilităţi publice", la nivel teoretic.

Pe terenul restituit se află alei interne ale fostei baze sportive, a căror utilitate este subsumată şi condiţionată de caracterul de accesorialitate la un bun principal, având, în mod evident, drept scop, deservirea tribunelor aflate în stare autodemolabilă, cu structura de rezistenţă compromisă, având valoare patrimoniala negativă, determinată de costul lucrărilor de demolare şi servicii aferente acestora. Acestora li se adaugă ca anexe, magazii aflate în paragina, a căror utilitate şi interes social ar subzista numai în situaţia în care ar fi destinate sa deservească un imobil "principal", în speţă tribunele nefuncţionale, în acest sens recurentul apreciind a fi relevante şi concluziile expertului imobiliar F., expertul constatând că "în 44 de ani de existenţă a construcţiilor n-au fost executate nici lucrări de reparaţii curente şi nici lucrări de reparaţii capitale". De asemenea, în ceea ce priveşte "existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi alte asemenea", în speţă, pe teren se află "reţele interioare de apă, canalizare, electrice, gaze naturale, toate deservind baza sportivă". Este vorba de alimentări de utilitate internă, care, la rându-le nu au utilitate câtă vreme deservesc elemente imobiliare aflate în stare de "autodemolare". De altfel, atât alimentarea cu apă, cât şi "reţeaua electrica" identificate prin expertiza H., sunt simple racorduri la reţeaua publică, realizate de către proprietar, după restituirea imobilului, respectiv în anul 2012.

Consideră că pe terenul în discuţie nu există "amenajări de utilitate publică", fosta bază sportivă fiind, potrivit concluziilor tuturor expertizelor administrate în cauza, în situaţie de "autodemolare şi ruină", aşadar, generatoare numai de costuri de dezafectare, care, în cazul menţinerii hotărârii recurate, vor intra în sarcina comunităţii, având, cu alte cuvinte, consecinţe patrimoniale negative şi nicidecum vreo capacitate de a deservi nevoile acesteia.

Recurentul susţine nelegalitatea deciziei recurate şi din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, câtă vreme instanţa de apel a reţinut că imobilul în discuţie este inclus în inventarul domeniului public şi nu poate fi restituit în natură.

În speţa, imobilul a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil, imobilul nefiind menţionat în Decretul nr. 92/1950, iar în lista fondurilor fixe de la ministerul intimat, care vizează patrimoniul B. (2006), nu este trecut niciun titlu de dobândire a imobilului. În acest context, interpretând per a contrario dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, rezultă că, pentru aceste imobile, se poate dispune restituirea în natură. Astfel, câtă vreme imobilele afectate de domenialitate, urmare a unei preluări abuzive, pot fi revendicate de către foştii proprietar, acestea pot fi şi restituite în natură, cu prioritate, dacă sunt incluse în perimetrul de aplicare a legilor special de reparaţie. De altfel, actele de restituire, criticate, au răspuns cerinţelor caracterului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, natura abuzivă a preluării de către stat fiind constatată irevocabil prin Sentinţa 139/C din 26 martie 2004, pronunţată în Dosarul x/2003, de către Tribunalul Neamţ, în contradictoriu cu intimata-reclamantă.

Totodată, recurentul pretinde că instanţa de apel a reţinut eronat că pe tot terenul s-ar afla construcţii şi extinde şi aplică, greşit, interdicţia restituirii în natură de la suprafaţa real acoperita de construcţii, de cea 450 mp, la întreaga suprafaţă de 6.968,82 mp. Or, din punct de vedere juridic, sunt considerate construcţii numai acele părţi ale sistemului complex care sunt înregistrate în conturi corespunzătoare construcţiilor, respectiv: fundaţiile şi structurile de susţinere. În speţă, terenurile de sport, avute în vedere de către ambele instanţe, ca fiind reprezentative şi constitutive pentru conceptul de "bază materială sportivă", nu au elemente de "fundaţie" şi "structuri de susţinere", împrejurare în care nu sunt construcţii şi, în concluzie, în mod corect nu au fost evaluate de către expertul judiciar F.. În acest context, prin hotărârea recurată sunt încălcate şi dispoziţiile Decretului nr. 545/1958 şi art. 3,4, 29 din Legea nr. 58/1974, potrivit cărora pentru ca terenurile în discuţie să poată fi considerate "construcţii" şi, deci să contribuie la conceptul de "amenajare de utilitate publică", era necesar sa existe autorizaţie de construcţie şi, cumulativ, să fi fost incluse în planul de sistematizare de la data edificării lor, caz neincident în speţă.

Consideră recurentul că valoarea "bazei sportive" a fost reţinută eronat de instanţa de apel ca fiind relevantă în privinţa imposibilităţii de restituire în natură a terenului retrocedat. Astfel, potrivit Adresei nr. x din 19 februarie 2014, ultima evaluare a imobilului a fost efectuată în anul 2003, fiind stabilită valoarea de 194.768 RON, rămasă nemodificată în evidentele contabile ale autorităţii reclamante, până la nivelul anului 2014, când datează "Inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al statului, la data de 23 ianuarie 2014". Este, astfel, lipsit de relevanţă juridică trimiterea la aceste concluziile valorice, din moment ce în expertul H. apreciază că tribunele reprezenta 80% din valoarea totală a pretinsei baze materiale sportive. Acelaşi expert reţine că aceste tribune sunt într-o stare "de degradare majoră a structurii de rezistenţă, în sensul că se află într-o situaţie de precolaps", expertul concluzionând că:"starea tehnică generală a construcţiei este nesatisfăcătoare, în stadiu de autodemolare".

În concluzie, hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât se fundamentează argumentul valorii de circulaţie a unor construcţii "autodemolabile", ignorând atât raţiunea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cât şi criteriologia prevăzută de art. 10.3 Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, cu consecinţa excluderii de la restituirea în natură a unui imobil pentru care nu s-a făcut nicio dovada că este afectat de "amenajări de utilitate publică".

Decizia instanţei de apel este criticată şi sub aspectul dispoziţiei de menţinere a dispoziţiilor sentinţei apelate, cu privire la soluţia de admitere a cheltuielilor judiciare acordate intimatei-reclamante, sens în care se apreciază că decizia a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.

Susţine recurentul că nu a avut nicio culpă în declanşarea prezentului litigiu, întrucât nu a provocat prin fapte proprii acest proces şi nu este partea care a emis actele deduse judecaţii, însăşi sarcina citării sale în proces după 15 ani de la momentul la care s-a stabilit irevocabil (Sentinţa civilă nr. 139/C din 26 martie 2004 a Tribunalului Neamţ) calitatea de persoană îndreptăţită la beneficiul Legii nr. 10/2001, fiind excesivă şi disproporţionată. Solicită a se constata conduita ilegală, omisivă, a intimatei-reclamante, care a omis să execute obligaţia pozitivă, de rezultat, privind conexarea notificărilor în procedura Legii nr. 10/2001, cu care a fost, iniţial, investită. Soluţia instanţei de fond tinde, aşadar, la salvgardarea culpei administrative, a intimatei-reclamante, cu consecinţa generării unor sarcini procesuale, cu privire la care nu a avut nicio competenţă sau posibilitate juridică să le preîntâmpine, întrucât nu i-a incubat nicio obligaţie privitoare la procedura de emitere a actelor de proprietate, deduse judecaţii.

Pentru motivele invocate, solicită admiterea recursului şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Intimaţii Primarul Municipiului Piatra-Neamţ şi C. au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul A., solicitând respingerea acestuia şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei recurate.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că recursul este nefondat având în vedere următoarele considerente:

1. În cuprinsul memoriului de recurs, pârâtul a invocat nelegalitatea deciziei atacate motivat de faptul că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. privind limitele rejudecării, stabilite prin Decizia nr. 1572 din 17 octombrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I Civila şi încălcarea excepţiei privind autoritatea de lucru judecat.

Recurentul a pretins că apelul intervenientului a fost soluţionat irevocabil, în al doilea ciclu procesual, fiind respins prin Decizia civilă nr. 648/A din 29 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, hotărâre care nu a fost recurată de către intervenient, motiv pentru care soluţia privind apelul acestuia ar fi întrat sub autoritatea de lucru judecat. Consideră că, sub acest aspect, soluţia instanţei de rejudecare i-a generat o situaţie mai grea, în propriul său apel, contrar dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ.

Critica recurentului, deşi susceptibilă de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu este întemeiată şi nu atrage incidenţa cazului de casare evocat.

Contrar susţinerilor din cuprinsul cererii de recurs, Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat corect, în conformitate cu limitele deciziei de casare, pronunţată de instanţa de recurs în al doilea ciclu procesual, la analizarea legalităţii Sentinţei civile nr. 1268 din 29 octombrie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin prisma rejudecării atât a apelului declarat de pârâtul A., cât şi a celor formulate de intervenientul C. şi pârâtul Ministerul Tineretului şi Sportului.

Sub acest aspect, având în vedere susţinerile părţilor formulate în cauză, Înalta Curte reţine faptul că, în ciclul procesual anterior, Sentinţa civilă nr. 1268 din 20 octombrie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost apelată atât de pârâţii Ministerul Tineretului şi Sportului şi A., cât şi intervenientul în interes propriu C. Apelurile declarate în cauză au fost soluţionate, în sensul respingerii acestora, prin Decizia nr. 648/A din 29 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Această din urmă decizie a fost recurată de pârâtul A. care a formulat critici atât în privinţa soluţiei dată acţiunii principale, cât şi celei dată cererii incidentale şi conexe.

Investită fiind cu examinarea criticilor de nelegalitate a deciziei atacate, instanţa de recurs a constatat, prin Decizia nr. 1572 din 17 octombrie 2017, că instanţa de apel nu a răspuns criticilor formulată de pârât cu privire la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, dar şi că temeiul juridic al cererii incidentale şi conexe nu a fost lămurit, sens în care a dispus admiterea recursului declarat de pârâtul A., casarea deciziei instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Or, având în vedere dispoziţiile art. 311 C. proc. civ., în conformitate cu care hotărârea casată nu are nicio putere, Înalta Curte reţine în legătură cu efectele juridice produse, ca urmare a soluţiei de admitere a recursului împotriva Deciziei nr. 648/A din 29 septembrie 2016, care a făcut obiectul controlului judiciar, că decizia pronunţată de instanţa de apel, fiind casată în integralitate, nu a dobândit autoritate de lucru judecat.

Contrar susţinerii recurentului pârât, excepţia absolută a nulităţii hotărârii nu i se poate opune principiul non reformatio in pejus în condiţiile în care, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., prin decizia de casare s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, motivat de împrejurarea că hotărârea atacată nu întruneşte condiţiile de validitate din perspectiva lipsei elementelor structurale impuse de dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că temeiul juridic al cererilor cu care instanţa a fost investită nu a fost lămurit.

În acest context, sub aspectul verificării limitelor cadrului procesual în care a avut loc rejudecarea cauzei, efect al casării Deciziei nr. 648/2016 a Curţii de apel Bucureşti şi a îndrumărilor dispuse de instanţa de recurs, principiul non reformatio in pejus nu este încălcat în speţă, în raport de soluţia deciziei recurate, deoarece instanţa de apel a procedat judicios la examinarea tuturor apelurilor cu care fusese iniţial investită, inclusiv a apelului declarat de intervenientul C. împotriva Sentinţei civile nr. 1268/2014 a Tribunalului Bucureşti, care viza modul de soluţionare a pretenţiilor deduse judecăţii atât din acţiunea principală, cât şi din cererea incidentală şi conexă.

Procedând la examinarea apelurilor declarate de părţi cu interese contrare şi, în raport de criticile formulate, pronunţând soluţia de schimbare, în parte, a sentinţei apelate, ca urmare a admiterii apelurilor declarate atât de pârâtul A., cât şi de intervenientul în interes propriu C., nu se poate susţine, cu temei, că acest procedeu judiciar uzitat de instanţa de apel ar fi contrar principiul consacrat de art. 296 teza a II-a C. proc. civ.

Soluţia de anularea a celor două dispoziţii de retrocedare, dispusă prin Sentinţa civilă nr. 1268/2014 a Tribunalului Bucureşti, a fost menţinută de instanţa de rejudecare motivat de încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (sub aspectul greşitei restituiri în natură a terenului litigios), precum şi a dispoziţiilor art. 4 şi 25 din Legea nr. 10/2001 evocate în apelul declarat de C., din perspectiva nerespectării normelor legale care impun soluţionarea împreună a notificărilor atunci când restituirea a fost solicitată de mai multe persoane îndreptăţite, coproprietare ale bunului imobil solicitat fără, însă, a recunoaşte în rejudecare o cotă suplimentară acestuia din urmă faţă de cea stabilită de instanţa de fond.

În aceste circumstanţe, cum prin decizia recurată menţiunile referitoare la modul de soluţionare a capetelor de cerere din acţiunea incidentală şi conexă, fundamentate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, au fost înlăturate (acestea subsumându-se unei veritabile contestaţii formulată în temeiul dispoziţiilor legii speciale, temei juridic străin de cel al acţiunii în nulitate formulată pe calea dreptului comun), reiese că, în urma rejudecării cererilor de apel, soluţia instanţei prin care au fost menţinute dispoziţiile hotărârii atacate care vizau anularea deciziilor de retrocedare nu poate avea drept consecinţă decât reluarea procedurii de soluţionare, concomitentă, a celor două notificări formulate în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.

De asemenea, nu poate fi primită nici susţinerea recurentului potrivit căreia soluţia de admitere a apelului intervenientului ar fi străină de motivele de apel ale acestei părţi care nu ar fi formulat critici privind încălcarea dispoziţiilor art. 4 şi 25 din Legea nr. 10/2001 şi nici susţinerea referitoare la împrejurarea că soluţia de admitere a apelului intervenientului ar configura o contradicţie, prin admiterea şi a apelului pârâtului, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

După cum s-a arătat, în conformitate cu limitele cadrului procesual al investirii sale, instanţa de rejudecare, a procedat corect la examinarea cererilor de apel formulate de părţile care au interese contrare, sens în care analizarea legalităţii hotărârii apelate a fost realizată din perspectiva modului de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 4 şi 25 din Legea nr. 10/2001 invocate în cuprinsul criticilor formulate în legătură cu soluţia dată cererilor de intervenţie şi conexe, ce au fost examinate în corelare cu susţinerile intervenientului din cuprinsul celui de al doilea motiv de apel al cererii sale de apel, critici prin care părţile ţi-au contestat, reciproc, calitatea de persoane îndreptăţite la restituire, invocând un drept exclusiv, derivând din moştenirea autorilor lor.

Subsumat acestui motiv de recurs, pârâtul a susţinut şi încălcarea dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a pronunţat o soluţie de "schimbare în parte" a sentinţei, în loc de "anulare" a hotărârii atacate, soluţie care se impunea deoarece, în recurs, s-a constatat că instanţa de fond a schimbat temeiul de drept al acţiunilor deduse judecăţii.

Susţinerea recurentului nu poate fi primită, deoarece soluţia de anularea a hotărârii apelate se putea dispune, în conformitate cu dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., doar în ipoteza în care prima instanţă nu ar fi judecat în fond acţiunile în anulare cu care a fost investită, pe cale principală, incidentală şi conexă, ipoteză care, însă, nu se regăseşte în cauză. Or, prin Sentinţa civilă nr. 1268 din 29 octombrie 2014, Tribunalul Bucureşti a procedat la soluţionarea în fond atât a acţiunii principale, cât şi a cererii de intervenţie în interes propriu şi a cererii conexe, circumstanţe în raport cu care instanţa de apel a dispus corect, ca urmare a admiterii cererilor de apel declarate de pârât şi intervenient, schimbarea soluţiei atacate şi nu anularea acesteia, cum eronat a pretins recurentul.

2. Printr-un alt motiv de recurs, pârâtul a susţinut nelegalitatea deciziei atacate motivat de faptul că soluţia, de menţinere a dispoziţiilor sentinţei apelate relativ la nulitatea Dispoziţiilor de restituire nr. 1555 şi nr. 1556 din 01 iunie 2006, a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor prevăzute de art. 966 C. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, pârâtul a arătat, în esenţă, că nu s-a făcut dovada cauzei ilicite a Dispoziţiei de restituire nr. 1556/2006, nefiind îndeplinite, cumulativ, elementele de structură pentru a se constata frauda la lege, între care intenţia de eludare ori de sustragere de la dispoziţiile prevăzute de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Se pretinde că examenul judecătoresc realizat de instanţa de apel nu a distins între regimul juridic al nulităţii de drept comun, de cel prevăzut în materia contestaţiei reglementată de Legea nr. 10/2001 şi, astfel, în cadrul acţiunii în anulare de drept comun cu care instanţa a fost investită, nu s-a făcut dovada că emitentul actelor de restituire şi beneficiarul acestora ar fi acţionat într-o conivenţă frauduloasă pentru eludarea dispoziţiile legale. În acest context, recurentul a pretins că nu se poate reţine cauza ilicită a actului dedus judecăţii.

Critica recurentului, deşi susceptibilă de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este fondată.

Semnificaţia juridică a noţiunii de eludare a legii constă în acea încălcare sau nesocotire a dispoziţiilor legale cu prilejul încheierii/executării unui act juridic, ori acea situaţie în care anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative, fiind o nesocotire ocultă a legii, prin abaterea unor dispoziţii legale de la sensul şi spiritul lor; sancţiunea ce intervine în atare ipoteză fiind cea a nulităţii absolute.

Legea nr. 10/2001 conţine nu numai norme de drept procedural, ci şi norme de drept substanţial care vizează condiţiile de validitate ale actelor emise în aplicarea normelor pe care le cuprinde, cadru normativ în considerarea căruia instanţa de apel a identificat şi examinat judicios temeiul de drept în raport cu care a realizat verificarea cererilor formulate în cauză vizând fraudarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 prin raportare la dispoziţiile art. 966 C. civ.

Contrar susţinerii recurentului potrivit căreia instanţa de apel nu ar fi procedat şi la examinarea condiţiei fraudei la lege care vizează conivenţa frauduloasă a părţilor în eludarea prevederilor legale de la data emiterii actului juridic dedus judecăţii, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a verificat corect legalitatea actelor contestate atât pe cale principală, cât şi incidentală şi conexă din perspectiva condiţiilor generale de validitate ale actului juridic, respectiv ale dispoziţiilor art. 966 C. civ., sens în care a fost judicios reţinut, în cadrul raţionamentului judiciar expus, încălcarea dispoziţiilor imperative înscrise în art. 10 alin. (2), precum şi art. 4 şi 25 din legea specială, evocate de părţi în susţinerea cererilor de investire a instanţei.

Nulitatea invocată în cauză vizează încălcarea unor norme legale imperative a unor acte juridice emise în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, fiind, astfel, firesc ca examinarea condiţiei privind cauza juridică, prevăzută de art. 966 C. civ., respectiv frauda la lege, relativ la actele emise în temeiul acestei legi să fie verificate, pe calea dreptului comun, sub aspectul conformităţii acestora cu condiţiile de emitere şi validitate impuse de legea specială.

Verificarea, însă, a încălcării normelor imperative în discuţie vizează acte juridice civile unilaterale, în emiterea cărora primarul acţionează ca reprezentant al persoanei juridice, respectiv al unităţii administrativ-teritoriale.

Recurentul-pârât a invocat, în esenţă, faptul că instanţa de apel nu a observat şi analizat întreaga operaţiune juridică ce se impunea a fi realizată cu ocazia examinării acţiunii în nulitate de drept comun, respectiv a intenţiei de eludare a normelor legale aplicabile, adică a conivenţei frauduloase dintre emitentul actelor de restituire şi beneficiarul acestora. Din această perspectivă, susţinerile recurentului nu sunt fondate, deoarece, spre deosebire de actele juridice sinalagmatice, în cazul examinării nulităţii actelor juridice unilaterale este lipsită de relevanţă juridică conivenţa frauduloasă a părţilor (relevantă în analizarea cauzei ilicite a actului, nu a fraudei la lege, astfel cum s-a invocat în speţă), astfel încât atitudinea subiectivă a beneficiarului actului unilateral este lipsită de importanţă, atât timp cât s-a reţinut încălcarea imperativului normativ relativ la validitatea actului contestat.

Cum acţiunea în nulitate vizează acte juridice unilaterale, recurentul, în calitate de beneficiar al acestor acte - fiind cel care se străduieşte să păstreze folosul actelor contestate - nu poate pretinde să fie pus la adăpost de efectele nulităţii actului, de vreme ce, securitatea dinamicii circuitului civil nu impune ca beneficiarul actelor unilaterale să se bucure de aceeaşi ocrotire ca şi cocontractantul de bună credinţă din actele cu titlu oneros.

Cât priveşte opinia recurentului-pârât relativ la neexaminarea elementului structural subiectiv al fraudei la lege, respectiv cel al intenţiei de eludare a normei legale aplicabile în raportul juridic dedus judecăţii astfel cum s-a procedat în cuprinsul unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată într-o speţă similară (Decizia nr. 1386/2014, secţia a II-a civilă), acesta nu poate constitui un argument care să conducă la aplicarea, în prezenta cauză, a raţionamentului folosit de instanţa care a pronunţat respectiva decizie de speţă, deoarece practica judiciară nu constituie izvor de drept.

Recurentul a mai pretins greşita reţinere de către instanţa de apel a încălcării dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001, susţinând că că refuzul nejustificat de soluţionare a cererii intervenientului trebuia să-şi găsească rezolvare în norma generală, reprezentată de Legea nr. 554/2004.

Contrar susţinerilor recurentului, dispoziţiile emise de primari în temeiul Legii nr. 10/2001 nu sunt acte administrative de autoritate, ci acte juridice civile, de vreme ce, în emiterea lor, primarul nu acţionează ca reprezentant al puterii executive locale, ci ca reprezentant al persoanei juridice (al unităţii administrativ-teritoriale) deţinătoare a bunului.

Prin urmare, dispoziţia de restituire având ca emitent primarul nu întruneşte caracteristicile unui act administrativ de autoritate, întrucât nu a fost emisă în regim de putere publică (în soluţionarea unor raporturi bazate pe inegalitate juridică, adică pe subordonarea părţilor, specifică raporturilor administrative), ci este un act de drept privat, respectiv un act juridic civil, mai precis, un act de dispoziţie făcut asupra bunurilor din patrimoniu şi care are valoarea unui titlu de proprietate, ce constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie.

De altfel, caracterul civil al dispoziţiei, emisă de primar conform art. 21 din Legea 10/2001, este conferit şi prin dispoziţiile art. 25 alin. (4) din legea specială din care rezultă că un atare act produce efecte în planul dreptului de proprietate născând drepturi cu caracter patrimonial în favoarea persoanei îndreptăţite, efecte care împiedica organul emitent să procedeze la revocarea propriei dispoziţii după ce aceasta a fost comunicat persoanei îndreptăţite.

În aceste condiţii, dat fiind natura juridică a dispoziţiei de restituire emisă de primar, în procedura legii speciale, nu poate fi negată, în absenţa unei dispoziţii legale exprese în acest sens, posibilitatea cenzurării actului pe calea formulării unei acţiuni în nulitate de drept comun, inclusiv de către emitentul actului, parte a raportului juridic astfel creat.

Or, în contextul considerentelor deja expuse, instanţa de apel a înlăturat corect apărarea pârâtului axată pe ideea posibilităţii revocării actului contestat.

Într-adevăr, dispoziţiile art. 4.7 teza a II-a din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 (şi nu H.G. nr. 498/2003, abrogată, cum eronat indică pârâtul) stipulează că "în cazul în care, după adoptarea deciziei/dispoziţiei de soluţionare şi până la întabularea acesteia, apar alte persoane cu vocaţie succesorală care au depus în termen cerere de restituire, se va dispune revocarea actului administrativ şi emiterea unei decizii/dispoziţii conforme cu legea". Or, textul normativ face referire la noţiunea de revocare, respectiv de posibilitatea unităţii deţinătoare, în calitatea acesteia de emitent, de a revoca actul unilateral, însă după ce actele juridice emise în temeiul legii speciale intră în circuitul civil şi produc efecte juridice, acestea nu mai pot fi revocate de organul emitent.

Odată stabilită, însă, natura juridică - aceea de act juridic civil, determinată, cum s-a arătat, în raport de calitatea părţilor, de poziţia juridică de egalitate a acestora, precum şi de consecinţele juridice produse - nu poate fi negată, în absenţa unei dispoziţii legale exprese în acest sens, posibilitatea promovării acţiunii în nulitate, context în care desfiinţarea actului poate fi dispusă numai de către instanţa judecătorească, fie pe calea contestaţiei reglementată de prevederile art. 26 alin. (3) din Lege, fie pe calea dreptului comun, astfel cum s-a solicitat prin acţiunea principală, cererea incidentală şi conexă. În atare context, este lipsită de relevanţă susţinerea recurentului referitoare la intabularea în cartea funciară a dreptului său asupra imobilului restituit prin Dispoziţia nr. 1556/2006, de vreme ce dispoziţia emisă în procedura legii speciale poate fi contestată la instanţele judecătoreşti, în cadrul acţiunilor în anulare sau în constatarea nulităţii, astfel cum s-a arătat în precedent.

Relativ al modul de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001 care statornicesc soluţionarea concomitentă a notificărilor formulate de persoanele îndreptăţite în privinţa aceluiaşi imobil, instanţa de apel a reţinut corect că eludarea dispoziţiilor imperative care consacră soluţionarea notificărilor împreună atunci când, pentru acelaşi imobil, notificările au fost formulate de mai multe persoane care se consideră îndreptăţite atrage sancţiunea nulităţii. Într-adevăr, cauza de nulitate invocată de intervenient referitoare la eludarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001 vizează obligaţia stabilită de legiuitor, în sarcina unităţii deţinătoare, în scopul de a verifica şi analiza, concomitent, calitatea de persoane îndreptăţite la restituire, respectiv a calităţii acestora de succesori, dar şi dreptul de proprietatea asupra bunului notificat.

Or, relativ la procedura de retrocedare a imobilelor preluate abuziv de stat, este cunoscut faptul că aceasta se derulează doar ca efect al parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, care debutează prin depunerea notificării de către persoana îndreptăţită şi continuă prin emiterea dispoziţiei prin care unitatea deţinătoare se pronunţă asupra cererii de restituire în natură sau echivalent.

În cazul de faţă, atât recurentul - pârât, cât şi intimatul - intervenient au notificat acelaşi imobil, împrejurare care atrage - astfel cum corect au reţinut instanţele de fond - incidenţa dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în conformitate cu care în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite coproprietare ale bunului imobil solicitat, fiecăruia dintre solicitanţi trebuie să i se recunoască un drept de proprietate corespunzător cotei sale de coproprietate, potrivit dreptului comun. În acelaşi sens, sunt şi dispoziţiile art. 4.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 care stabilesc că "decizia se emite pe numele tuturor", cu menţionarea cotelor fiecăruia potrivit dreptului comun.

Teza acreditată de recurent potrivit căreia sancţiunea nulităţii nu ar putea fi aplicată actului jurisdicţional în lipsa unei culpe a emitentului actului, deoarece la data emiterii deciziilor de restituire contestate în cauză (1 iunie 2006), Notificarea nr. x/2001 formulată de intervenient nu se afla pe rolul Agenţiei Naţionale pentru Sport nu poate fi primită. Instanţele de fond au reţinut sancţiunea nulităţii dispoziţiilor de restituire ca urmare a nesocotirii unor norme legale imperative referitoare derularea procedurii administrative de restituire atunci când este cerută de mai multe persoane îndreptăţite, coproprietare ale bunului imobil solicitat.

Important este faptul, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, că, iniţial, cele două notificări au fost adresate şi înregistrate în cadrul Primăriei Municipiului Piatra-Neamţ fiind, astfel, lipsite de relevanţă juridică alegaţiile recurentului referitoare la împrejurarea că notificarea intervenientul nu ar fi ajuns la unitatea deţinătoare din greşeala reclamantei, context care ar exclude existenţa vreunei culpe a Agenţiei Naţionale pentru Sport în emiterea actelor juridice contestate în cauză, edificator fiind, pentru aplicarea sancţiunii nulităţii dispoziţiilor de restituire, încălcarea obligaţiei de conexare a notificărilor formulate în procedura legii speciale, înscrisă în art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Nelegalitatea deciziei atacată a fost susţinută de recurent şi din perspectiva aplicării şi interpretării greşite a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a legii, adoptate prin H.G. nr. 250/2005 (şi nu H.G. nr. 498/2003, cum eronat susţine recurentul). În susţinerea acestui motiv de recurs, pârâtul a arătat că instanţa de apel a reţinut greşit că imobilul restituit în natură constituia, la data emiterii dispoziţiei de restituire, o bază materială sportivă şi, pe cale de consecinţă, constituia o amenajare de utilitate publică care ar fi condus la exceptarea imobilul notificat de la restituirea în natură.

Totodată, s-a mai susţinut şi că dispoziţiile înscrise art. 78 alin. (1) din Legea nr. 69/2000 au fost interpretate eronat, deoarece construcţiile care compun conceptul imobiliar se află într-o avansată stare de degradare, parţial construcţiile sunt demolate, astfel încât acestea nu fac posibilă desfăşurarea activităţilor sportive şi, deci, nu pot fi considerate "amenajări de utilitate publică" destinate nevoilor comunităţii.

Examinând legalitatea deciziei atacate, în raport de situaţia de fapt reţinută în cauză de instanţele de fond, Înalta Curte reţine că, deşi criticile formulate sunt susceptibile de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinerile nu sunt întemeiate, decizia instanţei de apel fiind pronunţată ca urmare a unei corecte interpretări şi aplicări a dispoziţiilor înscrise în art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în reglementarea consacrată de la momentul emiterii dispoziţiei contestate în prezentul litigiu.

În contextul interpretării acestui cadru normativ, instanţa de apel a analizat corect dacă terenul litigios este ocupat de construcţii şi dacă reprezintă un teren liber în accepţiunea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, sens în care a procedat judicios la examinarea dispoziţiei de restituire în natură din perspectiva verificării conformităţii acesteia cu normele legale referitoare la condiţiile de emitere şi validitate impuse de actul normativ în temeiul cărora a fost edictată.

Astfel examinarea regimului juridic al imobilului litigios a impus ca verificarea posibilităţii restituirii în natură a terenului, care a constituit obiectul Dispoziţiei nr. 1556/2006, să necesite examinarea măsurii în care terenul pe care se afla amplasat complexul sportiv se circumscrie sintagmei "teren liber" în sensul dat acesteia prin dispoziţiile legale, dat fiind faptul că prevederile alin. (2) al art. 10 consacră explicit, pe cale legislativă, sensul termenului de "suprafaţă ocupată", acesta referindu-se, printre altele, la suprafaţă afectată de amenajări de utilitate publică.

Or, noţiunea de "amenajări de utilitate publică" este definită prin art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, enumerarea lucrărilor din cuprinsul normelor metodologice nefiind una limitativă.

Din situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţele de fond, care nu mai poate fi reevaluată în recurs în raport de structura art. 304 C. proc. civ., rezultă că terenul care a făcut obiectul dispoziţiei de restituire în natură este ocupat de terenuri de tenis cu suprafaţă de zgură şi bitum, de un teren de handbal, cu tribunele aferente, accesul între aceste edificii realizându-se pietonal sau auto, prin intermediul unor alei şi trotuare. Pentru deservirea acestor terenuri sportive, există edificate încă din momentul dării în funcţiune a unor magazii, vestiare, împrejmuiri din gard de cărămidă şi sârmă, cu stâlpi metalici, iluminat nocturn, pentru parte din terenuri, reţele de apă, canalizare, reţele electrice şi gaze naturale. În acest context factual, instanţa de apel a concluzionat corect că baza sportivă face parte din categoria amenajărilor de utilitate publică.

Contrar susţinerilor recurentului, chiar dacă, într-adevăr, parte a părţi componente care alcătuiesc baza materială sportivă nu au elemente de fundaţie, ori o parte a complexului sportiv s-ar află într-o starea de degradare din cauza lipsei lucrărilor de renovare, aceste împrejurări nu înlătură încadrarea bazei materiale sportive în noţiunea de amenajare de utilitate publică, atât timp cât dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu face referire la imobile aflate în stare de degradare sau inutilizabile în conformitate cu destinaţia lor.

Dimpotrivă, în cauză a fost stabilit faptul că, destinaţia iniţială a bazei sportive a fost păstrată şi în prezent, fiind folosită în acelaşi scop, dovadă în acest sens fiind şi demersul realizat de recurent pentru închirierea unor spaţii în scopul desfăşurării unor activităţi sportive. Or, în aceste circumstanţe, rezultă că instanţa de apel a valorizat şi aplicat corect dispoziţiile înscrise în art. 78 alin. (1) din Legea educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000, conform căruia "baza materială sportivă cuprinde totalitatea terenurilor şi spaţiilor, precum şi amenajările, instalaţiile şi construcţiile care sunt destinate organizării şi desfăşurării activităţii de educaţie fizică şi sport".

Relativ la critica recurentului privind greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, text normativ în considerarea căruia instanţa de apel a reţinut că imobilul în discuţie nu poate fi restituit în natură deoarece ar fi inclus în inventarul domeniului public, Înalta Curte reţine că, deşi susţinerea recurentului este corectă şi argumentele instanţei de apel nu pot fundamenta soluţia de menţinere a dispoziţiilor sentinţei apelate privind nulitatea dispoziţiei de restituire în natură, critica formulată nu poate conduce la reformarea deciziei atacate, aceasta urmând a fi înlăturată.

Legea nr. 10/2001 consacră un principiu esenţial al mecanismului de restituire şi anume cel al prevalenţei restituirii în natură (art. 1 alin. (1) din lege) şi numai cu caracter de excepţie, atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă, legea stipulează acordarea măsurilor reparatorii în echivalent (art. 1 alin. (2).

De asemenea, art. 1 din Lege prevede că sunt supuse restituirii imobilele preluate abuziv de stat, iar în art. 2 lit. h) se arată că se restituie orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Or, din dispoziţiile art. 6 al Legii nr. 213/1998 rezultă că sunt supuse restituirii în natură imobilele preluate abuziv de către stat, fără să se facă distincţie între imobilele din domeniul public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale.

Atât Legea nr. 213/1998, cât şi Legea nr. 10/2001 şi normele sale metodologice de aplicare, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 au în vedere afectaţiunea bunurilor din domeniul public şi, în atare context, faptul că imobilul litigios ar fi inclus în inventarul domeniului al statului, nu constituie un impediment la restituirea în natură a imobilului, deoarece apartenenţa imobilului la domeniul public nu împiedică în sine restituirea în natură a imobilului, prin reţinerea, ca esenţială, a afectaţiunii bunului. Prin urmare, simpla afectaţiune a bunului sau apartenenţa acestuia la domeniul public nu sunt suficiente pentru a se respinge cererea de restituire în natură a bunului notificat, astfel încât argumentele instanţei de apel formulate sub acest aspect vor fi înlăturate.

Soluţia recurată, însă, nu se impune a fi reformată deoarece, astfel cum s- reţinut în precedent, elementul esenţial în raport de care a fost reţinută sancţiunea nulităţii absolute a dispoziţiei de restituire în natură vizează încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a legii, relevant fiind, sub aspectul legalităţii soluţiei atacate, împrejurarea că terenul a cărei restituire în natură s-a dispus nu este liber în accepţiunea legii speciale, fiind afectat de "amenajări de utilitate publică", astfel cum corect s-a reţinut prin decizia atacată. Or, acest argument este hotărâtor pentru aplicarea sancţiunii nulităţii dispoziţiei de restituire.

3. Relativ la motivul de recurs care vizează menţinerea soluţiei de acordare a cheltuielilor de judecată în favoarea intimatei-reclamante, recurentul a pretins greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., deoarece nu a avut nicio culpă în declanşarea litigiului, iar în privinţa complexităţii cauzei, reţinută de instanţa de fond, a arătat că acest caracter a fost determinat de conduita ilegală, omisivă a reclamantei care nu a executat obligaţia de conexare a notificărilor în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.

Critica formulată în raport de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este întemeiată.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., "partea care cade în pretenţii, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".

Din cuprinsul textului legal evocat rezultă că fundamentul obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală, dedusă din sintagma "partea care cade în pretenţii", context normativ în raport cu care cererea de obligare a pârâţilor şi intervenientului la plata cheltuielilor de judecată a fost corect încuviinţată.

Astfel, instanţa de fond a reţinut judicios reţinută culpa procesuală a părţilor, respectiv a pârâtului-recurent, ca urmare a admiterii integrale a cererii principale formulată de reclamantul Municipiul Piatra-Neamţ, prin primar, acesta fiind îndreptăţit la recuperarea de la părţile adverse, care au căzut în pretenţii, a cheltuielilor de judecată ocazionate de desfăşurarea procesului.

În acest context, raportat la culpa procesuală stabilită în cauză, sunt lipsite de relevanţă alegaţiile recurentului referitoare la criteriile care ar contura, în accepţiunea acestuia, caracterul complex al cauzei. De altfel, referirea instanţei de fond la criteriul privind complexitatea cauzei - alături de criteriul privind munca prestată de avocat şi onorariul acestuia - a fost realizată în contextul în care a fost examinată solicitarea de reducere a onorariului de avocat, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Or, analizarea solicitării privind reducerea onorariului avocaţial inclus în cheltuielile de judecată a fost realizată pe baza criteriilor legale înscrise în art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi anume cel referitor la munca îndeplinită de avocat, criteriu legal care nu poate fi aplicat decât prin raportare la elemente concrete care circumstanţiază volumul şi dificultatea activităţii prestate de avocat în proces, complexitatea cauzei fiind unul dintre acestea.

În consecinţă, constatând că motivele de recurs înscrise în art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, decizia recurată fiind pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, Înalta Curte urmează ca în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva Deciziei civile nr. 228A din 26 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Relativ la cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, prin întâmpinare, de intimatul Municipiul Piatra-Neamţ, prin primar, Înalta Curte urmează, în temeiul dispoziţiilor art. 247 alin. (1) C. proc. civ., să respingă, ca neîntemeiată, solicitarea formulată, întrucât intimatul nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului de faţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva Deciziei civile nr. 228A din 26 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul Municipiul Piatra-Neamţ, prin Primar.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2018.

Procesat de GGC - LM