Usucapion vs. Accessory Accession: Limits of Acquiring Ownership of a Building Constructed on Public Land

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 490 din 9 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC A. SA Iaşi şi a lipsei coparticipării procesuale active a A., invocate de pârâtul Municipiul Iaşi prin Primar; a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta SC A. SA Iaşi în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Iaşi prin Primar; s-a constatat că reclamanta a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra imobilului "Sală de sport" amplasat în T4, parcela C 255 şi CAT 211/1/70, numerotat de expert cu 1 C. civ., în suprafaţă de 581 mp, reprezentată în Planşa nr. 1 delimitată de punctele 31; 30; 29; 28; 27; 26; 24; 23; 22; 8; 7; 5; 3; 37; 36; 35; 33; 32; 31; 30, din care suprafaţa totală construită este de 523 mp, delimitată de punctele 30; 29; 34; 25; 26; 24; 23; 22; 8; 7; 6; 2; 1; 30, în care se includ şi suprafeţele construcţiilor anexă C2 şi C3; pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 15.875 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 678 din 13 octombrie 2017 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, a fost admis apelul formulat de Municipiul Iaşi împotriva Sentinţei civile nr. 490 din 9 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi; a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă cererea reclamantei de constatare a dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra construcţiei "Sala de Sport", situată în Iaşi, str. x şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate ce nu contraveneau deciziei pronunţate în apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC A. SA Iaşi, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21 decembrie 2017.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat că decizia atacată este nelegală, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, a susţinut că apelul formulat de către pârât nu a fost timbrat, deşi obiectul cererii de apel este evaluabil în bani. Cale de atac exercitată nu face nicio referire la taxa de timbru legal datorată, iar în decizia recurată se arată că apelul este scutit de la plata taxelor de timbru, fără a se indica vreun temei de drept privind exonerarea apelantului-pârât de la plata taxei de timbru. Or, în acest context, judecarea apelului, fără ca această cale de atac să fie timbrată conform prevederilor imperative din art. 1 alin. (1) şi (2), respectiv art. 33 din O.G. nr. 80/2013, reprezintă o evidentă încălcare a normelor de drept material şi constituie un prim motiv de casare a deciziei recurate.

Recurenta-reclamantă a învederat, totodată, că, în cauză, motivele pe care se întemeiază hotărârea atacată sunt contradictorii în raport cu propriile constatări.

În cuprinsul deciziei sale, instanţa de apel reţine incidenţa prevederilor art. 492 C. civ. şi motivează admiterea apelului în mod primordial pe acest temei de drept. În acelaşi timp, constată, însă, că probatoriul din dosar certifică fără tăgadă faptul că ridicarea construcţiei a fost realizată în principal prin utilizarea resurselor materiale şi umane ale B. şi a fost finalizată în februarie 1977, clădirea fiind folosită din acel moment şi până în prezent de către A. SA, cea care a achitat şi impozitul aferent Sălii de Sport începând din 1999. Consiliul Judeţean pentru Educaţie Fizică şi Sport Iaşi şi-a dat acordul privind cedarea unui teren de baschet din str. x (actualmente str. x) din administrarea C. în administrarea A., scopul cesionării fiind construirea unei săli de antrenament de sport. Recurenta-reclamantă este succesoarea B. Iaşi, conform H.G. nr. 1200/1990 şi Legii nr. 15/1990. Potrivit HCL nr. 411 din 29 decembrie 2015, intimatul-pârât a completat inventarul domeniului public al municipiului, însuşit prin HCL nr. 10/2015, în baza Planului de amplasament şi delimitare pentru terenul dat spre administrare A. în anul 1976, pe care s-a edificat sala de sport.

Ca atare, urmează să se observe următoarele contradictorialităţi, în sensul că: a) instanţa de apel, făcând aplicarea art. 492 C. civ., acceptă în totalitate prezumţia că edificarea sălii de sport ar fi fost realizată de proprietarul terenului de la data începerii construcţiei, pe cheltuiala sa, şi prezumă că la acel moment proprietar era intimatul-pârât. Aceeaşi instanţă reţine că rezultă din probe că ridicarea construcţiei a fost integral realizată de SC A. SA Iaşi, prin utilizarea de mijloace materiale şi umane proprii, aşadar o probă contrarie a faptului că sala ar fi fost construită de intimatul-pârât; b) instanţa de apel observă că terenul pe care a fost construită sala de sport avea ca proprietar, la data începerii construcţiei, pe intimatul-pârât, însă constată că, anterior începerii construcţiei, printr-un just titlu emis de Consiliul Judeţean pentru Educaţie Fizică şi Sport Iaşi, terenul fusese transferat către B. (în cadrul căreia funcţiona, fără personalitate juridică, A.), a cărei succesoare este SC A. SA Iaşi, adică la data ridicării construcţiei terenul se afla în posesia recurentei-reclamante; aşadar, instanţa de apel prezumă, pe de o parte, că în anul 1976, la data ridicării construcţiei, intimatul-pârât avea calitatea de proprietar al terenului, în timp ce, pe de altă parte, cunoaşte şi reţine că, abia la 29 decembrie 2015, prin HCL nr. 10/2015, Municipiul laşi a dobândit această calitate, or, terenul în discuţie nu a fost şi nu este nici la această dată intabulat, situaţie care susţine afirmaţiile recurentei-reclamante. În cazul în care intimatul-pârât ar fi fost proprietarul legitim al terenului, acesta l-ar fi intabulat.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 492 C. civ. şi art. 1846 şi urm. din acelaşi act normativ, coroborat cu dispoziţiile din Decizia nr. 19/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A susţinut că, în cauză, instanţa de apel a apreciat că intimatul-pârât ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra clădirii prin accesiune imobiliară, chiar dacă acesta nu şi-a manifestat voinţa în acest sens şi chiar dacă partea însăşi a recunoscut în mod expres dreptul de proprietate al recurentei-reclamante asupra sălii de sport.

Or, aceste aprecieri ale instanţei de apel sunt greşite, neîntemeiate în fapt şi în drept. Construcţia sălii de sport nu a fost făcută de intimatul-pârât pe cheltuiala sa, ci de către recurenta-reclamantă prin mijloace şi cu materiale proprii, pe un teren care nu se afla în proprietatea intimatului-pârât. La data la care a fost începută ridicarea construcţiei, terenul în cauză se afla în patrimoniul societăţii reclamante, în baza unui titlu translativ emis de administratorul terenului. Consiliul Judeţean pentru Educaţie Fizica şi Sport Iaşi nu exista la data la care a fost edificată construcţia şi nici nu s-a dovedit a fi succesor în drepturi al fostului Consiliu judeţean, care funcţiona în anul 1976. Intimatul-pârât şi-a atribuit el însuşi calitatea de proprietar al terenului abia în 2015, printr-o hotărâre abuzivă de consiliu local, şi numai după ce recurenta-reclamantă a formulat cererea prin care a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului şi clădirii, prin uzucapiune. Aşadar, în realitate, situaţia este contrară celei reţinute de către instanţa de apel.

Recurenta-reclamantă a învederat că accesiunea imobiliară nu poate opera de drept în favoarea unei persoane, şi nici împotriva voinţei acesteia, aşa cum în mod greşit consideră instanţa de apel. Pentru acceptarea accesiunii este necesar a se constata de către instanţă că sunt integral îndeplinite anumite condiţii cerute imperativ prin dispoziţii legale aplicabile şi, totodată, că există voinţa uneia dintre părţi pentru a deveni proprietar prin accesiune. În absenţa acestor condiţii, instanţa nu poate aprecia, de exemplu, care bun este principal şi care este accesoriu, care bun îl incorporează pe celălalt, şi nu poate dispune cu privire la existenţa sau inexistenţa unei accesiuni imobiliare. Dreptul de proprietate al proprietarului unui teren asupra construcţiilor ridicate pe terenul său nu constituie o prezumţie absolută, ci una relativă, care poate fi răsturnată, aşa după cum art. 492 C. civ. o dispune. Ca atare, instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept material cuprinse în art. 492 C. civ., apreciind că prezumţia de proprietate a Municipiului laşi asupra sălii de sport este una absolută, ignorând probatoriul care dovedeşte contrariul acestei situaţii.

În speţă, din dovezile existente la dosar rezultă fără echivoc faptul că, din anul 1976 şi până în prezent, reclamanta exercită o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar asupra imobilului Sala de Sport D.. Pentru reglementarea acestei stări de fapt, legiuitorul a dispus în mod imperativ, prin art. 1846 şi următoarele, respectiv art. 1890 C. civ., că este aplicabilă instituţia prescripţiei achizitive şi că reclamanta este îndreptăţită în a solicita instanţei de judecată constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune. Or, aplicând în mod greşit normele de drept material cuprinse în textele de lege anterior menţionate, instanţa de apel a considerat că reclamanta nu are calitatea de a solicita să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune şi că este îndreptăţită să solicite numai constatarea unui drept de superficie asupra construcţiei. În sprijinul deciziei sale, instanţa de apel a invocat o decizie de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem al Republicii Populare România nr. 13 din 6 august 1959, al cărei conţinut nu este cunoscut şi a cărei aplicabilitate în cauză este lipsită de relevanţă. Drept consecinţă, se impune casarea deciziei recurate.

Recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la chestiuni cu care nu a fost învestită de niciuna dintre părţi. A învederat că intimatul-pârât nu a contestat în faţa instanţei de fond ori de apel calitatea recurentei-reclamante de proprietar asupra construcţiei şi nici nu a susţinut pentru sine această calitate. Mai mult, acesta a considerat că nu are calitate procesuală, pretenţiile acestei părţi, formulate în fond şi apel, referindu-se la recunoaşterea calităţii de proprietar asupra terenului şi la neobligarea la plata cheltuielilor de judecată. Prin urmare, instanţa de apel nu a fost învestită a se pronunţa cu privire la constatarea accesiunii imobiliare asupra construcţiei recurentei-reclamante şi nu avea autoritatea să analizeze acest aspect.

Prin rezoluţia din 22 decembrie 2017, Completul de filtru nr. 11 a dispus comunicarea cererii de recurs intimatului-pârât, cu menţiunea că are obligaţia de a formula întâmpinare în termen de 30 de zile, potrivit prevederilor art. XVII alin. (3) coroborate cu cele ale art. XV alin. (3) din Legea nr. 2/2013. S-a dispus, totodată, ca, în cazul în care se va depune întâmpinare, aceasta să fie comunicată către recurenta-reclamantă, cu menţiunea că are obligaţia de a depune răspuns la întâmpinare, în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării, conform dispoziţiilor art. XVII alin. (3), coroborate cu cele ale art. XV alin. (4) din Legea nr. 2/2013.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât a invocat excepţia tardivităţii formulării recursului în cauză. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a pus concluzii de respingere a excepţiei invocate; totodată, a solicitat admiterea recursului, casarea Deciziei nr. 678 din data de 13 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi menţinerea, în totalitate, a hotărârii instanţei de fond - Sentinţa civilă nr. 490 din 9 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă.

În cauză, s-a procedat la întocmirea raportului cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului formulat de recurenta-reclamantă SC A. SA Iaşi împotriva Deciziei nr. 678 din data de 13 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

S-a concluzionat în sensul că cererea de recurs a fost formulată în termen legal - decizia recurată a fost comunicată reclamantei la data de 6 noiembrie 2017, recursul fiind declarat la data de 6 decembrie 2017. În opinia raportorului, faţă de conţinutul dispoziţiilor art. 104 şi ale art. 98 din Legea nr. 134/2010, respectiv ale art. XVIII din Legea nr. 2/2013, recursul a fost apreciat drept admisibil în principiu.

Conform rezoluţiei din 11 aprilie 2018, s-a dispus comunicarea raportului, ulterior fiind formulat un punct de vedere de către intimatul-pârât, în sensul aplicării prevederilor art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

La data de 7 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva Deciziei nr. 678 din data de 13 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

În recurs nu s-au administrat probe noi.

Examinând criticile formulate, cu referire la dispoziţiile legale invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., "Casarea ... se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: ... 4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti; ... 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; ... 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Printr-o primă critică formulată, recurenta-reclamantă a susţinut că judecarea apelului fără ca această cale de atac să fie timbrată, în condiţiile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, reprezintă o încălcare a normelor de drept material şi constituie un motiv de casare a deciziei recurate.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu poate fi analizat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dat fiind că dispoziţia în cauză reglementează doar situaţiile în care au fost încălcate sau aplicate greşit normele de drept material, iar nu cele de drept procedural.

Înalta Curte reţine, totodată, că problema privind nelegala timbrare a cererii de apel nu constituie o bază legală prin intermediul căreia instanţa de recurs să poată examina critica acestei părţi prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora casarea deciziei atacate se poate cere "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", critică calificată astfel faţă de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Fiind o chestiune legată de taxa judiciară de timbru, legea - O.U.G. nr. 80/2013 - prevede garanţiile procedurale acordate părţilor pentru asigurarea unui proces echitabil.

Astfel, se observă că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate contesta caracterul timbrabil al căii de atac exercitate exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune o astfel de critică controlului judiciar prin intermediul recursului.

Totodată, cealaltă parte, nemulţumită de modalitatea de determinare a cuantumului taxei judiciare de timbru, poate invoca excepţia de netimbrare şi, ulterior, în cazul respingerii acestei excepţii, în cadrul căii de atac exercitate să critice, în condiţiile art. 175 C. proc. civ., aspectul procedural pretins neîndeplinit şi greşit soluţionat de instanţa de judecată, aşadar să pretindă încălcarea unei reguli de procedură a cărei nerespectare ar atrage sancţiunea nulităţii deciziei recurate.

În speţă, însă, prevederile indicate de recurenta-reclamantă ca fiind încălcate de instanţa de apel, respectiv art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, nu pot reprezenta un motiv de nulitate a hotărârii contestate, întrucât Înalta Curte nu a fost învestită cu soluţionarea unui recurs în legătură cu soluţia dată excepţiei de netimbrare a apelului. La data desfăşurării şedinţei de judecată din 13 octombrie 2017, reprezentantul recurentei-reclamante, deşi prezent în sala de şedinţă, nu a invocat excepţia de netimbrare a apelului pentru a putea susţine în recurs aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că, în cauză, motivele pe care se întemeiază hotărârea atacată sunt contradictorii în raport cu constatările instanţei de apel, în sensul că, deşi se concluzionează, pe baza probatoriul administrat, că ridicarea construcţiei a fost realizată prin utilizarea resurselor materiale şi umane ale B., a cărei succesoare este societatea reclamantă, se reţine aplicarea prevederilor art. 492 C. civ. - edificarea sălii de sport a fost realizată de proprietarul terenului de la data începerii construcţiei, şi anume intimatul-pârât. Totodată, se consideră că terenul pe care a fost construită sala de sport avea ca proprietar, la data începerii construcţiei, pe intimatul-pârât, deşi se constată că, anterior acestui moment, printr-un just titlu, acest imobil a fost transferat către recurenta-reclamantă, respectiv că, prin HCL nr. 10/2015, Municipiul laşi a dobândit calitatea de proprietar asupra suprafeţei în litigiu, motiv pentru care nici nu a fost intabulat.

Aşadar, Înalta Curte observă că, printr-un alt motiv de recurs, recurenta-reclamantă invocă motivarea contradictorie a deciziei atacate, criticile formulate fiind subsumate prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În litigiul pendinte, recurenta-reclamantă a înţeles să învestească instanţa de judecată cu soluţionarea unei acţiuni având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra unei construcţiei, respectiv asupra terenului pe care este edificată aceasta, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 1846 şi următoarele C. civ.

Prin Sentinţa civilă nr. 490 din 9 martie 2017, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis în parte cererea formulată de SC A. SA Iaşi, a constatat că reclamanta a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra imobilului "Sală de sport" amplasat în T4, parcela C 255 şi CAT 211/1/70, numerotat de expert cu 1 C. civ., în suprafaţă de 581 mp, din care suprafaţa totală construită de 523 mp, în care se includ şi suprafeţele construcţiilor anexă C2 şi C3.

Dat fiind că reclamanta a construit integral, cu forţă de muncă şi materiale proprii, clădirea în litigiu, că, de la construcţie şi până în prezent, posesia reclamantei asupra imobilului a avut un caracter de continuitate, nu a fost întreruptă, tulburată, a fost publică şi exercitată sub nume de proprietar, că reclamanta a achitat în calitate de proprietar impozitul pe clădire, instanţa de fond a concluzionat că, în speţă, sunt întrunite cerinţele legale pentru dobândirea proprietăţii prin uzucapiune pentru imobilul construcţie.

Prin apelul declarat în cauză, pârâtul a invocat faptul că reclamanta, pentru a lămuri situaţia juridică a sălii de sport, avea la dispoziţie acţiunea în constatare conform art. 35 C. proc. civ., iar nu o acţiune în realizare - dobândirea dreptului de proprietate prin prescripţia achizitivă de 30 ani.

Prin întâmpinare, reclamanta a învederat că această susţinere este incorectă, acţiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripţie achizitivă fiind o acţiune mixtă, care conţine elemente atât ale acţiunii în constatare, cât şi ale acţiunii în realizare, fapt statuat şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă prin Decizia nr. 7086 din 12 octombrie 2011.

Prin Decizia civilă nr. 678 din 13 octombrie 2017, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis apelul formulat de Municipiul Iaşi împotriva Sentinţei civile nr. 490 din 9 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de constatare a dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra construcţiei situate în Iaşi.

Pentru a hotărâ astfel, instanţa de apel a constatat că, prin Adresa nr. x din 7 decembrie 1976, Consiliul Judeţean pentru Educaţie Fizica şi Sport Iaşi şi-a dat acordul privind cedarea unui teren de baschet din str. x (actualmente str. x) din administrarea C. în administrarea A., scopul cesionarii fiind construirea unei săli de antrenament pentru volei.

Reclamanta este succesoarea fostei B. Iaşi, în conformitate cu prevederile HGR nr. 1200/1990 şi ale Legii nr. 15/1990.

Potrivit HCL nr. 411/2015, UAT Iaşi a completat inventarul domeniului public al municipiului, însuşit prin HCL nr. 10/2015, cu terenul în suprafaţă de 570,67 mp, situat în str. x, dat spre administrare A. în 1976, pe care reclamanta a edificat sala de sport.

Probatoriul administrat în cauză certifică că ridicarea construcţiei a fost realizată prin utilizarea resurselor materiale şi umane ale B. Iaşi şi a fost finalizată în februarie 1977, fiind folosită din acel moment şi până în prezent de către reclamantă, cea care a achitat impozitul aferent clădirii la Direcţia Finanţelor Publice Locale Iaşi din anul 1999. Potrivit foii de inventar a mijloacelor fixe aflate în patrimoniul reclamantei, construcţia figurează la secţia 08 - Club volei "Clădire sala sport stâlpi beton + geam sticlă".

Instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 492 C. civ., a apreciat că analiza instituţiei accesiunii imobiliare se poate face având ca referinţă şi operând cu conceptele de bună-credinţă şi de rea-credinţă şi a considerat că prevalenţa bunei sau relei-credinţe asupra modului de soluţionare a raporturilor dintre constructor şi proprietarul fondului, ca şi natura acţiunii pe care o poate formula primul, a drepturilor ce i se cuvin, a fost impusă de decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 13 din 6 august 1959.

Curtea a constatat că, în speţă, reclamanta deţine calitatea de constructor de bună-credinţă, calitate ce îi conferă dreptul de a solicita instanţei, în contradictoriu cu proprietarul, recunoaşterea unui drept de superficie. De altfel, constatarea calităţii de constructor de bună-credinţă nu echivalează cu un titlu, deci nu poate fi vorba de o acţiune în realizare, fiind pe deplin posibilă în condiţiile art. 111 C. proc. civ., neputându-se invoca dobândirea unui drept real de proprietate pe calea uzucapiunii, cum a reţinut prima instanţă. Chiar dacă s-a făcut cu bună-credinţă, nu se poate naşte un drept real asupra construcţiei edificate pe terenul altuia în beneficiul constructorului, atare soluţie decurgând din dreptul de accesiune al proprietarului fondului - ca mod originar de dobândire a proprietăţii. Dreptul proprietarului terenului nu depinde în mod direct de exteriorizarea voinţei sale. Esenţa accesiunii face ca proprietarul terenului să fie şi proprietar al construcţiei încă din momentul încorporării materialelor în sol. În perioada cuprinsă de la edificarea construcţiei şi până când proprietarul fondului solicită a se constata dreptul său de accesiune, constructorul exercită doar posesia, ca o simplă stare de fapt, care nu este un drept real.

Instanţa de apel a mai reţinut că regulile accesiunii imobiliare artificiale sunt aplicabile şi în cazul concesionării unor terenuri proprietate publică sau privată a unităţilor administrativ teritoriale; la încetarea sau expirarea contractului de concesiune, bunurile imobile construite de concesionar pe terenurile proprietate de stat trec în proprietatea statului sau a concedentului, după caz (art. 492 C. civ.). H.G. nr. 1228/1990, anexa 2, pct. 8. II, prevede că, la expirarea duratei contractului de concesionare, concesionarul are obligaţia de a preda toate bunurile ce au făcut obiectul concesiunii şi cele ce au rezultat în urma investiţiilor făcute de el, gratuit şi libere de orice sarcini.

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează, în mod imperativ, obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară.

Verificând conţinutul deciziei recurate, se observă că dispoziţiile legale de mai sus au fost respectate, în sensul că instanţa de apel a expus argumentele relevante şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de situaţia de fapt reţinută în urma probatoriului administrat în fond şi apel.

De altfel, contradicţia la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atunci când priveşte doar considerentele, trebuie să fie de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se atunci când din unele argumente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

În speţă, nu rezultă că motivele pe care se întemeiază hotărârea atacată sunt contradictorii în raport cu constatările instanţei de apel.

Împrejurarea conform căreia rezultă din probe că ridicarea construcţiei a fost integral realizată de autoarea SC A. SA Iaşi, prin utilizarea de mijloace materiale şi umane proprii, pe terenul aflat în administrarea sa, respectiv că recurenta-reclamantă deţine calitatea de constructor de bună-credinţă, nu înlătură aplicarea dispoziţiilor art. 492 C. civ., în condiţiile în care se apreciază că această calitate îi conferă societăţii reclamante doar dreptul de a solicita instanţei, în contradictoriu cu proprietarul terenului, recunoaşterea unui drept de superficie, respectiv se consideră că nu se poate invoca dobândirea unui drept real de proprietate pe calea uzucapiunii. Din considerentele instanţei de apel nu reiese faptul că cel care a edificat construcţia este intimatul-pârât, ci doar că, în aplicarea art. 492 C. civ., se poate prezuma că proprietarul terenului este şi proprietarul construcţiei.

În cauză, instanţa de apel a apreciat că regulile accesiunii imobiliare artificiale sunt aplicabile şi în cazul concesionării unor terenuri proprietate publică sau privată a unităţilor administrativ teritoriale, fără ca, prin aceasta, să determine, în concret, la data realizării construcţiei, calitatea de proprietar al terenului pe care a fost aceasta edificată.

Ceea ce s-a reţinut în considerentele deciziei recurate este faptul că, prin Adresa nr. x din 7 decembrie 1976, Consiliul Judeţean pentru Educaţie Fizica şi Sport Iaşi şi-a dat acordul privind cedarea unui teren de baschet din str. x din administrarea C. în administrarea A., scopul cesionarii fiind construirea unei săli de antrenament pentru volei, precum şi împrejurarea că, potrivit HCL nr. 411/2015, UAT Iaşi a completat inventarul domeniului public al municipiului, însuşit prin HCL nr. 10/2015, cu terenul dat spre administrare clubului de volei.

Or, faţă de argumentele expuse anterior, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., întrucât hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii.

Recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată şi din perspectiva aplicării greşite a normelor de drept material cuprinse în art. 492 C. civ. şi art. 1846 şi urm. din acelaşi act normativ, coroborate cu dispoziţiile din Decizia nr. 19/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Această critică nu este fondată pentru următoarele considerente:

În speţă, instanţa de apel nu a statuat în sensul că intimatul-pârât ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei prin accesiune imobiliară, ci a reţinut că analiza instituţiei în cauză se poate face operând cu conceptele de bună-credinţă şi rea-credinţă şi că prevalenţa bunei sau relei-credinţe generează modul de soluţionare a raporturilor dintre constructor şi proprietarul fondului şi determină natura acţiunii pe care o poate formula primul, a drepturilor ce i se cuvin acestuia.

Ca atare, instanţa de apel a considerat că dreptul pretins de către reclamantă nu poate fi realizat decât pe calea unei acţiuni în constatare dedusă din aplicarea tezei finale a art. 492 C. civ.

Potrivit acestui text de lege, "Orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa, şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contră".

Norma citată cuprinde o regulă, cea privind dreptul de accesiune imobiliară artificială, şi o excepţie, cea care permite dovada existenţei dreptului de superficie. Proba contrară dreptului de accesiune constituie dovada dreptului de superficie.

În cazul în care partea interesată reuşeşte să probeze că este proprietarul construcţiei edificate pe terenul altei persoane, dreptul de accesiune al acesteia din urmă este înlăturat, însăşi legea civilă permiţând coexistenţa celor două drepturi în persoana unor titulari diferiţi, dreptul de proprietate pentru teren şi dreptul de proprietate asupra construcţiei.

În acest caz, proprietarul terenului nu dobândeşte şi proprietatea construcţiei, ci proprietarul construcţiei dobândeşte folosinţa terenului pe care aceasta este ridicată, unind, în persoana sa, dreptul de proprietate pe edificiu şi dreptul de folosinţă asupra terenului pe care acesta este amplasat, în absenţa acestui din urmă drept în persoana proprietarului construcţiei neputându-se imagina existenţa construcţiei şi a dreptului corelativ al proprietarului acesteia.

În aceste condiţii şi raportat la obiectul dedus judecăţii, în această cauză nu se poate reţine însă că, prin hotărârea pronunţată în apel, s-ar fi recunoscut, în mod gratuit şi fără acoperire legală, un drept în favoarea intimatului-pârât, dimpotrivă, se constată de către instanţa de apel că însăşi legea (art. 492 C. civ.) recunoaşte dreptul pretins de către recurenta-reclamantă în condiţiile exercitării şi dovedirii acestuia pe o altă cale procedurală decât cea parcursă în litigiul pendinte.

De altfel, nu există niciun impediment pentru recurenta-reclamantă să promoveze o nouă acţiune în constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiei fundamentată pe dispoziţiile art. 492 C. civ., ocazie cu care se va verifica în ce măsură i se cuvine acesteia dreptul pretins.

Înalta Curte mai reţine că instanţa de apel nu a constatat prin hotărârea atacată, cererea recurentei-reclamante fiind respinsă în fond, că accesiunea imobiliară a operat de drept în favoarea intimatului-pârât, respectiv că Municipiul Iaşi a dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei în litigiu, astfel cum susţine partea în cauză, aceasta întrucât, făcând trimitere la natura prezumţiei instituite de art. 492 C. civ. - prezumţie relativă, a considerat că se aplică regula din norma de drept citată doar în situaţia în care nu se dovedeşte contrariul, ceea ce se tinde prin cererea pendinte, dar nu se poate realiza pe calea procedurală promovată în prezentul dosar.

În speţă, recurenta-reclamantă a susţinut şi faptul că instanţa de apel, aplicând în mod greşit normele de drept material cuprinse în art. 1846 şi următoarele, precum şi art. 1890 C. civ., a considerat că această parte nu are calitatea de a solicita constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, făcând trimitere la o decizie de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem al Republicii Populare România nr. 13 din 6 august 1959, a cărei aplicabilitate în cauză este lipsită de relevanţă.

Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a analizat dispoziţiile legale invocate, pentru a se putea susţine, din această perspectivă, incidenţa în speţă a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cât priveşte Decizia de îndrumare nr. 13/1959 pronunţată de Plenul Tribunalului Suprem, reţine că prin aceasta s-a statuat că, pentru lămurirea raporturilor dintre părţi în cazul edificării unei construcţii pe terenul altuia, se impun a se "cerceta condiţiile în care s-au făcut construcţiile, plantaţiile sau lucrările" inclusiv sub aspectul pasivităţii sau acceptării proprietarului, acestea fiind elemente în funcţie de care se poate aprecia dacă a existat o înţelegere între proprietarul terenului şi autorul lucrării şi care este conţinutul acestei înţelegeri.

În cauză, referirea la decizia de mai sus a operat în contextul în care instanţa de apel a făcut vorbire de modalitatea de soluţionare a raporturilor existente între constructor şi proprietarul terenului, respectiv la obligativitatea determinării naturii juridice a acţiunii ce poate fi promovată de cel dintâi, fără ca prin aceasta să fie încălcate norme de drept material pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

S-a invocat prin motivele de recurs şi faptul că instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la constatarea accesiunii imobiliare asupra construcţiei, chestiune cu care nu a fost învestită de niciuna dintre părţi, cu atât mai mult cu cât criticile din apel au vizat doar recunoaşterea calităţii de proprietar asupra terenului şi sarcina plăţii cheltuielilor de judecată, iar nu calitatea recurentei-reclamante de proprietar asupra construcţiei

În ceea ce priveşte nesocotirea obiectului litigiului şi, implicit, a încălcării principiului disponibilităţii părţilor, reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că această critică, ce urmează a fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

În cauză, instanţa de apel a avut în vedere soluţionarea cererii de chemare în judecată în limitele de învestire, recurenta-reclamantă solicitând, printre altele, constatarea existenţei dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiei prin uzucapiune, ceea ce a şi obţinut, la judecata în fond. În apel, curtea de apel a exercitat controlul judiciar cu privire la această cerere, în limitele obiectului său, verificând legalitatea sentinţei din perspectiva stabilirii dreptului reclamat de către societatea petentă asupra construcţiei, inclusiv prin verificarea calităţii procesuale pasive în cauză. Analizând excepţia invocată de către intimatul-pârât, instanţa de apel a reţinut caracterul vădit nefondat al acesteia, în condiţiile în care, potrivit HCL nr. 411/2015, UAT laşi a completat inventarul domeniului public al municipiului cu terenul pe care este construită sala de sport pentru care recurenta-reclamantă a solicitat a se constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. La acelaşi moment, curtea a constatat incidenţa prevederilor art. 492 C. civ. în speţă, dispoziţie legală în raport de care s-a verificat obiectul dedus judecăţii cauzei pendinte.

Înalta Curte observă că, deşi recurenta-reclamantă a susţinut şi aplicarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., această parte nu a dezvoltat critici care să poată fi încadrate în norma de drept indicată, pentru a putea face obiectul controlului de legalitate în faza procesuală a recursului.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta SC A. SA Iaşi împotriva Deciziei nr. 678 din data de 13 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă în Dosarul nr. x/2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SA Iaşi împotriva Deciziei nr. 678 din data de 13 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă în Dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 septembrie 2018.

Procesat de GGC - LM