Municipality's price-difference claim prescribed; appeal rejected, costs awarded.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. x din 20 octombrie 2016, reclamanţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin primar au chemat în judecată pe pârâta SC A. SRL, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, în baza probelor ce se vor administra, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 3.018.060,68 euro, echivalent în RON la data plăţii efective, la care se va adăuga TVA, reprezentând diferenţă de preţ decurgând din schimbarea de destinaţie a imobilelor - terenuri primite în compensare de către autoarea pârâtei, potrivit Dispoziţiei nr. 3332 din 9 decembrie 2003 a Primarului Municipiului Constanţa.

În motivarea, reclamanţii au arătat, în esenţă, că, în procedura soluţionării Notificării nr. x din 7 august 2001, Primarul Municipiului Constanţa a emis Dispoziţia nr. 3332 din 9 decembrie 2003, prin care s-au acordat în compensare mai multe suprafeţe de teren către beneficiar, între care unele se află în prezent în proprietatea pârâtei din prezenta cauză. Cu privire la aceste terenuri, prin adresa din 5 decembrie 2003 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, s-a adus la cunoştinţa beneficiarului faptul că nu se poate proceda la schimbarea destinaţiei terenurilor decât cu acordul primăriei şi cu obligativitatea plăţii eventualelor diferenţe de preţ rezultate din reevaluarea făcută în raport de noua destinaţie solicitată.

Întrucât, ulterior emiterii dispoziţiei de compensare, s-a procedat la schimbarea destinaţiei iniţiale, terenurile dobândind o nouă funcţiune, potrivit autorizaţiilor de construire eliberate la solicitarea pârâtei şi proceselor-verbale de recepţie la terminarea lucrărilor ce au făcut obiectul autorizaţiilor obţinute, reclamanţii au arătat că pârâta datorează diferenţa de preţ rezultată din reevaluare.

Pârâta SC A. SRL a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Primarul Municipiului Constanţa şi excepţia prescripţiei extinctive.

Prin încheierea de şedinţă din 21 februarie 2017 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Primarul Municipiului Constanţa, pentru considerentele cuprinse în încheierea de şedinţă respectivă.

Prin Sentinţa civilă nr. 1188 din 30 mai 2017, Tribunalul Constanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă şi a respins ca prescrisă acţiunea reclamantului Municipiul Constanţa, prin primar.

Prin Decizia civilă nr. 216/C din 20 decembrie 2017, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Municipiul Constanţa, prin primar, obligându-l la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Municipiul Constanţa, prin primar, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, reclamantul susţine următoarele:

Raportat la dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită, în cauză, în absenţa stabilirii prin convenţie între părţi, urmare a negocierii, a creanţei definitive rezultată din reevaluarea făcută în raport cu noua destinaţie, termenul de prescripţie nici măcar nu a început să curgă sau a început să curgă cel mult de la data întocmirii rapoartelor de evaluare pentru noua destinaţie, când s-a conturat o creanţă certă, fie ea şi nedefinitivă.

Urmare a Adresei nr. x din 5 decembrie 2003 a Comisiei locale de aplicare a Legii nr. 10/2001, beneficiarul terenurilor ce urmau a fi atribuite în compensare - SC B. SA (autoarea pârâtei), prin adresa din data de 7 decembrie 2003 înregistrată la Primăria Municipiului Constanţa sub nr. x din 8 decembrie 2003, a fost acord cu valoarea, amplasamentul şi destinaţia terenurilor ce urmau a fi atribuite în soluţionarea Notificării nr. x din 7 august 2001, învederând, totodată, faptul că este de acord să plătească eventualele diferenţe de preţ ce vor fi determinate de modificarea destinaţiei terenului.

Astfel, se observă că s-a stabilit doar faptul că existenţa şi întinderea creanţei viitoare şi eventuale se va stabili în urma unei negocieri ce se va purta între reprezentanţii Primăriei Municipiului Constanţa şi beneficiarii dispoziţiei prin care au fost atribuite bunurile în compensare, stabilindu-se doar cadrul general care dă doar posibilitatea părţilor de a reevalua unele dintre terenurile acordate în compensare prin Dispoziţia nr. 3332 din 9 decembrie 2003, urmare a schimbării destinaţiei acestora.

Câtă vreme prin Adresa nr. x din 5 decembrie 2003 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu s-a determinat o creanţa certa, ci doar s-a stabilit faptul că existenţa şi întinderea creanţei viitoare şi eventuale va fi stabilită prin raportul de evaluare ce va fi întocmit faţă de noua destinaţie solicitată, este cert faptul ca existenta şi întinderea acestei creanţe trebuia să se stabilească în urma unor negocieri purtate între părţi, care sa aibă la baza sumele stabilite prin rapoartele de evaluare, faţă de noua destinaţie a terenurilor.

Aceasta deoarece, spre a deveni titlu de creanţă, apt să fie adus la îndeplinire fie de bunăvoie, fie prin forţa de constrângere a statului, obligaţia efectivă de plată trebuie să izvorască fie dintr-un act juridic însuşit de părţi, fie să fie consacrat printr-o hotărâre judecătorească.

În subsidiar, dacă se va considera că începerea cursului prescripţiei este legată de momentul schimbării destinaţiei terenurilor, recurenta arată că schimbarea destinaţiei terenurilor nu a avut loc la momentul adoptării hotărârilor de Consiliu Local de aprobare a planurilor urbanistice de detaliu şi zonale.

Modificarea planurilor urbanistice prin HCL nr. 186/2006, HCL nr. 121/2007 şi HCL nr. 285/2007 creează doar premisele posibilităţii emiterii autorizaţiei de construire pentru terenurile în litigiu, în vederea edificării unei construcţii cu destinaţie de locuinţa şi acest fapt nu poate conduce la concluzia încălcării obligaţiei de a respecta destinaţia terenului, aşa cum a fost stabilită la data emiterii Dispoziţiei nr. 3332/2003.

Prin hotărârile de consiliu local nu a avut loc o schimbare efectivă de destinaţie a terenurilor, ci o modificare a prevederilor documentaţiilor de urbanism aprobate anterior, respectiv, doar o schimbare a indicatorilor urbanistici pentru zonele din care fac parte şi terenurile în discuţie.

Modificarea planurilor urbanistice creează cel mult premisele pentru a se putea proceda în viitor la o schimbare de destinaţie, însă nu produc o schimbare în sine şi efectivă de destinaţie a terenurilor.

Aşadar, chiar şi în situaţia emiterii autorizaţiei de construire, act administrativ ce creează doar posibilitatea edificării construcţiei în condiţii de legalitate, momentul naşterii dreptului la acţiune pentru diferenţa de preţ a terenurilor ia naştere la data edificării construcţiei, dată la care a fost încălcată obligaţia de a respecta destinaţia terenului, obligaţie pe care pârâtul a acceptat-o la data de 5 decembrie 2003, conform adresei nr. x

Prin urmare, în speţa de faţă, chiar şi în situaţia emiterii hotărârilor de consiliu local de modificare a documentaţiilor urbanistice, chiar şi în situaţia emiterii autorizaţiei de construire, obligaţia de a respecta destinaţia terenului a fost încălcată de către pârât la data edificării faptice a construcţiei, respectiv data procesului-verbal de recepţie, prin care s-a constatat finalizarea construcţiei, în lipsa acestuia hotărârile consiliului local şi autorizaţia de construire neproducând efecte juridice. În consecinţă, termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani cu privire la dreptul material de a cere şi de a obţine diferenţa de preţ a început să curgă la data procesului-verbal de recepţie finală a lucrărilor.

În mod evident, noţiunea de "schimbare de destinaţie, reprezintă deopotrivă un act juridic dar şi un fapt juridic. Instanţa de fond a considerat greşit faptul că schimbarea de destinaţie nu poate avea decât un caracter de act juridic, ignorând însăşi elementul material - faptul juridic - al schimbării de destinaţie.

Cele două elemente care definesc schimbarea de destinaţie - actul juridic şi faptul material - sunt inseparabile, întrucât ceea ce s-a urmărit prin adresa din 5 decembrie 2003 comunicata pârâtei nu a fost reglementarea unei situaţii ipotetice, ci s-a avut în vedere tocmai situaţia în care se procedează în mod efectiv la schimbarea de destinaţie a respectivelor terenuri, dându-li-se astfel o noua funcţiune.

Din acest punct de vedere, operaţiunea schimbării de destinaţie presupune pe lângă etapa prealabilă a modificării indicatorilor urbanistici şi obţinerii actului de autorizare, şi etapa realizării noului obiectiv care reprezintă nouă destinaţie, astfel că, numai urmare a finalizării investiţiei cu caracter de nouă destinaţie se poate spune că a şi intervenit schimbarea de destinaţie.

Până la momentul la care investiţia propusă şi care schimbă destinaţia nu este efectiv finalizată, nu se poate aprecia în sensul unei schimbări efective de destinaţie a terenului, ci doar, eventual, despre o schimbare de destinaţie în curs.

Tocmai de aceea, până la momentul finalizării construcţiei care schimbă efectiv destinaţia iniţială a terenului, care este momentul procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, nu începe să curgă nici termenul de prescripţie extinctivă, întrucât schimbarea de destinaţie nu a avut loc efectiv decât prin finalizarea investiţiei reprezentând noua destinaţie constatată prin procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

Nu se poate considera că termenul de prescripţie a fost împlinit la data promovării acţiunii în instanţa, întrucât acesta a început să curgă abia de la data semnării procesului-verbal de recepţie definitivă/finală.

Intimata SC A. SRL a invocat, prin întâmpinare, excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte, prin încheierea de admitere în principiu a recursului, a stabilit că, în cauză, motivele de recurs formulate pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată, în raport cu motivul de recurs invocat, Înalta Curte reţine următoarele:

Reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune în pretenţii, având ca obiect plata unor sume de bani reprezentând diferenţa dintre valoarea unor terenuri atribuite autoarei pârâtei în compensare, prin Dispoziţia nr. 3332 din 9 decembrie 2003, emisă de Primarului Municipiului Constanţa, în aplicarea Legii nr. 10/2001, şi valoarea pe care respectivele terenuri au dobândit-o ca urmare a schimbării destinaţiei avute la momentul atribuirii.

Menţinând soluţia tribunalului, instanţa de apel a reţinut că dreptul material la acţiune este prescris, deoarece pretenţiile reclamantului se întemeiază pe convenţia afectată de o condiţie suspensivă potestativă, în temeiul căreia obligaţia în sarcina proprietarilor, de a suporta o diferenţă de valoare, depinde de un eveniment viitor şi nesigur, respectiv de schimbarea în viitor a destinaţiei pe care terenul a avut-o la momentul atribuirii. Naşterea raportului juridic obligaţional s-a produs la momentul realizării condiţiei stipulate, respectiv la momentul schimbării destinaţiei terenurilor.

În ceea ce priveşte momentul la care s-a realizat schimbarea destinaţiei terenurilor, instanţa de apel a reţinut, ca şi prima instanţă, că aceasta s-a produs prin adoptarea hotărârilor Consiliului Local al Municipiului Constanţa de aprobare a unor planuri urbanistice de detaliu şi zonale în perioada 2006 - 2007, identificate de tribunal pentru fiecare imobil în parte, iar nu ca urmare a realizării efective a construcţiilor edificate pe terenurile cu destinaţia schimbată spre acest scop.

Reiterând criticile din apel, reclamanta susţine în motivarea recursului că soluţia respingerii acţiunii ca prescrisă este nelegală, în absenţa stabilirii prin convenţie între părţi, urmare a negocierii, a creanţei definitive rezultată din reevaluarea făcută în raport cu noua destinaţie. De asemenea, se susţine că decizia recurată este nelegală sub aspectul datei de la care curge termenul de prescripţie, deoarece în cauză, schimbarea destinaţiei terenurilor nu s-a realizat la momentul emiterii hotărârilor de consiliu local, ci la data semnării procesului-verbal de recepţie finală a construcţiilor.

Criticile formulate de recurenta reclamantă sunt nefondate, instanţa de apel calificând în mod corect raportul juridic dintre părţi şi aplicând corect legea în materia prescripţiei extinctive.

Potrivit prevederilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă (dispoziţii de drept substanţial aplicabile raportului juridic litigios, în raport cu data începerii cursului prescripţiei), "dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul".

În mod corect a reţinut instanţa de apel că pretenţia reclamantei şi obligaţia corelativă a pârâtei de plată a diferenţei de preţ, rezultată din schimbarea destinaţiei terenurilor primite de autorarea sa în compensare, se întemeiază pe Adresa nr. x din 5 decembrie 2003 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, comunicată autoarei pârâtei, prin care i s-a adus la cunoştinţă că, în ceea ce priveşte unele dintre terenurile acordate în compensare, nu se poate proceda la schimbarea destinaţiei terenurilor decât cu acordul primăriei şi cu obligativitatea plăţii eventualelor diferenţe de preţ rezultate din reevaluarea făcută în raport de noua destinaţie solicitată, plata diferenţei rezultate din reevaluare urmând a fi suportată de către beneficiari. Autoarea pârâtei, beneficiara restituirii în compensare, a răspuns prin adresa înregistrată la Primăria Municipiului Constanţa sub nr. x/08 decembrie 2003, în sensul că este de acord să plătească eventualele diferenţe de preţ ce vor fi determinate de modificarea destinaţiei terenului, luând astfel naştere un raport juridic obligaţional, în cadrul căruia obligaţia asumată de autoarea pârâtei este afectată de o condiţie suspensivă, iar naşterea dreptului reclamantei de a pretinde o diferenţă de preţ s-a produs la data la care s-a realizat condiţia stipulată, adică la data schimbării destinaţiei terenurilor.

Susţinerea recurentei, potrivit căreia prescripţia nu a început să curgă deoarece între părţi nu s-a încheiat o convenţie prin care să se stabilească diferenţa de preţ, este nefondată, deoarece cuantificarea creanţei nu influenţează cursul prescripţiei extinctive, relevant fiind, conform art. 7 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 167/1958, momentul naşterii dreptului la acţiune, moment care, în cazul dreptului afectat de condiţie suspensivă, este acela în care s-a împlinit condiţia.

În ceea ce priveşte momentul schimbării destinaţiei terenurilor, instanţa de apel a avut în vedere faptul că autoritatea administrativă în competenţa căreia Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul dădea atribuţii de stabilire a modului de utilizare a terenurilor prin elaborarea planurilor urbanistice generale, zonale şi de detaliu, Consiliul Local Constanţa, prin Hotărârile nr. 186 din 9 mai 2006, nr. 121 din 24 mai 2007 şi nr. 285 din 18 mai 2007 a aprobat Planurile Urbanistice de Detaliu de schimbare a destinaţiei terenurilor respective, din spaţiu verde în spaţii pentru amplasarea construcţiilor. Aceste hotărâri au fost luate în dezbaterea Consiliului Local al Municipiului Constanţa la propunerea Primarului, reclamant în prezenta cauză.

Procedura schimbării destinaţiei terenurilor ţine de planificarea urbană şi este reglementată prin lege, fiind dată în competenţa consiliului local. Astfel, art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată, stabileşte ca atribuţie în sarcina consiliului local administrarea domeniului public şi privat al unităţii administrativ-teritoriale, atribuţie în cadrul căreia, potrivit alin. (5) lit. c) a aceluiaşi articol, are competenţa de a aviza şi aproba documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism ale localităţilor. Art. 44 şi următoarele din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul stabilesc procedura de elaborare, adoptarea şi efectele documentaţiilor de urbanism.

În ceea ce priveşte natura juridică şi efectele acestora, art. 44 alin. (3) din Legea nr. 350/2001 prevede că:

"Documentaţiile de urbanism au caracter de reglementare specifică şi stabilesc reguli ce se aplică direct asupra localităţilor şi părţilor din acestea până la nivelul parcelelor cadastrale, constituind elemente de fundamentare obligatorii pentru eliberarea certificatelor de urbanism". Rezultă că, din punct de vedere cronologic, mai întâi se stabileşte destinaţia terenului, prin documentaţia de urbanism, care are valoare de "reglementare specifică", astfel cum prevede textul legal, iar ulterior se emite certificatul de urbanism şi autorizaţia de construire, urmate de edificarea propriu-zisă a construcţiei, aceste etape fiind ulterioare momentului stabilirii destinaţiei terenului.

În consecinţă, data schimbării destinaţiei unei suprafeţe de teren nu poate fi decât cea la care autoritatea competentă stabileşte acest lucru prin hotărârea emisă în condiţiile legii. Împrejurarea că, ulterior emiterii hotărârii de consiliu local prin care s-a schimbat destinaţia terenului, beneficiarul solicită sau nu emiterea autorizaţiei de construire, ori construieşte sau nu pe terenul respectiv, nu influenţează data schimbării destinaţiei terenului.

Ca atare, instanţa de apel a reţinut corect faptul că reclamantul, parte a aceleiaşi administraţii locale, putea să demareze procedurile de negociere pentru determinarea "diferenţei de preţ" în termenul legal de prescripţie de 3 ani de la această dată, raportul de evaluare pentru determinarea cuantumului creanţei putându-se realiza tot în acelaşi termen.

Cum reclamantul nu a uzat de dreptul pretins în termenul de prescripţie de 3 ani, care a curs diferit pentru fiecare dintre terenurile a căror destinaţie s-a invocat a fi fost schimbată, în mod corect prima instanţă şi instanţa de apel au constatat că dreptul la acţiune al reclamantului s-a prescris, respingând acţiunea pe acest temei.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 496 C. proc. civ., se va respinge recursul reclamantului, ca nefondat, iar în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 451 alin. (2) C. proc. civ., va fi obligat recurentul reclamant, către intimata pârâtă, la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariul de avocat diminuat, avându-se în vedere durata relativ redusă a procedurii în recurs precum şi gradul de complexitate al cauzei, în condiţiile în care prin motivele de recurs s-au reiterat criticile din apel.

ÎNALTA CURTE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Constanţa, prin primar, împotriva Deciziei nr. 216/C din data de 20 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă în Dosarul nr. x/2016.

Obligă pe reclamantul Municipiul Constanţa, prin primar la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reduse, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 septembrie 2018.

Procesat de GGC - LM