Immovable property vindication: binding effect of res judicata on ownership title and retroactive nullity of sale contract to spouse

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 27 august 2012, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi E., obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi liberă folosinţă imobilul situat în Bucureşti, str. x, corp B, care a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. x din 4 noiembrie 1996.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin Sentinţa civilă nr. 5754 din 19 mai 1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. x/1997, definitivă şi irevocabilă prin neapelare, instanţa a dispus obligarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti să lase reclamantelor din acel dosar, A. şi F., în deplină proprietate şi posesie, imobilul format din construcţie şi teren, situat în Bucureşti, str. x (fost 47, fost 30) corp A şi B.

Prin Decizia civilă nr. 1556 din 10 iunie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. x/2003, s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 4 noiembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de SC G. SA şi B.

Luând act de aceste hotărâri judecătoreşti, Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, prin Dispoziţia nr. 2046 din 11 decembrie 2001, a dispus predarea bunului revendicat către reclamante, în baza procesul-verbal nr. x, prin care s-a procedat la predarea-primirea întregului imobil situat în Bucureşti, str. x corp A şi B.

Prin Încheierea 13132 din 3 octombrie 2003, pronunţată în dosarul nr. x din 14 octombrie 2002 de Judecătoria Sector 2 - Biroul de Carte Funciară, a fost intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului situat în str. x, în cartea funciară nr. x, în favoarea proprietarelor A. şi F..

La data de 20 mai 2008, F. a decedat, iar reclamanta A. este unică moştenitoare, în calitate de legatar universal, potrivit certificatului de legatar nr. x din 3 noiembrie 2008, emis de către Societatea Civilă H. - Notar public.

Deşi pârâţii nu au niciun titlu asupra imobilului, o împiedică pe reclamantă să-şi exercite prerogativele dreptului de proprietate şi au refuzat încheierea unui contract de închiriere asupra unui spaţiu alternativ, aşa cum reiese din Notificarea nr. x din 4 noiembrie 2005 şi procesul-verbal din 15 noiembrie 2005.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti în soluţionarea acestui litigiu, în raport de valoarea obiectului cererii şi excepţia insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată.

A mai susţinut că reclamanta A. nu face dovada dreptului de proprietate asupra corpului B al imobilului situat în str. x, invocând şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A., în raport de inexistenţa identităţii între persoana reclamantei şi titularul dreptului afirmat.

Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin Sentinţa civilă nr. 18700 din 21 noiembrie 2013 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată cauza în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 12 decembrie 2013, sub nr. x/2013.

Prin încheierea din data de 14 ianuarie 2014, instanţa a dispus unirea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei cu fondul cauzei.

La termenul din data de 8 noiembrie 2016, instanţa a invocat din oficiu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D.

Prin Sentinţa civilă nr. 1508 din 22 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei ca neîntemeiată; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor D. şi E. şi a respins acţiunea faţă de aceştia ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis cererea astfel cum a fost formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., având ca obiect revendicare imobiliară; a obligat pârâţii B. şi I. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei, imobilul situat în Bucureşti, str. x, corp B, compus din construcţie în suprafaţă utilă de 192,98 mp, cota indiviză de 55,94% din părţile de folosinţă comună şi teren aferent în suprafaţa de 127,89 mp, care a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 4 noiembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată de SC G. SA şi B.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că, în temeiul Sentinţei civile nr. 5754 din 19 mai 1997, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, a dispoziţiei de restituire emisă de Primarul Municipiului Bucureşti şi a certificatului de moştenitor, reclamanta este în prezent unica proprietară a imobilul situat în Bucureşti str. x, fost 47, fost 30, corp A şi B, fiind înscrisă în cartea funciară.

Tribunalul a constatat că pârâtul B. a cumpărat imobilul din str. x B printr-un contract care a fost ulterior declarat nul, în baza Deciziei civile nr. 1556/2003 a Curţii de Apel Bucureşti.

În prezenta acţiune, pârâta I. nu a formulat apărări, iar pârâtul B., singurul care a formulat întâmpinare, nu poate să invoce ineficacitatea Deciziei civile nr. 1556/2003 faţă de soţia sa, câtă vreme aceasta nu a înţeles să o facă.

Prin urmare, toate apărările invocate de către pârâtul B., privind faptul că Decizia civilă nr. 1556/2003 a constatat nulitatea contractului doar în contradictoriu cu o parte a contractului de vânzare cumpărare nu au fost reţinute de către instanţă, întrucât nu sunt invocate de persoana care ar fi putut justifica un interes.

Pârâtul B. nu mai deţine un titlu valabil, iar hotărârea prin care s-a constat nulitatea acestui titlu se impune în prezenta cauză cu puterea lucrului judecat.

În privinţa pârâţilor D. şi E., tribunalul a apreciat că aceştia nu justifică legitimitate procesuală pasivă, întrucât reclamanta nu a făcut dovada că aceştia ar avea posesia imobilului sau că s-ar putea prezuma o posesie a imobilului din partea lor.

Pentru aceste motive, tribunalul a apreciat că se impune respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor D. şi E. şi respingerea acţiunii faţă de aceştia ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, procedând la analizarea celor două titluri de proprietate exhibate de către părţi, instanţa a reţinut că titlul reclamantei este preferabil titlului pârâţilor, faţă de împrejurarea că acesta din urmă a fost constat nul, iar ineficacitatea lui se întinde şi asupra pârâtei C., având în vedere că aceasta nu a propus apărări care să răstoarne prezumţia legală instituită de efectele relative recunoscute hotărârilor judecătoreşti.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanta A. şi pârâţii B. şi C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Apelanta reclamantă A. a solicitat admiterea apelului şi modificarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor D. şi E. şi admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea tuturor pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liberă folosinţă imobilul. De asemenea, reclamanta a arătat că motivarea sentinţei nu este completă, deoarece instanţa nu a analizat aspectele referitoare la poziţionarea imobilelor indicate în planurile topografice întocmite de expertul desemnat în cauză.

Prin apelul declarat, apelantul pârât B. a solicitat anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în principal, şi, în subsidiar, schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. şi respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, iar, în ipoteza înlăturării primelor motive, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea apelului, apelantul pârât a susţinut că prima instanţă a omis să se pronunţe asupra cererii de suplimentare a probatoriului, că hotărârea atacată a fost pronunţată cu interpretarea greşită a art. 208 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, fiind respinse obiecţiunile formulate de către pârât în ceea ce priveşte raportul de expertiză tehnică topografică completat, că prima instanţă nu a făcut o corectă apreciere a probelor administrate în cauză, a încălcat principiului aflării adevărului, refuzând să analizeze toate probele administrate, motivat de faptul că pârâta I. nu ar fi formulat apărări şi că în mod greşit s-a reţinut că reclamanta are calitate procesuală activă.

Apelanta pârâtă I. a solicitat, prin apelul declarat, anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, invocând încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. din 1865, deoarece judecata în faţa primei instanţe s-a făcut fără ca procedura de citare cu pârâta apelantă să fi fost legal îndeplinită, ceea ce a determinat lipsa acesteia, fiindu-i încălcat, implicit, dreptul de apărare. De asemenea, apelanta pârâtă a susţinut celelalte motive invocate în apel de pârâtul B..

Prin Decizia civilă nr. 423 A din 24 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins apelurile, ca nefondate.

În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanta A., s-a reţinut că aceasta nu a dovedit că pârâţii D. şi E. locuiesc în imobil şi că refuză predarea acestuia, iar simplul aspect că cei doi pârâţi au calitatea de membri de familie ai pârâţilor B. şi I. nu este suficient pentru a reţine calitatea acestora de părţi în raportul dedus judecăţii. În ce priveşte omisiunea primei instanţe de a analiza constatările de fapt cuprinse în completarea la raportul de expertiză tehnică, instanţa de apel a reţinut că măsura dispusă prin dispozitiv a fost de admitere a acţiunii în revendicare, iar considerentele susţin şi explică această măsură, ipoteză în care solicitarea completării acestora în sensul arătat de apelanta reclamantă nu este admisibilă, lipsind interesul în formularea unei astfel de cereri.

Cât priveşte apelul declarat de apelantul pârât B., Curtea a reţinut următoarele:

Omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra cererii de suplimentare a probatoriului cu înscrisuri privitoare la existenţa în anul 1930, respectiv 1935, a unei ipoteci legale asupra imobilului (prin solicitarea de relaţii de la mai multe instituţii publice) nu este de natură a atrage nulitatea hotărârii apelate, deoarece instanţa s-a pronunţat implicit asupra lipsei de utilitate a probelor solicitate, câtă vreme din întreg raţionamentul expus în cuprinsul hotărârii recurate, rezultă că prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, considerând că aceasta este dovedită prin Sentinţa civilă nr. 5754 din 19 mai 1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi prin Dispoziţia nr. 2046 din 11 decembrie 2001 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, alături de Certificatul de moştenitor nr. x/2008. Pe de altă parte, pretinsa vătămare cauzată prin nepronunţarea explicită a instanţei cu privire la probele solicitate a fost înlăturată câtă vreme aceeaşi cerere de probe a fost formulată de apelantul pârât şi în calea de atac a apelului, la termenul de judecată de la 14 martie 2018. Curtea, considerând că înscrisurile solicitate nu sunt probe concludente şi utile pentru soluţionarea căii de atac, a respins această cerere. În aceste condiţii, nu poate fi reţinut că s-ar fi produs vreo vătămare a dreptului de apărare al apelantului, de natura celei invocate prin cererea de apel.

Cât priveşte critica vizând aplicarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 208 C. proc. civ., Curtea a reţinut că obligaţia prevăzută de norma legală în sarcina expertului, de "a cita părţile prin carte poştală recomandată, cu dovada de primire" este prevăzută numai în situaţia în care, pentru realizarea expertizei, este nevoie de o lucrare la faţa locului. În cauză, o lucrare la faţa locului în vederea completării raportului de expertiză cu obiectivul suplimentar nu a mai fost considerată necesară de expert, măsurătorile topo-cadastrale fiind deja efectuate anterior, când părţile fuseseră citate, astfel că nu se poate reţine că întocmirea lucrării suplimentare la raportul de expertiză s-a realizat cu încălcarea normei de procedură invocate.

Critica referitoare la soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active a fost considerată neîntemeiată. Invocând lipsa efectului obligatoriu al Sentinţei civile nr. 5754 din 19 mai 1997 (prin care i-a fost recunoscută reclamantei calitatea de proprietară a imobilului situat în Bucureşti str. x, fost nr. 47, corpurile A şi B), decurgând din neparticiparea la acel proces, apelantul pârât a susţinut, în esenţă, că reclamanta nu este proprietară şi asupra corpului B de clădire, dat fiind că nu a dovedit existenţa în patrimoniul autorului său J. a dreptului de proprietate decât asupra corpului A, cel de la stradă, vândut acestuia de către K. şi L., prin actul de vânzare cumpărare încheiat la 22 mai 1922, aceştia din urmă păstrând în proprietate celălalt corp de clădire ("din fundul curţii").

Curtea a reţinut că analizarea în cauza prezentă a celor invocate de apelantul pârât semnifică repunerea în discuţie a unei statuări irevocabile a unei instanţe de judecată privitor la calitatea de proprietară a reclamantei asupra celor două corpuri de construcţie ce alcătuiesc imobilul de la adresa menţionată.

Hotărârea judecătorească menţionată (Sentinţa civilă nr. 5754 din 19 mai 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti) a fost, de altfel, recunoscută prin Dispoziţia nr. 2046 din 11 decembrie 2001 şi executată (cel puţin formal pentru corpul B, ocupat de apelant) prin Procesul-verbal de predare-primire nr. x din 25 ianuarie 2002, de autoritatea publică în proprietatea căreia se aflase imobilul după preluarea de la autorul reclamantei.

Aşa fiind, Curtea a constatat că apelanta reclamantă este titulara unui "bun" în accepţiunea avută în vedere de jurisprudenţa CEDO, în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, astfel că repunerea în discuţie a dreptului de proprietate recunoscut acesteia în modalitatea arătată, cu consecinţa eventuală a înlăturării efectelor acestei recunoaşteri ar avea semnificaţia unei ingerinţe a statului (prin autoritatea judecătorească) în dreptul de proprietate al reclamantei, fără vreo justificare, în condiţiile în care apelanţii pârâţi nu erau nici măcar titularii unei "speranţe legitime" privitoare la păstrarea în continuare a imobilului, în sensul autonom al acestei noţiuni, folosit în aceeaşi jurisprudenţă. Referindu-se la noţiunea de "speranţă legitimă", Curtea a amintit că atunci când interesul patrimonial la care se face referire este de natura creanţei, nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale.

Or, nu se poate vorbi în cazul apelanţilor, care nu mai beneficiau de vreun titlu în baza căruia puteau pretinde păstrarea în proprietate a imobilului, ulterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care contractul de vânzare cumpărare ce a constituit temeiul acestui drept fusese anulat.

Privitor la jurisprudenţa CEDO în cauze vizând situaţii similare cu cea în care se află reclamanta, Curte a amintit cauza Brumărescu împotriva României.

În plus, Curtea a observat că apelantul pârât a mai dedus judecăţii unei instanţe aspectele de fapt şi de drept pe care le-a invocat în această cauză, privitoare la nedovedirea de către apelanta reclamantă a dreptului de proprietate asupra părţii de imobil pe care a revendicat-o de la pârâţi, astfel încât, cu atât mai mult, acestuia nu îi mai era permis să repună în discuţie lipsa titlului de proprietate al reclamantei. Astfel, în considerentele Deciziei civile nr. 1556 din 10 iunie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă în Dosarul nr. x/2003, prin care s-a dispus în mod irevocabil anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza căruia apelantul pârât dobândise în proprietate apartamentul situat în imobilul din str. x, instanţa a analizat şi calitatea de proprietar a reclamantei A. asupra imobilului.

În aceste condiţii, dată fiind obligativitatea decurgând din statuările cu caracter irevocabil ale hotărârii judecătoreşti irevocabile în ce priveşte soluţionarea aspectului legat de calitatea de proprietară a reclamantei, dedus judecăţii şi în prezenta cauză, asupra acestui aspect Curtea a considerat că este ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie, în caz contrar ajungându-se la situaţia încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat. În acest sens, Curtea a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil şi principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluţiile definitive date de instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi contrazise.

Cât priveşte efectele pe care Decizia civilă nr. 1556 din 10 iunie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă le-a produs asupra titlului de proprietate deţinut de apelanta pârâtă I., soţia apelantului pârât, Curtea a constatat că sunt lipsite de vreun temei juridic susţinerile privitoare la valabilitatea contractului de vânzare (anulat prin decizia civilă irevocabilă amintită anterior) pe motivul că neparticipând la judecata finalizată cu această hotărâre, aceasta nu îi este opozabilă, iar contractul de vânzare cumpărare ar fi valabil în ce o priveşte.

O astfel de teză, invocată de apelant ca justificând pretenţia sa că deţine imobilul în baza titlului de proprietate pe care îl are asupra imobilului cealaltă apelantă, încalcă unul dintre efectele esenţiale ale sancţiunii nulităţii actului juridic civil.

Astfel, nulitatea constă în desfiinţarea în întregime sau în parte a acelui act juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate. Iar esenţa efectelor nulităţii rezultă din chiar definiţia nulităţii şi constă în lipsirea actului juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. În alte cuvinte, efectul nulităţii constă în desfiinţarea raportului juridic civil născut din actul juridic civil lovit de această sancţiune, considerându-se că între părţile actului juridic, acesta nu a fost încheiat.

Astfel fiind, câtă vreme contractul de vânzare cumpărare încheiat de apelant în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost constatat nul printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, concluzia ce rezultă este aceea că apelantul pârât nu mai este titularul dreptului de proprietate privitor la imobilul pe care îl ocupă, titlul său fiind desfiinţat în anul 2003.

Titlul în baza căruia dreptul de proprietate a intrat în patrimoniul apelantului pârât, şi anume contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, fiind desfiinţat cu efect retroactiv, nici în ceea ce o priveşte pe apelanta I. existenţa unui titlu de proprietate privind imobilul nu poate fi reţinută, câtă vreme aceasta dobândise un drept de proprietate în baza aceluiaşi contract de vânzare cumpărare prin care bunul intrase în patrimoniul comun deţinut în devălmăşie de cei doi soţi.

Efectul constatării nulităţii contractului de vânzare cumpărare constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia, se produce deci şi faţă de apelanta pârâtă I., chiar în condiţiile în care aceasta nu a avut calitatea de parte în procesul finalizat cu pronunţarea hotărârii de constatare a nulităţii contractului, la încheierea căruia mandatul tacit dat apelantului pârât a fost prezumat ca efect al dispoziţiilor art. 32 alin. (2) Codul familiei, aplicabile la data încheierii contractului.

Curtea nu a reţinut ca având vreun temei nici susţinerea apelantului vizând caracterul obligatoriu, decurgând din autoritatea de lucru judecat, al considerentelor Sentinţei civile nr. 3098 din 22 martie 2010 pronunţată de către Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. x/2008, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. împotriva pârâţilor, având ca obiect evacuarea acestora din acelaşi imobil şi prin care s-a reţinut că nu poate fi admisă cererea reclamantei, întrucât pârâtul ocupă imobilul în temeiul titlului de proprietate al soţiei sale, care nu a fost anulat.

Sub acest aspect, Curtea a avut în vedere obiectul diferit al cererii de chemare în judecată la care a făcut referire apelantul în raport cu cea care face obiectul prezentei cauze, reţinând că sentinţa amintită nu se bucură de autoritate de lucru judecat, neexistând tripla identitate la care fac referire normele legale, sub aspectul părţilor, obiectului şi a cauzei.

Caracterul obligatoriu al aprecierii instanţei în cuprinsul sentinţei menţionate nu este de admis în prezenta cauză, câtă vreme aprecierea s-a făcut în legătură cu dreptul de folosinţă asupra imobilului, pretenţia din cerere vizând evacuarea pârâţilor, spre deosebire de cauza prezentă, având ca obiect acţiunea în revendicare a imobilului, aceasta punând în discuţie drepturile de proprietate aflate în concurs.

Cât priveşte apelul declarat de apelanta pârâtă I., Curtea a reţinut că în cuprinsul acestuia au fost invocate, cu excepţia susţinerii privitoare la nelegala sa citare în faţa primei instanţe, aceleaşi critici ca şi cele formulate de apelantul pârât B., astfel încât analizarea acestora nu mai este necesară, cele reţinute anterior asupra apelului pârâtului fiind pe deplin valabile ca răspuns la criticile identice ale apelantei pârâte.

Privitor la critica vizând nelegala citare a apelantei pârâte, ce ar fi avut drept consecinţă încălcarea dreptului său la apărare, dar şi nesocotirea principiului contradictorialităţii, Curtea a reţinut că eroarea de citare invocată de apelantă vizează cel de-al doilea prenume al acesteia, menţionat ca fiind Georgiana în loc de I., însă numele şi celălalt prenume au fost trecute corect în toate actele de procedură ce au privit-o pe apelantă ori care i-au fost comunicate acesteia, astfel că ipoteza avută în vedere de dispoziţiile legale în materie nu se regăseşte în cauză. Nu este îndeplinită nici cerinţa privitoare la vătămarea drepturilor procesuale ale apelantei, condiţie esenţial necesară pentru ca neregularitatea să atragă sancţiunea nulităţii actului de procedură, astfel cum acesta e reglementată de art. 105 alin. (2). C. proc. civ.

Deşi în situaţia menţiunilor prevăzute de art. 100 pct. 4 C. proc. civ., vătămarea se prezumă, aceasta nu are decât semnificaţia că cel care reclamă neregularitatea actului de procedură este scutit de a face dovada vătămării prin actul astfel încheiat. Această prezumţie poate fi însă înlăturată, spre exemplu prin dovedirea de către partea adversă că nu a existat o vătămare.

În cauză, ţinând seama de circumstanţe de fapt cum sunt acelea că apelantei i-au fost comunicate citaţiile la adresa la care locuieşte cu menţiunea corectă a numelui şi a primului prenume, la aceeaşi adresă locuind şi soţul său, apelantul pârât B., prezent la mai multe termene de judecată, ori că înştiinţările privind convocarea la efectuarea expertizei poartă o semnătură privitor la care nu s-a invocat că nu aparţine apelantei (pentru convocarea de la data de 15 mai 2018 apelanta fiind prezentă, potrivit menţiunilor expertului din cuprinsul raportului de expertiză-dosar, menţiuni ce fac dovada până la înscrierea în fals), Curtea a apreciat că prezumţia privind existenţa unei vătămări a drepturilor procesuale ale apelantei prin menţionarea greşită a unuia dintre prenume este înlăturată, iar anularea hotărârii apelate ca sancţiune pentru citarea apelantei în modalitatea arătate nu se impune a fi dispusă.

Faţă de cele arătate, Curtea a constatat că apelurile sunt nefondate, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., le-a respins.

Împotriva Deciziei nr. 423/A din 25 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2013 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs pârâţii B. şi I., invocând motive care se pot încadra în dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. din 1865, în dezvoltarea cărora au susţinut următoarele:

1. Hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6, par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a prevederilor art. 167 alin. (1) C. proc. civ., deoarece instanţa nu s-a pronunţat în niciun mod asupra probelor solicitate prin cererea de apel de către apelanta I., ceea ce echivalează, în opinia acesteia, cu aplicarea sancţiunii decăderii. Consideră că i s-a încălcat dreptul de a administra dovezi, că în lipsa încheierii de încuviinţare a probelor solicitate sau de respingere a lor nu se poate stabili dacă şi în ce măsură în mod corect a fost sancţionată cu decăderea din dreptul de a propune şi administra dovezi, ca parte componentă a dreptului său la o procedură echitabilă, desfăşurată cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale şi a principiilor care guvernează procesul civil, făcând incident cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care solicită casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

2. Hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 85, art. 100 alin. (1), pct. 4, art. 100 alin. (3), art. 105 alin. (2), art. 107 C. proc. civ. şi art. 6, par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece s-a reţinut greşit că procedura de citare cu recurenta pârâtă în faţa primei instanţe a fost legal îndeplinită.

Nelegală citare a părţilor nu poate fi acoperită pe temeiul cunoaşterii de către cel nelegal citat a existenţei pe rol a procesului prin împrejurări conjuncturale. Instanţa de apel a reţinut greşit că apelantei pârâte i-ar fi fost comunicate citaţiile la adresa la care locuieşte, cu menţiunea corectă a numelui şi a primului prenume, că soţul său ar fi fost prezent la mai multe termene de judecată, că înştiinţările privind convocarea la efectuarea expertizei poartă semnătura sa (fapt total nereal, susţine recurenta, atât prin prisma faptului că înştiinţările nu poartă semnături, cât şi prin prisma faptului că nu poate fi semnătura sa, pe care instanţa de apel o putea verifica prin comparaţie cu semnătura aplicată pe cererea de apel), aspecte deduse pe alte căi decât însăşi actele de procedură pe care instanţa este chemată a le înfăptui, citarea nelegală neputând să fie acoperită prin acte echipolente, în absenţa unei norme speciale edictate în acest sens.

Drept urmare, simplele supoziţii ale instanţei de apel nu pot înlătura în niciun fel caracterul expres al nulităţii stipulat de dispoziţiile procedurale, dispoziţiile legale referitoare la citare având caracter imperativ, deoarece au fost prevăzute pentru respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, nesocotirea atrăgând nulitatea hotărârii pronunţate şi trimiterea spre rejudecare.

De altfel, şi intimata-reclamantă A. a recunoscut, atât prin întâmpinare, cât şi în faţă instanţei de apel, că motivul de apel referitor la încălcarea formelor de procedură prin greşita citare a apelantei pârâte este întemeiat, însă, cu toate acestea, instanţa de apel nu a înţeles să îi confere eficienţă juridică.

3. Hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, deoarece instanţa de apel nu a dispus prin decizie obligarea apelantei reclamante A. la plata diferenţei de taxă judiciară de timbru aferentă judecăţii în prima instanţă, în cuantum de 9.403,96 RON, având în vedere faptul că aceasta nu a achitat decât o taxa judiciară de timbru în cuantum de 253 RON, conform dovezii aflate la dosar de fond, deşi prin încheierea de şedinţa de la data de 18 aprilie 2018 instanţa de apel a reţinut că "... în ceea ce priveşte împrejurarea că apelanta reclamantă datorează taxa de timbru suplimentară pentru etapa judecaţii în faţa primei instanţe, constată că este un aspect care va fi analizat de către instanţa de apel, însă această menţiune urmează a se face odată cu soluţia ce se va pronunţa asupra apelurilor, urmând ca potrivit dispoziţiilor legale, respectiv Legea nr. 146/1997, apelanta reclamantă să fie dată în debit cu diferenţa de taxă de timbru, în cazul în care se constată că datorează această sumă".

4. Instanţa de apel a interpretat greşit actele juridice deduse judecaţii, a reţinut motive contradictorii în considerentele hotărârii, pronunţând hotărârea atacată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a dispoziţiilor art. 555, art. 563 C. civ. şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 6, par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamanta ar fi titulara unui "bun", în accepţiunea avută în vedere de jurisprudenţa CEDO. Instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a Sentinţei civile nr. 5754/1997 pronunţate de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. x/1997, reţinând calitatea de proprietară a reclamantei în baza acestei hotărâri, în condiţiile în care în dosarul dedus judecaţii în prezent reclamanta A. nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra corpului B al imobilului situat în str. x.

În Dosarul x/1997 au figurat ca părţi A. şi F., în calitate de reclamante şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în calitate de pârât. Pe cale de consecinţă, această hotărâre nu este opozabilă pârâţilor din prezenta cauză, neputând produce efecte în ceea ce îi priveşte, fiind incontestabil faptul că hotărârea judecătorească produce efecte relative, adică numai între părţile litigante, conform principiului relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti şi nu produce efecte faţă de alte persoane, străine de proces.

Deci, această hotărâre judecătorească se opune cu valoarea unui fapt juridic şi cu valoarea unui mijloc de probă, respectiv a unei prezumţii relative, astfel că pârâţii, care nu au participat la dezbaterea judiciară finalizată prin hotărârea judecătorească ce li se opune au posibilitatea ca, în cadrul procesului ulterior, prin administrarea de probe, să răstoarne prezumţia invocată de reclamantă.

În speţă, recurenţii pârâţi susţin că au făcut dovada unei alte realităţi juridice decât cea reţinută prin Sentinţa civilă nr. 5754/1997 pronunţată de către Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. x/1997, în sensul că, deşi în considerentele hotărârii amintite se reţine în mod sumar că reclamantele ar fi făcut dovada calităţii procesuale active cu actele de stare civilă depuse la dosar, acest fapt nu corespunde realităţii, fiind infirmat de înscrisurile depuse în prezentul dosar.

În acest sens, recurenţii pârâţi arată că, din analiza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 22 mai 1922 de către Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, înscris depus la dosar, rezultă ca numiţii K. şi L. vând lui J. (bunicul reclamantei şi tatăl defunctei F.) imobilul din str. x, dar "numai cel situat la faţa străzii" (respectiv, pretinsul nr. 45A de azi), rămânându-le "cel din fundul curţii" (pretinsul nr. 45B de azi), prin acest înscris făcându-se dovada proprietăţii doar asupra corpului A din imobil şi nicidecum asupra corpului B, în care recurenţii pârâţi B. şi I. locuiesc.

Mai arată recurenţii că au probat faptul că pentru imobilul ce formează obiectul litigiului au fost înscrise în registrul de inscripţiuni 2 ipoteci legale în anul 1930 (Actul nr. 2862 întocmit în Dosarul nr. x/1930) şi în anul 1935 (Actul nr. 898 întocmit în Dosarul nr. x/1935), aspect ce probează o dată în plus că proprietar asupra corpului B la nivelul anilor 1930, 1935 nu era autorul intimatei-reclamante, J., în condiţiile în care în aceste acte figurează K., persoana care îi înstrăinase autorului intimatei-reclamante doar corpul A al imobilului, aceste înscrisuri dovedind faptul că intimata-reclamantă nu are un drept de proprietate asupra corpului B al imobilului situat în Bucureşti.

Recurenţii mai invocă şi procesul-verbal întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti nr. 8518/1940, prin care se constată că, în ceea ce priveşte imobilul situat în Bucureşti, str. x (actualul nr. 45B), compus din teren în suprafaţa de 252 mp, construcţie-parter şi etaj şi garaj, s-a dispus de către judecător înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară provizorie a comunei Bucureşti în favoarea d-lui inginer M., proprietar în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat sub nr. x/1935 şi transcris la nr. 20029/1935, act încheiat între N. şi N. în calitate de vânzători şi M., în calitate de cumpărător, precum şi celelalte acte transmise de către Arhivele Naţionale, care, în raport de concluziile expertului tehnic în specialitatea topografie, atestă suprapunerea terenului indicat în acte cu terenul situat în prezent la adresa din str. x.

Deci, concluzionează recurenţii, contrar considerentelor instanţei de apel, în ceea ce priveşte corpul B al imobilului, nu s-a produs nicio dovadă din care să rezulte dreptul de proprietate al reclamantei, indiferent de modul de dobândire (vânzare-cumpărare, moştenire etc.), însă instanţa de apel în mod greşit a înţeles să confere caracterul de prezumţie absolută, în loc de prezumţie relativă, Sentinţei civile nr. 5754/1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi să reţină incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului doar în baza actelor de stare civilă depuse la Dosarul nr. x/1997.

Totodată, instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că aceleaşi apărări ar fi fost deduse judecăţii instanţei care a pronunţat Decizia civilă nr. 1556 din 10 iunie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. x/2003, în condiţiile în care dintr-o simplă lecturare a acestei hotărâri, rezultă că în respectivul litigiu nu au fost formulate aceste apărări.

De asemenea, instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 4 noiembrie 1996 şi a Sentinţei civile nr. 3098 din 22 martie 2010 pronunţate de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/2008, irevocabile, înscrisuri aflate la dosar, apreciind în mod eronat că nu poate fi reţinută existenţa unui titlu de proprietate în ceea ce o priveşte pe pârâta I., hotărârea atacată fiind pronunţată cu încălcarea art. 6, par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, învederează că, prin Sentinţa civilă nr. 3098 din 22 martie 2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. x/2008, irevocabilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta din prezenta cauză împotriva pârâţilor, având ca obiect evacuarea acestora din acelaşi imobil, formulată pe calea dreptului comun şi nu pe cale de ordonanţa preşedinţială, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti analizând titlul de proprietate al pârâţilor şi nu doar dreptul de folosinţă, cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel.

Prin această sentinţă irevocabilă s-a reţinut cu putere de lucru judecat că, în ceea ce o priveşte pe pârâta I., titlul de proprietate este perfect valabil, iar pârâţii ocupă imobilul în baza titlului de proprietate deţinut de aceasta, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 4 noiembrie 1996, având în vedere faptul că prin Decizia civilă nr. 1556 din 10 iunie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. x/2003 s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare menţionat numai în contradictoriu cu B., nefiindu-i opozabilă soţiei I., parte contractantă. În aceeaşi Sentinţă civilă nr. 3098 din 22 martie 2010 s-a reţinut că mandatul tacit reciproc de reprezentare într-un litigiu al unuia dintre soţi se poate extinde numai în ceea ce priveşte efectele favorabile, iar existenţa mandatului tacit nu se presupune în cazul actelor de înstrăinare a imobilelor.

Considerentele acestei hotărâri judecătoreşti, conform practicii CEDO, sunt producătoare de efecte juridice şi beneficiază de efectul puterii de lucru judecat, odată cu rămânerea irevocabilă a hotărârii, dat fiind faptul că intră sub incidenţa garanţiilor oferite de art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la un proces echitabil, în sensul respectării principiului securităţii raporturilor juridice.

5. Hotărârea atacată cuprinde şi motive contradictorii, în condiţiile în care instanţa de apel a apreciat că trebuie să reţină statuările cu caracter irevocabil ale Deciziei civile nr. 1556 din 10 iunie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. x/2003, pentru că, în caz contrar, s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat, însă, în mod paradoxal, în ceea ce priveşte Sentinţa civilă nr. 3098 din 22 martie 2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. x/2008, irevocabilă, a reţinut contrariul.

Examinând decizia recurată, în raport cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Prima critică, referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6, par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a prevederilor art. 167 alin. (1) C. proc. civ., prin aceea că instanţa nu s-a pronunţat în mod expres asupra probelor solicitate prin cererea de apel de către apelanta I., se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., însă este nefondată.

Potrivit art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ., actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin acesta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea lor. Ca atare, anularea actului de procedură presupune existenţa unei vătămări, în speţă, recurenta pârâtă invocând încălcarea dreptului său de a propune probe şi de a administra dovezi în faza procesuală a apelului.

Examinând, însă, cererea sa de apel, se constată că pârâta I. a formulat o cerere de probaţiune identică celei făcute de pârâtul B., solicitând generic încuviinţarea probei cu înscrisuri (fără a se indica înscrisurile) şi expertiza tehnică.

La termenul de judecată din 14 martie 2018, când instanţa a acordat cuvântul părţilor prezente asupra probelor, pârâtul B., prin avocat, a indicat în concret înscrisurile solicitate şi a precizat că solicită încuviinţarea unei expertize tehnice, probe pe care instanţa de apel le-a respins motivat. Cererea de probaţiune susţinută de pârâtul B. în faţa instanţei de apel a profitat ambilor pârâţi, dată fiind calitate acestora de soţi şi situaţia de coparticipare procesuală pasivă obligatorie în care aceştia se află, raportat la obiectul litigiului.

I. nu s-a prezentat în faţa instanţei de apel la termenul din 14 martie 2018 şi nici ulterior, nu a indicat alte înscrisuri şi nu a solicitat probe în plus faţă de cele indicate de pârâtul B. şi respinse de instanţă.

În acest context, se constată că instanţa de apel s-a pronunţat asupra probelor solicitate în cauză, nefiind învestită cu o altă cerere prin care să se indice alte probe, astfel încât nu se poate reţine încălcarea dreptului pârâtei I. de a propune şi administra probe.

Nu se poate reţine nici afirmaţia recurentei în sensul că ar fi fost decăzută din dreptul de a propune şi administra probe în apel, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, instanţa s-a pronunţat asupra probelor solicitate de ambii pârâţi, respectiv proba cu înscrisuri şi expertiza.

2. Critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 85, art. 100 alin. (1), pct. 4, art. 100 alin. (3), art. 105 alin. (2), art. 107 C. proc. civ. şi art. 6, parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte procedura de citare cu recurenta pârâtă în faţa primei instanţe, este, de asemenea, nefondată.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că, în situaţia menţiunilor prevăzute de dispoziţiile art. 100 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., vătămarea este prezumată, aşa cum rezultă din corelarea prevederilor art. 105 alin. (2) teza a doua cu alin. (3) al art. 100 C. proc. civ., astfel că cel care reclamă neregularitatea actului este scutit de a face dovada vătămării produse prin actul încheiat. Însă, această prezumţie poate fi înlăturată, în situaţia în care se face "dovada contrarie", adică atunci când se dovedeşte că, în realitate, nu a existat o vătămare.

În speţă, instanţa de apel a reţinut, din examinarea actelor întocmite pe parcursul procedurii la instanţa de fond, că pârâtei I. i-au fost comunicate citaţiile la adresa la care locuieşte cu menţiunea corectă a numelui şi a primului prenume, la aceeaşi adresă locuind şi soţul său, apelantul pârât B., prezent la mai multe termene de judecată, şi că înştiinţările privind convocarea la efectuarea expertizei poartă o semnătură privitor la care nu s-a invocat că nu aparţine apelantei, pentru convocarea de la data de 15 mai 2018 apelanta fiind prezentă, potrivit menţiunilor expertului din cuprinsul raportului de expertiză-dosar, menţiuni ce fac dovada până la înscrierea în fals.

În motivarea recursului, recurenta pârâtă contestă semnătura de pe înştiinţările pentru convocarea la expertiză, însă o astfel de critică presupune verificări de fapt, incompatibile cu structura recursului.

Recurenta nu susţine că nu ar fi avut cunoştinţă de proces şi că nu ar fi dat curs convocării din 15 mai 2018, însă consideră că neregularitatea constând în indicarea greşită a unuia dintre prenumele sale nu poate fi acoperită pe temeiul cunoaşterii existenţei pe rol a procesului.

Or, această concluzie nu poate fi primită, întrucât exclude posibilitatea înlăturării prezumţiei vătămării procesuale, ceea ce este contrar prevederilor art. 105 alin. (2) teza a doua C. proc. civ., care prevăd expres că, "în cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la proba contrarie"

Împrejurarea că reclamanta A. şi-a exprimat prin întâmpinarea depusă în apel o anumită poziţie în privinţa criticii pârâtei referitoare la modalitatea de citare a acesteia în faţa primei instanţe nu este de natură să atragă nelegalitatea deciziei din apel, care a fost pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de procedură civilă în materie.

3. Critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 nu poate fi examinată în recurs, deoarece se invocă omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa cu privire la cererea de obligare a reclamantei la plata diferenţei de taxă de timbru aferentă cererii de chemare în judecată, omisiune care putea fi remediată pe calea completării hotărârii, prevăzută de art. *2812 C. proc. civ. din 1865.

Potrivit art. *2812a C. proc. civ., îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 281 - *2812, astfel încât critica privind nepronunţarea instanţei de apel asupra diferenţei de taxă de timbru datorată de reclamantă la prima instanţă este inadmisibilă în recurs.

4. Se mai susţine de către recurenţi că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a dispoziţiilor art. 555, art. 563 C. civ. şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 6, par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece în mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamanta ar fi titulara unui "bun", în accepţiunea avută în vedere de jurisprudenţa CEDO.

Critica, încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondată, instanţa de apel reţinând în mod corect că Sentinţa civilă nr. 5754/1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. x/1997, Dispoziţia de restituire nr. 2046/11 decembrie 2001 emisă de autoritatea publică în proprietatea căreia se aflase imobilul după preluarea de la autorul reclamantei şi certificatul de legatar nr. x/03 noiembrie 2008 fac dovada calităţii reclamantei de unică proprietară asupra imobilului în litigiu, aceasta fiind beneficiara unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte soluţia dată pe fond acţiunii în revendicare, curtea de apel a reţinut, ca situaţie de fapt, că titlul invocat de pârâţi, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza căruia pârâtul a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în corpul B, a fost anulat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Ca atare, în mod corect s-a concluzionat în sensul că pârâtul B. nu are un titlu de proprietate asupra imobilului, astfel încât, în ceea ce îl priveşte, nu se pune problema comparării titlurilor, singura care are titlu şi, în consecinţă, câştig de cauză în cadrul acţiunii în revendicare, fiind reclamanta.

În ceea ce priveşte titlul pe cale îl deţine în continuare pârâta I., ca urmare a faptului că acesta nu a fost parte în litigiul având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin Sentinţa civilă nr. 3098 din 22 martie 2010 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, irevocabilă, pronunţată între aceleaşi părţi, s-a reţinut că, în privinţa acestei pârâte, contractul de vânzare-cumpărare produce în continuare efectele unui titlu de proprietate, motiv pentru care s-a respins acţiunea în evacuare, însă, prin aceeaşi hotărâre s-a reţinut că reclamanta îşi poate valorifica dreptul său de proprietate derivând din Sentinţa civilă nr. 5754 din 19 mai 1997 - pe care terţii sunt ţinuţi să o respecte, ca realitate juridică - în cadrul unei acţiuni în revendicare în care să se procedeze la compararea celor două titluri.

Rezultă că, şi din perspectiva celor reţinute în considerentele Sentinţei civile nr. 3098 din 22 martie 2010 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, pârâta nu poate repune în discuţie legalitatea şi temeinicia Sentinţei civile nr. 5754 din 19 mai 1997 sub aspectul lipsei calităţii de proprietar a autorului reclamantei asupra corpului B, deoarece s-ar încălca nu numai puterea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti, ci şi puterea de lucru judecat a însăşi Sentinţei civile nr. 3098 din 22 martie 2010 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, pe care recurenta pârâtă îşi argumentează critica, sentinţă care reţine în mod expres că terţii trebuie să respecte realitatea juridică derivată din Sentinţa civilă nr. 5754 din 19 mai 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, prin care s-a dispus retrocedarea către moştenitoarele fostului proprietar a imobilului preluat de stat în mod abuziv.

Trebuie remarcat că, prin aceeaşi Sentinţă civilă nr. 3098 din 22 martie 2010 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, a cărei putere de lucru judecat se invocă de către pârâţi în prezenta cauză, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A., excepţie care fusese susţinută de pârâţi prin raportare la aceleaşi argumente şi împrejurări de fapt invocate pe cale de apărare şi în cauza pendinte. Sub acest aspect, în considerentele Sentinţei civile nr. 3098 din 22 martie 2010 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti s-a reţinut că nu mai poate fi repusă în discuţie calitatea reclamantei de moştenitoare a fostului proprietar al imobilului în litigiu, odată ce această problemă a fost dezlegată într-o pricină anterioară (este vorba de Dosarul nr. x/2003 în care s-a pronunţat Decizia civilă nr. 1556 din 10 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare), deoarece aspectele asupra cărora deja s-a statuat "sunt apreciate ca producătoare de efecte juridice, putând să beneficieze de efectul puterii lucrului judecat, odată cu rămânerea irevocabilă a hotărârii, intrând totodată sub incidenţa garanţiilor oferite de articolul 6 din Convenţie, respectiv dreptul la un proces echitabil - în sensul respectării principiului securităţii raporturilor juridice".

Ca atare, contrar susţinerilor recurenţilor, cele statuate prin decizia recurată în prezenta cauză, sub aspectul obligativităţii decurgând din statuările cu caracter irevocabil ale hotărârii judecătoreşti irevocabile în ce priveşte soluţionarea aspectului legat de calitatea de proprietară a reclamantei, precum şi referirile instanţei de apel la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte existenţa unui "bun" în patrimoniul reclamantei şi necesitatea respectării principiul securităţii raporturilor juridice, nu sunt contrare şi nu încalcă autoritatea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 3098 din 22 martie 2010 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Fiind astfel stabilit cu caracter irevocabil dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului revendicat şi faptul că statul a preluat imobilul în mod abuziv, Înalta Curte reţine că titlul reclamantei este preferabil în cadrul operaţiunii de comparare a titlurilor, deoarece provine de la adevăratul proprietar, în timp ce titlul pârâtei se bazează pe un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu un neproprietar, situaţie în care acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâta I. a fost în mod corect admisă.

5. În ceea ce priveşte critica în cadrul căreia se susţine că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, deoarece instanţa de apel a apreciat că trebuie să reţină statuările cu caracter irevocabil ale Deciziei civile nr. 1556 din 10 iunie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, însă nu şi cele ale Sentinţei civile nr. 3098 din 22 martie 2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Înalta Curte constată că situaţia menţionată nu pune problema unor considerente contradictorii, ci vizează modul de aplicare a puterii de lucru judecat a celor două hotărâri judecătoreşti, care a fost deja examinată în cadrul criticii anterioare.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâţi urmează a fi respins, ca nefondat.

ÎNALTA CURTE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B. şi I. împotriva Deciziei nr. 423/A din 25 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2013 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2018.

Procesat de GGC - LM