Post-cassation application of Law no. 112/1995 restitution statute: retroactive elimination of intermediate appeal and mandatory jurisdiction of Court of Appeals

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2010 din 31 martie 2010, reclamanta A., a chemat în judecată: Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi pe pârâţii B. şi C., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului, a preluării fără titlu valabil a apartamentului situat în Bucureşti str. x,; să i se recunoască păstrarea calităţii de proprietar de la data luării fără titlu valabil a imobilului; să fie obligat Primarul Municipiului Bucureşti la restituirea în natură a imobilului; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 23 decembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995; să fie obligaţi pârâţii B. şi C. să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat în Bucureşti Str. x, compus din doua camere+hol, bucătărie, baie, oficiu, vestibul, culoar, WC, pivniţă de 20,56 mp, camera de serviciu în pod.

În subsidiar, reclamanta A., a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de despăgubiri la preţul pieţei pentru apartament şi cota indiviza de 45,99%, din părţile de folosinţa comună a imobilului şi 51,97 mp teren situat sub construcţie, plus 80 mp neclădiţi aflaţi în indiviziune cu ceilalţi coproprietari.

Reclamanta a precizat că acea cameră de serviciu de la pod şi cei 80 mp. de teren neclădit nu fac obiectul Contractului de vânzare-cumpărare, nr. x din 23 decembrie 1996, încheiat între SC E. SA şi B. şi C., considerând că terenul poate fi restituit în natură.

Referitor la contravaloarea despăgubirilor la preţul pieţei, reclamanta a solicitat să se stabilească pe baza unei expertize tehnice de evaluare.

În motivare cererii, reclamanta a arătat că a dobândit imobilul situat în Bucureşti Str. x, Nr. 6, Sect. 4, prin Contractul de vânzare-cumpărare transcris de Grefa Tribunalului Ilfov, secţia I civilă la nr. 403/1950, iar apartamentul nr. x de la parter, a fost trecut în proprietatea Statului în baza Decretului nr. 224/1951.

După adoptarea Legii nr. 10/2001, conform art. 22 din lege, a susţinut că a înaintat şi notificat, prin intermediul executorului judecătoresc, notificarea nr. x din 14 august 2001, către Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând restituirea apartamentului în natură. Deşi a depus toate actele doveditoare aşa cum prevăd dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, Primăria Municipiului Bucureşti, nu numai că nu i-a răspuns la notificare în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, dar nu i-a dat niciun răspuns până la data sesizării instanţei, deşi dosarul era complet cu doi ani în urmă, acesteia spunându-i-se că dosarul se află la Comisie pentru a fi semnat.

Într-un prim ciclu procesual, finalizat prin Decizia civilă nr. 2370 din 27 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost menţinută Decizia civilă de casare nr. 176A din 31 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care a stabilit limitele rejudecării, cauza fiind trimisă spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, ca primă instanţă de fond, pentru soluţionarea Notificării nr. x din 14 august 2001 formulate de recurentă în temeiul Legii nr. 10/2001.

În al doilea ciclu procesual, rejudecând cauza în limitele casării, prin Sentinţa civilă nr. 417 din 23 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins acţiunea, menţionând în dispozitiv că sentinţa este supusă căii de atac a recursului.

Recursurile formulate de către reclamantă şi de intervenientă şi cel incident declarat de intervenientă au fost recalificate de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă ca fiind apeluri, iar prin Decizia nr. 572 din 16 mai 2018, această instanţă a respins ca nefondat apelul intervenientei împotriva încheierii din 20 octombrie 2016, ca inadmisibil apelul incident al intervenientei şi ca nefondat apelul principal.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs, la data de 8 iunie 2018, reclamanta A., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

La termenul din 18 septembrie 2018, din oficiu, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor, ca motiv de ordine publică, soluţia dată de instanţa de apel asupra calificării căii de atac pe care a soluţionat-o, părţile prezente având poziţia exprimată în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul formulat, exclusiv din perspectiva motivului de ordine publică invocat din oficiu, care se va analiza prioritar excepţiei nulităţii recursului şi fondului recursului, datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte constată următoarele:

Prin Decizia nr. 2370 din 27 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost finalizat primul ciclu procesual, soluţia fiind aceea de trimitere a cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti pentru soluţionarea pe fond a Notificării nr. 2422 din 14 august 2001, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, fiind păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei de fond.

Prin urmare, prin Decizia nr. 2370 din 27 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, toate aspectele deduse judecăţii au fost soluţionate irevocabil, intrând sub puterea lucrului judecat, cu excepţia capătului de cerere privind soluţionarea pe fond a Notificării nr. 2422 din 14 august 2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, care formează singurul obiect al verificării de temeinicie şi legalitate în acest ciclu procesual.

Pentru stabilirea căilor de atac pe care legea le prevede, în raport de obiectul cauzei, rămas în discuţie după casare, care se referă la soluţionarea direct de către instanţă a Notificării nr. 2422 din 14 august 2001, în absenţa emiterii unei decizii sau dispoziţii de către unitatea deţinătoare, Înalta Curte observă că prezenta acţiune va fi supusă căilor de atac prevăzute de art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 în forma iniţială, respingerea notificării prin decizie sau dispoziţie motivată era supusă atât căii de atac a apelului, cât şi a recursului. Ulterior, prin Legea nr. 202/2010, a fost înlăturat un grad de jurisdicţie, lăsându-se deschisă numai calea de atac a recursului, de competenţa curţii de apel.

Astfel, în art. XII al Legii nr. 202/2010, s-a menţionat că "Alineatul (3) al articolului 26 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins: "(3) Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel".

Totodată, în art. XXVI din Legea nr. 202/2010 se menţionează următoarele: "Dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, [...] se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Art. XXVI din Legea nr. 202/2010 face aplicarea principiului retroactivităţii legii, întrucât stipulează că se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă, deci începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, cu condiţia să nu se fi pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Cum Legea nr. 202/2010 a intrat în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, iar prezenta acţiune a fost înregistrată anterior, la data de 31 martie 2010, şi a fost soluţionată în primă instanţă, în primul ciclu procesual, la data de 11 februarie 2014 prin Sentinţa nr. 179 a Tribunalului Bucureşti, cauza se afla în curs de soluţionare în primă instanţă la momentul intrării în vigoare la Legii nr. 202/2010, nefiind pronunţată în cauză o hotărâre până la data intrării în vigoare a acestei legi, astfel că intră sub incidenţa Legii nr. 202/2010.

În încheierea din data de 29 ianuarie 2018, instanţa de apel a reţinut că, "având în vedere că acţiunea a fost promovată anterior adoptării Legii nr. 202/2010, calea de atac în prezenta speţă este apelul, decizia pronunţată în apel urmând a fi supusă şi căii de atac a recursului".

Pentru argumentele anterior expuse, Înalta Curte consideră ca nelegală motivarea instanţei de apel din al doilea ciclu procesual, care, făcând abstracţie de prevederile art. XXVI din Legea nr. 202/2010, a apreciat că această lege nu este aplicabilă, rămânând deschisă calea de atac a apelului.

În acest context, devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 din C. proc. civ., instanţa nefiind alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, ceea ce atrage casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, care va soluţiona cauza ca instanţă de recurs.

Faptul că soluţia calificării căii de atac ca şi apel, de către instanţa de apel, nu a fost atacată prin recursul declarat în prezenta cauză, nu determină intrarea acestei dezlegări sub puterea lucrului judecat, astfel cum a susţinut apărătorul intimatei-interveniente D., în concluziile orale menţionate în practicaua prezentei decizii, întrucât normele de procedură referitoare la componenţa completurilor de judecată, în raport de calea de atac prevăzută de lege, sunt norme imperative, de la care părţile nu pot deroga. Astfel fiind, încălcarea lor poate fi invocată din oficiu, de către instanţă, ca motiv de ordine publică, în temeiul art. 306 alin. (2) din C. proc. civ.

Împrejurarea că nu au fost observate prevederile art. XXVI din Legea nr. 202/2010, nu poate constitui un aspect de nelegalitate de ordine privată care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi care să înlăture posibilitatea instanţei de control judiciar de a relua discuţia asupra calificării căii de atac, ca motiv de ordine publică, astfel cum susţine apărătorul intimatei-interveniente, întrucât nerespectarea legii care soluţionează conflictul de legi în timp are consecinţe de ordine publică, determinând greşita compunere a completului de judecată aferent căii de atac prevăzute de lege.

Potrivit principiului legalităţii, căile de atac sunt instituite de lege, astfel că părţile nu le pot înlătura în nici un mod, deci nici prin neexercitarea căii de atac împotriva modului în care instanţa a făcut calificarea căii de atac pe care a soluţionat-o.

Astfel fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, urmează a fi admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 572A din 16 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care va fi casată, iar cauza va fi trimisă Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea recursului declarat de reclamantă, împotriva Sentinţei civile nr. 417 din data de 23 martie 2017, pronunţat de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 572A din 16 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează.

Trimite cauza Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea recursului declarat de reclamantă, împotriva Sentinţei civile nr. 417 din data de 23 martie 2017, pronunţat de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2018.

Procesat de GGC - LM