Liability of customs officer for administrative act subsequently annulled: application of public official immunity under Law 188/1999

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 19 noiembrie 2009, sub nr. x/2009, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâţii Autoritatea Naţională a Vămilor, Direcţia Regională Vamală Constanţa, B. şi Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând obligarea pârâţilor în solidar la plata următoarelor sume:

- 287.501,5 euro, în echivalent în RON la cursul de schimb din ziua executării (1.234.186,44 RON la data introducerii acţiunii), reprezentând diferenţa dintre preţul de achiziţie din import a două răcitoare de lichid centrifugale (chiller), respectiv 326.706,25 euro şi preţul de vânzare al acestora în stare degradată, după ce au fost confiscate de autorităţile vamale (pierderea de valoare ca urmare a confiscării abuzive şi a depozitării şi manipulării improprii), respectiv 39.204,75 euro;

- 330.350,94 euro + T.V.A., în echivalent în RON la cursul de schimb din ziua executării (1.418.130,5 RON+ T.V.A. la data introducerii acţiunii) reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a faptului că nu a mai putut onora două contracte de furnizare, montaj, punere în funcţiune;

- 67.151,25 euro, în echivalent în RON la cursul de schimb din ziua executării (288.266,9 RON la data introducerii acţiuni), reprezentând dobânda plătită băncii pentru linia de credit contractată de către reclamantă, din care a susţinut imobilizarea de fonduri pentru această operaţiune, până la data formulării cererii (în cazul taxei de vama, comisionului vamal şi T.V.A, până la data restituirii lor), dar nu mai vechi de 3 ani şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 12 octombrie 2012, reclamanta SC A. SRL a formulat cerere de majorare a pretenţiilor, prin care a arătat că pretenţiile de la pct. 1 se majorează de la suma de 287.501,5 EUR (1.234.186,44 RON) la suma de 328.659,79 EUR (echivalent a 1.108.668,06 RON); pretenţiile de la pct. 2 se majorează de la suma de 330.350,94 EUR + TVA (1.1418.130,5 RON + T.V.A) la suma de 541.354,71 EUR (2.339.626,79 RON), pretenţiile de la pct. 3 se majorează de la suma de 67.151,25 EUR (288.266,9 RON) la suma de 673.722 RON.

La data de 7 iunie 2013, reclamanta SC A. SRL a formulat cerere precizatoare, prin care a arătat că îşi însuşeşte concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat de expertul contabil C. şi îşi precizează cuantumul pretenţiilor la suma de 875.102,45 EUR (echivalent a 3.816.409,29 RON la data întocmirii expertizei), solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei de 875.102,45 EUR, în echivalent în RON la data plăţii sau a executării.

La data de 6 septembrie 2013, reclamanta SC A. SRL a formulat cerere de majorare a câtimii obiectului acţiunii pe capătul 2 de cerere, prin care a arătat că majorează câtimea obiectului cererii formulate pe capătul 2 al acţiunii, reprezentând beneficiului nerealizat, cu suma de 2.191.133 RON (489.912,35 euro).

Tot la data de 6 septembrie 2013, reclamanta a mai depus o cerere precizatoare, prin care a arătat că îşi majorează valoarea pretenţiilor la suma de 918.518,45 EUR (echivalent în RON 4.005.751,14 RON) şi solicită obligarea pârâţilor la plata sumei de 918.518,45 EUR în echivalent în RON la cursul de schimb din ziua executării.

La data de 7 martie 2014, reclamanta a depus cerere de majorare a câtimii obiectului pentru capătul de cerere având ca obiect beneficiul nerealizat constând în cheltuielile, dobânzile generate de linia de credit, prin care a majorat câtimea obiectului cu suma de 29.011,10 EUR, reprezentând 130.796 RON la cursul B.N.R. de referinţă reţinută în expertiza contabilă din data de 31 ianuarie 2014.

Pentru capătul de cerere având ca obiect beneficiul nerealizat constând în dobânzi şi penalităţi aferente eşalonărilor datoriilor fiscale, s-a majorat câtimea obiectului cu suma de 43.457 RON care, la cursul BNR de referinţă din 31 ianuarie 2014, reprezintă echivalentul sumai de 9.638,90 EUR.

Prin Sentinţa civilă nr. 868 din 27 iunie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată; a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâţii B. şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi; a obligat pe pârâţii B. şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 947.529,55 euro, în echivalent în RON la data plăţii, şi a sumei de 2.234.590 RON, cu titlu de despăgubiri.

A respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi şi a obligat chemata în garanţie SC D. SA, la plata către pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, a sumei de 473.764,77 euro, în echivalent în RON la data plăţii şi a sumei de 1.117.295 RON.

A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ca lipsită de obiect.

A obligat pârâţii B. şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, în solidar, la plata către reclamantă, a sumei de 136.678,43 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Examinând cu prioritate legitimarea procesuală a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, instanţa a reţinut că împrejurarea dacă acest pârât a săvârşit sau nu faptele descrise de reclamantă şi dacă acestea au sau nu caracter ilicit reprezintă o chestiune care ţine de fondul pretenţiilor deduse judecăţii, presupunând verificarea îndeplinirii în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale, iar nu un aspect care să vizeze calitatea procesuală.

Asupra fondului cauzei, prima instanţă a reţinut că, la data de 08 martie 2005, între reclamanta SC A. SA şi SC E. SRL s-a încheiat contractul nr. xA, având ca obiect livrarea, punerea în funcţiune, reglarea şi asigurarea serviciilor în perioada de garanţie a unui chiller F. şi a unui turn de răcire G., valoarea contractului fiind de 465.407,81 USD, plus 87.762,50 euro.

La aceeaşi dată, între reclamanta SC A. SA şi SC E. SRL s-a încheiat contractul nr. xB, având ca obiect livrarea, punerea în funcţiune, reglarea şi asigurarea serviciilor în perioada de garanţie a unui chiller F. şi a unui turn de răcire G., valoarea contractului fiind de 676.812,5 USD, plus 175.525 euro.

În vederea executării celor două contracte, reclamanta a importat de la F. SA Grecia răcitoare centrifugale de lichid (chiller) model 19XR-xxx şi 19XR-yyy, în valoare de 326.706,26 euro.

La data de 27 iulie 2005, reclamanta, prin comisionarul vamal SC Romtrans S.A (actualmente SC D. SA), a completat şi depus declaraţia vamală de import nr. 123454, având ca obiect 2 bucăţi răcitor centrifugal de lichid, bunurile fiind încadrate la poziţia tarifară 84159090, cu taxă vamală de 2,7%, corespunzătoare descrierii "părţi pentru instalaţia de condiţionare a aerului".

Prin Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. x din 29 iulie 2005 încheiat de Direcţia Regională Vamală Constanţa - Biroul Vamal Constanţa Sud, prin agentul constatator B., s-a dispus sancţionarea reclamantei cu amendă în cuantum de 5.000 RON pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 386 lit. k) din Regulamentul vamal aprobat prin H.G nr. 1114/2001, reţinându-se că la data de 27 iulie 2005, reclamanta a depus declaraţia vamală de import nr. 123454, având ca obiect 2 bucăţi răcitor centrifugal de lichid (parte a instalaţiei pentru condiţionarea aerului marca F.), bunurile fiind încadrate la poziţia tarifară 84159090, cu taxa vamală de 2,7%, corespunzătoare descrierii "părţi pentru instalaţia de condiţionare a aerului", potrivit traducerii certificate prin semnătura şi ştampila declarantului pe factura nr. TIM B 0031915 din 29 iunie 2005 anexată la declaraţia vamală de import.

În urma expertizei tehnice efectuate la 28 iulie 2005, organul constatator a stabilit că mărfurile pentru care reclamanta a depus declaraţia vamală sunt de fapt 2 grupuri frigorifice cu compresoare, care cuprind compresorul cu motor şi condensatorul cu evaporator, formând cu ansamblu monobloc şi accesoriile aferente (grupuri răcitoare cu lichid), ce se încadrează la poziţia tarifară 84186190 "alte maşini şi aparate şi maşini pentru producerea frigului" din Tariful vamal de import al României, pentru care taxa vamală este de 20%.

Prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor menţionat s-a dispus, de asemenea, confiscarea celor 2 grupuri frigorifice cu compresoare, cuprinzând compresorul cu motor şi condensatorul cu evaporator, formând cu ansamblu monobloc şi accesoriile aferente, predate în custodia SC H. SA - Sucursala 1 Mol Constanţa Sud, conform procesului-verbal de custodie RCI 1247 din 29 iulie 2005.

Prin Sentinţa civilă nr. 10736 din 21 noiembrie 2006, pronunţată de Judecătoria Constanţa, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, potrivit Deciziei civile nr. 189 din 13 martie 2007, pronunţată de Tribunalul Constanţa, a fost admisă plângerea formulată de reclamanta SC A. SRL împotriva Procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. x din 29 iulie 2005, a fost anulat acest proces-verbal şi exonerată reclamanta de plata amenzii contravenţionale, fiind înlăturată măsura confiscării, cu consecinţa restituirii către reclamantă a bunurilor confiscate, reţinându-se că descrierea mărfurilor făcută în declaraţia vamală de import este în concordanţă cu felul mărfurilor, fiind o descriere corectă.

Instanţa de fond a reţinut existenţa mai multor fapte ilicite, constând în confiscarea, în mod nelegal, a echipamentelor frigorifice aparţinând societăţii reclamante, cât şi în manipularea şi depozitarea necorespunzătoare a acestor echipamente, săvârşite de pârâtul B., care a încheiat Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. x din 29 iulie 2005 şi respectiv, de chemata în garanţie SC D. SA, societate căreia, în calitate de comisionar vamal, i-au fost predate în custodie bunurile respective.

S-a stabilit că, în cauză, atât pârâtul B., cât şi chemata în garanţie SC D. SA au acţionat cu vinovăţie, sub forma culpei, că sunt îndeplinite în persoana acestora toate condiţiile răspunderii civile delictuale, în ce priveşte cuantumul prejudiciului avându-se în vedere sumele pretinse prin cererea iniţială şi prin cea precizatoare.

Prin urmare, s-a constatat că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului B. şi că prejudiciul suferit de reclamantă este imputabil atât acestui pârât, cât şi societăţii SC D. SRL.

În consecinţă, faţă de reclamantă a fost obligat la repararea prejudiciului pârâtul B., în solidar cu comitentul său, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, conform dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ. şi art. 1000 alin. (3) C. civ., fapta ilicită constând în confiscarea nelegală a utilajelor frigorifice şi fiind săvârşită de pârât în exerciţiul funcţiei încredinţate.

Astfel, au fost obligaţi pârâţii B. şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 947.529,55 euro, în echivalent RON la data plăţii şi a sumei de 2.234.590 RON, cu titlu de despăgubiri. Tribunalul a avut în vedere suma solicitată de reclamantă prin cererea iniţială şi prin cererile precizatoare depuse cu respectarea prevederilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ. Nu a fost luată în considerare suma menţionată în concluziile scrise depuse la termenul din 4 aprilie 2014, după închiderea dezbaterilor.

A fost respinsă acţiunea în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca neîntemeiată, reţinându-se că aceşti pârâţi nu au săvârşit nicio faptă ilicită şi nici nu au calitatea de comitenţi ai pârâtului B., acesta fiind angajat al Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi, instituţie cu personalitate juridică.

În temeiul art. 60 şi următoarele C. proc. civ., tribunalul a admis în parte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi şi a obligat chemata în garanţie SC D. SA la plata către pârâtă a sumei de 473.764,77 euro, în echivalent RON la data plăţii şi a sumei de 1.117.295 RON.

S-a avut în vedere, de asemenea, că răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia, această răspundere, inclusiv solidaritatea dintre comitent şi prepus fiind prevăzute în folosul victimei, constituind măsuri de garantare a intereselor acesteia; plătind despăgubirile, comitentul nu face altceva decât să avanseze, în locul prepusului, despăgubirile pe care acesta din urmă le datorează victimei. Astfel fiind, pârâta este îndreptăţită să recupereze de la coautorul prejudiciului, respectiv chemata în garanţie SC D. SA, partea din despăgubiri corespunzătoare participării acesteia din urmă la producerea prejudiciului.

Tribunalul a respins, în rest, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, reţinând că pentru cealaltă parte a despăgubirilor, aceasta are la îndemână o acţiune în regres formulată împotriva propriului prepus, care a contribuit, alături de chemata în garanţie, la producerea prejudiciului.

Cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a fost respinsă ca lipsită de obiect, având în vedere că această parte nu a căzut în pretenţii.

Prin cererea înregistrată la data de 21 iulie 2015, reclamanta SC A. SRL a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele şi dispozitivul Sentinţei civile nr. 868 din 27 iunie 2014 pronunţate în Dosarul nr. x/2009, referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de avocat, în sensul că instanţa s-a pronunţat numai cu privire la suma de 54.610,14 RON, deşi s-au depus chitanţe reprezentând dovada plăţii onorariului de avocat în cuantum de 85.504,99 RON.

Prin încheierea de şedinţă din 6 august 2015, pronunţată de aceeaşi instanţă, a fost respinsă cererea de îndreptare eroare materială formulată de reclamanta SC A. SRL, ca neîntemeiată, reţinând că nu au fost avute în vedere, la calculul cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, O.P. nr. x din 9 mai 2014, în valoare de 15.523,20 RON şi O.P. nr. x din 5 iunie 2014, în valoare de 15.371,65 RON, depuse la dosar după închiderea dezbaterilor, eventuala greşeală sub acest aspect a instanţei fiind o greşeală de judecată, care poate fi remediată numai prin intermediul căii de atac exercitate împotriva hotărârii.

Împotriva Sentinţei civile nr. 868 din 27 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, au formulat apel reclamanta SC A. SRL, pârâţii B., Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi şi chemata în garanţie SC D. SA

Apelanta-reclamantă SC A. SRL a declarat apel şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 6 august 2015, pronunţată de aceeaşi instanţă.

Prin apelul declarat împotriva sentinţei pronunţate în cauză, apelanta-reclamantă SC A. SRL a solicitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 294 alin. (2) C. proc. civ., să se dispună acordarea majorărilor de întârziere/dobânzilor şi penalităţilor de întârziere - atât cele aferente eşalonării datoriilor fiscale, cât şi cele aferente liniei de credit/finanţării ivite după depunerea expertizei la fond - 27 mai 2013 şi pronunţarea hotărârii primei instanţe, în cuantum de 145,06 RON/zi până la data plăţii efective a debitului principal în întregul său şi obligarea intimaţilor pârâţi B. şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Galaţi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin apelul formulat împotriva încheierii din camera de consiliu din data de 6 august 2015, apelanta-reclamantă a solicitat modificarea acesteia şi îndreptarea erorii/omisiunii de calcul sub aspectul cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de avocat al reclamantei, în sensul acordării sumei totale de 85.504,99 RON.

Apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, prin apelul declarat, a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul soluţiei date excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât, solicitând schimbarea în parte a sentinţei civile atacate, în sensul admiterii excepţiei invocate, cu consecinţa respingerii acţiunii în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de legitimare procesuală pasivă.

Apelanta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi a invocat în apel faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea normei de competenţă teritorială prevăzută de art. 10 pct. 8 C. proc. civ., considerând că reclamanta ar fi trebuit să introducă acţiunea la Tribunalului Constanţa, instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit faptul pretins ilicit.

Aceeaşi apelantă a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a primei instanţe, susţinând că reclamanta ar fi trebuit să îşi întemeieze acţiunea pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, şi nu pe prevederile art. 999 şi următoarele C. civ., având în vedere răspunderea delictuală specială reglementată de legea contenciosului administrativ, situaţie în care competenţa ar fi revenit Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi nu secţiei a V-a civilă. În consecinţă, apelanta pârâtă a solicitat admiterea excepţiei necompetenţei şi, în baza art. 297 alin. (2) C. proc. civ., anularea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare secţiei competente în soluţionarea litigiului.

Pe fond, apelanta pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi a solicitat anularea hotărârii şi respingerea, ca nefondată, a acţiunii formulate împotriva sa, respectiv admiterea în tot a cererii sale de chemare în garanţie a SC H. SA, care să achite în tot prejudiciul suferit de reclamantă, având în vedere vădita faptă ilicită ce cade numai în sarcina chematei în garanţie.

Apelantul-pârât B. a solicitat în calea sa de atac, în principal, anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, iar în subsidiar, anularea sentinţei apelate şi rejudecând pe fond procesul, să se admită excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, a Direcţiei Generală Regionale a Finanţelor Publice Galaţi, a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii introductive, cu precizările ulterioare, ca inadmisibilă faţă de aceşti pârâţi.

În ipoteza respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, s-a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată.

În ipoteza în care se va ajunge la concluzia că pârâţii ar fi săvârşit totuşi o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu ce ar putea determina angajarea în solidar a răspunderii civile delictuale în sarcina acestora, apelantul-pârât a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în garanţie şi obligarea SC D. SA la plata întregii sume pentru care s-ar admite acţiunea introductivă faţă de apelant şi ceilalţi pârâţi, persoane juridice.

Prin apelul declarat, chemata în garanţie SC I. SA (denumită anterior, SC D. SA) a solicitat anularea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, iar în subsidiar, modificarea hotărârii în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în garanţie.

În motivare, apelanta-chemată în garanţie a susţinut că hotărârea pronunţată de prima instanţă este vădit nelegală şi netemeinică, întrucât cererea de chemare în garanţie a fost admisă împotriva unei persoane care nu a fost niciodată introdusă în cauză printr-un act de procedură efectuat de părţi în termenul legal. Cererea de chemare în garanţie a fost admisă împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă în cauză - SC J. SA.

Aceeaşi apelantă a arătat că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât cererea de chemare în garanţie a fost formulată în contradictoriu cu persoana care a avut bunurile în custodie, aceasta fiind H. SA Sucursala Constanţa. Prin urmare, atât timp cât în susţinerile pârâtei care a formulat cererea de chemare în garanţie nu se regăseşte vreun considerent de fapt care să facă trimitere la o pretinsă faptă a apelantei şi nici vreun temei pentru care aceasta ar putea fi chemată să răspundă în locul sau împreună cu sucursala, care are reprezentanţi legali şi nici vreo solicitare în acest sens, apelanta a apreciat că nu are calitatea procesuală pasivă în acest sens.

Pe fond, a susţinut că nici apelanta SC I. SA (denumită anterior, SC D. SA), nici D. SA Bucureşti - Sucursala Mol 1 Constanţa Sud şi nici D. - Sucursala Constanţa nu au săvârşit o fapta ilicită de natură a atrage răspunderea lor delictuală, soluţia pronunţată în cauză fiind netemeinică.

La termenul din data de 28 septembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, învestită cu soluţionarea apelurilor, a luat act de manifestarea de voinţă a reclamantei, în sensul renunţării la judecata apelului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 868 din 27 iunie 2014, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin Decizia nr. 670 din 19 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost admis apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva încheierii de şedinţă de la data de 6 august 2015 şi apelurile declarate de pârâţii B., Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, Ministerul Finanţelor Publice şi de chemata în garanţie SC D. SA împotriva Sentinţei civile nr. 868 din 27 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A fost anulată sentinţa şi cauza trimisă spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că reclamanta solicită repararea unei pagube izvorâte din încheierea unui act administrativ, reprezentat de procesul-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională, deducând judecăţii un raport juridic întemeiat pe răspunderea materială a autorităţilor administrative pentru un act încheiat de acestea în mod nelegal. Pretenţiile reclamantei de reparare a prejudiciului astfel creat îşi găsesc temeiul juridic în dispoziţiile speciale ale Legii nr. 554/2004, care reglementează regulile la care se supune acţiunea în răspundere patrimonială a autorităţii publice, reguli privitoare la condiţiile de admisibilitate a acţiunii de despăgubiri, durata şi data de la care curge termenul de prescripţie, instanţa competentă şi procedura aplicabilă.

Ca atare, instanţa de apel a constatat că acţiunea în despăgubiri promovată de reclamantă este în competenţa instanţei de contencios administrativ, iar nu a celei civile, iar regulile cărora se supune acţiunea sunt cele prevăzute de dispoziţiile speciale cuprinse în art. 19 din Legea nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul competenţei instanţei de judecată.

Referitor la instanţa în competenţa căreia intră soluţionarea acţiunii în despăgubiri promovate de reclamantă, s-a arătat că aceasta trebuie determinată prin raportare la dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora competenţa de a judeca pricina revine tribunalului. De asemenea, sub aspect teritorial, s-au avut în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform cărora reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului, în cauză opţiunea reclamantei fiind în favoarea domiciliului acesteia, ceea ce a determinat concluzia potrivit căreia competent în primă instanţă este Tribunalul Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva deciziei pronunţate în apel, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, care a susţinut caracterul nelegal al soluţiei.

Prin Decizia nr. 286 din 15 februarie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 670/A din 19 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre continuarea judecăţii la aceeaşi instanţă de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut ca fiind întemeiată critica recurentei-reclamante cu privire la modalitatea în care a fost soluţionată în apel excepţia de necompetenţă materială procesuală.

S-a reţinut că, deşi instanţa de apel a pornit de la premisa corectă, a naturii administrative a procesului-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională, aceasta a concluzionat greşit în privinţa configuraţiei raportului juridic dedus judecăţii ca fiind unul care îl plasează în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, atrăgând competenţa de primă instanţă a jurisdicţiei de contencios administrativ.

Astfel, textul menţionat vizează cererile de despăgubiri introduse ulterior anulării actului administrativ, în condiţiile, procedura de judecată şi competenţa prevăzute de Legea nr. 554/2004. Rămânând nesoluţionată o asemenea pretenţie, doar pentru că persoana vătămată nu a solicitat odată cu anularea actului administrativ şi despăgubiri (art. 19 alin. (1), partea poate adresa pe cale separată o cerere aceleiaşi instanţe competente în soluţionarea litigiului principal (art. 19 alin. (2).

Dispoziţia legală menţionată este o aplicare, pe plan procesual, a regulii accesorialităţii, instanţa competentă în soluţionarea pretenţiei principale (vizând anularea actului) rămânând competentă să judece şi pretenţia accesorie constând în despăgubiri, chiar atunci când aceasta nu a fost dedusă judecăţii în acelaşi timp cu cea principală.

În speţă însă, aşa cum a subliniat recurenta-reclamantă prin criticile formulate, procesul-verbal de contravenţie nu a fost supus controlului şi anulat în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, ci în temeiul O.G. nr. 2/2001, actul normativ care reprezintă sediul în materie contravenţională.

Este vorba, într-o astfel de situaţie, de aşa-numitul recurs paralel, care supune anumite acte administrative altui control jurisdicţional decât cel prevăzut de Legea nr. 554/2004 - în speţă, competenţa de primă instanţă a aparţinut judecătoriei (art. 32 din O.G. nr. 2/2001) şi doar soluţionarea căii de atac a recursului s-a realizat de secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.

Or, raţiunea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 este de a lăsa cererea în despăgubiri în competenţa instanţei de contencios administrativ, cea căreia i-a revenit şi atribuţiunea de a judeca litigiul principal referitor la anularea actului.

Deosebirea esenţială dintre litigiile de contencios administrativ date în competenţa anumitor instanţe prin norme speciale şi cele date numai în competenţa instanţelor de contencios administrativ de drept comun este aceea că primele nu vor fi judecate după procedura prevăzută de legea-cadru a contenciosului administrativ, ci după procedura comună a dreptului procesual civil.

Că este aşa, rezultă fără dubiu, în speţă, din prevederile art. 47 ale O.G. nr. 2/2001, potrivit cărora "dispoziţiile prezentei ordonanţe se completează cu dispoziţiile C. pen. şi ale C. proc. civ., după caz".

Aşadar, determinarea competenţei în speţă, nu se va face în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, întrucât nu această lege completează O.G. nr. 2/2001, ci în condiţiile prevăzute de normele de drept comun ale procedurii civile.

De aceea, nu natura administrativă a actului anulat - identificat drept cauză a producerii prejudiciului - este relevantă, câtă vreme litigiul este sustras jurisdicţiei de contencios-administrativ reglementate de Legea nr. 554/2004 şi supus normelor dreptului comun ca procedură de judecată şi reguli de competenţă.

Fiind vorba de formularea unor pretenţii în materia răspunderii civile delictuale, cu o valoare ce depăşeşte suma de 500.000 RON, competenţa de primă instanţă aparţine tribunalului, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., adică instanţei care a fost în mod corect învestită cu cererea de chemare în judecată.

În consecinţă, constatându-se o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ. de către instanţa de apel, s-a dispus casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre continuarea judecăţii aceleiaşi instanţe.

Cauza trimisă spre continuarea judecăţii a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 3 martie 2017, sub nr. x/2009*.

Curtea a luat act de schimbarea denumirii societăţii chemate în garanţie SC D. SA în SC I. SA.

Prin decizia civilă nr. 504 A din 31 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de apelanţii-pârâţi B., Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi şi de apelanta-chemată în garanţie SC I. SA (fostă SC D. SA) împotriva Sentinţei civile nr. 868 din 27 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC A. SRL; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, ca neîntemeiată; a respins apelul declarat de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Sentinţei civile nr. 868 din 27 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca lipsit de interes; a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SRL împotriva încheierii de şedinţă de la data de 6 august 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a obligat pe apelanta-reclamantă SC A. SRL şi apelanta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, în solidar, la plata către apelanta-chemată în garanţie SC D. SA (actuală SC I. SA) a sumei de 35.665,84 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar).

Examinând hotărârea apelată, precum şi actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele de apel invocate, în limitele stabilite de art. 295 C. proc. civ. 1865 şi în conformitate cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. 1865, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Cu privire la criticile de ordin procedural, invocate de apelanta-chemată în garanţie, Curtea a reţinut că, prin cererea aflată la dosarul de fond, vol. I, SC D. SA Bucureşti - Sucursala Mol 1 Constanţa Sud, în calitate de succesoare cu titlu universal a drepturilor şi obligaţiilor SC Romtrans SA Bucureşti - Sucursala Mol 1 Constanţa Sud, în urma fuziunii prin absorbţie, a solicitat comunicarea, în copie, a cererii de chemare în judecată, a cererii de chemare în garanţie şi a înscrisurilor pe care se întemeiază.

Ulterior, la data de 16 iunie 2010, chemata în garanţie cu denumirea SC D. SA, în calitate de succesoare în drepturi şi obligaţii ale SC Romtrans SA, a depus la dosar o cerere intitulată "Precizări", aflată la dosar, vol. I, cu privire la calitatea procesuală de chemată în garanţie, subliniind că SC Romtrans SA Bucureşti a fost absorbită integral de SC D. SA Bucureşti, societate absorbantă cu personalitate juridică, cu preluarea întregului patrimoniu al societăţii absorbite, astfel încât, toate drepturile şi obligaţiile acestei din urmă societăţi vor fi exercitate în continuare de societatea absorbantă. Faţă de cele arătate, SC D. SA Bucureşti a arătat că "îşi însuşeşte acţiunea", precum şi toate înscrisurile depuse la dosarul instanţei, atât la fond, cât în căile de atac ce se vor exercita.

La termenul de judecată din data de 16 iunie 2010, chemata în garanţie SC D. SA, cu sediul social în Bucureşti, Calea x, a fost reprezentată de consilier juridic K., conform delegaţiei aflate la dosarul de fond vol. I., iar instanţa, având în vedere susţinerea reprezentantului chematei în garanţie, dovedită cu înscrisuri, a luat act că denumirea corectă a acesteia este SC D. SA şi a dispus, în consecinţă, rectificarea citativului sub aspectul denumirii chematei în garanţie, procedând, totodată, la comunicarea cererii de chemare în judecată, a întâmpinării formulate de Autoritatea Naţională a Vămilor şi a cererii de chemare în garanţie formulată de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa către chemata în garanţie.

La termenul din data de 7 martie 2014, când s-a discutat din nou cadrul procesual, faţă de aspectele invocate de chemata în garanţie, tribunalul, având în vedere precizarea scrisă a pârâtelor Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi şi Autoritatea Naţională a Vămilor, în sensul că au înţeles să cheme în garanţie societatea-mamă, a constatat că are calitate de chemată în garanţie SC D. SA, respectiv societatea-mamă, iar nu sucursala.

Aşa fiind, Curtea a constatat că susţinerile invocate în apel, în sensul că, cererea de chemare în garanţie a fost admisă împotriva unei persoane ce nu a fost niciodată introdusă în cauză printr-un act de procedură efectuat de părţi în termenul legal şi că a fost admisă împotriva unei persoane ce nu are calitate procesuală pasivă în cauză - SC J. SA (în realitate, societatea obligată a fost D. SA), sunt vădit neîntemeiate.

Analizând raporturile dintre sucursală şi societatea mamă, efectele pe care fuziunea le produce în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile ce revin persoanei juridice rezultate, în raport şi cu obligaţiile pe care legea le prevede în sarcina comisionarului vamal, Curtea a concluzionat în sensul că apelanta chemată în garanţie are calitate procesuală pasivă, fiind înlăturată susţinerea apărătorului acesteia potrivit căreia, în cazul în care ar fi incidentă răspunderea, singura abilitată să răspundă ar fi Sucursala Constanţa.

În ceea ce priveşte criticile de ordin procedural, invocate de apelantul-pârât B., instanţa de apel a reţinut următoarele:

Invocând pretinsa nesoluţionare de către instanţa de fond a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B., cât şi a celorlalţi pârâţi, apelantul se află în eroare, deoarece excepţia a fost soluţionată prin încheierea pronunţată la data de 25 februarie 2011, fiind respinsă. Astfel, instanţa de fond a reţinut în mod expres calitatea procesuală pasivă a pârâţilor chemaţi în judecată Autoritatea Naţională a Vămilor, Direcţia Regională Vamală Constanţa şi B., întrucât au săvârşit personal sau prin prepuşi, faptele descrise în cererea de chemare în judecată, fapte pretins prejudiciabile pentru reclamantă, celelalte aspecte referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale fiind considerate chestiuni ce ţin de fondul cauzei.

În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, aceasta a fost unită cu fondul prin încheierea pronunţată la termenul din data de 7 martie 2014 şi soluţionată prin hotărârea pronunţată în cauză.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia, instanţa nu a analizat şi nici nu s-a pronunţat asupra admisibilităţii pe fondul cauzei a acţiunii reclamantei faţă de pârâta ANAF, ceea ce ar impune, în opinia apelantului-pârât, anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare chiar şi numai din acest motiv, Curtea a constatat că este, de asemenea neîntemeiată, atâta timp cât, prin sentinţa atacată, prima instanţă a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca neîntemeiată.

Această soluţie atrage consecinţe şi în ceea ce priveşte apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, prin care se critică soluţia instanţei pentru că, deşi a constatat că acest pârât are calitate procesuală pasivă, a respins acţiunea îndreptată împotriva sa.

Referitor la apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de apel a reţinut că nu a căzut în pretenţii pe cererea reclamantei şi nu a fost obligat prin hotărârea pronunţată la plata vreunei sume de bani, astfel că excepţia lipsei de interes în formularea apelului invocată de intimata-reclamantă este întemeiată.

Criticile invocate pe fondul cauzei, prin apelurile declarate de apelanţii-pârâţi B., Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi şi de apelanta-chemata în garanţie SC I. SA (denumită anterior, SC D. SA) în ce priveşte susţinerile vizând aplicarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, întemeiată pe art. 998 - 999 C. civ., pentru apelantul-pârât B., şi răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, reglementată de art. 1000 alin. (3) C. civ., pentru apelanta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, au fost găsite întemeiate, în ceea ce priveşte faptele pretins ilicite pentru care se solicită atragerea răspunderii civile delictuale a acestora.

Curtea a reţinut că reclamata a urmărit prin cererea adresată instanţei repararea unui prejudiciu cu privire la care a susţinut că a fost produs prin fapta funcţionarului public, care ar fi exercitat defectuos atribuţiile ce îi reveneau în efectuarea procedurii de vămuire a mărfurilor aparţinând reclamantei, faptă ce a constat în luarea măsurii confiscării mărfurilor şi cu privire la care s-ar fi constatat ulterior, în cadrul procesului având ca obiect anularea procesului-verbal de contravenţie, că măsura confiscării este nelegală. De asemenea, s-a susţinut că prejudiciul a fost creat şi prin manipularea şi depozitarea necorespunzătoare a mărfurilor, pretenţiile din cererea de chemare în judecată fiind îndreptate numai împotriva pârâţilor Autoritatea Naţională a Vămilor, Direcţia Regională a Vămilor Constanţa, B. şi Ministerul Finanţelor Publice, ulterior, fiind chemat în proces şi comisionarul în vamă, prin cererea de chemare în garanţie formulată de pârâte.

Curtea a apreciat, însă, că apelantul-pârât B. a încheiat Procesul-verbal nr. x din 29 iulie 2005, prin care a aplicat sancţiunea contravenţională a amenzii şi cea complementară a confiscării bunurilor importate de reclamanta SC A. SRL, cu respectarea strictă a unor avize conforme, al căror conţinut nu-l putea legal cenzura.

Astfel, s-a reţinut că, în conformitate cu prevederile art. 56, art. 57, art. 58 şi art. 63 din Regulamentului de aplicare a Codului vamal al României, aprobat prin H.G. nr. 1114/2001, prin adresa nr. x/28 iulie 2005 emisă de Biroul Vamal Constanţa Sud către reclamanta SC A. SRL şi în atenţia SC H. SA - Sucursala Constanţa Sud, societăţile au fost notificate de necesitatea prelevării de probe în cadrul operaţiunii de control fizic, în conformitate cu prevederile art. 63 din Regulamentului de aplicare a Codului vamal al României, pentru lămurirea neclarităţilor privind felul mărfii, referitor la operaţiunea de import nr. 1426/I 23454 din 27 iulie 2005, containerele MAEU 330906-9 şi MAEU 331271-4, arătându-se, totodată, că prelevarea de probe se va efectua conform metodologiilor stabilite de către laboratoarele agreate de DGV. Adresa a fost semnată de Şef Birou Vamal Constanţa Sud, L. şi întocmită de M..

Prin Certificatul de expertiză tehnică nr. CI07-08-001349 din 5 iulie 28 emis de N. SA, ordonator fiind SC A. SRL, s-a certificat că produsele constând în O. - 2 bucăţi au fost supuse expertizei tehnice privind identificarea lotului din punct de vedere al felului/naturii compoziţiei sale.

În urma verificării vizuale şi a comparării cu specificaţia tehnică a produselor a rezultat că acestea sunt 2 grupuri frigorifice cu compresie (care cuprind compresorul cu moto şi condensatorul cu evaporator, formând un ansamblu monobloc) şi accesoriile aferente.

S-a mai arătat că aceste grupuri cu compresie (grupuri răcitoare cu lichid) cuprind, pe un şasiu comun cu condensatorul, compresorul şi schimbătorul de căldură care conţine un evaporator şi conducte în care circulă lichidul de răcit.

Curtea a avut în vedere, de asemenea, Referatul cu număr de înregistrare RCI:1248 din 29 iulie 2005, întocmit de P., controlor vamal în cadrul Biroului Vamal Constanţa Sud, adresat organului de conducere al Biroului Vamal, în care se arată că: «la data de 27 iulie 2005 a fost repartizat de către coordonatorul Compartimentului Containere 1, M., pentru a efectua controlul documentat al DVI nr. 1426/I 23454 din 27 iulie 2005 înregistrată de SC A. SRL Bucureşti, prin comisionarul vamal SC H. SA, Agenţia Constanţa Sud.

La verificarea documentelor anexate la declaraţia vamală controlorul vamal a constatat că mărfurile declarate - răcitor centrifugal de lichid (parte din instalaţie de condiţionare aer) conform traducerii făcută pe factură - şi încadrate poziţia tarifară 84.15.90.90 (părţi pentru maşini şi aparate pentru condiţionarea aerului) taxa vamală 2,7% sunt susceptibile a fi instalaţie frigorifică ce poate fi încadrată la poziţia tarifară 84.18.61.90 - taxă vamală 20%. În acest sens, controlorul vamal a solicitat în cadrul operaţiunii de control fizic efectuarea unei expertize în vederea stabilirii felului mărfurilor.

În Certificatul de expertiză tehnică nr. CI07-08-001349 din 5 iulie 28 emis de N. SA, se menţionează că în urma verificării vizuale şi a comparării cu specificaţia tehnică a produselor a rezultat că acestea sunt 2 grupuri frigorifice cu compresie (care cuprind compresorul cu moto şi condensatorul cu evaporator, formând un ansamblu monobloc) şi accesoriile aferente.

Având în vedere cele menţionate în Certificatul de expertiză tehnică, mărfurile pentru care a fost înregistrată DVI nr. 1426/I 23454 din 27 iulie 2005 înregistrată de SC A. SRL Bucureşti, prin comisionarul vamal SC H. SA, Agenţia Constanţa Sud, au fost declarate eronat ca părţi pentru instalaţie de aer condiţionat, acestea fiind de fapt grupuri frigorifice cu compresie ce se încadrează la poziţia tarifară 84.18.61.90 - taxă vamală 20%.

În conformitate cu prevederile art. 40 lit. a) din Regulamentul de aplicare a Codului vamal, se constată săvârşirea contravenţiei săvârşite de art. 386 lit. k) mărfurile fiind confiscate cu dovada nr. 254635 din 29 iulie 2005, întocmindu-se şi Procesul-verbal de contravenţie nr. x din 29 iulie 2005.»

Astfel, Curtea a reţinut că procesul-verbal de contravenţie nu a fost încheiat arbitrar, unilateral şi abuziv, ci s-a întemeiat pe Certificatul de expertiză tehnică nr. CI07-08-001349-05 iulie 28 emis de N. SA, ordonator fiind SC A. SRL, astfel că, pretinsa faptă ilicită constând în confiscarea nelegală a bunurilor reclamantei, ce ar fi fost săvârşită de apelantul-pârât B., nu poate fi reţinută în cauză.

Curtea a mai reţinut că apelantul - pârât a avut, ca premisă a încălcării dispoziţiilor legale de către reclamantă, aspectele rezultate din actele anterioare expuse în prezenta decizie, iar faptul că hotărârea judecătorească de anulare a procesului-verbal de contravenţie s-a bazat pe o altă expertiză tehnică de specialitate, cu atât mai mult nu poate determina răspunderea civilă a apelantului - pârât pentru prejudiciul invocat de reclamantă, în condiţiile în care, actul administrativ încheiat, la rândul lui, s-a bazat pe Certificatul de expertiză tehnică nr. CI07-08-001349-05 iulie 28 întocmit de N. SA, respectiv, tot o expertiză tehnică de specialitate.

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată de instanţă prin Sentinţa civilă nr. 10736 din 21 noiembrie 2006 a Judecătoriei Constanţa, prin care a fost admisă plângerea formulată de petenta SC A. SRL şi a fost anulat Procesul-verbal de contravenţie nr. x din 29 iulie 2005, Curtea a reţinut că nicăieri în cuprinsul sentinţei nu s-a constatat nelegalitatea confiscării, ci soluţia de înlăturare a acestei măsuri a fost dispusă pe cale de consecinţă, ca urmare a anulării procesului-verbal de contravenţie.

Aşadar, măsurile dispuse la momentul constatării şi sancţionării faptei contravenţionale de către inspectorul vamal au fost luate în îndeplinirea unor prevederi legale, cu respectarea formelor de fond şi de formă prevăzute de lege, procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei nefiind anulat pentru nerespectarea cerinţelor esenţiale prevăzute de dispoziţiile legale ale O.G nr. 2/2001 sau pentru motive de fond vădit nelegale, în condiţiile în care s-a reţinut totuşi că fapta săvârşită de petentă este sancţionată de dispoziţiile art. 384 lit. g) din Regulamentul vamal, aşa cum rezultă din chiar conţinutul Sentinţei civile nr. 10736 din 21 noiembrie 2006.

S-a mai constatat că apelantul-pârât, competent fiind să aplice sancţiunea amenzii, a dispus şi măsura confiscării, însă a respectat obligaţia de a descrie în procesul-verbal lucrurile supuse confiscării şi a luat în privinţa acestora măsurile de conservare prevăzute de dispoziţiile legale.

Este adevărat că doar dispoziţiile art. 386 lit. k) din Regulamentului de aplicare a Codului vamal al României, aprobat prin H.G. nr. 1114/2001, prevăd sancţiunea confiscării pentru bunurile constatate în plus în ceea ce priveşte felul, cantitatea sau originea, însă, aşa cum rezultă din cele mai sus relevate, la momentul încheierii procesului-verbal de contravenţie existau premisele încălcării dispoziţiilor legale de către reclamantă, iar confiscarea este o sancţiune complementară obligatorie şi nu una facultativă. Aşa fiind, agentul constatator, aplicând sancţiunea principală, era obligat să dispună şi confiscarea, în condiţiile prevăzute de lege, făcând menţiunile corespunzătoare în procesul-verbal.

În ceea ce priveşte puterea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 10736 din 21 noiembrie 2006 a Judecătoriei Constanţa, astfel cum a fost invocată de reclamantă, Curtea a reţinut că apelantul-pârât B. are calitatea de terţ, care nu a participat la acest proces, fiindu-i permis a repune în discuţie dezlegările anterioare ale instanţei, întrucât în raport cu acesta, prezumţiile născute din pronunţarea hotărârilor anterioare au caracter relativ, fiindu-i deci permisă proba contrară.

Analizând conţinutul Adresei nr. x din 1 august 2005 emisă de N. SA, pe care Judecătoria Constanţa a avut-o în vedere la pronunţarea Sentinţei civile nr. 10736 din 21 noiembrie 2006 şi care a fost invocată şi în această cauză, în mod constant, de intimata-reclamantă, Curtea a constatat că această adresă a fost emisă către reclamanta SC A. SA, prin ea confirmându-se că expertiza la produsul O. a fost efectuată în urma discuţiilor telefonice din data de 27 iulie 2005 cu dl Q. şi a corespondenţei prin fax şi e-mail din data de 28 iulie 2005 cu dl R. (preşedinte al reclamantei SC A. SA).

Tot în cuprinsul adresei se arată că, referitor la precizarea dacă "echipamentele precizate pot fi folosite ca şi parte integrantă a unei instalaţii de aer condiţionat, răspunsul N. SA a fost afirmativ".

Or, în condiţiile în care, prin Certificatul de expertiză tehnică nr. CI07-08-001349 din 5 iulie 28, emis tot de N. SA, se menţionează că, în urma verificării vizuale şi a comparării cu specificaţia tehnică a produselor a rezultat că acestea sunt 2 grupuri frigorifice cu compresie (care cuprind compresorul cu moto şi condensatorul cu evaporator, formând un ansamblu monobloc) şi accesoriile aferente, răspunsul afirmativ al N. SA în sensul că "echipamentele precizate pot fi folosite ca şi parte integrantă a unei instalaţii de aer condiţionat" în nici un caz nu poate fi imputat apelantului-pârât B., care a fost lipsit de posibilitatea de a formula apărările efective prin care să combată probele administrate la acel moment şi care ar fi lămurit, eventual, conţinutul răspunsului dat de N. SA în concordanţă cu Normele tehnice de interpretare a Sistemului Armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor, anexă la Decizia Autorităţii Naţionale a Vămilor nr. 16/2000, avută în vedere la încheierea Procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. x din 29 iulie 2005.

Curtea de apel a remarcat că, în Sentinţa civilă nr. 10736 din 21 noiembrie 2006 pronunţată de Judecătoria Constanţa, în Dosarul nr. x/2006 s-a reţinut o altă situaţie de fapt, care a atras incidenţa şi aplicarea altor dispoziţii legale, situaţie de fapt determinată pe cale pur ştiinţifică, tehnică, prin efectuarea unei expertize judiciare, fără a putea fi reţinută şi constatată efectiv încălcarea vreunei dispoziţii legale, privind aplicarea Regulamentului vamal. Autoritatea vamală a solicitat avizul unei instituţii de expertizare specializată în decelarea caracteristicilor mărfurilor, care a emis un rezultat ce a determinat în mod necesar o altă încadrare tarifară decât cea declarată de importator, prin comisionarul în vamă, măsura luată de apelantul-pârât având la bază determinări faptice certe, la momentul încheierii Procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. x din 29 iulie 2005, şi cu aplicarea strictă a legii. S-a constatat, astfel, că bunurile au fost declarate în mod eronat ca părţi componente ale unei instalaţii de aer condiţionat, ele fiind în fapt grupuri frigorifice cu compresie - instalaţii de sine-stătătoare.

În raport de circumstanţele concrete expuse mai sus, Curtea a apreciat că nu poate fi reţinută o faptă ilicită în sarcina apelantului-pârât. Având în vedere obligaţiile comisionarului în vamă, pe care acesta le are în exercitarea activităţii, potrivit art. 95 din Regulamentului de aplicare a Codului vamal al României, aprobat prin H.G. nr. 1114/2001, respectiv de a asigura completarea corectă a documentelor vamale cu datele cerute de formularistica în vigoare şi să efectueze cu exactitate calculul sumelor cuvenite bugetului de stat şi de a proceda la manipularea, dezambalarea mărfurilor, la cererea autorităţilor vamale, şi la reambalarea fără să provoace deprecierea lor, de a asigura depozitarea şi conservarea, cu titlu gratuit, a bunurilor ridicate în vederea confiscării de către organele de cercetare penală şi de către unităţile vamale, de a asigura integritatea mărfurilor depozitate în spaţii de depozitare proprii, şi constatând că DVI nr. 1426/I 23454 din 27 iulie 2005 a fost completată de comisionarul în vamă SC H. SA, căruia i s-a şi imputat faptul depozitarii şi conservării neconforme, precum şi neasigurarea integrităţii mărfurilor, Curtea a considerat că, în realitate, consecinţele negative invocate de reclamantă sunt rezultatul neîndeplinirii corespunzătoare a obligaţiilor de către comisionarul în vamă.

Prin urmare, Curtea a reţinut că apelantul - pârât B., în calitatea sa de inspector vamal, a acţionat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, ca funcţionar public, iar potrivit dispoziţiile art. 76 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, răspunderea juridică a funcţionarului public nu se poate angaja dacă acesta a respectat prevederile legale şi procedurile administrative aplicabile autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.

Câtă vreme încheierea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor s-a întocmit în conformitate cu aprobările emise de Biroul Vamal Constanţa Sud şi în raport de constatările efectuate de un expert tehnic de specialitate, potrivit dispoziţiilor legale, în mod evident nu poate fi reţinut caracterul ilicit al confiscării bunurilor în cauză.

În consecinţă, Curtea a constatat că prima instanţă a reţinut în mod neîntemeiat că în cauză s-a dovedit existenţa unei fapte ilicite ca element al răspunderii civile delictuale, deoarece împrejurarea că procesul-verbal de contravenţie a fost anulat de către instanţă nu reprezintă, în mod necesar, o dovadă a conduitei abuzive sau nelegale a apelantului-pârât B., cu atât mai mult cu cât, prin Decizia nr. 189 din 14 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Constanţa, prin care a fost respins recursul declarat în cauza având ca obiect plângerea contravenţională, s-a reţinut că expertiza judiciară efectuată în dosarul Judecătoriei Constanţa nu contrazice expertiză tehnică (din Certificatul de nr. CI07-08-001349 din 5 iulie 28 emis tot de N. SA), ci doar a precizat în plus că ansamblul în litigiu poate fi folosit şi ca parte într-o instalaţie de condiţionare a aerului, aşa cum petenta a descris bunurile.

Curtea a mai reţinut că existenţa susceptibilităţii că bunurile declarate, în ceea ce priveşte felul lor, s-ar fi putut încadra la o altă poziţie tarifară decât cea înscrisă în declaraţia vamală, era suficientă pentru solicitarea în cadrul operaţiunii de control fizic a unei expertize tehnice asupra bunurilor în cauză pentru a se stabili cu exactitate încadrarea tarifară corectă şi nivelul taxei vamale de aplicat. Or, în condiţiile în care, din certificatul de expertiză tehnică, aşa cum s-a reţinut mai sus, s-a stabilit că în urma verificării vizuale şi a comparării cu specificaţia tehnică a produselor a rezultat că acestea sunt 2 grupuri frigorifice cu compresie (care cuprind compresorul cu moto şi condensatorul cu evaporator, formând un ansamblu monobloc) şi accesoriile aferente, aşa cum rezultă din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, aprobat prin H.G. nr. 1114/2001, apelantul-pârât era obligat să constate încadrarea bunurilor la poziţia tarifară corectă cu consecinţa sancţionării titularului operaţiunii vamale.

Exercitarea unui drept este considerată ca fiind abuzivă doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci în intenţia de a păgubi o persoană, o astfel de exercitare abuzivă dând naştere obligaţiei de dezdăunare potrivit dispoziţiilor legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Aşadar, nu se poate reţine în sarcina pârâtului săvârşirea unei fapte ilicite dacă exerciţiul dreptului a fost orientat spre realizarea finalităţii în vederea căreia dreptul a fost prevăzut de lege, Curtea constatând că niciun element din probatoriul administrat în cauză nu a relevat intenţia apelantului-pârât de a acţiona în vederea păgubirii reclamantei.

În ceea ce priveşte invocarea de către reclamantă a prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a prevederilor art. 52 alin. (1) din Constituţie, privind dreptul la despăgubire pentru lezarea unui drept sau a unui interes legitim (privat sau public), instanţa de apel a avut în vedere că, prin decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză s-a stabilit că litigiul nu este guvernat de Legea nr. 554/2004, ci este supus normelor dreptului comun ca procedură de judecată şi reguli de competenţă, fiind vorba de formularea unor pretenţii în materia răspunderii civile delictuale. Ca atare, reclamanta era datoare să dovedească îndeplinirea condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementată de art. 998-999 C. civ., pentru apelantul-pârât B., şi răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, reglementată de art. 1000 alin. (3) C. civ., pentru apelanta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, în cauză nefiind dovedită existenţa unei fapte ilicite în sarcina pârâţilor, celelalte elemente fiind de prisos a mai analizate.

În ceea ce priveşte pretinsa autoritate de lucru judecat ce rezultă din hotărârea judecătorească de asigurare dovezi, prin care s-a constatat cea de-a doua faptă ilicită reclamată, respectiv, fapta depozitarii şi conservării neconforme, precum şi neasigurarea integrităţii mărfurilor confiscate, care a condus la aducerea utilajelor în stare de neîntrebuinţare economică, Curtea a considerat că, în niciun caz, această faptă nu putea fi imputată apelanţilor-pârâţi în condiţiile prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., respectiv art. 1000 alin. (3) C. civ., tot ca o consecinţă a confiscării pretins nelegale, atâta timp cât dispoziţiile art. 95 din Regulamentului de aplicare a Codului vamal al României, aprobat prin H.G. nr. 1114/2001, reglementează expres obligaţiile pe care le are comisionarul în vamă, în exercitarea activităţii, iar prejudiciul rezultat ca urmare şi în consecinţa directă a nerespectării acestor obligaţii nu poate fi imputat decât celui care le-a încălcat şi care l-a produs.

Curtea a reţinut, însă, că reclamanta a invocat în cauză răspunderea civilă delictuală a pârâţilor chemaţi în judecată şi nu o răspundere contractuală, care ar fi presupus cu necesitate existenţa unui raport juridic între reclamantă şi pârâţii chemaţi în judecată, aşa încât, pentru fapta ilicită constând în exercitarea necorespunzătoare a custodiei, faptă ilicită, de asemenea, invocată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată şi pentru care a pretins repararea prejudiciului tot în temeiul răspunderii civile delictuale, reclamanta avea posibilitatea şi totodată obligaţia să cheme în judecată societatea culpabilă de deteriorarea bunurilor, în calitate de pârâtă, în nici un caz răspunderea pentru această faptă neputând fi imputată pârâţilor B. şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi.

Chiar dacă măsura confiscării, pretins nelegală, ar fi putut fi reţinută ca o condiţie care a favorizat procesul cauzal, în concret, exercitarea necorespunzătoare a custodiei cu consecinţa degradării şi deteriorării bunurilor reprezintă, de asemenea, o faptă ilicită distinctă, care a dus la prejudicierea reclamantei şi, prin urmare, societatea comisionar în vamă se impunea a fi chemată în judecată în calitate de pârâtă şi nu în calitate de chemată în garanţie.

Depozitarea şi conservarea neconformă, precum şi neasigurarea integrităţii mărfurilor de către chemata în garanţie prin neîndeplinirea obligaţiilor reglementate de dispoziţiile legale prevăzute în Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României reprezintă, în realitate, fapta proprie a comisionarului în vamă, ce putea atrage răspunderea civilă a acestuia faţă de reclamantă, şi nu în virtutea unei obligaţii de garanţie faţă de pârâtă. Astfel, din punct de vedere procedural, SC D. SA nu putea avea în cauză decât calitatea de pârâtă, chemarea în garanţie fiind neîntemeiată.

În ceea ce priveşte apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SRL împotriva încheierii de şedinţă de la data de 06 august 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă vizând cheltuielile de judecată la care au fost obligaţi pârâţii, Curtea a constatat că în mod corect în cuantumul acestora a fost inclusă doar suma de 54.610,14 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform documentelor de plată care au fost depuse la dosar până la închiderea dezbaterilor.

Curtea a reţinut că soluţia cuprinsă în această încheiere se impune a fi menţinută cu atât mai mult cu cât prin decizia din apel pretenţiile reclamantei au fost găsite neîntemeiate, astfel încât aceasta nu mai este îndreptăţită la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva Deciziei nr. 504/A din data de 31 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamanta SC A. SRL şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa.

Recurenta reclamantă SC A. SRL, prin memoriul de recurs depus iniţial, invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar prin completarea la motivele de recurs, depusă în termenul procedural, indică şi art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În lipsa unei sistematizări coerente şi faţă de caracterul abundent şi repetitiv al argumentelor şi susţinerilor din memoriul iniţial de recurs şi din completarea la motivele de recurs, dintre care unele vizează împrejurări de fapt, Înalta Curte va avea în vedere o grupare a criticilor formulate de recurentă, după cum urmează:

1. Prin decizia recurată, instanţa a încălcat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., deoarece, deşi prin decizia nr. 286 din 15 februarie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilind că este vorba de o răspundere civilă delictuală şi nu administrativă, iar litigiul se judecă de instanţa de drept comun şi nu de instanţa specializată de contencios administrativ, instanţa de apel a făcut o analiză a răspunderii administrative a funcţionarului public şi a ajuns la concluzia că pârâtul B., întrucât era funcţionar public, şi-a îndeplinit îndatoririle de serviciu.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, reclamanta nu avea deschisă calea acţiunii pentru acoperirea pagubei în contenciosul administrativ.

Instanţa de apel a încălcat statuările obligatorii efectuate de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, referitoare la natura juridică a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, când a apreciat că reclamanta avea deschisă calea acţiunii pentru repararea pagubei în contenciosul administrativ.

Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, potrivit interpretării Curţii Constituţionale (interpretare obligatorie), este act administrativ de constatare şi nu act administrativ care dă naştere modifică sau stinge raporturi juridice (condiţie impusă de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004) şi nici nu a fost emis de o autoritate publică în regim de putere publică (condiţie impusă de art. 2 alin. (1) lit. b), deoarece Biroul Vamal Constanţa Sud nu avea personalitate juridică, situaţie în care nu se pot aplica dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 în ceea ce priveşte acţiune în repararea prejudiciului, incidente fiind dispoziţiile dreptului comun.

Raportându-se la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte deosebirea între contravenţiile care intră în sfera de aplicare a dreptului penal şi cele care intră în sfera de aplicare a dreptului civil (distincţie care are ca principal criteriu gravitatea sancţiunii), recurenta reclamantă apreciază că, dacă contravenientul beneficiază de o serie de mijloace de apărare specifice dreptului penal, pentru a i se asigura un proces echitabil, trebuie ca, în conformitate cu prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, să beneficieze şi de mijlocul specific de reparare a prejudiciului, şi anume, acţiunea civilă şi nu cea administrativă.

Curtea de Apel nu motivează nici în drept şi nici în fapt de ce apărările formulate prin întâmpinare, referitoare la reţinerea greşită privind posibilitatea acoperirii pagubei pe calea contenciosului administrativ, nu au fost luate în considerare.

2. Instanţa de apel este în eroare cu privire la cele două noţiuni, respectiv, autoritate de lucru judecat şi lucrul judecat, menţionând în considerente că Sentinţa civilă nr. 10736 din 21 noiembrie 2006 pronunţată de Judecătoria Constanţa nu poate fi opusă pârâtului B., întrucât nu a fost parte în acel dosar şi, ca atare, instanţa de apel este îndreptăţită să reanalizeze legalitatea Procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. x din 29 iulie 2005.

Dacă s-ar considera corectă această opinie, ar însemna că, în raport cu Direcţia Regională a Finanţelor Publice Galaţi (succesoarea Direcţiei Regionale Vamale Constanţa - parte în dosar) procesul-verbal este nelegal, dar în raport cu pârâtul B., Procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. x din 29 iulie 2005 este legal, deoarece şi-a făcut datoria de funcţionar public. Or, dezlegările de fapt şi de drept date de Judecătoria Constanţa sunt obligatorii, neputând fi reanalizate în cadrul unui alt dosar a cărui soluţionare are legătura cu dosarul Judecătoriei Constanţa.

Instanţa de apel a încălcat puterea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 10736 din 21 noiembrie 2006 pronunţată de Judecătoria Constanţa, în Dosarul civil nr. x/2006, definitivă şi rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 189 din 13 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Constanţa, care atestă atât nelegalitatea procesului-verbal de contravenţie, cât şi nelegalitatea măsurii confiscării.

În dosarul respectiv, organul constatator - vama, a formulat toate apărările necesare, care au şi făcut obiect de analiză şi au fost avute în vedere de instanţă la pronunţarea hotărârii.

Prin sentinţa menţionată s-a stabilit cu putere de lucru judecat că în declaraţia vamala de import s-au trecut în mod corect felul mărfurilor importate şi valoarea în vamă, iar descrierea mărfurilor corespunde cu cea de pe factura de import şi cu expertiza N., pe care inspectorul vamal a avut-o la dispoziţie în momentul încheierii procesului-verbal de contravenţie, iar această statuare nu mai poate fi contrazisă.

Făcând trimitere la doctrina şi la practica judiciară interne în ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat a hotărârilor irevocabile anterioare, precum şi la practica CEDO în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, principiul preeminenţei dreptului şi principiul securităţii raporturilor juridice, recurenta pârâtă consideră că, în cauza de faţă, soluţia pronunţată de Judecătoria Constanţa în cadrul plângerii contravenţionale se impune cu caracter obligatoriu şi că numai cu nesocotirea acestei sentinţe se poate reţine că, în exercitarea atribuţiunilor de serviciu, pârâtul B. şi-ar fi îndeplinit sarcinile cu bună credinţă, aşa cum a reţinut instanţa de apel.

3. Inspectorul vamal B. a ignorat cele menţionate atât în documentele de import, cât şi în declaraţia vamală de import, a ignorat faptul că atât taxa vamală, cât şi TVA şi comisionul vamal fuseseră plătite de reclamantă cu o săptămâna înainte de data confiscării.

Expertiza a fost solicitată de reclamantă, nu de vamă sau de agentul vamal, tocmai pentru că a observat completarea eronată a unui câmp din declaraţia vamală de import - respectiv codul mărfii.

Inspectorul vamal a considerat în mod nelegal că expertiza nu suspendă procedura vămuirii, deoarece, atunci când i s-a prezentat raportul de expertiză, agentul vamal a afirmat că este deja târziu şi că el a confiscat deja bunurile, deoarece el a considerat control fizic descinderea cu expertul pentru a se viziona bunurile. Constatând completarea greşită a rubricii cu codul mărfii, a cărei sancţiune era o amenda de 500 RON şi întoarcerea spre refacere a declaraţiei vamale, a aplicat măsura confiscării, prevăzută în caz că s-ar fi declarat greşit felul mărfii (denumirea). Astfel, pârâtul a dispus întocmirea procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi confiscarea mărfii fără niciun temei legal, pentru o faptă ce nu se săvârşise, ceea ce a stat la baza tuturor consecinţelor negative ulterioare.

Inspectorul vamal B. a săvârşit fapta cu intenţie directă, fiind răspunzător de paguba produsă, în condiţiile art. 52 alin. (1) din Constituţie, precum şi în condiţiile art. 998, 999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ. Inspectorul vamal a negat expertiza N., care a descris felul mărfurilor exact aşa cum fuseseră trecute în declaraţia vamală de import, ceea ce dovedeşte că acesta a avut intenţia de a confisca agregatele şi a acţionat în acest sens cu bună ştiinţă. Agentul vamal a reţinut în mod greşit în sarcina recurentei săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 386 lit. k). din Regulamentul vamal, deşi eroarea făcută în declaraţia vamală întocmită de H. prin alegerea unui cod tarifar greşit era sancţionată conform art. 384 lit. g) doar cu amenda 500 RON şi refacerea declaraţiei vamale eronate.

Pârâtul B. a recunoscut că avea competenţa de a analiza documentaţiile vamale depuse de comisionarii vamali şi de a se pronunţa asupra modului de tarifare a mărfurilor importate, aşa încât susţinerea că s-ar fi pronunţat în baza unor documente, în condiţiile în care el însuşi era competent să stabilească modul corect şi legal de tarifare (încadrare la anume poziţii, coduri, tarifare) este nerelevantă.

În ce priveşte cunoaşterea şi aplicarea dispoziţiilor legii care prevedeau atribuţiile legale şi obligaţia de a respecta dispoziţiile legii şi drepturile persoanelor, aceasta este prezumată de lege, iar necunoaşterea şi/sau nerespectarea acestor dispoziţii din propria culpă nu poate fi invocată în vederea asigurării protecţiei unui drept.

Sentinţa civilă nr. 10736 din 21 noiembrie 2006 pronunţată de Judecătoria Constanţa, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 189 din 13 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Constanţa, atesta atât nelegalitatea procesului-verbal de contravenţie, cât şi nelegalitatea confiscării, parte integranta din procesul-verbal.

Aşadar, se impune înlăturarea susţinerilor care sunt fondate pe buna credinţă, ori acţionarea corectă a inspectorului vamal, care a confiscat nelegal bunurile reclamantei, susţineri care nu pot fi reţinute decât cu încălcarea efectului de lucru judecat al hotărârii irevocabile, care constată nelegalitatea şi dispune anularea actului nelegal.

4. Decizia atacată încalcă prevederile art. 1 din O.G. nr. 2/2001, deoarece instanţa de apel consideră că, în condiţiile în care s-a reţinut săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 386 lit. g) din Regulamentul vamal, care nu are sancţiunea complementară a confiscării, funcţionarul vamal şi-a îndeplinit obligaţiile de serviciu, deci a procedat legal confiscând mărfurile supuse vămuirii, aceasta fiind o opinie greşită, pentru că ar însemna că indiferent de fapta săvârşită, orice sancţiune aplicată este legală.

5. Recurenta reclamantă nu datorează cheltuieli de judecată chematei în garanţie, întrucât nu a formulat cererea de chemare în garanţie, ci a susţinut în permanenţă că prejudiciul este cauzat de confiscarea nelegala a mărfurilor.

În niciun moment nu a solicitat ca Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Galaţi şi pârâtul B. să răspundă pentru fapta S., ci a solicitat să se constate că fapta de confiscare menţinută câţiva ani de zile a fost în sine suficientă pentru crearea întregului prejudiciu suportat de reclamantă.

6. În cauză sunt îndeplinite şi condiţiile legii funcţionarilor publici, câtă vreme inspectorul vamal a încălcat legea prin încheierea unui proces-verbal nelegal şi aplicarea unei măsuri nelegale în ce priveşte confiscarea bunurilor.

Nimic nu se opune ca pârâtul sa fie chemat în judecată pe calea răspunderii civile delictuale, în cauză fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege respectiv: fapta ilicită, prejudiciul cert şi neacoperit, precum şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

În plus, în cauza sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864, în condiţiile în care reclamanta s-a îndreptat împotriva unei persoane fizice în solidar cu comitentul său pentru repararea pagubei create prin confiscarea nelegala.

7. Vinovăţia autorităţii şi a funcţionarului vamal este atrasă automat în momentul constatării nelegalităţii actului emis, în condiţiile art. 52 alin. (1) din Constituţie, precum şi în condiţiile art. 998, 999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ. Astfel, lezarea unui drept sau a unui interes legitim (privat ori public) prin încălcarea legii, deschide calea reparării pagubei.

Fapta proximă cauzatoare de prejudicii a fost confiscarea nelegală a echipamentelor de către intimatul-pârât B..

În ce priveşte manipularea şi păstrarea defectuoasă şi neconformă a bunurilor, chiar dacă s-ar admite că nu ar fi imputabilă şi autorităţii vamale prin neluarea măsurilor legale de a se asigura de legalitatea acestor operaţiuni de către comisionarul vamal instituit de aceeaşi instituţie, acest fapt tot nu ar absolvi-o de propria răspundere în confiscarea nelegală dispusă.

Indiferent de modul în care fuseseră manipulate şi conservate bunurile, prejudiciul se produsese deja prin confiscarea nelegală a acestor bunuri, pentru care responsabil este exclusiv inspectorul vamal în solidar cu comitentul său.

Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul suportat de reclamantă este evidentă şi a fost probată prin raportul de expertiză tehnică în specialitatea contabilitate.

În continuarea acestor susţineri, recurenta reclamantă dezvoltă aspecte referitoare la structura şi cuantumul prejudiciului invocat, precum şi principiile care stau la baza reparării acestuia.

8. În privinţa aspectului nechemării în judecată în calitate de pârât a comisionarului vamal, reclamanta susţine că nu avea motive să îl cheme în judecată, deoarece toate actele nelegale ale acestuia din urmă trebuie reţinute tot în sarcina instituţiei vamale, care l-a instituit şi care avea răspunderea acestui fapt, potrivit legii.

Bunurile au fost confiscate nelegal de către Direcţia Regionala Vamala Constanţa şi tot această instituţie avea obligaţia legală de a asigura paza şi integritatea, depozitarea şi conservarea bunurilor, conform legii.

Faptul ca această instituţie a înţeles să încredinţeze această activitate comisionarului vamal prin raport convenţional nu o absolvă de vinovăţie şi nici de răspunderea faţă de reclamantă în ce priveşte neîndeplinirea obligaţiilor legale ce îi incubau, în condiţiile art. 578 alin. (1) lit. c), g) şi h) din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României - forma în vigoare la data faptei, respectiv a necesităţii de a asigura depozitarea şi conservarea bunurilor, cât şi de a asigura integritatea mărfurilor depozitate în spatii de depozitare, a căror cunoaştere este prezumată de lege.

Mai mult, aceasta nu s-a asigurat că comisionatul vamal are mijloace materiale să îndeplinească în mod corect şi legal aceste obligaţii.

În plus, prin faptul chemării în garanţie de către această instituţie a comisionarului vamal, dacă se va constata vina acestuia faţă de vamă, aceasta îşi va putea recupera sumele la care ar fi obligată la plată pentru prejudiciul produs.

9. În continuare, recurenta dezvoltă consideraţii teoretice privitoare la prejudiciul generat de un complex de împrejurări, atunci când la săvârşirea faptei au participat mai multe persoane, invocă principiile reparării prejudiciului, jurisprudenţa CEDO în materia reparaţiei prejudiciului în cadrul răspunderii civile delictuale, face referire la dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi cele ale art. 52 alin. (1) din Legea fundamentală, invocă protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dreptul la un proces echitabil, solicitând ca reparaţia integrală a prejudiciului suportat de reclamantă să fie acordată şi în considerarea dispoziţiilor mai favorabile din CEDO, astfel cum au fost interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, considerând că acestea conţin dispoziţii mai favorabile decât cele din dreptul intern.

10. Prin completarea la motivele de recurs, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă susţine că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii şi a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, prin aceea că a analizat cu totul alte aspecte decât cele ce fac obiectul cauzei şi cele care au fost invocate în apeluri.

Instanţa de apel a reanalizat o chestiune lămurită definitiv şi irevocabil prin Sentinţa civilă nr. 10736 din 21 noiembrie 2006, deşi acest aspect nu ar fi trebuit să facă obiectul judecaţii în apel.

Dezvoltând acest motiv de recurs, recurenta reia susţinerile privind nelegalitatea procesului-verbal de contravenţie, puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus anularea acestuia şi vinovăţia inspectorului vamal.

Arată că instanţa de apel a făcut o analiza străină de cauză, respectiv o analiză privitoare la faptul dacă marfa făcea sau nu parte dintr-o instalaţie, ceea ce nu are nici un fel de relevanţă în cauză, în condiţiile în care confiscarea a fost dispusă pentru neindicarea corectă a felului mărfii, ceea ce nu este conform cu realitatea.

În plus, instanţa de apel trebuia sa observe şi faptul că, la data întocmirii procesului-verbal, respectiv 29 iulie 2005, era deja întocmit raportul de expertiză N. şi depus la vamă din 28 iulie 2005, în care se precizase foarte clar că descrierea mărfurilor în ceea ce priveşte felul lor era cea corectă, însă funcţionarul vamal nu a vrut să-l ia în considerare.

Sunt reluate în cererea completatoare aspectele referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a obligativităţii Sentinţei civile nr. 1073 din 21 noiembrie 2006 a Judecătoriei Constanţa, fiind invocate prevederile art. 1201 C. civ., în sensul că hotărârea irevocabilă anterioară nu poate fi contrazisă de instanţa sesizată ulterior cu aceeaşi problemă.

Hotărârea anterioară se opune reţinerii unor aspecte contrare celor cuprinse în conţinutul acesteia, sub aspectul legalităţii actului încheiat, care nu poate fi anulat ca ilegal şi apoi considerat totuşi legal încheiat - cum a concluzionat instanţa de apel.

Invocă în acest sens practica judiciară a fostului Tribunal Suprem, dar şi recentă, precum şi jurisprudenţa CEDO privind securitatea raporturilor juridice şi dreptul la un proces echitabil.

Chiar dacă intimatul-pârât B. nu a fost parte în respectivul dosar, a fost parte instituţia pentru care aceasta lucra - parte şi în prezentul dosar, şi în mod evident aceasta a făcut toate apărările necesare, astfel încât nu se poate reţine că se mai poate pune în discuţie la acest moment legalitatea procesului-verbal de contravenţie.

De asemenea, recurenta reclamantă reia critica referitoare la încălcarea art. 315 C. proc. civ. şi greşita soluţionare a cauzei pe temeiul răspunderii de drept administrativ.

Acţiunea dedusă judecaţii este o acţiune în răspundere civilă delictuală îndreptată în principal împotriva unei persoane fizice - fiind fără nicio relevanţă calitatea de funcţionar public a acesteia din perspectiva Legii 554/2004 a contenciosului administrativ, care a fost chemată să răspundă în solidar cu comitentul/angajatorul acesteia, în condiţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

Reiterează susţinerile privitoare la nelegalitatea hotărârii instanţei de apel sub aspectul vinovăţiei funcţionarului vamal, susţinând, în esenţă, că faptul sancţionării contravenţionale şi confiscării bunurilor pentru o contravenţie nesăvârşită de recurenta-reclamantă constituie o faptă ilicită, neavând relevanţă motivul care a stat la baza acestei conduite, respectiv cel al suspiciunii privind încadrarea tarifară a bunurilor.

În finalul completării la motivele de recurs, recurenta reclamantă subliniază că în nici un moment nu a solicitat în cauză ca Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi şi pârâtul B. să răspundă în mod direct pentru fapta S., ci a solicitat să se constate că fapta de confiscare menţinută câţiva ani de zile a fost în sine suficientă pentru crearea întregului prejudiciu suportat de reclamantă, rămânând ca instanţa să dezlege cererea de chemare în garanţie, între pârâte şi chemata în garanţie.

Recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 274 alin. (1) şi art. 277 C. proc. civ., deoarece a dispus obligarea recurentei pârâte, în solidar cu reclamanta, la plata sumei de 35.665,84 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel către chemata în garanţie, deşi partea care a căzut în pretenţii este doar reclamanta, urmare a respingerii în tot a cererii sale de chemare în judecată.

Examinând decizia recurată în raport cu motivele de recurs invocate, cenzurând totodată criticile formulate sub aspectul încadrării acestora în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

I. Recursul declarat de recurenta reclamantă SC A. SRL.

1. Prima critică, încadrabilă în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizează încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., deoarece, susţine recurenta, instanţa de apel a făcut o analiză a răspunderii administrative a funcţionarului public, încălcând Decizia nr. 286 din 15 februarie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilind că este vorba de o răspundere civilă delictuală şi nu administrativă. Recurenta consideră că, în acest mod, s-au încălcat şi statuările obligatorii ale Curţii Constituţionale care, în jurisprudenţa sa, a reţinut că procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor este act administrativ de constatare şi nu se pot aplica dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 în ceea ce priveşte acţiunea în repararea prejudiciului, incidente fiind dispoziţiile dreptului comun. Mai susţine că s-au încălcat, din acest punct de vedere, şi prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Această critică nu este fondată, susţinerile recurentei fiind în mod evident contrare realităţii care rezultă din dosar. Instanţa de apel nu a soluţionat cauza în temeiul prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, ci s-a raportat la dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală, pentru fapta proprie (art. 998 - 999 C. civ. de la 1864) în ceea ce îl priveşte pe pârâtul B. şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului (art. 1000 alin. (3) din acelaşi cod) în ceea ce o priveşte pe pârâta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Galaţi.

Examinând cauza din perspectiva dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale şi nu pe temeiul dreptului special la despăgubire, ca efect al anulării actului administrativ, prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, curtea de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii pârâtului persoană fizică şi, implicit, nici acelea necesare pentru antrenarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, deoarece lipseşte caracterul ilicit al faptei şi vinovăţia făptuitorului.

Aşadar nu se poate reţine că instanţa de apel a încălcat Decizia nr. 286 din 15 februarie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci, dimpotrivă, limitele rejudecării apelului se circumscriu statuărilor obligatorii ale acestei decizii intermediare de casare.

Recurenta invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte unele dispoziţii din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, respectiv, Decizia nr. 183/2003 prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 alin. (1) şi (7), art. 17, art. 18, art. 19 alin. (1), art. 25 alin. (1) şi (3), art. 26 alin. (3), art. 27, art. 28 şi art. 33 alin. (1), toate sub aspectul termenului "contravenient", precum şi ale art. 34 alin. (1) în privinţa sintagmei "necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal", din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, Decizia nr. 349/2003 având în principiu acelaşi obiect şi Decizia nr. 197/2003 prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, însă toate aceste decizii sunt irelevante în prezenta cauză, în care instanţa nu a fost învestită cu o cerere întemeiată pe prevederile acestui act normativ, ci cu o acţiunea de drept comun în materia răspunderii delictuale.

Distincţia pe care o face recurenta între contravenţiile care intră în sfera de aplicare a domeniului penal şi cele care intră în sfera de aplicare a domeniului civil, prin raportare la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este, de asemenea, străină de obiectul cauzei deduse judecăţii. Modul de definire a unei fapte în dreptul intern (contravenţie sau infracţiune) şi calificarea acesteia ca aparţinând domeniului civil sau penal, în sensul autonom pe care îl au aceste noţiuni în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prezintă relevanţă într-o eventuală contestaţie formulată de persoana sancţionată, în sensul că trebuie să i se asigure, în procedura internă de contestare a sancţiunii, garanţii procesuale corespunzătoare pentru respectarea dreptului la un proces echitabil.

De altfel, din modul în care recurenta dezvoltă acest argument în cererea completatoare a motivelor de recurs nu rezultă în ce modalitate problema calificării naturii juridice a faptei contravenţionale şi încadrarea acesteia în noţiune de "civil" sau "penal" (din perspectiva art. 6 din Convenţie) ar avea vreo înrâurire cu privire la legalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de apel în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel, în rejudecare, nu a răspuns apărărilor formulate prin întâmpinare, referitoare la reţinerea greşită privind posibilitatea acoperirii pagubei pe calea contenciosului administrativ, Înalta Curte constată că, prin Decizia de casare nr. 286 din 15 februarie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că litigiul este sustras jurisdicţiei de contencios administrativ şi este supus normelor de drept comun în ceea ce priveşte competenţa instanţei şi procedura de judecată, decizia având caracter obligatoriu, situaţie în care instanţa de apel, în rejudecare, nu mai putea relua în discuţie problema de drept irevocabil tranşată.

2. Critica referitoare la puterea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 10736 din 21 noiembrie 2006 pronunţată de Judecătoria Constanţa şi efectul obligatoriu pe care l-ar avea această sentinţă cu privire la vinovăţia inspectorului vamal, critică încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondată.

Sub acest aspect, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că pârâtul B. are calitatea de terţ, care nu a participat în procesul finalizat prin sentinţa menţionată, iar faţă de caracterul relativ al efectelor hotărârii judecătoreşti, apelantului pârât îi este permis să repună în discuţie dezlegările anterioare ale instanţei, fiindu-i permisă, deci, proba contrară.

Această concluzie a instanţei de apel este corectă, având în vedere că relativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti presupune că hotărârea nu poate profita terţilor, dar nici nu-i poate vătăma, efectele sale limitându-se la sfera părţilor din proces.

Principiul relativităţii efectelor actului de jurisdicţie îşi găseşte reglementarea în prevederile art. 1201 C. civ. de la 1864 (incidente în cauză, în raport cu data pronunţării hotărârii a cărei autoritate şi obligativitate se invocă), text care impune ca noua judecată să fie "între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate", pentru a se putea invoca autoritatea de lucru judecat.

Fundamentul acestui principiu, care-şi află rădăcinile în dreptul roman (res inter alios iudicata, aliis nec nocere, nec prodesse potest), presupune că hotărârea instanţei se bazează pe mijlocele de probă şi susţinerile părţilor, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare. De aceea, este inechitabil ca rezultatul procesului să se impună în aceleaşi condiţii ca şi părţilor, unui terţ faţă de dezbateri, care nu a avut posibilitatea de a-şi expune punctul de vedere şi de a aduce probe în faţa instanţei.

Cu toate acestea, hotărârea judecătorească stabileşte o anumită realitate juridică şi nu poate fi ignorată de terţ, chiar dacă acesta nu a luat parte la judecată. Totuşi, opozabilitatea faţă de terţ a unei astfel de hotărâri este limitată, în sensul că acestuia i se va putea opune hotărârea pronunţată între părţi numai ca simplu fapt juridic, respectiv, ca probă (prezumţie relativă), împotriva căreia terţul va putea face dovada contrară.

Este necontestat faptul că pârâtul B. nu a fost parte în procesul având ca obiect anularea procesului-verbal de contravenţie, astfel încât, ca efect al principiului anterior menţionat, cele statuate prin Sentinţa civilă nr. 10736 din 21 noiembrie 2006 pronunţată de Judecătoria Constanţa, deşi obligatorii pentru autoritatea administrativă, nu se pot opune pârâtului persoană fizică decât cu valoare de prezumţie relativă, astfel încât acesta va putea să-şi facă toate apărările necesare pentru a dovedi că, în ceea ce îl priveşte, măsurile dispuse prin procesul-verbal de contravenţie nu pot constitui o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, în sensul dispoziţiilor de drept comun în materia răspunderii civile delictuale.

De altfel, instanţa de apel, prin decizia recurată, nu a contrazis cele reţinute prin Sentinţa civilă nr. 10736 din 21 noiembrie 2006 pronunţată de Judecătoria Constanţa, în ceea ce priveşte nulitatea procesului-verbal de contravenţie (şi, ca o consecinţă, nulitatea confiscării), ci a constatat că situaţia de fapt reţinută prin această sentinţă (diferită de situaţia de fapt reţinută în procesul-verbal de contravenţie) este rezultatul administrării în faţa instanţei a unei expertize judiciare (probă pur ştiinţifică), care a stabilit, sub aspectul funcţionalităţii produselor importate, că acestea pot fi folosite "şi ca o parte într-o instalaţie de condiţionare a aerului", fără a infirma posibilitatea de funcţionare ca "ansamblu monobloc", stabilită prin Certificatul de expertiză tehnică nr. CI07-08-001349 din 5 iulie 28, care a stat la baza întocmirii actului de constatare şi sancţionare contravenţională (ambele calificări fiind făcute de unul şi acelaşi organism de expertizare, N. SA).

Ca atare, instanţa de apel nu a negat rezultatul judecăţii finalizate prin Sentinţa civilă nr. 10736 din 21 noiembrie 2006 pronunţată de Judecătoria Constanţa, în sensul de a stabili o altă soluţie în privinţa valabilităţii procesului-verbal de contravenţie, ci a analizat conduita pârâtului în exercitarea atribuţiilor sale, în calitate de inspector vamal, concluzionând că acesta a respectat toate procedurile legale, dispunând măsurile sancţionatorii cu respectarea legii, raportat la situaţia de fapt care era configurată la momentul respectiv.

În concluzie, nu poate fi reţinută critica reclamantei, referitoare la încălcarea autorităţii de lucru judecat şi a puterii de lucru judecat a hotărârii irevocabile anterioare, nici critica în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, principiul preeminenţei dreptului şi principiul securităţii raporturilor juridice, soluţia pronunţată de Judecătoria Constanţa în cadrul plângerii contravenţionale neavând autoritate de lucru judecat şi nici caracter obligatoriu sub aspectul antrenării răspunderii delictuale a pârâtul B.

3. În ceea ce priveşte susţinerile recurentei, referitoare la faptul că pârâtul B. a ignorat cele menţionate în documentele de import şi în declaraţia vamală de import, că a ignorat faptul că taxa vamală, TVA şi comisionul vamal fuseseră plătite de reclamantă cu o săptămâna înainte de data confiscării, că expertiza a fost solicitată de reclamantă, nu de vamă sau de agentul vamal, tocmai pentru că a observat completarea eronată a unui câmp din declaraţia vamală de import - respectiv codul mărfii şi că pârâtul ar fi trebuit să suspende procedura vămuirii, sunt aspecte care ţin de modul de stabilire a situaţiei de fapt, pe care instanţa de recurs nu le poate analiza, fiind în afara controlului de legalitate permis de art. 304 C. proc. civ.

Recurenta arată că aceste fapte, care conturează conduita pretins culpabilă a inspectorul vamal B., au fost săvârşite cu intenţie directă, fiind îndeplinite condiţiile art. 998, 999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ., deoarece inspectorul vamal a negat expertiza N., care a descris felul mărfurilor exact aşa cum fuseseră trecute în declaraţia vamala de import, ceea ce dovedeşte că acesta a avut intenţia de a confisca agregatele şi a acţionat în acest sens cu bună ştiinţă.

Afirmând cele de mai sus, recurenta ignoră faptul că instanţa de apel, în descrierea situaţiei de fapt stabilite pe baza probatoriului administrat în cauză, a reţinut că, mai întâi, la verificarea documentelor anexate la declaraţia vamală, controlorul vamal a constatat că mărfurile declarate - răcitor centrifugal de lichid (parte din instalaţie de condiţionare aer) conform traducerii făcută pe factură - şi încadrate poziţia tarifară 84.15.90.90 (părţi pentru maşini şi aparte pentru condiţionarea aerului) taxa vamală 2,7% sunt susceptibile a fi instalaţie frigorifică ce poate fi încadrată la poziţia tarifară 84.18.61.90 - taxă vamală 20%. În aceste condiţii, controlorul vamal a solicitat în cadrul operaţiunii de control fizic efectuarea unei expertize în vederea stabilirii felului mărfurilor.

Ulterior s-a întocmit certificatul de expertiză tehnică nr. CI07-08-001349 din 5 iulie 28 emis de N. SA, în care se menţionează că în urma verificării vizuale şi a comparării cu specificaţia tehnică a produselor a rezultat că acestea sunt 2 grupuri frigorifice cu compresie (care cuprind compresorul cu moto şi condensatorul cu evaporator, formând un ansamblu monobloc) şi accesoriile aferente.

Pe baza acestei expertize s-a întocmit procesul-verbal de contravenţie, reţinându-se că mărfurile pentru care a fost înregistrată DVI nr. 1426/I 23454 din 27 iulie 2005 înregistrată de SC A. SRL Bucureşti, prin comisionarul vamal SC H. SA, Agenţia Constanţa Sud, au fost declarate eronat ca părţi pentru instalaţie de aer condiţionat, acestea fiind de fapt grupuri frigorifice cu compresie ce se încadrează la poziţia tarifară 84.18.61.90 - taxă vamală 20%.

Având în vedere ordinea cronologică în care s-au desfăşurat aceste operaţiuni, instanţa de apel a reţinut că procesul-verbal de contravenţie nu a fost încheiat arbitrar, unilateral şi abuziv, ci s-a întemeiat pe Certificatul de expertiză tehnică nr. CI07-08-001349 din 5 iulie 28 emis de N. SA, ordonator fiind SC A. SRL, astfel că, pretinsa faptă ilicită constând în confiscarea nelegală a bunurilor reclamantei, ce ar fi fost săvârşită de apelantul-pârât B., nu poate fi reţinută în cauză.

Modul în care instanţa de apel a evaluat probatoriul şi a stabilit situaţia de fapt, sub aspectul succesiunii evenimentele, reprezintă împrejurări de fapt, a căror cenzurare ar presupune o reevaluare a probatoriului, ceea ce excede cadrului configurat în etapa procesuală a recursului.

Susţinând că pârâtul B. a recunoscut că avea competenţa de a analiza documentaţiile vamale depuse de comisionarii vamali şi de a se pronunţa asupra modului de tarifare a mărfurilor importate, recurenta reclamantă încearcă să inducă ideea că inspectorul vamal nu se poate apăra invocând concluziile Certificatul de expertiză tehnică nr. CI07-08-001349 din 5 iulie 28, deoarece, susţine recurenta, acesta avea obligaţia de a cunoaşte, aplica şi respecta dispoziţiile legii.

Recurenta face confuzie între obligaţia inspectorului vamal de a cunoaşte şi respecta legea în materie de încadrare tarifară a mărfurilor şi pretinsa obligaţie a acestuia de a avea cunoştinţe tehnice referitoare la felul şi funcţionalitatea mărfurilor supuse vămuirii. Or, tocmai din cauza diversităţii şi complexităţii bunurilor care intră procedura de vămuire, legea prevede, în cadrul procedurii de control vamal fizic, posibilitatea prelevării de eşantioane (art. 63 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, în vigoare la data depuneri declaraţiei vamale), care să fie supuse unui examen de specialitate, procedură aplicabilă prin asemănare şi în cazul bunurilor individual determinate, în privinţa cărora există neclarităţi cu privire la felul şi funcţionalitatea acestora.

Ca atare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor s-a întocmit în conformitate cu aprobările emise de Biroul Vamal Constanţa Sud şi în raport de constatările efectuate de un expert tehnic de specialitate, potrivit dispoziţiilor legale, astfel încât nu poate fi reţinut caracterul ilicit al confiscării bunurilor în cauză.

4. Nici critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 1 din O.G. nr. 2/2001 nu poate fi primită. Textul legal a cărui încălcare se invocă reglementează principiul general potrivit căruia legea contravenţionala apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală şi cuprinde definiţia contravenţiei (constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti).

Având în vedere caracterul de maximă generalitate al acestor dispoziţii de principiu din reglementarea cadru în materie contravenţională, nu se poate face nicio corelaţie cu soluţia recurată în prezenta cauză, recurenta nearătând care ar fi modul în care instanţa de apel a încălcat prevederile anterior citate

În condiţiile în care instanţa de apel nu a fost învestită cu examinarea legalităţii procesului-verbal de contravenţie, ci a verificat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în cadrul acţiunii formulate de reclamantă, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile referitoare la caracterul ilicit al faptei şi vinovăţia inspectorului vamal, nu se poate reţine incidenţa în speţă a prevederilor art. 1 din O.G. nr. 2/2001.

5. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată la care a fost obligată apelanta reclamantă, către intimata chemată în garanţie, se constată că instanţa de apel a aplicat corect prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, potrivit cărora partea care cade în pretenţii va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată în apel incumbă apelantei reclamante, care a căzut în pretenţii, ca urmare a admiterii apelului declarat de apelanţii pârâţi şi de apelanta chemată în garanţie, neavând relevanţă împrejurarea că cererea de chemare în garanţie nu a fost formulată de reclamantă.

6. Sub aspectul incidenţei prevederilor art. 76 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, care prevăd că, răspunderea juridică a funcţionarului public nu se poate angaja dacă acesta a respectat prevederile legale şi procedurile administrative aplicabile autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, instanţa de apel a reţinut în mod corect că nu este indiferentă calitatea pârâtului de funcţionar public - lucrător vamal, deoarece în lipsa acestei calităţi, agentul constatator nici nu ar fi putut încheia procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, cu consecinţa aplicării sancţiunilor prevăzute de lege. Ca atare, în cadrul verificării îndeplinirii condiţiilor de atragere a răspunderii civile delictuale a acestuia, nu se poate face abstracţie de prevederile legale menţionate.

În completarea argumentelor reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte constată că aceste dispoziţii legale au natura unor norme de drept substanţial, care sunt aplicabile în toate cazurile în care se pune problema răspunderii civile delictuale a funcţionarului public, pentru prejudicii cauzate prin fapte săvârşite sau acte întocmite în exercitarea funcţiei, independent de calea procedurală pe care legea o prevede pentru atacarea actului (contenciosul administrativ sau "recursul paralel" îndreptat împotriva altor acte administrative decât cele prevăzute de Legea contenciosului administrativ, cum este procesul-verbal de contravenţie, în cazul de faţă).

Prin Decizia de casare nr. 286 din 15 februarie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit competenţa materială de soluţionare a prezentei cauze în favoarea instanţei de drept comun (şi nu a instanţei de contencios administrativ), în considerarea faptului că procesul-verbal de contravenţie, care este act administrativ, nu este supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de Legea nr. 554/2004. În atare, situaţie, a reţinut instanţa de casare, nu devin incidente prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care constituie o aplicare, pe plan procesual, a regulii accesorialităţii. Se observă, astfel, că, prin decizia de casare, instanţa a statuat, în limitele învestirii sale, numai în ceea ce priveşte procedura de judecată şi regulile de competenţă, nu şi în privinţa normelor de drept substanţial aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

De aceea, instanţa de apel, fără a încălca în vreun fel cele statuate prin decizia de casare, a examinat condiţiile răspunderii delictuale pentru fapta proprie imputată pârâtului, funcţionar vamal, prin raportare la art. 998 - 999 C. civ., invocate de reclamantă prin acţiune, dar şi cu aplicarea art. 76 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, reţinând în mod corect că nu poate fi reţinută în cauză săvârşirea unei fapte ilicite, deoarece răspunderea funcţionarului public nu poate interveni decât dacă acesta a acţionat ilegal, iar în cazul în care a acţionat legal, chiar dacă a comis anumite prejudicii, el nu mai este răspunzător.

7. Recurenta invocă şi încălcarea dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Constituţie, interpretând acest text constituţional în sensul că vinovăţia autorităţii şi a funcţionarului vamal este atrasă automat în momentul constatării nelegalităţii actului emis.

Înalta Curte constată că prevederile art. 52 alin. (1) din Constituţia României, potrivit cărora:

"Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei", reprezintă cadrul constituţional conferit legiuitorului pentru a reglementa, prin lege organică, condiţiile şi limitele exercitării acestui drept, aşa cum prevede alin. (2) al aceluiaşi articol.

În acord cu textul constituţional, legiuitorul a adoptat reglementări în materia răspunderii autorităţii publice pentru pagubele produse particularilor prin acte administrative.

În acest sens, art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 prevede că:" Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată". Potrivit art. 16 alin. (1) din aceeaşi lege:

"Cererile în justiţie prevăzute de prezenta lege pot fi formulate şi personal împotriva persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea, adoptarea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care acţiunea se admite, persoana respectivă poate fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică pârâtă".

Însă, calea reparării pagubei, pe temeiul dispoziţiilor legale menţionate, poate fi urmată de persoana vătămată doar în cazul actelor administrative supuse cenzurii de legalitate în temeiul Legii contenciosului administrativ, ceea ce nu este cazul în speţă.

Tot o aplicaţie a principiului constituţional privind dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei produse prin acte administrative sau prin refuzul de soluţionare a unei cereri este art. 76 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, care prevede că: "(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim se poate adresa instanţei judecătoreşti, în condiţiile legii, împotriva autorităţii sau instituţiei publice care a emis actul sau care a refuzat să rezolve cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim. (2) În cazul în care acţiunea se admite şi se constată vinovăţia funcţionarului public, persoana respectivă va fi obligată la plata daunelor, solidar cu autoritatea sau instituţia publică. (3) Răspunderea juridică a funcţionarului public nu se poate angaja dacă acesta a respectat prevederile legale şi procedurile administrative aplicabile autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea".

Se constată că, atât în cazul reglementării din Legea contenciosului administrativ, cât şi în cazul celei cuprinse în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, acţiunea în răspundere se îndreaptă, în principal, împotriva autorităţii, care se face vinovată de emiterea actului administrativ nelegal, astfel încât numai în raport cu aceasta se poate susţine că simpla constatare a nelegalităţii actului administrativ ar putea da dreptul la repararea prejudiciului, dacă se face dovada îndeplinirii celorlalte condiţii legale pentru antrenarea răspunderii administrativ-patrimoniale.

Este adevărat că funcţionarul poate fi chemat să răspundă în solidar, în calitate de pârât, alături de autoritatea emitentă a actului, pentru paguba produsă, încă, în privinţa funcţionarului, nu mai operează prezumţia de culpă decurgând din simpla anulare a actului, ci se cere, în plus, să se facă şi dovada vinovăţiei acestuia. Mai mult, se prevede un caz special de excludere a răspunderii funcţionarului, dacă acesta a respectat prevederile legale şi procedurile administrative aplicabile autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.

Prezumţia de culpă dedusă de recurentă din art. 52 alin. (1) din Constituţia României este incidentă cu atât mai puţin în cazul acţiunii deduse judecăţii de reclamantă în prezenta cauză, acţiune care nu este întemeiată pe vreuna dintre dispoziţiile legale anterior menţionate, ci este o acţiune în răspundere delictuală de drept comun, în care funcţionarul public este chemat în judecată în calitate de pârât, pentru a răspunde pentru fapta proprie, în temeiul art. 998 - 999 C. civ., iar autoritatea emitentă a actului administrativ este chemată să răspundă tot în baza dreptului comun, în calitate de comitent, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ..

Într-o astfel de acţiune este necesar a se face dovada, mai întâi, a îndeplinirii tuturor condiţiilor răspunderii delictuale pentru fapta proprie (condiţiile de drept comun prevăzute de art. 998 - 999 C. civ.) în raport cu prepusul - funcţionar public, acesta beneficiind, datorită calităţii în care a încheiat actul, de cazul special de excludere a răspunderii, prevăzut de art. 76 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, iar apoi trebuie făcută şi dovada întrunirii condiţiilor speciale ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Aşa cum s-a reţinut de către instanţa de apel şi cum s-a arătat în considerentele precedente, în speţă nu s-a făcut dovada caracterului ilicit al faptei imputate pârâtului B. şi nici a vinovăţiei acestuia, situaţie în care este inutilă analiza celorlalte elemente ale răspunderii pentru fapta proprie, respectiv, a prejudiciului şi a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Este, de asemenea, inutilă şi analiza raportului de cauzalitate între conduita comisionarului vamal şi prejudiciul invocat prin acţiune, deoarece, aşa cum a reţinut în mod corect instanţa de apel, reclamanta nu a formulat o acţiune directă împotriva acestuia, fiind introdus în cauză doar pe calea cererii de chemare în garanţie formulată de unul dintre pârâţi.

8. În privinţa răspunderii care ar incumba pârâtei Direcţia Regională Vamală Constanţa pentru neîndeplinirea de către comisionarul vamal a obligaţiei de a asigura paza şi integritatea, depozitarea şi conservarea bunurilor primite în custodie, culpa rezultând, conform susţinerilor recurentei, din faptul că nu s-a asigurat în prealabil cu privire la deţinerea de către comisionarul vamal a mijloacelor materiale necesare pentru îndeplinirea în mod corect şi legal a acestor obligaţii, Înalta Curte constată că aspectul învederat excede cadrului procesual.

Astfel, în raport cu această pârâtă, instanţa a fost învestită în prezenta cauză cu acţiunea în răspundere delictuală a comitentului pentru fapta prepusului - funcţionar public, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ. şi nu cu o acţiune în răspundere delictuală pentru fapta proprie, în temeiul art. 998 - 999 C. civ.. În consecinţă, pretinsa culpă a autorităţii în alegerea comisionarului vamal, căruia i-a încredinţat custodia bunurilor confiscate, nu poate face obiect de analiză în recurs.

9. În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la modul de determinare a prejudiciului atunci când la săvârşirea faptei au participat mai multe persoane, principiile reparării prejudiciului, jurisprudenţa CEDO în materia reparaţiei prejudiciului în cadrul răspunderii civile delictuale, invocate de recurentă în recurs, Înalta Curte are în vedere, aşa cum s-a arătat mai sus, că verificarea acestui element al răspunderii civile delictuale nu mai este necesară, câtă vreme nu s-a făcut dovada caracterului ilicit al faptei şi a vinovăţiei pârâtului B. şi, implicit, nu s-a putut face aplicarea prevederilor art. 1000 alin. (3) C. civ. pentru a se antrena răspunderea autorităţii publice în calitate de comitent.

În aceste condiţii, nici dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu-şi găsesc aplicarea, recurenta neputând invoca încălcarea dreptului la un "bun", câtă vreme prejudiciul invocat nu poate fi imputat pârâţilor pe calea răspunderii delictuale de drept comun (aşa cum a fost formulat şi întemeiat în drept prezentul demers judiciar).

De asemenea, în considerentele precedente, instanţa de recurs a răspuns deja criticilor referitoare la dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cele ale art. 52 alin. (1) din Legea fundamentală şi dreptul la un proces echitabil, aspecte pe care recurenta le reia şi le reformulează în cadrul susţinerilor referitoare la prejudiciu, din memoriului iniţial de recurs.

10. În "cererea completatoare a motivelor de recurs", recurenta invocă şi motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii şi a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, prin aceea că a analizat cu totul alte aspecte decât cele ce fac obiectul cauzei şi cele care au fost invocate în apeluri.

Înalta Curte constată că acest text legal este invocat formal, întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs suplimentare nu reiese care ar fi actul juridic dedus judecăţii, căruia instanţa i-ar fi schimbat natura sau înţelesul. Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 304, dar şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportate la motivul de recurs invocat. În lipsa unor critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte este în imposibilitate de a cenzura decizia instanţei de apel din această perspectivă.

Din întreaga expunere a cererii completatoare a motivelor de recurs rezultă că se reiau criticile deja formulate prin cererea de recurs iniţială, inclusiv aspecte de netemeinicie referitoare la modul în care instanţa de apel a evaluat probatoriul administrat, aspecte asupra cărora Înalta Curte nu va mai reveni, fiind deja examinate în considerentele ce preced.

II. Recursul declarat de recurenta pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, în cadrul căruia se susţine încălcarea prevederilor art. 274 alin. (1) şi art. 277 C. proc. civ., este nefondat.

În mod corect instanţa de apel a dispus obligarea acestei recurente, în solidar cu reclamanta, la plata sumei de 35.665,84 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel către chemata în garanţie, având în vedere că, prin decizia din apel, a fost admis apelul formulat de apelanta chemată în garanţie şi a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, ca neîntemeiată. Faţă de această soluţie pronunţată de instanţa de apel în ce priveşte cererea de chemare în garanţie, este evident că pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi a căzut în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., datorând astfel cheltuieli de judecată chematei în garanţie.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL şi de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi vor fi respinse, ca nefondate, iar în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurentele vor fi obligate, în solidar, la plata sumei de 8.000 RON către chemata în garanţie SC I. SA, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că suma solicitată cu aceste titlu de chemata în garanţie, este prea mare în raport cu durata relativ redusă a procedurii în recurs şi volumul de activitate depus de apărătorul părţii solicitante în această fază a procedurii.

ÎNALTA CURTE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL şi de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa împotriva Deciziei nr. 504/A din data de 31 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentele, în solidar, la plata sumei de 8.000 RON către chemata în garanţie SC I. SA, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2018.

Procesat de GGC - LM