Quashed and remanded due to appellate court’s failure to address defenses in land revendication and title-deed nullity dispute.

Asupra recursurile de faţă, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 920/A din 25 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti. secţia a IV-a civilă a dispus după cum urmează:

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a Cabinetului Individual Avocat "A." şi, în consecinţă, a respins apelul declarat de Cabinetul de avocatură, ca nefondat.

A admis apelul declarat de B. împotriva Sentinţei civile nr. 1727 din 4 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C. şi Prefectura Municipiului Bucureşti - Comisia Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor şi, în consecinţă, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele considerente:

Prin Sentinţa civilă nr. 1727 din 4 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti. secţia a III a civilă,

S-au respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi nulităţii cererii invocate de pârâtul C. şi s-a luat act de renunţarea la judecata capătului 3 de cerere, formulat în contradictoriu cu pârâţii C. şi SC D. SA.

S-au respins ca neîntemeiate capetele 1 şi 2 din cererea formulată de reclamantul Cabinetul Individual de Avocatură "A." prin A. - de obligare a pârâtului C. să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 2120 mp (2000 mp din acte) situat în Bucureşti, str. x, şi de constatare a nulităţii absolute a Titlului de proprietate nr. x/1993 emis pentru suprafaţa de 2000 mp, în contradictoriu cu SC D. SA, C., Prefectura Municipiului Bucureşti. Comisia Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate.

Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele argumente:

Nu se poate vorbi de o inadmisibilitate de plano a acţiunilor în revendicare ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci urmează a se stabili dacă această nouă lege specială este efectivă pentru valorificarea dreptului pretins, printr-o analiză concretă a fiecărei cauze, faţă de considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi de Justiţie. Secţii Unite.

Conform jurisprudenţei instanţei europene în materie, inclusiv în cauze împotriva României, dreptul de acces la instanţă nu este un drept absolut, ceea ce semnifică că statele pot aduce atingere acestuia, cu condiţia ca aceste ingerinţe să nu aducă atingere substanţei însăşi a dreptului, să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să respecte un raport de proporţionalitate între scopul urmărit şi interesele particularilor (cauza National/Provincial Building Society c. Regatului Unit din 23 octombrie 1997, par. 105).

Faţă de data promovării acţiunii în revendicare, după publicarea deciziei nr. 33/2008 care subliniază raportul dintre legea specială şi legea generală, ingerinţa în dreptul de acces este prevăzută de lege, în sensul autonom al Convenţiei.

Chiar şi în ipoteza existenţei unui scop general în respingerea ca inadmisibilă a unei acţiuni în revendicare ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se poate reţine că statul a menţinut un raport de proporţionalitate între acest scop general şi dreptul reclamantei de acces la instanţă, avându-se în vedere şi principiul potrivit căruia orice ingerinţă în dreptul de acces la instanţă nu trebuie să aducă atingere substanţei înseşi a dreptului garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, faţă de caracterul obligatoriu şi prioritar al hotărârilor CEDO, s-a reţinut că o situaţie similară a fost analizată de instanţa europeană în cauzele Drăghici şi alţii c. României, statuându-se că "ingerinţa în dreptul reclamanţilor de acces la instanţă nu este proporţională cu scopul urmărit: faptul că reclamanţilor le-a fost respinsă acţiunea în revendicare de către instanţe pe motivul existenţei procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a încălcat dreptul lor de acces la instanţă, în măsura în care şi în prezent, la mai mult de 8 ani de la iniţierea acestei proceduri, ei nu au primit nici un fel de despăgubire sau orice garanţie că vor obţine în curând aceste despăgubiri" (par. 29).

La aceste considerente se adaugă faptul că, oricum, mecanismul special reglementat de Legea nr. 10/2001 a fost apreciat ca nefiind funcţional de către instanţa europeană, inclusiv sub aspect structural (Faimblat c. României -par. 38, Jujescu c. României - par. 38, Katz c României, Deneş c României - par. 49 - 50, Maria Atanasiu ş.a. c. României etc.), astfel încât a trimite reclamanta din prezenta cauză la o lege specială, al cărui mecanism reparatoriu este încă nefuncţional, ar încălca în mod vădit caracterul concret şi efectiv al drepturilor de care aceasta ar trebui să beneficieze.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii cererii, sunt respectate cerinţele prevăzute de art. 133 C. proc. civ., cererea fiind motivată cu privire la toate capetele, iar faptul că nu a fost indicat temeiul juridic decât la finalul dezbaterilor nu poate conduce la anulare, cu atât mai mult cu cât aplicarea temeiului juridic corect aparţine instanţei de judecată.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că asupra calităţii procesuale active a reclamantei s-a statuat cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 6315 din 27 iunie 2006 a Înaltei Curţi, în care s-a reţinut calitatea sa de moştenitoare legală a autorului E., potrivit Certificatului de moştenitor nr. x din 2 martie 1999 emis de BNP F., şi de moştenitoare testamentară a defunctei G., în baza testamentului olograf din 26 iunie 1944, aşa cum rezultă din fila de jurnal nr. 19712 din 5 decembrie 1946 a Tribunalului Ilfov, acte necontestate până în prezent.

Prin aceeaşi decizie s-a confirmat şi identitatea între imobilul revendicat în acea cauză (din care face parte şi imobilul teren revendicat în prezenta cauză) şi cel deţinut de autorii reclamantei.

Sunt în conflict două titluri de proprietate, respectiv dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului ce a fost recunoscut în contradictoriu cu SC D. SA şi Municipiul Bucureşti prin Decizia civilă nr. 221 din 24 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti. secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2082 din 25 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. secţia civilă şi de proprietate intelectuală şi Titlul de proprietate al pârâtului nr. x din 15 noiembrie 1993 emis de Prefectura Municipiului Bucureşti - Comisia Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Cele două drepturi de proprietate sunt egal protejate de CEDO, dar aparţin unor titulari cu interese contrarii, situaţie la care face referire şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi, şi trebuie verificat dacă acestea beneficiază de un "bun actual" în sensul CEDO.

Titlul pârâtului nu a fost anulat de către instanţele de judecată şi, având în vedere că acesta are posesia imobilului în cauză, precum şi prevederile art. 969 C. civ., trebuie apreciat că acesta are "un bun actual" în sensul Convenţiei.

Articolul 2 alin. (2) din Legea 10/2001 prevede că reclamanţii păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, nu că li se recunoaşte retroactiv dreptul de proprietate.

Admiterea acţiunii în revendicare este prevăzută de lege şi urmăreşte respectarea dreptului de proprietate al acesteia asupra unui imobil preluat fără titlu de către stat şi înstrăinat de către un non dominus unui terţ, iar o soluţie favorabilă pârâtului ar răspunde unei exigenţe convenţionale relative la respectarea securităţii juridice.

Noţiunea de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie poate cuprinde atât un bun actual, cât şi o valoare patrimonială (ansamblu de interese care decurg din raporturi cu caracter economic pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv şi licit să le dobândească), inclusiv un drept de creanţă, în bază căruia o persoană poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine beneficiul efectiv al dreptului de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe).

În domeniul de faţă, un bun actual în patrimoniul unei persoane există dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (Maria Atanasiu şi alţii împotriva României).

Reclamantei nu i-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu de către instanţele judecătoreşti sau de către autorităţile administrative, motiv pentru care aceasta nu se poate prevala de existenţa unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic proteguit de acest articol.

Constatarea judiciară pe cale incidentală a preluării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea în natură a bunului, conferind însă în mod categoric dreptul reclamantei la despăgubire, dată fiind întrunirea condiţiilor cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv preluarea prin abuz a bunului, proba calităţii de persoană îndreptăţită şi formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001.

Soluţia respingerii ca neîntemeiate a acţiunii în revendicare în cauza de faţă nu aduce atingere dreptului la respectarea bunurilor, drept garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În cauza Constandache împotriva României, Curtea a arătat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi şi că, potrivit jurisprudenţei sale, noţiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a unui drept de proprietate; în schimb, speranţa de a i se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca "bun" în sensul articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (conform hotărârii în cauza Prinţul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr. x/98, din 27 iunie 2001, alin. (83).

În consecinţă, reţinând că reclamanta nu deţine un "bun actual" în sensul Convenţiei şi aplicând principiul securităţii raporturilor juridice, tribunalul a respins acţiunea în revendicare ca neîntemeiată.

Potrivit art. III lit. c) din Legea 169/1997, sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor legislaţiei civile aplicabile la data încheierii actului juridic, actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate în intravilanul localităţilor, pe terenurile revendicate de foştii proprietari, cu excepţia celor atribuite conform art. 23 din lege.

Capătul de cerere privind nulitatea titlului de proprietate al pârâtului nu este întemeiat, având în vedere că acesta era îndreptăţit la constituire, având calitatea de luptător şi deţinând un certificat în acest sens, iar la data constituirii nu exista cerere de reconstituire sau de recunoaştere a dreptului de proprietate al reclamantei B. pe această suprafaţă de teren.

Prin Decizia civilă nr. 187 A din 25 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti. secţia a IV a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de Cabinet Individual de Avocat "A. prin A. şi B. împotriva sentinţei primei instanţe.

Prin Decizia civilă nr. 3375 din 28 noiembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de apelanţi împotriva deciziei de apel, dispunându-se casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Pentru a dispune în acest sens, instanţa de recurs a reţinut că motivul vizând greşita soluţionare a capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate al pârâtului C. nu este întemeiat, cu detalierea argumentelor pentru care s-a confirmat decizia de apel, fiind considerat a fi fondat motivul privind revendicarea terenului în litigiu, în suprafaţă de 2.120 mp.

Prin primul capăt de cerere, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului C. să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 2.120 mp situat în Bucureşti, str. x, (pârâta SC D. SA fiind chemată în judecată exclusiv în legătură cu cel de-al treilea capăt de cerere, la judecarea căruia s-a renunţat chiar în faţa primei instanţe).

Calitatea procesuală activă a fost preluată, în parte, de către Cabinetul Individual de Avocat A., pentru o suprafaţă de 2.000 mp, astfel cum s-a constatat de către Tribunalul Bucureşti. secţia a III-a civilă la termenul de judecată din 12 octombrie 2012.

Tribunalul Bucureşti a analizat acţiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâtul C., din perspectiva noţiunii de "bun actual" raportat la Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte. Secţii Unite, în recurs în interesul legii.

Din decizia pronunţată de instanţa de apel nu rezultă dacă analiza comparativă a titlurilor de proprietate s-a făcut în raport de Decizia nr. 33/2008 sau în condiţiile dreptului comun, considerentele deciziei fiind contradictorii pe acest aspect.

Astfel, pe de o parte, instanţa a reţinut că reclamanta are un "bun", dar nu a analizat dacă şi pârâtul are un "bun" (context în care ar fi trebuit să analizeze motivul de apel privind emiterea titlului pârâtului, anterior ratificării CEDO), iar pe de altă parte, a dat eficienţă existenţei unui "bun" în patrimoniul reclamantei şi chiar i-a recunoscut acesteia un titlu de proprietate, pe care l-a comparat cu titlul pârâtului sub aspectul vechimii, pornind de la premisa că ambele titluri provin de la acelaşi autor, analiză ce evocă aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor din dreptul comun.

Dacă s-ar reţine că analiza s-a făcut pe temeiul art. 480 C. civ., lipsesc considerentele esenţiale pentru care s-a apreciat că titlul pârâtului este preferabil.

Astfel, instanţa nu a arătat motivele pentru care a considerat că titlul reclamantei B. ar fi reprezentat de Decizia nr. 221/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2082/2010 a Înaltei Curţi, în condiţiile în care aceasta a invocat această hotărâre judecătorească doar pentru a releva caracterul său declarativ, în sensul recunoaşterii cu efect retroactiv, cu putere de lucru judecat, a dreptului de proprietate în patrimoniul său. S-a susţinut că titlul de proprietate este reprezentat, în realitate, de contractul de vânzare-cumpărare din anul 1893, aspecte care nu au fost analizate de instanţa de apel.

De asemenea, instanţa de apel nu a motivat aprecierea că titlurile de proprietate comparate ar proveni de la acelaşi autor, atât timp cât terenul a fost preluat în mod abuziv de către stat de la autorul reclamantei, nefiind analizate, în acest context, susţinerile din motivarea apelului privind efectele constatării nevalabilităţii titlului statului prin Decizia nr. 221/2009 a Curţii de Apel Bucureşti şi caracterul declarativ al acesteia privind existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei.

Dacă s-ar reţine că analiza s-a făcut în cadrul Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte. Secţiile Unite, pe lângă faptul că nu s-a analizat motivul de apel privind lipsa unui "bun actual" în patrimoniul pârâtului, instanţa de apel nu a analizat nici criticile referitoare la existenţa unui "bun actual" în patrimoniul reclamanţilor, în sensul unui drept la restituire, conform hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu contra României, în combaterea aprecierii pe acest aspect din sentinţa tribunalului.

Astfel, reclamanţii au pretins că au chiar un drept la restituire, în raport de Decizia nr. 221/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă, atât timp cât s-a dispus restituirea de către SC D. SA a terenului de 24.665 mp, iar prin raportul de expertiză întocmit în cauză în faţa primei instanţe s-a confirmat că terenul de 2.120 mp în litigiu se suprapune suprafeţei de 24.665 mp restituite de SC D. SA.

Instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze aceste susţineri, pe baza probatoriului administrat chiar în prezenta cauză, şi să stabilească dacă, în cazul în care se confirmă că, în procesul anterior finalizat prin Decizia nr. 2.082 din 25 martie 2010 a Înaltei Curţi s-a dispus chiar restituirea suprafeţei de 2.120 mp ce face obiectul cauzei de faţă, reclamanţii au un drept la restituire chiar constatat în contradictoriu cu o altă persoană decât pârâtul din cauza de faţă, prin prisma noţiunii de "bun" din hotărârea CEDO din cauza Atanasiu.

În plus, tot în raport de Decizia irevocabilă nr. 221/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, ar trebui observat că în considerentele acelei decizii s-au înlăturat criticile SC D. SA privind lipsa calităţii sale procesuale pasive în privinţa terenului de 2.000 mp, cu motivarea că proprietarul neposesor poate cere restituirea bunului şi de la posesorul detentor, iar, potrivit raportului de expertiză întocmit în acea cauză, D. s-ar afla în posesia terenului de 2.000 mp, ceea ce o obligă la restituire.

În acest context, instanţa de apel ar fi trebuit să stabilească în mod cert dacă pârâtul C. se află efectiv în posesia terenului, dat fiind că revendicarea poate fi soluţionată doar în contradictoriu cu posesorul sau detentorul şi, dacă acest aspect nu rezultă din probele deja administrate, să procedeze la administrarea probelor relevante, după discutarea lor cu respectarea principiului contradictorialităţii.

Prin urmare, Înalta Curte a constatat că decizia nu cuprinde considerentele relevante pentru analiza cererii în revendicare, prin prisma motivelor de apel, aspect ce echivalează cu nemotivarea deciziei şi împiedică un control efectiv de legalitate din partea instanţei de recurs. În acelaşi timp, făcându-se aplicarea art. 314 C. proc. civ., s-a mai reţinut că analiza motivelor de apel implică stabilirea elementelor faptice relevate prin prezenta decizie.

Procedând la rejudecarea cauzei, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Pârâtul C. a invocat excepţia lipsei calităţii procesual active în apel a reclamantei B., susţinând că la data de 12 octombrie 2012 s-a luat act de transmiterea calităţii procesual active a acesteia către Cabinetul Individual de Avocat "A.", ca urmare a Încheierii tranzacţiei autentificate sub nr. x din 6 aprilie 2012, prin care reclamanta . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .a cedat dreptul litigios privind imobilul teren în suprafaţă de 2.000 mp.

După casarea deciziei de apel, acelaşi pârât a invocat excepţia lipsei calităţii procesual active a Cabinetului Individual de Avocat "A.", pe care a argumentat-o cu faptul că avocatul A. şi-a pierdut dreptul de a exercita profesia de avocat din anul 2011.

Ulterior, intimatul C. a reiterat excepţia lipsei calităţii procesual active şi, în subsidiar, a invocat excepţia lipsei de interes a apelantei reclamante de a promova calea de atac a apelului, cu aceleaşi argumente, precum şi nulitatea apelului declarat de reclamantă, pe motiv că a fost promovat şi semnat de avocatul H. care nu avea împuternicire.

De asemenea, a invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a apelantului Cabinet Individual de Avocat "A.", cu argumentul că acesta nu are personalitate juridică şi excepţia nulităţii absolute a Contractului numit "Tranzacţie" autentificat sub nr. x din 6 aprilie 2012, cu motivarea că acesta reprezintă o cesiune de drepturi litigioase interzisă avocaţilor.

La termenul din 12 februarie 2016 s-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Cabinetului Individual de Avocat "A.", cu argumentul că poate avea capacitate de folosinţă specială avocatul A. şi nu Cabinetul Individual de avocat, dispunându-se repunerea cauzei pe rol pentru a se depune dovada calităţii de reprezentat a Cabinetului de Avocat "H." de a formula şi semna apelul declarat de reclamanta B..

Prin încheierea de şedinţă din 14 octombrie 2016 s-a dispus:

Respingerea excepţiilor nulităţii apelului pentru netimbrare, a nulităţii apelului declarat de B. pentru lipsa calităţii de reprezentant a avocatului H. şi a lipsei calităţii procesuale a Cabinetului Individual de Avocat "A." de a declara apel, ca nefondate.

Admiterea excepţiei nulităţii absolute parţiale a Contractului "Tranzacţie" autentificat sub nr. x din 6 aprilie 2012 la BNP I., respectiv clauza de la art. I pct. 1.6.

Repunerea cauzei pe rol pentru a se pune în discuţie excepţia lipsei calităţii procesual active a Cabinetului Individual de Avocat "A.".

Articolul 15 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 146/1997 este aplicabil pentru că cererea reclamantei este o cerere principală, iar faptul că după preluare terenul a fost înstrăinat către o altă persoană nu schimbă situaţia acestuia ca fiind preluat în perioada martie 1945 - decembrie 1989 de stat sau de altă persoană juridică.

Excepţia nulităţii apelului declarat de B. pentru lipsa calităţii de reprezentant a avocatului H. nu este susţinută de actele dosarului, cu referire detaliată la acestea. Avocat H. a avut calitatea de reprezentant al reclamantei apelante B. şi, prin urmare, exercitarea căii de atac a apelului s-a făcut legal, iar în ipoteza în care nu ar fi existat mandat, avocatul avea dreptul de a exercita calea de atac a apelului, în temeiul art. 69 alin. (2) din C. proc. civ. 1865, pentru că în dosarul primei instanţe a reprezentat-o pe apelanta-reclamantă.

Prin sentinţa apelată s-au respins ca neîntemeiate capetele de cerere nr. x şi 2 formulate de reclamantul Cabinetul individual, prin A., iar potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate modifica calitatea părţilor, cu consecinţa că, întrucât la instanţa de fond calitatea de reclamant a avut-o Cabinetul individual "A.", în apel va avea calitatea de apelant tot Cabinetul de avocatură.

Excepţia nulităţii contractului denumit "Tranzacţie" autentificat sub nr. x din 6 aprilie 2012 la BNP I. este fondată.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 în vigoare la 6 aprilie 2012, profesia de avocat se exercită de avocaţi înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, în vreme ce în art. 5 se prevede că formele de exercitare a profesiei de avocat sunt cabinetele individuale, cabinetele asociate, societăţile civile profesionale sau societăţile profesionale cu răspundere limitată.

Din examinarea art. 6 din acelaşi act normativ, în vigoare la 6 aprilie 2012, rezultă că numai societăţile profesionale cu răspundere limitată pot dobândi calitatea de persoane juridice, nu şi celelalte forme de exercitare a profesiei de avocat, iar concluzia care se desprinde din interpretarea, per a contrario, a acestui text legal este aceea că forma Cabinetul individual de avocat nu dobândeşte calitatea de persoană juridică.

La data încheierii contractului numit "Tranzacţie" erau în vigoare dispoziţiile Noului C. civ., care în art. 2 prevede că dispoziţiile codului reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil şi în art. 25 că sunt subiecte de drept civil persoanele fizice şi persoanele juridice. Persoana fizică este omul, iar persoana juridică este orice formă de organizare, care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile.

În speţă, Cabinetul individual de avocatură nu este persoană juridică şi deci nu poate fi titulară de drepturi şi obligaţii civile.

Din adresa din 7 decembrie 2015 rezultă că la data de 11 iulie 2011 activitatea Cabinetului"A." a încetat, dată de la care avocatul titular a fost suspendat din profesie, la cerere.

În raport de textele de lege suscitate şi de faptul că la data de 11 iulie 2011 Cabinetul individual de avocatură şi-a încetat activitatea, încheierea contractului denumit "Tranzacţie" s-a făcut prin fraudă la lege, în sensul că s-a denumit contractul ca fiind o "Tranzacţie", iar ca parte contractantă Cabinetul individual de avocat pentru a se eluda incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1653 din C. civ. care interzic avocaţilor cumpărarea de drepturi litigioase.

Astfel, cum rezultă din art. I pct. 1.6 din contract, terenul de 2.000 mp revendicat se află în litigiu cu numitul C., respectiv făcea obiectul dosarului actual.

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 1237 C. civ. (2009), instanţa de apel a admis excepţia de nulitate absolută parţială a Contractului denumit "Tranzacţie", autentificat sub nr. x din 6 aprilie 2012 la BNP I., respectiv clauza de la art. I pct. 1.6.

Curtea a dispus repunerea pe rol a cauzei pentru a pune în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii procesual active a Cabinetului individual "A.", excepţie apreciată ca fiind fondată.

Urmare admiterii excepţiei nulităţii absolute parţiale a contractului numit "Tranzacţie" autentificat sub nr. x din 06 aprilie 2012 la BNP I., Cabinetul Individual Avocat "A." nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren revendicat încă de la încheierea contractului.

În aceste condiţii, apelantul Cabinet Individual Avocat "A." nu probează un drept de proprietate asupra terenului şi nici un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în ce priveşte capătul de cerere în revendicare, iar în ce priveşte capătul de cerere în constatarea nulităţii absolute, acesta nu justifică un interes legitim, personal, actual şi direct - argumente pentru care, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul declarat de către Cabinetul Individual de Avocat "A." a fost respins ca nefondat.

Apelul declarat de reclamanta B. este fondat.

După pronunţarea încheierii din 14 octombrie 2016, deşi legal citaţi, Cabinetul Individual de Avocat "A." şi B. nu s-au mai prezentat în instanţă.

Având în vedere că prin Decizia nr. 3375 din 28 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus să se stabilească cert dacă pârâtul C. se află efectiv în posesia terenului la data pronunţării Deciziei nr. 221/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, iar din considerentele sentinţei de fond nu rezultă dacă la data pronunţării acestei decizii pârâtul C. exercita acte de posesie sau de deţinere a terenului din litigiu, se impune desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei la prima instanţă de fond pentru a pune în discuţia părţilor necesitatea de a se administra probe suplimentare cu privire la deţinerea sau exercitarea de acte de posesie asupra terenului de către pârâtul C..

După administrarea acestor probe se vor avea în vedere considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la comparaţia de titluri şi, de asemenea, se va examina dacă reclamanta are un drept de restituire recunoscut de către instanţele de judecată, aspecte asupra cărora instanţa de apel nu s-a putut pronunţa pentru că nu s-au administrat probe pe aspectul deţinerii terenului de către pârâtul C.

Se impune desfiinţarea sentinţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare şi cu privire la critica privind capătul de cerere în constatarea nulităţii titlului de proprietate, pentru a se stabili Comisia care trebuie citată în vederea sancţionării titlului de proprietate, existând dubii cu privire la calitatea procesual pasivă a Comisiei Municipale Bucureşti de Stabilire a Dreptului de Proprietate.

Pentru aceste motive şi având în vedere şi considerentele Deciziei nr. 3375 din 28 noiembrie 2014, Curtea a apreciat că instanţa de fond a cercetat parţial fondul cauzei, rămânând necercetate aspecte esenţiale ale fondului menţionate în această decizie.

Deşi din actele procesuale întocmite de părţi nu rezultă că s-a solicitat desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, Curtea a constatat că reclamanta B. nu a fost citată după introducerea greşită în cauză a Cabinetului Individual de Avocat "A." şi nici nu s-a pronunţat sentinţa având ca parte această reclamantă, ceea ce dovedeşte că nu s-a soluţionat cererea sa de chemare în judecată, hotărârea instanţei de fond fiind nulă.

Reclamanta B. nu a beneficiat astfel de acces la instanţa de fond şi, contrar art. 297 C. proc. civ.., se impune trimiterea cauzei la prima instanţă, în temeiul art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru ca, mai întâi, prima instanţă de fond să se pronunţe asupra încălcării drepturilor reclamantei dar şi asupra drepturilor pârâtului cu caracter civil.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul Cabinet Individual Avocat "A." şi pârâtul C.

1. În susţinerea cererii de recurs, reclamantul Cabinet Individual Avocat "A." a formulat următoarele critici, circumscrise dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.:

Dezlegările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt obligatorii pentru instanţa de rejudecare, conform prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., însă instanţa de apel nu s-a conformat, deşi a primit lista de probe pe care le-a solicitat. În acest mod, instanţa de apel nu a soluţionat pe fond apelul.

Cauza s-a judecat numai cu privire la excepţiile ridicate de intimatul pârât C., dintre care a fost admisă excepţia nulităţii absolute parţiale a înscrisului denumit "Tranzacţie", autentificat sub nr. x din 6 aprilie 2012 de BNP I., respectiv art. I, pct. 1.6., prin forţarea interpretării şi calificării înscrisului.

Prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi desfiinţarea sentinţei instanţei de fond, instanţa de apel a invalidat autoritatea de lucru judecat existentă în cauză ca urmare a hotărârii Tribunalului Bucureşti, care a statuat dobândirea calităţii procesuale active de către Cabinetul individul de avocatură "A." la termenul din 12 octombrie 2012, dezlegare care nu a fost contestată în căile de atac şi nici în întâmpinări, fiind însuşită şi de Înalta Curte prin decizia de casare.

Cum după repunerea pe rol nu a mai fost citat, excepţia a fost admisă fără a mai fi discutată în contradictoriu.

Instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii sale procesuale active, folosind inovaţia constatării nulităţii absolute parţiale a înscrisului (pe cale de excepţie) denumit "Tranzacţie", prin calificarea şi interpretarea greşită şi în contra conţinutului clar al acestui înscris, apreciind cu vădită rea-credinţă că încheierea contractului denumit "Tranzacţie" s-a făcut prin fraudă la lege, în sensul că s-a denumit astfel, iar ca parte contractantă Cabinetul individual de avocat, pentru a se eluda incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1653 din C. civ. care interzic avocaţilor cumpărarea de drepturi litigioase.

Această susţinere a instanţei de apel este contrazisă de Sentinţa civilă irevocabilă nr. 1261/2012, cu putere de lucru judecat, a Tribunalului Bucureşti. secţia a V-a civilă, din care rezultă că înscrisul denumit "Tranzacţie" este o tranzacţie legal încheiată, menită a soluţiona mai multe litigii, printre care şi o executare silită pornită de Cabinetul individual de avocatură împotriva debitoarei B..

În această situaţie nu sunt incidente prevederile art. 1237 din Noul C. civ., pentru că nu poate reprezenta o fraudă la lege o tranzacţie încheiată conform prevederilor legale, prin care se soluţionează prin învoiala părţilor litigiile existente între ele şi nici nu sunt incidente prevederile art. 1653 din acelaşi cod privind interdicţia cumpărării de bunuri litigioase de către o categorie de persoane printre care şi avocaţii, întrucât acesta nu este un act de cumpărare, ci o tranzacţie care pune capăt şi unei executări silite, aşa cum rezultă din tot cuprinsul tranzacţiei, cu referire specială la terenul în litigiu în art. 1.

De altfel, această soluţie importantă pentru dezlegarea pricinii nu a fost menţionată în dispozitivul hotărârii.

Prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active s-au încălcat şi prevederile art. 296 C. proc. civ., întrucât i s-a creat apelantului-reclamant o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea apelată, în sensul că i-a fost anulată calitatea procesuală activă în cauză.

Deşi în considerentele deciziei din apel s-a reţinut că au fost formulate mai multe critici hotărârii primei instanţe, instanţa de apel s-a limitat la trimiterea cauzei spre rejudecare, fără a indica în concret instanţa.

2. Recurentul-pârât C. a criticat decizia de apel pentru următoarele motive, circumscrise dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.:

2.1. Instanţa de apel fie nu s-a pronunţat asupra excepţiilor invocate, fie le-a respins în mod neîntemeiat.

a. Excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi, în subsidiar, a lipsei de interes a apelantei B. de a promova calea de atac a apelului.

Instanţa de apel a pus în discuţie cele două excepţii, însă a omis să se pronunţe, încălcând dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., fapt care atrage incidenţa art. 105 C. proc. civ.

La termenul din data de 12 octombrie 2012, tribunalul a constatat transmiterea calităţii procesuale active de la reclamanta B. către Cabinetul Individual Avocat "A. ", prin avocat A. şi, odată fiind intervenită substituirea procesuală între reclamanta iniţială şi cesionar, instanţa de judecată a dispus scoaterea din cauza a reclamantei iniţiale.

Trebuia să se observe că apelul promovat de B. este străin de cauză, fiind introdus de către un terţ, deoarece reclamanta a fost scoasă din proces încă din data de 12 octombrie 2012. De altfel, sentinţa primei instanţe nu o vizează, iar, în caz contrar, s-ar ajunge în situaţia în care i s-ar recunoaşte drepturi procesuale unui terţ, direct în calea de atac, trecându-se peste un grad de jurisdicţie.

b. Excepţiile lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a apelantului Cabinet Individual de Avocat "A." şi lipsei calităţii procesuale a acestuia de a declara apel.

Respingerea excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a Cabinetului Individual Avocat "A. " s-a făcut cu interpretarea greşită a dispoziţiilor aplicabile în materie.

Cerinţa capacităţii procesuale este transpusă prin dispoziţiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată, iar excepţia la care se referă alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere, ceea ce înseamnă că asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică nu pot sta în judecată ca reclamante, chiar dacă au organe proprii de conducere.

Conform art. 179 şi 180 din Statutul profesiei de avocat, noţiunea de cabinet individual de avocatură desemnează forma în care îşi exercită profesia un avocat definitiv titular, reprezentând o formă de exercitare a profesiei fără personalitate juridică. Lipsa personalităţii juridice proprii a Cabinetului individual de avocatură rezultă şi din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 191 din Statut, care stabileşte modul de dobândire a personalităţii juridice de către societatea civilă profesională.

Aceste dispoziţii, împreună cu normele din C. civ. care reglementează situaţia persoanei juridice (art. 187), duc la concluzia că nu are patrimoniu propriu Cabinetul individual de avocatură, deci nu este persoana juridică.

Admiţând, prin absurd, că forma de exercitare a profesiei poate sta în proces, singurul care putea formula cererea de apel era, cel mult, titularul Cabinetului, avocatul A., însă la momentul promovării apelului acesta nu mai deţinea calitatea de avocat, fiind suspendat din profesie.

Din moment ce Cabinetul de avocatură este o modalitate de exercitare a profesiei de avocat, iar avocatul este suspendat din profesie (ceea ce însemnă că îi este interzis să exercite activităţile specifice profesiei de avocat), se ajunge în situaţia în care forma de exercitare să nu poată să-şi asume drepturi şi obligaţii civile, neîndeplinind condiţiile legale de existenţă.

Articolul 28 alin. (1) lit. a) din Legea 51/1995 stabileşte faptul că este suspendată prin cererea scrisă a avocatului calitatea de avocat, prevedere legală reţinută şi în art. 49 din Hotărâre nr. 64/2011 privind adoptarea Statutului profesiei de avocat, alin. (2) al textului de lege stabilind faptul că în cazul menţionat la alin. (1) lit. a) baroul are obligaţia de a verifica trimestrial, precum şi înainte de data întocmirii tabloului anual al avocaţilor, menţinerea situaţiei care a justificat suspendarea şi că avocatul suspendat la cerere figurează în secţiunea destinată menţionării avocaţilor fără drept de exercitare a profesiei.

Articolul 180 din Statutul profesiei de avocat stabileşte faptul că un cabinet individual este o formă de exercitare a profesiei de avocat, text de lege în concordanţă deplină cu dispoziţiile art. 212 şi art. 183 alin. (1) lit. b) din Statut, în care se reţine că titularul cabinetului individual şi avocatul asociat nu pot presta activităţi profesionale în afara formei de exercitare a profesiei pentru care au optat.

În plus, art. 220 din Hotărârea nr. 64/2011 stabileşte faptul că numai avocatul înscris în tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei are dreptul să exercite activităţile specifice profesiei potrivit legii, statutului, codului deontologic şi regulamentului baroului din care face parte, precum şi că persoana primită în profesia de avocat nu poate exercita profesia decât după emiterea deciziei de primire în barou şi înscrierea în tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei.

Cert este faptul că un Cabinet individual de avocatură îşi poate asuma drepturi şi obligaţii civile prin prisma calităţii reprezentantului legal, respectiv cea de avocat şi nu a persoanei fizice care are calitate de avocat.

Prin absurd, s-ar fi putut accepta teoria cum că anumite acte juridice încheiate în condiţiile speciale evidenţiate mai sus (avocat titular suspendat şi forma de exercitare încetată) pot fi considerate valabile numai în scopul lămuririi problemelor finale de ordin economic/fiscal ce ţin de încheierea desfăşurării activităţii profesionale (de exemplu: achitarea unor datorii pe care le avea forma de exercitare la organele fiscale înainte de constatarea faptului că activitatea cabinetului a încetat). Însă, în situaţia de faţă este ipoteza în care un subiect de drept care nu mai există îşi asumă drepturi şi obligaţii de natură civilă, care iau naştere din încheierea unor raporturi juridice ample.

Ar fi trebuit să se acorde efecte adresei din data de 8 decembrie 2015 prin care Baroul Bucureşti confirmă faptul că activitatea Cabinetului de avocatură "A." a încetat cu data de 11 iulie 2011, când avocatul a fost suspendat din profesie la cerere.

Pe cale de consecinţă, Cabinetului de Avocat "A." nu putea promova în mod legal calea de atac a apelului.

În subsidiar, în raport de normele şi aspectele invocate, dacă s-ar trece peste problema capacităţii de folosinţă, ar trebui să se aibă în vedere faptul că forma de exercitare a profesiei, din moment ce şi-a încetat existenţa, iar titularul său este suspendat din profesia de avocat, nu are calitate procesuală activă de a declara apel.

Instanţa de apel a reţinut că în apel nu se poate modifica calitatea părţilor, cu referire la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., însă trebuia avut în vedere faptul că în speţă s-a pus problema dacă reclamantul are sau nu calitate procesuală activă, iar lipsa acesteia determină respingerea cererii ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. vizează o cu totul altă situaţie juridică, respectiv cazul în care legea interzice schimbarea cadrul procesual stabilit în faţă primei instanţe - or, în situaţia de faţă nu se doreşte acest lucru, ci se încearcă să se evidenţieze faptul că reclamantul Cabinet individual de avocatură nu are calitate procesuală activă de a formula apel, neavând nici calitate procesuală activă în fond.

Instanţa de apel, în realitate, nu a motivat respingerea excepţiei, argumentele învederate fiind străine de natura problemei de drept invocate şi, pe cale de consecinţă, a fost încălcat dreptul la apărare, cu referire la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privind motivarea instanţei şi dreptul la un proces echitabil, în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.

Instanţa de apel, deşi respinge cele două excepţii, îşi însuşeşte punctul de vedere cum că forma de exercitare a profesiei, Cabinetul individual de avocatură, nu dobândeşte calitate de persoană juridică, sens în care nu poate fi titulară de drepturi şi obligaţii civile.

c. Excepţia nulităţii apelului formulat de avocatul H. pentru B., fără să existe un mandat în acest sens.

Pentru a respinge excepţia invocată, Curtea de Apel Bucureşti a avut în vedere o serie de înscrisuri aflate la dosarul cauzei, procedând însă la o interpretare eronată a acestora, făcându-se o detaliere a argumentelor care susţin critica.

Potrivit art. 82 C. proc. civ.., orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să fie făcută în scris şi să cuprindă arătarea instanţei, numele, domiciliul părţilor, obiectul cererii şi semnătura, iar dacă cererea este făcută prin mandatar, art. 83 C. proc. civ. prevede că la cererea de apel se va alătura procura în original sau în copie legalizată.

Semnarea cererii de apel de către avocat, în lipsa unei împuterniciri de a se exercita calea de atac în numele părţii, nu îndeplineşte condiţiile de regularitate prevăzute de art. 83 C. proc. civ., iar semnătura apelantului este o condiţie a valabilităţii cererii, conform cerinţelor art. 287 C. proc. civ., sancţiunea lipsei semnăturii fiind nulitatea.

În aceste condiţii, au fost nesocotite toate dispoziţiile legale de ordin material sau procesual la care s-a făcut trimitere, motivele instanţei de apel fiind unele care nu corespund exigenţelor în materie de motivare a hotărârii, în realitate fiind apte să creeze numai o aparenţă.

2.2. S-au încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.. în ceea ce priveşte necesitatea administrării probatoriului şi coroborarea prezumţiilor sesizate de către instanţa de casare.

În loc să se conformeze limitelor de casare şi să procedeze la motivarea unei hotărâri în raport de probele deja administrate în fond sau în raport de alte probe noi ce urmau a fi încuviinţate în apel, în virtutea respectării principiului rolului activ, instanţa de apel plasează Tribunalului Bucureşti responsabilitatea pe care i-a dat-o instanţa de recurs.

Cu motivarea că reclamanta B. nu a beneficiat de acces la instanţa de fond, Curtea de Apel Bucureşti dispune rejudecarea cauzei pentru ca instanţa de fond să se pronunţe asupra încălcării drepturilor reclamantei dar şi asupra drepturilor pârâtului cu caracter civil, fără să se aibă în vedere că recurentul nu a promovat apel, deci nu se impune rejudecarea cauzei în fond în ceea ce îl priveşte, soluţia fiindu-i favorabilă.

Nici argumentul că ar preleva dispoziţiile art. 6 paragraful I din Convenţiei nu poate fi primit, întrucât dispoziţiile art. 297 C. proc. civ. sunt în măsură să contureze o previzibilitate a hotărârilor pe care le poate pronunţa o instanţă de apel, iar, în caz contrar, s-ar încălca dreptul său la apărare şi principiul previzibilităţii normei juridice.

De asemenea, în sensul trimiterii cauzei la prima instanţa s-a invocat faptul că după momentul introducerii Cabinetului în cauză, reclamanta nu a mai fost citată şi că, în plus, sentinţa nu s-a pronunţat faţă de B., ceea ce ar însemna că nu a fost soluţionată cererea sa de chemare în judecată, motivare care face ca întreaga apărare pe care a susţinut-o în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi, în subsidiar, a lipsei de interes a apelantei B. de a promova calea de atac a apelului, să fie una valabilă.

Însă, admiţând apelul reclamantei iniţiale, instanţa de apel recunoaşte drepturi procesuale unui terţ direct în calea de atac, trecându-se peste un grad de jurisdicţie.

În plus, necitarea reclamantei iniţiale în faţă instanţei de fond după introducerea în cauza a Cabinetului de Avocat nu este în măsură să atragă sancţiunea desfiinţării sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât acest aspect nu a fost invocat prin cererile de apel - odată în plus fiind încălcate dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Citarea reclamantei după momentul substituirii sale prin transmiterea calităţii procesuale active către Cabinetul individual de avocatură nu era necesară, întrucât s-a luat act de poziţia sa exprimată liber în cuprinsul tranzacţiei şi, în plus, la termenul de judecată din data de 12 octombrie 2012 (când s-a constatat transmiterea calităţii procesuale active) toate părţile erau legal citate, implicit reclamanta B., pe tot parcursul procedurii aceasta beneficiind de forma calificată de apărare (pentru termenul din data de 12 octombrie 2012 reclamanta fiind citată la domiciliul procesual ales).

Pentru a admite apelul promovat de către reclamanta iniţială, instanţa de apel a avut în vedere două categorii de considerente.

Prin prima categorie de considerente instanţa de apel a apreciat în mod greşit că nu se poate pronunţa asupra problemelor pe care le-a fixat instanţa de recurs, pentru că nu s-au administrat probe pe aspectul deţinerii terenului, deoarece, chiar şi în situaţia în care s-ar admite că nu s-au propus alte probe de către părţi, era de datoria sa să lămurească limitele de casare pe care le-a stabilit Înalta Curte, în aplicarea art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., care îi conferă rol activ.

Pe de altă parte, actele de posesie sau de deţinere a terenului în litigiu sunt dovedite de înscrisurile existente la dosar, cât şi de cele pe care le va depune în recurs, direcţie în care, făcând un istoric al situaţiei imobilului, cu referire la actele de referinţă, susţine că la momentul pronunţării Hotărârii nr. 221/2009 suprafaţa de aproximativ 2000 mp era în proprietatea sa, încă din anul 1993.

A doua categorie de considerente vizează capătul de cerere în constatarea nulităţii titlului de proprietate, cu ignorarea deciziei de casare, prin care s-au stabilit limitele de rejudecare şi că primul motiv de recurs (greşita soluţionare a capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate al pârâtului C.) nu este întemeiat. S-a reţinut, astfel, cu putere de lucru judecat, că titlul său de proprietate emis în anul 1993 este unul valabil, care produce efecte juridice, sens în care s-a şi respins solicitarea de anulare a acestuia.

Limitele de casare pe care le stabileşte instanţa de recurs vizează numai problema celui de-al doilea capăt de cerere, respectiv acţiunea în revendicare a terenului.

Prefectura Municipiului Bucureşti-Comisia Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, partea care a invocat problema stabilirii comisiei care trebuie citată în vederea sancţionării titlului de proprietate, nu a formulat apel în cauză şi nu a înţeles să reitereze aceasta problemă în cel de-al doilea ciclu procesual. Nici apelanţii B. sau Cabinet Individual de Avocat "A." nu au ridicat această problemă în criticile din apel sau în primul ciclu procesual.

Oricum, titlul său de proprietate este emis de Prefectura Municipiului Bucureşti, instituţie care prin persoana prefectului Municipiului Bucureşti constituie Comisia Mixtă a Municipiului Bucureşti şi a Sectorului Agricol Ilfov.

Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, în limitele şi în considerarea argumentelor ce succed:

1. Recursul formulat de Cabinetul Individual Avocat "A.".

Procedând la analiza criticilor de recurs, ce se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în ordinea impusă de caracterul şi consecinţele juridice ale acestora, Înalta Curte constată că recurentul a fost legal citat după repunerea pe rol a cauzei pentru discutarea calităţii sale procesuale active (fila x), condiţii în care acesta nu poate reclama o lipsă de contrarietate în ceea ce priveşte soluţionarea ulterioară a cauzei, în baza motivului pentru care s-a dispus repunerea pe rol - care a dus la pronunţarea soluţiei şi care a fost pus în discuţia părţilor prezente de către instanţă.

Transmiterea calităţii procesuale de la reclamanta iniţială a fost operată de instanţa în faţa căreia a intervenit, respectiv prima instanţă, iar faptul că aceasta a fost contestată pentru prima dată în ciclul procesual ulterior, după pronunţarea instanţelor de apel şi de recurs, nu îi conferă putere de lucru judecat în sensul susţinut în cadrul cererii de recurs, din perspectiva dispoziţiilor art. 295, art. 299 şi art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Aceasta deoarece nulitatea actului juridic, ca sancţiune de drept civil, poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie, potrivit art. 1247 alin. (2) C. civ., fiind imprescriptibilă.

Discuţii ar fi putut fi generate de modul de soluţionare a cererii în nulitate, pe cale de excepţie, respectiv în cazul în care instanţa s-ar fi pronunţat în dispozitivul hotărârii asupra acesteia, constatând nulitatea absolută parţială a înscrisului denumit "Tranzacţie", ipoteză care nu se regăseşte în cauză şi a cărei absenţă este reclamată prin cererea de recurs.

În cadrul procesual în care a fost sesizată prin cererea formulată de către recurentul pârât, pe excepţie, instanţa nu pronunţă şi desfiinţarea contractului, ci doar respinge pretenţia reclamantului. Numai dacă pârâtul urmăreşte ca prin dispozitivul hotărârii să se desfiinţeze înscrisul, atunci trebuie ca acesta să formuleze cerere, îndreptată împotriva tuturor părţilor din înscris.

Respingerea pretenţiilor recurentului pe calea excepţiei lipsei calităţii procesuale active nu îi creează acestuia o situaţie mai grea, din perspectiva art. 296 teza a II-a C. proc. civ., întrucât şi soluţia anterioară a fost de respingere a pretenţiilor pe care le-a formulat în cauză.

Prin trimiterea cauzei spre rejudecare, urmare desfiinţării sentinţei apelate, fără indicarea în concret a instanţei, nu este afectată valabilitatea deciziei, având în vedere că aceasta este, oricum, implicită, iar dispozitivul este susţinut de considerentele din motivare, aşa cum impune art. 261 alin. (1) C. proc. civ.

Dată fiind soluţia pronunţată de către instanţa de apel, nu se mai impunea analizarea şi lămurirea, în ceea ce îl priveşte, a aspectelor de fond subliniate prin decizia anterioară de recurs, din perspectiva art. 315 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte valabilitatea înscrisului "Tranzacţie", instanţa de apel a reţinut, în esenţă, pe de o parte, că recurentul nu este persoană juridică şi deci nu poate fi titulară de drepturi şi obligaţii, iar pe de altă parte, cu referire şi la faptul că la data de 11 iulie 2011 acesta şi-a încetat activitatea, că încheierea contractului s-a făcut prin fraudă la lege, în sensul că i s-a dat denumirea respectivă, iar ca parte contractantă figurează Cabinetul individual de avocat pentru a se eluda incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1653 din C. civ. care interzic avocaţilor cumpărarea de drepturi litigioase.

La cuvântul acordat în dezbaterea excepţiei nulităţii, reprezentantul recurentului a susţinut că prin tranzacţie s-a pus capăt unei executări silite şi că nu s-au cumpărat drepturi litigioase asupra terenului în litigiu, dobândirea acestora făcându-se ca urmare a unei executări silite, în cadrul procesului de executare silită.

Decizia de apel nu cuprinde motivele pentru care s-au înlăturat apărările formulate de către recurent, prin care se susţine atât capacitatea sa de a fi titular de drepturi, în baza cărora a pornit executarea silită, capacitate susţinută şi din perspectiva dobândirii drepturilor în faza de executare silită, cât şi natura convenţiei, generată de izvorul acesteia, care nu ar reprezenta o cumpărare de drepturi litigioase, în sensul dispoziţiilor legale reţinute a fi incidente în cauză, ci o soluţionare a raporturilor juridice dintre părţi, ca urmare a executării silite, raporturi fundamentate pe contractele de asistenţă juridică dintre părţi.

Aceste apărări au fost formulate independent de deţinerea sau nu a calităţii de persoană juridică/personalităţii juridice (a căror lipsă a fost reclamată în cauză de către recurentul pârât) şi inclusiv în raport de situaţia juridică specială de la data încheierii actului în discuţie (relativ la care urmează a fi avute în vedere considerentele reţinute în analiza celuilalt recurs), iar necercetarea cauzei sub aceste aspecte este sancţionată de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi nu permite efectuarea controlului judiciar din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., impunând, cu aplicarea şi a art. 314 C. proc. civ., soluţia casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, care va avea în vedere şi apărările formulate în context prin cererea de recurs.

Prioritar cercetării cauzei, instanţa urmează a verifica o cerinţă impusă de dispoziţiile art. 1247 alin. (2) C. civ., cea privind interesul persoanei care invocă nulitatea absolută, respectiv folosul practic urmărit de titular (pârâtul C.) prin invocarea excepţiei nulităţii absolute a înscrisului "Tranzacţie" şi posibila reactivare astfel a pretenţiilor reclamantului iniţial (mai precis, a moştenitorilor), faţă de continuarea soluţionării cauzei în contradictoriu cu recurentul reclamant. Deşi sancţiunea nulităţii absolute protejează, prin natura sa, norme de interes general, partea care o valorifică trebuie să obţină un folos propriu, personal din operarea acesteia, care să fie în legătură cu cauza nulităţii absolute a actului juridic respectiv.

2. Recursul formulat de către pârâtul C.

Criticile privind modul de soluţionare a excepţiilor lipsei capacităţii de folosinţă şi a calităţii procesuale active de a declara apel privind Cabinetul Individual Avocat "A." au fost susţinute pe argumente pentru care s-au invocat aceleaşi excepţii, relativ însă la recurs, prin întâmpinarea formulată în cauză, acestea urmând a fi analizate prin considerente comune.

Argumentele care vizează lipsa capacităţii de folosinţă, din perspectiva aptitudinii Cabinetului de a fi titular de drepturi şi obligaţii, se circumscriu considerentelor care susţin decizia de apel, iar o cercetare completă a acestei cerinţe a justificat admiterea celuilalt recurs, urmând a fi avute în vedere în context şi cele arătate în cele ce urmează relativ la încetarea activităţii, reclamată de către recurentul pârât faţă de adresa Baroului.

Faţă de considerentele prezentei decizii referitoare la problema capacităţii de folosinţă, nu pot fi analizate nici criticile privind modul de aplicare a dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ. şi de soluţionare, drept consecinţă, a excepţiei calităţii procesuale, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (cu referire inclusiv la dispoziţiile naţionale şi convenţionale invocate). În egală măsură, contradictorialitatea reclamată în ceea ce priveşte motivarea deciziei, în aplicarea aceloraşi dispoziţii procedurale, nu se mai impune a fi analizată în condiţiile în care în privinţa unuia dintre repere cauza a fost trimisă spre rejudecare.

Distinct de chestiunea capacităţii de folosinţă, cu efect asupra calităţii procesuale a recurentului reclamant, în cadrul care urmează a fi lămurit de instanţa de rejudecare, calitatea procesuală a acestuia este pusă în discuţie, drept consecinţă a lipsei capacităţii de folosinţă, generată de situaţia juridică a Cabinetului Individual Avocat "A.", respectiv a avocatului A. - prin Adresa nr. x din 7 decembrie 2015 a Baroului Bucureşti (ulterioară deciziei de recurs) arătându-se că activitatea Cabinetului a încetat începând cu data de 11 iulie 2011, dată la care avocatul titular a fost suspendat din profesie la cerere.

Sub acest aspect şi ţinând cont de cadrul procesual al cauzei în această etapă, Înalta Curte constată că recurentul reclamant Cabinetului Individual Avocat "A." este parte în raportul juridic cuprins în înscrisul "Tranzacţie", de care s-a luat act în cauză, fiind astfel titularul unui drept, iar în prezentul dosar are loc o valorificare a acestuia, drept actual atât timp cât valabilitatea actului care îl conferă nu a fost infirmată (analiza valabilităţii înscrisului făcută de către instanţa de apel fiind înlăturată prin prezenta decizie, cum s-a arătat mai sus), iar aceasta are loc într-un cadru distinct, particular, în care nu se pune problema prestării de activităţi profesionale în afara formei de exercitare a profesiei pentru care s-a optat, în sensul dispoziţiilor legale, respectiv statutare valorificate prin cererea de recurs.

De altfel, acesta este şi cadrul procesual în care s-a pus în discuţie excepţia nulităţii, invocată de către recurentul pârât, iar calitatea de parte în apel îi conferă recurentului reclamant calitate procesuală şi în dosarul de recurs, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.

Dată fiind cauza care a generat-o, încetarea activităţii Cabinetului Individual (ca entitate autorizată) reclamată de către recurentul pârât în baza adresei Baroului, este o situaţie juridică temporară şi reprezintă în realitate tot o suspendare, iar aceasta nu este echivalentă cu încetarea definitivă a activităţii, prin decizia organului competent şi radierea din evidenţele legale, care poate interveni, de exemplu, prin renunţarea scrisă la exerciţiul profesiei (art. 26 lit. a) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat). La încetarea activităţii, în sensul subliniat anterior, se face referire şi în art. 5 alin. (9) din Legea nr. 51/1995, în care se arată, în esenţă, că formele de exercitare a profesiei pot fi înstrăinate prin acte între vii sau pot fi lichidate la încetarea calităţii, cu respectarea regimului investiţiilor reglementat prin această lege.

Situaţia juridică a Cabinetului Individual este strâns legată de situaţia juridică a avocatului titular, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995, Cabinetul fiind o formă de exercitare a profesiei acestuia.

Din aceeaşi perspectivă procesuală, nu au relevanţă dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. proc. civ., valorificate prin cererea de recurs, în condiţiile în care Cabinetul Individual nu este o asociaţie sau o societate.

Cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de apel urmează a se pronunţa asupra excepţiilor lipsei calităţii procesuale şi a lipsei interesului, ambele de a formula apel în ceea ce o priveşte pe reclamanta iniţială (decedată, calitatea sa procesuală fiind preluată de moştenitori), respectiv a nulităţii apelului formulat pentru aceeaşi parte, sub aspectul viciului reclamat relativ la formularea acestuia de către avocat H. fără împuternicire, în ordinea impusă de efectele, consecinţele juridice ale acestora - context în care vor fi avute în vedere, în mod corespunzător, şi argumentele prezentate în criticile de recurs aferente.

În ceea ce o priveşte pe reclamanta iniţială şi în măsura confirmării calităţii de parte în cauză, este necesar să se arate că instanţa de apel a subliniat că dispune trimiterea cauzei pentru rejudecare în faţa primei instanţe, contrar art. 297 C. proc. civ. (constatând că nu s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare), justificând măsura pe dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deşi în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului nu s-a impus, în aplicarea normei convenţionale, dublul/triplul grad de jurisdicţie în materie civilă.

În rejudecarea cauzei pe fond, instanţa de apel este ţinută de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de recurs a dispus rejudecarea apelurilor declarate în cauză, subliniind şi limitele în care urmează a se derula procesul în faţa sa, inclusiv sub aspect probator, cadru în care sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.

Limitele de rejudecare, impuse de decizia anterioară de recurs şi de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., nu au fost respectate de instanţa de apel nici în ceea ce priveşte capătul de cerere privind valabilitatea titlului exibat de recurentul pârât, având în vedere soluţia pronunţată de instanţa anterioară de recurs, prin care s-a apreciat ca fiind nefondat primul motiv de recurs, privind modul de soluţionare a cererii în nulitatea titlului pârâtului C. - context în care exced cadrului procesual al cauzei criticile formulate în cadrul recursului, în subsidiar, iar instanţa la rejudecare urmează a avea în vedere şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de unul dintre pârâţi, relativ la acest capăt de cerere.

Aceste considerente susţin caracterul fondat şi al acestui recurs, în limitele subliniate şi, cu aplicarea art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă - ţinând cont şi de faptul că rejudecarea cauzei implică şi verificări de fapt (urmând a se avea în vedere totodată şi probatoriul nou administrat în faţa prezentei instanţe), incompatibile cu judecata în recurs potrivit art. 304 C. proc. civ., precum şi de dispoziţiile art. 314 C. proc. civ.

În acest context, cum s-a arătat şi în analiza celuilalt recurs formulat în cauză, nu se circumscriu cadrului procesual în faţa prezentei instanţe apărările pe fondul cauzei, din perspectiva pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

Celelalte critici privind contrarietatea în motivare şi considerentele străine de natura cauzei, circumscrise dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu se mai impun a fi analizate faţă de prezenta decizie şi argumentele care o susţin.

În considerarea argumentelor mai sus reţinute, care susţin caracterul fondat al recursurilor, în limitele arătate, Înalta Curte urmează să dispună în consecinţă, făcând aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentul-reclamant Cabinet Individual de Avocat "A." şi de recurentul-pârât C. împotriva Deciziei civile nr. 920/A din data de 25 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 iunie 2018.

Procesat de GGC - LM