Damages for Unauthorized Use of State Forest Land: Retroactive Effect of Annulling Concession Contracts and Timing of Property Restitution Effect

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş, secţia civilă la 5 august 2010, sub nr. x/2010, reclamantul Statul Român, prin Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, reprezentată de Direcţia Silvică Mureş, a chemat în judecată pe pârâta SC A. SRL, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei să lase, în deplină proprietate a statului, respectiv în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva, terenul din fondul forestier în suprafaţă de 11,7 ha, evidenţiat în amenajamentul silvic U.P. II Nirajul Mare, u.a. 97 M, înscris în CF xII Chiheru de Sus, nr. top. x; 1541/1/6; 1538 şi 1539/1. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la ridicarea construcţiilor edificate pe acest teren şi la plata unor daune interese pentru utilizarea terenului de 11,7 ha pe ultimii 3 ani, în cuantum de 678.490,722 RON/an şi până la eliberarea efectivă a terenului; în subsidiar, păstrarea construcţiilor şi obligarea pârâtei la plata unei chirii pentru ocuparea temporară a terenului în cuantum de 57.990,66 RON/ha/an, pe ultimii 3 ani şi, în continuare, pe toată durata de existenţă a construcţiilor. Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 480, art. 998 şi art. 1082 C. civ., precum şi ale art. 274 C. proc. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile necompetenţei materiale a Tribunalului Mureş, secţia civilă, insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată, lipsei calităţii procesuale pasive şi lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a reclamantei.

La 31 ianuarie 2011, Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Mureş, a formulat o cerere de modificare şi de precizare a acţiunii, solicitând instanţei obligarea pârâtei să lase în administrarea, folosinţa şi posesia acesteia terenul aflat în litigiu, obligarea pârâtei la ridicarea construcţiilor aflate pe proprietatea sa, cu plata unor despăgubiri în cuantum de 678.490,722 RON/an, reprezentând chiria pe ultimii 3 ani şi până la eliberarea efectivă a terenului; în subsidiar, păstrarea de către reclamantă a acestor construcţii, cu obligaţia corelativă de a plăti pârâtei valoarea materialelor şi preţul muncii pentru edificarea acestora sau sporul de valoare al terenului ori obligarea pârâtei la păstrarea construcţiilor şi plata unei chirii de 57.990,66 RON/ha, pe ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată şi, în continuare, pe toată durata existenţei construcţiilor.

Prin Încheierea din 7 februarie 2011, prima instanţă a respins excepţia de necompetenţă materială, constatând că litigiul are caracter civil, iar nu comercial, întrucât, prin acţiune, reclamanta tinde la apărarea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate privind un imobil, nefiind incidente dispoziţiile art. 4 Codul comercial.

La termenul de judecată din 2 iunie 2011, Tribunalul a constatat că taxa judiciară de timbru stabilită anterior, în cuantum de 24.465,72 RON, aferentă petitului vizând obligarea pârâtei la daune interese pentru terenul de 11,7 ha, a fost achitată de reclamantă, dovada fiind depusă la dosar.

Cererea de chemare în judecată a fost, din nou, precizată de către reclamantă la 5 martie 2015.

Prin precizarea depusă la fila x, această parte a înţeles să-şi reducă pretenţiile formulate, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.378.251,05 RON cu titlu de chirie pentru ocuparea terenului de 11,7 ha, pentru perioada cuprinsă între 2008 - 9 mai 2011, la plata sumei de 25.711,60 RON cu titlu de chirie pentru ocuparea suprafeţei de teren de 2180,40 mp, aferentă construcţiilor aparţinând SC A. SRL, precum şi la plata sumei de 66.924,09 RON cu titlu de chirie pentru suprafaţa de 1,23 ha teren, începând cu 9 mai 2011 şi până la zi, precum şi în continuare, până la eliberarea efectivă a terenului.

Prin Sentinţa civilă nr. 981 din 6 octombrie 2016, Tribunalul Mureş, secţia civilă a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi precizată, dispunând obligarea reclamantei la plata sumei de 525 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În pronunţarea hotărârii, Tribunalul a reţinut următoarele:

Prin încheierea din 3 februarie 2011, instanţa a respins excepţia tardivităţii precizării de acţiune care se referă la chestiuni legate de cadrul procesual, fiind rămase fără obiect excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a reclamantei.

Excepţia insuficientei timbrări a rămas, de asemenea, fără obiect, întrucât reclamanta a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina sa prin încheierea de şedinţă din 7 aprilie 2011.

Pe fondul cauzei, instanţa a fost învestită, în principal, cu o cerere în revendicare, care trebuie analizată în raport de prevederile art. 480 C. civ.

Probele administrate în cauză au dovedit că, iniţial, Primăriei comunei Chiheru de Jos i s-a reconstituit, prin Titlul de proprietate nr. x/2003, dreptul de proprietate asupra terenurilor înscrise în CF nr. xII, nr. top. x; 1541/1/6; 1538 şi 1539/1, însă, ulterior, prin Sentinţa civilă nr. 3602 din 14 iunie 2004 a Judecătoriei Târgu Mureş, rămasă irevocabilă, titlul de proprietate respectiv a fost anulat, cu consecinţa rămânerii terenului în proprietatea Statului Român şi în administrarea R.N.P. Romsilva.

Prin Sentinţa civilă nr. 2174 din 18 noiembrie 2010 a Judecătoriei Reghin, rămasă definitivă prin Decizia nr. 447 din 9 mai 2011 a Tribunalului Mureş, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos pentru suprafaţa de 105.482 mp teren înscris în CF nr. x Chiheru de Jos, nr. top. x, 1173, 1536, 1538, 1539, 1540, 1541, 1562, 1564, 1565, 1566, fiind emis, în favoarea Comunei, titlul de proprietate nr. x/2012.

Reclamanta a solicitat, în instanţă, anularea hotărârii Comisiei judeţene Mureş, prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos, pentru suprafaţa de teren sus-menţionată, precum şi constatarea nulităţii absolute a Titlului de proprietate nr. x/2012, cerere respinsă prin Decizia nr. 405 din 12 iunie 2014 a Tribunalului Mureş.

De asemenea, în favoarea comunei Chiheru de Jos a fost emis şi Titlul de proprietate nr. x din 12 aprilie 2012, pentru suprafaţa de teren de 17.611 mp.

Expertiza de specialitate topografică efectuată în cauză a relevat că există o suprapunere de terenuri între cele înscrise în titlurile de proprietate emise în favoarea comunei Chiheru de Jos şi terenul care este evidenţiat în u.a. 96 M (iar nu u.a. 97 M, cum a afirmat reclamanta).

În condiţiile în care includerea unei suprafeţe de teren într-un amenajament silvic nu echivalează cu existenţa unui drept de proprietate, instanţa a constatat că, din totalul suprafeţei de 117.000 mp a parcelei u.a. 96 M, titlurile de proprietate privesc o suprafaţă de 75.587 mp, pe care se află situate clădirile pe care le-a cumpărat şi le foloseşte pârâta. În această parcelă a rămas o suprafaţă de 41.413 mp, care nu aparţine comunei Chiheru de Jos, însă, nu s-a dovedit că, pe această porţiune de teren, se află construcţii folosite de societatea pârâtă. Cu ocazia cercetării la faţa locului, instanţa a constatat că cele 4 clădiri indicate de reclamantă nu sunt în folosinţa pârâtei.

În concluzie, pârâta are calitatea de proprietară asupra construcţiilor situate pe un teren ce aparţine comunei Chiheru de Jos, cu care a încheiat contracte de concesiune, şi nu poate fi obligată la respectarea dreptului de proprietate care nu există în patrimoniul reclamantei şi nici la plata daunelor interese, acţiunea fiind respinsă de prima instanţă.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea, în tot, a hotărârii, admiterea acţiunii, aşa cum a fost modificată şi precizată, şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în fond şi apel.

Prin Decizia nr. 329 A din 20 septembrie 2017, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis apelul formulat de reclamantă, a schimbat hotărârea atacată, în sensul că a fost admisă, în parte, acţiunea astfel cum a fost precizată, a fost obligată pârâta la plata sumei de 242.929 RON pentru anul 2008 şi la plata sumei de 282.322,95 RON anual, pentru perioada 1 ianuarie 2009 - 9 mai 2011.

S-a respins restul pretenţiilor şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 42.153 RON în favoarea reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale pentru judecata la prima instanţă, şi la plata sumei de 10.627,5 RON în favoarea reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel.

În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut următoarele:

Reclamanta s-a adresat, iniţial, instanţei de judecată într-o veritabilă acţiune în revendicare şi, invocând prevederile art. 480 C. civ., a solicitat obligarea pârâtei să înceteze orice tulburare a dreptului său de proprietate şi despăgubiri pentru utilizarea, fără drept, a unui teren aflat în amenajamentul silvic.

Ulterior, reclamanta şi-a precizat cererea de chemare în judecată şi, invocând dreptul de administrare, a solicitat obligarea pârâtei să înceteze utilizarea terenului în litigiu, cu obligarea corelativă la demolarea construcţiilor ridicate nelegal, la plata despăgubirilor pentru utilizarea terenului, iar, în situaţia în care s-ar aprecia că aceste construcţii sunt ridicate legal, la plata chiriei pentru utilizarea construcţiilor.

În cea de-a doua precizare a cererii de chemare în judecată, după depunerea titlurilor de proprietate emise pentru comuna Chiheru de Jos, reclamanta şi-a restrâns pretenţiile, solicitând ca despăgubirile pentru utilizarea nelegală a terenului să fie acordate până la emiterea acestor titluri, iar, în continuare, să se efectueze plata despăgubirilor pentru utilizarea terenurilor aflate în afara perimetrului terenului din titlul de proprietate.

Dreptul de administrare al reclamantei.

În cererea de chemare în judecată, reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe dreptul de administrare. În acest sens, la cererea de chemare în judecată a ataşat Decizia nr. 59/R din 2 februarie 2006, prin care Curtea de Apel Târgu Mureş a respins recursul formulat de comuna Chiheru de Jos împotriva Deciziei nr. 121 din 19 februarie 2003 pronunţate de Tribunalul Mureş.

În cadrul acestui Dosar (nr. x/2003/C), reclamanta din prezenta cauză a solicitat instanţei să dispună anularea a două contracte de concesiune încheiate între Comuna Chiheru de Jos, în calitate de concedent, şi pârâta din prezenta cauză, în calitate de concesionar.

În litigiul respectiv, Curtea de Apel Târgu Mureş a constatat că Regia Naţională a Pădurilor, prin Direcţia Silvică Mureş, are în administrare fondul forestier proprietate publică a statului în conformitate cu dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 26/1996. Terenul ce a făcut obiectul acestui litigiu era înscris în CF x Chiheru de Jos, nr. top x, 1538 şi 1539/1 şi se afla în domeniul public al statului şi în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor. În raport cu această stare de fapt, Curtea a constatat că cele două contracte de concesiune sunt nule absolut.

Datele de identificare ale terenului conform cererii de chemare în judecată şi cele ale terenului din hotărârea judecătorească mai sus amintită duc la concluzia existenţei unei identităţi, chiar dacă numărul de carte funciară cu care imobilul din litigiu a fost identificat a fost modificat.

Extrasul de carte funciară şi copia cărţii funciare depuse la dosar, la filele x şi următoarele, confirmă că imobilul cu nr. top. x, 1539/1, 1541/1, dezmembrat apoi în mai multe loturi, este înscris în CF xII Chiheru de Sus, la poziţia B+5, proprietatea Statului Român, iar, la poziţia B+4, este notat dreptul de administrare în favoarea RNP - Direcţia Silvică Mureş.

Potrivit Legii nr. 26/1996, în vigoare la data pronunţării hotărârii de recunoaştere a dreptului de administrare, dar şi Legii nr. 46/2008, care a abrogat Legea nr. 26/1996, Regia Naţională a Pădurilor, prin unităţile sale, administrează fondul forestier proprietatea publică a Statului Român (art. 11 alin. (1)). În calitatea sa de administrator, Regia Naţională a Pădurilor ia toate măsurile pentru apărarea şi asigurarea integrităţii fondului forestier aflat în domeniul public. Aceste dispoziţii sunt în conformitate cu prevederile art. 40 şi următoarele din Legea nr. 46/2008.

În cauză, a fost invocată existenţa unui drept de proprietate asupra terenului în litigiu, drept de proprietate dobândit de comuna Chiheru de Jos în procedura restituirii proprietăţilor.

Într-adevăr, aşa cum menţionează reclamanta în cererea de chemare în judecată, titlul de proprietate emis, iniţial, în favoarea comunei Chiheru de Jos (nr. 34110 din 29 octombrie 2003) pentru suprafaţa de 8,23 ha a fost anulat prin Sentinţa civilă nr. 3602 din 14 iunie 2004 a Judecătoriei Reghin. Deşi, acest titlu de proprietate, mai exact dreptul de proprietate dobândit prin acest titlu, a fost înscris în cartea funciară, ca urmare a pronunţării Hotărârii nr. 3602 din 14 iunie 2004 a Judecătoriei Reghin, înscrierea a fost radiată (menţiunea trecută la B+4 - dosar de fond), situaţia fiind identică şi în ceea ce priveşte dreptul de concesiune dobândit de către pârâtă.

În raport cu cadrul procesual stabilit de reclamantă, care a înţeles să cheme în judecată doar pe detentorul precar, şi de impasibilitatea pârâtei, care putea uza de prevederile art. 64 şi următoarele C. proc. civ., în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (6) şi ale art. 294 din acelaşi cod, Curtea nu a analizat valabilitatea titlului emis în favoarea comunei Chiheru de Jos, aşa cum a solicitat reclamanta în apel, şi nici nu a procedat la compararea cele două titluri, al Statului şi, respectiv, al comunei Chiheru de Jos.

De altfel, chiar reclamanta a exclus, în parte, acest lucru cu ocazia judecăţii de fond, limitând perioada pentru care a solicitat despăgubiri de la pârâtă până la soluţionarea definitivă a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea comunei Chiheru de jos, iar, după această dată, pentru terenul ce excede această reconstituire.

Faţă de aceste aspecte, Curtea a reţinut că, la data sesizării instanţei, reclamanta avea calitate de administrator al terenului aflat în litigiu, teren înscris în UP II Nirajul Mare, UA 97 N, înscris în CF xII Chiheru de Sus, nr. top x; 1541/1/6; 1538 şi 1539/1.

Dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcţiilor şi dreptul de folosinţă asupra terenului.

Pârâta nu a negat utilizarea acestui teren, însă a precizat că toate construcţiile pe care le foloseşte au fost dobândite legal, prin vânzare la licitaţie publică. În acest sens, la solicitarea instanţei de fond, au fost depuse trei procese-verbale de licitaţie publică, filele x, prin care pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra unor construcţii ce au aparţinut S.E.T.T.P.P.L. Sovata, imobile înscrise în CF x Chiheru de Sus, nr. top. x.

Nicio probă administrată nu dovedeşte că pârâta este constructor de rea credinţă. Dimpotrivă, procesele-verbale de licitaţie au probat că pârâta a cumpărat cu bună credinţă aceste construcţii de la o autoritate a Statului Român, construcţiile fiind ridicate anterior anului 1989 de către S.E.T.T.P.P.L. Sovata.

În consecinţă, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 494 C. civ., care reglementează accesiunea imobiliară.

De asemenea, la cererea instanţei, pârâta a depus două contracte de concesiune în temeiul cărora a susţinut că foloseşte legal acest teren.

Cele două contracte depuse în prezenta cauză au fost deja anulate prin Decizia nr. 121 din 19 februarie 2003 pronunţată de Tribunalul Mureş, rămasă definitivă prin Decizia nr. 59/R din 2 februarie 2006 a Curţii de Apel Târgu Mureş.

Aşadar, pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra unor construcţii aflate pe terenul administrat de reclamantă, însă, în raport cu hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauză, nu poate invoca un drept în utilizarea terenului, fiind, din acest punct de vedere, un simplu detentor precar.

Întinderea despăgubirilor.

Pentru a identifica exact terenul asupra căruia reclamanta are dreptul de administrare, precum şi terenul pe care pârâta îl foloseşte, instanţa de fond a dispus efectuarea unei expertize tehnice judiciare în specialitatea topografie, fiind numit, în acest sens, expertul B..

Pe parcursul efectuării expertizei, s-a constatat că, pentru comuna Chiheru de Jos, au fost emise două titluri de proprietate: nr. 34434, pentru o suprafaţă totală de 10,5482 ha, cu procesul-verbal de punere în posesie nr. x, şi nr. 34433, pentru o suprafaţă de 1,7611 ha, cu procesul-verbal de punere în posesie nr. x

În vederea stabilirii exacte a stării de fapt, instanţa de fond a dispus completarea raportului de expertiză, în sensul de a se constata dacă terenurile pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos se suprapun cu terenul pentru care reclamanta invocă un drept de administrare.

În completarea a patra a raportului de expertiză, expertul B. constată că cele două proprietăţi, a Statului şi a comunei Chiheru de Jos, se suprapun parţial, că terenul folosit de pârâtă este inclus în terenul pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos, suprafaţa ocupată de pârâtă fiind de 75.587 mp

În fine, expertul a constatat că restul terenului aflat în proprietatea statului şi în administrarea reclamantei, care nu este folosit de pârâtă, are o suprafaţă de 41.083 mp.

În completarea expertizei topografice, instanţa de fond a dispus efectuarea unei cercetări la faţa locului şi a concluzionat că niciuna dintre construcţiile aflate pe terenul în suprafaţă de 41.083 mp nu este folosită de către pârâtă.

Recapitulând, Curtea a reţinut că, prin completarea raportului de expertiză topografică, a fost identificat terenul folosit de către pârâtă, în suprafaţă de 75.587 mp, că utilizarea acestui teren nu a putut fi justificată în condiţiile în care contractele de concesiune invocate de către aceasta au fost anulate încă din 2003 de către instanţa de judecată şi că, după pronunţarea deciziei nr. 447 din 9 mai 2011 a Tribunalului Mureş, pentru terenul folosit de pârâtă au fost emise titluri de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos.

Faţă de aceste constatări, instanţa de apel a stabilit că, după anularea contractelor de concesiune şi până la 9 mai 2011, până la care reclamanta şi-a restrâns pretenţiile, pârâta a utilizat, fără drept, terenul în suprafaţă de 75.587 mp aflat în proprietatea statului şi în administrarea reclamantei. Suprafaţa de teren folosită de pârâtă a fost exact determinată în completarea a patra din raportul de expertiză întocmită de B., nicio altă probă administrată, mai exact cercetarea la faţa locului, nedovedind că pârâta a folosit şi alte suprafeţe de teren. Această concluzie este întărită şi de faptul că, invocând contractele de concesiune anulate, pârâta folosea terenul pentru care s-au emis titluri de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos.

De asemenea, reclamanta a solicitat despăgubiri şi ulterior datei de 9 mai 2011, însă doar pentru terenul, presupus folosit de pârâtă, care excede suprafaţa cuprinsă în cele două titluri de proprietate. Aşa cum s-a arătat deja, probele administrate au dovedit că pârâta a folosit doar terenul pentru care s-au emis cele două titluri de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos.

Pentru determinarea prejudiciului cauzat prin utilizarea terenului de către pârâtă, instanţa a dispus efectuarea unei expertize de specialitate, expertiză realizată de expertul ing. C. Acest expert a determinat modul de calcul al prejudiciului, stabilind valori diferite pentru fiecare an în parte.

În concluzie, Curtea a apreciat că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză, respectiv art. 10, 11, 40 şi următoarele din Legea nr. 46/2008 şi, în temeiul art. 285 C. proc. civ., a admis apelul şi a schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul admiterii, în parte, a acţiunii formulate şi precizate de către reclamantă. A dispus obligarea pârâtei la plata despăgubirilor calculate conform raportului de expertiză, pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2008 şi 9 mai 2011, pentru suprafaţa de 75.587 mp

Cheltuieli de judecată.

În cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Cererea a fost reiterată în apel.

Pârâta a precizat, cu ocazia dezbaterilor în apel, că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Potrivit art. 274 şi 276 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii urmează să suporte cheltuielile de judecată avansate de partea adversă, în măsura admiterii pretenţiilor.

Cu ocazia judecăţii de fond, reclamanta a suportat cheltuieli de judecată în cuantum total de 56.205,97 de RON, din care taxă judiciară de timbru de 35.369,65 RON, respectiv onorariu experţi de 20.836,35 RON. Nu au fost dovedite cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial.

În raport cu pretenţiile formulate de reclamantă, apreciate de Curte ca fiind întemeiate, au fost acordate 3/4 din aceste cheltuieli, respectiv 42.153 RON, la care pârâta a fost obligată să le plătească către reclamantă.

Reclamanta a achitat, în apel o taxă judiciară de timbru de 14.170,80 RON. Respectând aceeaşi proporţie, pârâta a fost obligată la plata sumei de 10.627,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către partea adversă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Mureş, şi pârâta SC A. SRL.

I. Recursul declarat de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Mureş

Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate, admiterea acţiunii astfel cum a fost precizată, acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în toate fazele procesuale, în cuantum integral.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 pct. 3, 5, 6, 8 şi următoarele din noul C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta a arătat următoarele:

Instanţa de apel nu a avut în vedere toate solicitările reclamantei, astfel cum au fost precizate pe parcursul procesului, iar, raportat la aceste cereri şi la probele administrate în susţinerea acţiunii, a reţinut eronat starea de fapt reală, a interpretat, greşit, prevederile legale în materie de revendicare imobiliară şi pe cele speciale, ce vizează regimul silvic, dreptul de administrare şi integritatea fondului forestier naţional de stat; hotărârea din apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei.

În continuare, recurenta a prezentat cererile formulate de aceasta pe parcursul procesului, apărările pârâtei, considerentele instanţelor anterioare în soluţionarea cauzei, precum şi cele cu care este de acord.

A menţionat că, în raport cu cadrul procesual stabilit de aceasta, Curtea a reţinut că nu poate analiza valabilitatea titlului emis în favoarea comunei Chiheru de Jos, astfel cum a solicitat reclamanta în apel, şi nici nu poate compara cele două titluri, al statului şi, respectiv, al comunei Chiheru de Jos, determinat de împrejurarea că recurenta a exclus, în parte, o asemenea verificare, cu ocazia judecăţii de fond, limitând perioada pentru care a pretins despăgubiri.

Faţă de aceste aspecte, instanţa de apel mai reţine că, la data sesizării instanţei, reclamanta avea calitatea de administrator al terenului aflat în litigiu, teren înscris în UP II Nirajul Mare, UA 97 N, CF xII Chiheru de Sus, nr. top. x; 1541/1/6; 1538 şi 1539/1.

Având în vedere argumentele reţinute şi petitele cererii de chemare în judecată precizate, instanţa de apel a dat o soluţie neîntemeiată.

Aceasta, întrucât, din terenul iniţial de 11,7 ha, ce face obiectul acţiunii introductive, o parte se suprapune cu terenurile înscrise în titlul de proprietate emis în favoarea comunei Chiheru de Jos, mai exact o suprafaţă de 7,5587 ha.

Pentru restul terenului de 4,1413 ha, care nu aparţine comunei Chiheru de Jos, probele administrate în cauză au dovedit că aparţine, în integralitate, Statului Român, contrar considerentelor instanţei de fond, care menţionează că, pentru această suprafaţă, nu s-a dovedit că ar fi utilizată sau ocupată de construcţiile pârâtei, aşa cum rezultă din procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi că includerea unor terenuri în amenajamente silvice nu echivalează cu un drept de proprietate asupra acestora; în consecinţă, pârâta are calitatea de proprietară asupra construcţiilor situate pe un teren ce aparţine comunei Chiheru de Jos.

Sub acest aspect, instanţa de apel nu a reţinut un aspect important şi nu a consemnat că acest teren de 4,1413 ha aparţine proprietăţii publice şi că, asupra lui, recurenta deţine un drept de administrare în regim silvic.

În acest sens, sunt dovezile cu extrasele de carte funciară nr. x Chiheru de Jos, în care acest teren este evidenţiat în proprietatea Statului Român, cu extrasele din amenajamentele silvice depuse şi confirmate de expertiza topografică judiciară efectuată în cauză şi de constatarea de la faţa locului.

În privinţa dreptului de proprietate publică dovedit fără niciun dubiu, instanţa de apel nu s-a pronunţat.

Ceea ce nu s-a reţinut de Curte este şi faptul că, pe acest teren de 4,1413 ha, sunt edificate cinci construcţii ce aparţin pârâtei şi o construcţie nouă, neidentificată şi nerevendicată.

În acest context, instanţa de apel nu a analizat dreptul de administrare al reclamantei şi dreptul de proprietate exclusivă al Statului Român şi, în consecinţă, deşi a reţinut cererea precizată sub aspectul îngrădirii dreptului de administrare, nu a analizat şi nici nu a soluţionat, prin admitere, cererea precizată de obligare a pârâtei să lase, în deplină proprietate a statului, respectiv, în administrarea Romsilva, terenul forestier în suprafaţă de 11,7 ha, evidenţiat în amenajamentul silvic UP II Nirajul Mare, UA 97 N, înscris în CF xII Chiheru de Sus, nr. top. x; 1541/1/6; 1538 şi 1539/1, de obligare a pârâtei la ridicarea construcţiilor edificate pe acest teren şi la plata unor daune interese pentru utilizarea terenului pe ultimii 3 ani, în cuantum de 678.490,72 RON/an; în subsidiar, păstrarea construcţiilor şi obligarea pârâtei la plata unei chirii pentru ocuparea temporară a terenului, în cuantum de 57.990,66 RON/ha/an.

Or, pentru terenul în suprafaţă de 4,1413 ha, care nu aparţine comunei Chiheru de Jos, dreptul de proprietate al statului şi cel de administrare al reclamantei sunt evidente, actuale şi continue, astfel încât acţiunea trebuia admisă în parte, pentru acest teren, în sensul celor solicitate de reclamantă.

Cu privire la situaţia construcţiilor de pe terenul de 4,1413 ha, instanţa de apel a omis să reţină că, pe acest teren, sunt edificate 5 construcţii, care, prin cumpărare, aparţin pârâtei, plus o construcţie despre care aceasta a arătat că nu a fost construită de ea, deşi construcţia există.

Pentru a acorda reclamantei deplina şi netulburata folosinţă a terenului în cauză, instanţa de apel trebuia să aprecieze dacă dispune obligarea pârâtei la demolarea celor cinci construcţii proprii sau să o autorizeze pe reclamantă să le demoleze; dacă a reţinut ca pârâta este cumpărător de buna-credinţă, să o oblige la plata chiriei pentru suprafaţa de teren de 4,1413 ha, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Referitor la cea de-a şasea construcţie, apăruta ulterior cumpărării construcţiilor de către pârâtă, în condiţiile în care s-a reţinut că aceasta nu a edificat nici o construcţie nouă, reclamanta are dreptul de a o demola şi elibera terenul ocupat de imobilul respectiv.

Instanţa de control judiciar nu a soluţionat aceste petite, menţinute de reclamantă, ultima precizare a cererii de chemare în judecată fiind făcută doar în privinţa cuantumului şi a naturii pretenţiilor pentru ocuparea terenului.

Considerentele instanţei de apel sunt contradictorii, întrucât, atunci când analizează dreptul de proprietate şi de concesiune ale pârâtei, reţine, din raportul de expertiză, altceva, anume că "în completarea expertizei topografice, instanţa de fond a dispus efectuarea unei cercetări la faţa locului şi a concluzionat că niciuna dintre construcţiile aflate pe terenul în suprafaţă de 41.083 mp nu sunt folosite de către pârâtă.".

Practic, această reţinere nu a stat la baza analizării cererilor reclamantei şi, dacă ea era confirmată, recurenta avea dreptul, aşa cum a solicitat, să elibereze, prin demolare, terenul în cauză de aceste construcţii care-i impietează dreptul de administrare efectivă.

Prin urmare, în raport de natura acţiunii în revendicare şi de dreptul pretins de recurentă, instanţa de fond a dat o soluţie neîntemeiată.

Cererea de revendicare imobiliară formulată de recurentă are, ca scop, asigurarea integrităţii fondului forestier naţional şi exercitarea liberă a dreptului de administrare în regim silvic, în acord cu dreptul de proprietate publică al statului şi cu caracterele speciale ale acestui drept asupra imobilului (suveranitate, inalienabilitate, imprescriptibilitate), precum şi cu prevederile C. civ. în materie de proprietate publică.

Cu privire la dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcţiilor şi dreptul de folosinţă asupra terenului, instanţa de apel a reţinut ca pârâta nu a negat utilizarea acestui teren, însă a precizat că toate construcţiile pe care le foloseşte au fost dobândite legal, prin vânzare la licitaţie publică. În acest sens, la solicitarea instanţei de fond, au fost depuse trei procese-verbale de licitaţie publică, prin care pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra unor construcţii ce au aparţinut S.E.T.T.P.P.L. Sovata, imobile înscrise în CF x Chiheru de Sus, nr. top. x. A mai constatat Curtea că nicio probă administrată nu dovedeşte faptul că pârâta este constructor de rea credinţă, dimpotrivă, procesele-verbale de licitaţie demonstrează că pârâta a cumpărat, cu bună-credinţă, aceste construcţii de la o autoritate a Statului Român, construcţiile fiind ridicate anterior anului 1989 de către S.E.T.T.P.P.L. Sovata. În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 494 C. civ., care reglementează accesiunea imobiliară. De asemenea, la cererea instanţei, pârâta a depus două contracte de concesiune în temeiul cărora a susţinut că foloseşte, legal, acest teren. Curtea a constatat că cele două contracte au fost deja anulate prin Decizia nr. 121 din 19 februarie 2003 pronunţată de Tribunalul Mureş, rămasă definitivă prin Decizia nr. 59/R din 2 februarie 2006 a Curţii de Apel Târgu Mureş.

Faţă de acest aspect şi de probele administrate, instanţa de apel a constatat că "pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra unor construcţii aflate pe terenul administrat de reclamantă, însă, în raport cu hotărârile judecătoreşti pronunţate deja în cauză, nu poate invoca un drept în utilizarea terenului, fiind, din acest punct de vedere, un simplu detentor precar".

Toate aceste aspecte reţinute de instanţa de apel vin să confirme criticile recurentei în legătură cu modul eronat de soluţionare a cererii de chemare în judecată.

Referitor la întinderea despăgubirilor, recurenta a prezentat probele administrate în faţa instanţei de fond, astfel cum au fost reţinute şi de instanţa de apel, respectiv expertiză topografică pentru identificarea terenului în litigiu, cercetare la faţa locului şi expertiză privind determinarea prejudiciului creat ca urmare a folosirii bunului de către pârâtă, precum şi concluziile juridice la care a ajuns Curtea raportat la aceste probe, instanţa de control judiciar constatând aplicarea greşită, în speţă, a dispoziţiilor art. 10, art. 11, art. 40 şi următoarele din Legea nr. 46/2008. A menţionat că soluţia instanţei de apel, care i-a acordat despăgubiri aferente perioadei 1 ianuarie 2008 - 9 mai 2011, pentru suprafaţa de teren de 75.587 mp, este greşită, întrucât recurenta a solicitat daune interese reprezentând chirie pentru ocuparea temporară a construcţiilor.

A reiterat situaţia construcţiilor existente pe terenul în suprafaţă de 4,1413 ha, susţinând că, în condiţiile în care instanţa a reţinut că nu aparţin şi nu sunt folosite de către pârâtă, trebuia să dispună autorizarea reclamantei de a le demola; pe de altă parte, dacă instanţa a recunoscut dreptul pârâtei asupra construcţiilor, trebuia să dispună obligarea acestei părţi la plata chiriei pentru ocuparea terenului de 4,1413 ha, de la data introducerii acţiunii şi, în continuare, pe toată durata existenţei construcţiilor, conform dispoziţiilor legale cărora le-a dat eficienţă. Arată că instanţa nu a acordat ceea ce s-a solicitat şi a analizat, în mod greşit, situaţia de fapt şi de drept, motiv pentru care recurenta consideră că nu a beneficiat de efectul devolutiv al apelului.

Referitor la cheltuielile de judecată, recurenta apreciază că, potrivit criticilor formulate în precedent, are dreptul la admiterea în integralitate a sumelor de bani avansate cu acest titlu, sens în care solicită ca instanţa să dispună în consecinţă.

II. Recursul declarat de pârâta SC A. SRL

Recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei recurate, respingerea apelului formulat de către reclamantă împotriva Sentinţei civile nr. 981 din 6 octombrie 2016, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Hotărârea recurată este nelegală şi nefondată pentru următoarele motive:

1. Instanţa de control judiciar a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, respectiv art. 480, art. 998 şi art. 1082 C. civ.

Prin Sentinţa civilă nr. 2174 din 18 noiembrie 2010 pronunţată de Judecătoria Reghin în Dosarul nr. x/2009, instanţa a admis plângerea formulată de comuna Chiheru de Jos şi a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea acesteia asupra suprafeţei de teren de 105.482 mp înscrisă în CF nr. x (CF vechi) Chiheru de Jos.

În aceeaşi hotărâre s-a reţinut că art. 2 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 şi art. 14 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 instituie principiul reconstituirii dreptului de proprietate în natură, pe vechile amplasamente, dacă acestea sunt libere. Or, în dosarul nr. x/2009, comuna Chiheru de Jos a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în natură, pe vechile amplasamente, cererea fiind admisă în parte, în ceea ce priveşte suprafaţa de 105.482 mp (10,5 ha) înscrisă în CF nr. x (CF vechi) Chiheru de Jos. Hotărârea judecătorească a avut la bază o expertiză tehnică judiciară, atât expertul, cât şi instanţa de judecată, ajungând la concluzia că suprafaţa de 105.482 mp (10,5 ha) reprezintă un amplasament liber în sensul Legii nr. 1/2000 şi al Legii nr. 18/1991.

În aceste condiţii, sunt greşite aserţiunile instanţei de apel care a reţinut că, după anularea contractelor de concesiune şi până la data de 9 mai 2011, recurenta pârâtă a utilizat fără drept terenul de 75.857 mp aflat în proprietatea statului şi în administrarea R.N.P. Romsilva, apreciind că a avut, pentru acea perioadă, calitatea de detentor precar.

Pentru a dispune cu privire la dreptul reclamantei - titulară a unui drept de administrare, de a obţine despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă a terenului, instanţa de judecată trebuia să aibă în vedere toate demersurile efectuate de comuna Chiheru de Jos cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu.

Astfel, comunei Chiheru de Jos i s-a anulat Titlul de proprietate nr. x din 29 octombrie 2003, emis pentru suprafaţa de 8,23 ha, întrucât, în titlul de proprietate se menţiona, ca proprietar, Primăria comunei Chiheru de Jos, şi nu comuna Chiheru de Jos. Ulterior, prin cererea adresată Comisiei judeţene cu nr. 1742/2005, comuna Chiheru de Jos a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului înscris în CF x Chiheru de Jos, în suprafaţă totală de 14,27 ha. Ca urmare a respingerii cererii de reconstituire, comuna Chiheru de Jos a formulat cerere de chemare în judecată la 16 ianuarie 2007, aceasta formând obiectul Dosarului nr. x/2009.

După cum s-a precizat, prin Sentinţa civilă nr. 2174 din 18 noiembrie 2010 pronunţată în acest dosar, s-a admis, în parte, cererea Comunei Chiheru de Jos şi s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de 10,5 ha înscrisă în CF-169 Chiheru de Jos.

Drept urmare, chiar dacă contractele de concesiune au fost anulate, R.N.P. Romsilva nu era îndreptăţită să primească daune-interese reprezentând lipsa de folosinţă a terenului pentru perioada 2008 - 2011, deoarece dosarul în cadrul căruia s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos a fost deschis încă din anul 2007. Chiar dacă soluţia de reconstituire a devenit definitivă doar în anul 2011, această împrejurare nu este de natură să justifice soluţia instanţei de apel, ci, dimpotrivă, dovedeşte netemeinicia pretenţiilor reclamantei.

2. Pentru a se putea soluţiona acţiunea, astfel cum a fost modificată şi precizată ulterior, este necesară verificarea existenţei dreptului de proprietate publică al Statului Român, ca, mai apoi, să se poată dispună verificarea cu privire la dreptul de administrare şi, eventual, la obligarea recurentei să lase, în deplină proprietate, terenul litigios, cu daunele materiale aferente.

Astfel, instanţa a dispus, în mod corect, verificarea existentei dreptului de proprietate asupra terenului, pe care recurenta l-ar fi ocupat în mod nelegal, prin edificarea de construcţii, prin compararea titlurilor de proprietate existente.

Prin Titlul de proprietate nr. x/2003 a fost reconstituit, în favoarea Primăriei Chiheru de Jos, dreptul de proprietate asupra terenurilor înscrise în CF nr. xII, nr. top. x, 1541/1/6, 1538 şi 1539/1, însă, ulterior, prin Sentinţa civilă nr. 3602 din 14 iunie 2004 a Judecătoriei Târgu Mureş, rămasă definitivă şi irevocabilă, acest titlu de proprietate a fost anulat, cu consecinţa rămânerii terenului în proprietatea Statului Român şi administrarea reclamantei apelante.

Prin Sentinţa civilă nr. 2174 din 18 noiembrie 2010 a Judecătoriei Reghin s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos pentru suprafaţa de 105.482 mp teren înscris în CF nr. x Chiheru de Jos, nr. top. x, 1173, 1536, 1538, 1539, 1540, 1541, 1562, 1564, 1565, 1566, hotărâre rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 447 din 9 mai 2011 a Tribunalului Mureş, ulterior, fiind emis, în favoarea comunei Chiheru de Jos, Titlul de proprietate nr. x/2012.

R.N.P. Romsilva a solicitat, în instanţă, anularea hotărârii Comisiei judeţene Mureş prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos, pentru suprafaţa de 10,5482 ha, şi, de asemenea, a solicitat să se constate nulitatea absolută a Titlului de proprietate nr. x/2012, cerere care a fost respinsă prin Decizia civilă nr. 405 din 12 iunie 2014 a Tribunalului Mureş.

De asemenea, în favoarea comunei Chiheru de jos, a fost emis şi titlul de proprietate nr. x/22 aprilie 2012, pentru suprafaţa de 17.611 mp.

Deşi există o suprapunere parţială a terenurilor înscrise în titlurile de proprietate emise în favoarea Primăriei Chiheru de Jos, terenul efectiv ocupat de către recurentă, prin clădirile edificate, este inclus în suprafeţele de teren aflate în proprietatea exclusivă a Primăriei Chiheru de Jos. Practic, prin hotărârea de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos, au fost eliminate orice pretenţii ale reclamantei asupra terenului folosit de recurentă.

Ambele părţi au formulat întâmpinare la recursuri, solicitând, în esenţă, respingerea căii de atac declarate de partea adversă, ca nefondată.

În raport de temeiul juridic al cererii de recurs formulate de reclamantă, care vizează cazurile de casare prevăzute de noul C. proc. civ., de data iniţierii litigiului şi de dispoziţiile art. 25 alin. (1) din noul C. proc. civ. şi art. 3 din Legea de punere în aplicare nr. 76/2012, Înalta Curte a pus în vedere acestei părţi să structureze recursul, în sensul de a indica punctual fiecare critică adusă hotărârii atacate şi de a o încadra separat în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 din vechiul C. proc. civ.

Recurenta reclamantă a depus o cerere intitulată "note", la 16 aprilie 2018, în cuprinsul căreia a invocat cazurile de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din vechiul C. proc. civ., reluând criticile formulate în cererea de recurs iniţială, în aceeaşi manieră globală, cu referire la probele administrate şi la considerentele instanţelor anterioare, prezentând practic modalitatea de desfăşurare a procesului.

Ca atare, Înalta Curte va avea în vedere recursul declarat de reclamantă în forma iniţială, depusă în termenul legal, urmând a proceda la încadrarea criticilor formulate, în limitele în care acestea sunt susceptibile de încadrare, în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din vechiul C. proc. civ.

Instanţa de recurs reţine, de asemenea, că recurenta avea obligaţia de a încadra susţinerile din prima cerere de recurs, astfel cum acestea au fost formulate prin cererea respectivă, iar nu de a formula noi critici sau argumente, întrucât dispoziţia instanţei nu se referă la o astfel de posibilitate, care ar echivala cu o repunere în termenul de exercitare a căii de atac, inadmisibilă în absenţa unei cereri în acest sens, încuviinţată în condiţiile legii.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6, 7 şi 9 din vechiul C. proc. civ. (referitor la recursul declarat de reclamantă) şi art. 304 pct. 9 (referitor la recursul declarat de pârâtă), Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru următoarele considerente:

I. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă, una dintre criticile părţii se referă la împrejurarea că instanţa de apel nu a avut în vedere toate solicitările reclamantei, în sensul că nu a analizat şi nu a soluţionat, în sensul admiterii, cererea precizată de obligare a pârâtei să lase, în deplină proprietate Statului Român, respectiv în administrarea Romsilva, terenul forestier în suprafaţă de 11,7 ha, de obligare la ridicarea construcţiilor edificate pe acest teren şi la plata unor daune interese pentru utilizarea terenului pe ultimii trei ani, în cuantum de 678.490,72 RON/an; în subsidiar, nu s-a pronunţat asupra cererii de păstrare a construcţiilor şi de obligare a pârâtei la plata unei chirii pentru ocuparea temporară a terenului, în cuantum de 57.990,66 RON/ha/an. Susţine recurenta că instanţa de control judiciar nu a soluţionat aceste petite, menţinute de reclamantă, ultima precizare a cererii de chemare în judecată fiind făcută doar în privinţa cuantumului şi a naturii pretenţiilor pentru ocuparea terenului.

Referitor la aceste critici, recurenta invocă atât nepronunţarea asupra unor capete din cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi precizată, susţinere susceptibilă de încadrare în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cât şi neanalizarea aceloraşi capete de cerere prin prisma motivelor de apel, susţinere încadrabilă în dispoziţiile art. 304 pct. 7 din acelaşi cod.

În legătură cu nepronunţarea de către instanţa de apel asupra cererilor evidenţiate mai sus, se invocă minus petita, cu consecinţa încălcării principiului disponibilităţii părţilor, care impune, printre altele ca instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri să se pronunţe în limitele învestirii, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Instanţa de apel, dispunând admiterea apelului declarat de reclamantă, a reluat judecarea cauzei asupra tuturor aspectelor, fiind în ipoteza în care avea obligaţia de a se pronunţa asupra tuturor capetelor din cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi modificată în dosarul primei instanţe, sens în care a şi procedat.

Astfel, în urma admiterii căii de atac exercitate de reclamantă, Curtea a dispus admiterea, în parte, a acţiunii, astfel cum a fost formulată şi precizată, a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 242.929 RON pentru anul 2008 şi la plata sumei de 282.322,95 RON anual, pentru perioada 1 ianuarie 2009 - 9 mai 2011. A respins restul pretenţiilor şi a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Instanţa de apel a prezentat cererile cu care a fost învestită prima instanţă şi a analizat, conform celor arătate pe parcursul prezentelor considerente, dreptul de administrare al reclamantei asupra terenului în litigiu, dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcţiilor şi dreptul de folosinţă al acestei părţi asupra terenului, precum şi întinderea despăgubirilor cuvenite apelantei.

Într-adevăr, din cuprinsul considerentelor instanţei de apel, nu rezultă că aceasta ar fi analizat şi dreptul de proprietate publică al Statului Român asupra terenului în litigiu şi nici nu a comparat acest drept cu eventualele drepturi pretinse de pârâtă asupra aceluiaşi bun, cu consecinţa nesoluţionării cererii de revendicare formulată prin acţiunea introductivă de instanţă.

Nu se poate considera, însă, că instanţa ar fi omis să soluţioneze cererea în revendicare, de vreme ce prin cererea depusă la 31 ianuarie 2011, intitulată "modificare şi precizare a acţiunii", reclamanta s-a rezumat să solicite, printre altele, obligarea pârâtei să lase în administrarea, folosinţa şi posesia sa, terenul de 11,7 ha înscris în CF xII Chiheru de Sus, modificarea constând în aceea că nu a mai reiterat cererea în revendicare formulată iniţial.

Că partea a înţeles să renunţe implicit, prin cererea de modificare, la acţiunea în revendicare formulată prin cererea introductivă de instanţă rezultă din denumirea pe care a dat-o acestei cereri, "de modificare şi de precizare a acţiunii", elementele de modificare a cererii iniţiale intervenind în ceea ce priveşte înlăturarea din cuprinsul acţiunii introductive a petitului în revendicare şi a completării cu un nou capăt de cerere, referitor la păstrarea construcţiilor de către reclamantă, cu obligarea acestei părţi la restituirea valorii materialelor şi a preţului muncii ori la plata sporului de valoare al terenului către pârâtă.

Atitudinea procesuală a părţii rezultă şi din modificarea reclamantului iniţial, care era Statul Român, reprezentat prin Romsilva, şi care putea justifica legitimare procesuală în cadrul acţiunii în revendicare, în reclamanta Romsilva, care, acţionează în nume propriu pentru apărarea dreptului de administrare invocat, dar şi din argumentele prezentate în cererea depusă la 31 ianuarie 2011, în susţinerea demersului procesual ulterior. Astfel, în motivarea cererii de modificare a acţiunii, prin schimbarea calităţii de reclamant în sensul celor menţionate mai sus, Romsilva arată că, potrivit art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate, că, în asemenea litigii, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, că a solicitat acestei entităţi să intervină în procesele promovate de R.N.P. Romsilva privind dreptul de proprietate asupra terenurilor forestiere, neprimind, însă, niciun răspuns din partea statului.

A mai precizat că, faţă de împrejurarea că Ministerul Finanţelor Publice nu a confirmat intenţia de a interveni în această cauză, iar celelalte argumente în susţinerea calităţii procesuale active a Romsilva în cadrul acţiunii în revendicare nu au suport juridic, îşi rezervă dreptul de a formula prezenta cerere de modificare a acţiunii, în care reclamanta acţionează în nume propriu pentru apărarea dreptului de administrare şi pentru predarea, în posesie şi folosinţă, a terenului forestier. În continuare, reclamanta face referire la dispoziţiile legale care susţin dreptul său de administrare asupra bunului în litigiu.

Faţă de toate aceste aspecte privind schimbarea calităţii de reclamantă şi obiectul cererii de modificare şi precizare a acţiunii, înregistrate la 31 ianuarie 2011, este fără dubiu că reclamanta Romsilva a înţeles să înlăture, prin cererea de modificare, petitul iniţial, referitor la obligarea pârâtei să lase, în deplină proprietate şi posesie, Statului Român, reprezentat de Romsilva, terenul în litigiu.

Ca atare, nepronunţarea instanţei de apel asupra unui asemenea capăt de cerere nu reprezintă o încălcare a principiului disponibilităţii părţilor reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., nefiind îndeplinite cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte toate celelalte capete de cerere asupra cărora recurenta invocă nepronunţarea, (obligarea pârâtei să lase terenul în administrarea reclamantei, să ridice construcţiile edificate pe acest teren şi să plătească daune interese pe ultimii trei ani; în subsidiar, păstrarea construcţiilor şi obligarea pârâtei la plata unei chirii pentru ocuparea temporară a terenului), Curtea s-a pronunţat prin dispozitivul deciziei atacate, în sensul că despăgubirile au fost acordate în limitele admise de această instanţă, iar celelalte cereri au fost respinse, terminologia folosită de instanţa de apel în sensul că "respinge restul pretenţiilor" nevizând doar pretenţiile băneşti, astfel cum încearcă să susţină recurenta, ci toate solicitările părţii, astfel cum au fost enumerate şi analizate de Curte în considerentele deciziei recurate.

Împrejurarea că instanţa s-a pronunţat în limitele învestirii rezultă atât din soluţia pronunţată în dispozitivul deciziei atacate, în modalitatea de redactare menţionată mai sus, dar şi din analiza Curţii asupra tuturor aspectelor determinante în sprijinul acestei soluţii, referitoare la dreptul de administrare invocat de reclamantă, la dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcţiilor, cu consecinţa imposibilităţii reţinerii accesiunii imobiliare (aspect relevant pentru soluţionarea cererilor de ridicare/păstrare construcţii), la întinderea despăgubirilor, instanţa arătând pentru ce perioadă şi în ce limite sunt datorate daunele pretinse, raportat la circumstanţele cauzei.

Prin urmare, nu era necesar ca instanţa de apel să enumere, în cuprinsul dispozitivului deciziei atacate, toate cererile respinse, pentru a rezulta cu claritate pronunţarea asupra tuturor capetelor de cerere, de vreme ce, din modalitatea de redactare a dispozitivului reiese fără dubiu ceea ce s-a admis, precum şi că celelalte pretenţii au fost respinse, iar analiza efectuată de instanţă în considerente demonstrează că aceasta a avut în vedere, în integralitate, pretenţiile formulate de reclamantă, astfel cum au fost modificate şi precizate prin cererile din 31 ianuarie 2011 şi 5 martie 2015, nefiind îndeplinite, nici pentru aceste critici, cerinţele motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte absenţa analizei cererilor prin prisma motivelor de apel, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nici această susţinere nu poate fi primită, cum s-a arătat deja, Curtea procedând la examinarea aspectelor fundamentale pentru soluţionarea cauzei, din perspectiva criticilor formulate de apelanta reclamantă, examinare care a fost redată pe parcursul prezentelor considerente.

Recurenta a susţinut şi teza din acelaşi text de lege privind motivele contradictorii şi străine de natura cauzei. Critica nu este fondată.

Astfel, partea nu a arătat care sunt considerentele din decizie străine de natura pricinii, respectiv cele care nu au legătură cu speţa de faţă.

Pe de altă parte, menţionează că decizia ar fi contradictorie, întrucât, atunci când a analizat dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcţiilor şi dreptul de concesiune asupra terenului, instanţa de apel ar fi reţinut că, în completarea expertizei topografice, prima instanţă a dispus efectuarea unei cercetări la faţa locului şi a concluzionat că niciuna dintre construcţiile aflate pe terenul în suprafaţă de 41.083 mp nu este folosită de către pârâtă. Arată recurenta că această reţinere nu a stat la baza analizării cererilor reclamantei, iar, dacă era confirmată, ar fi avut dreptul să elibereze, prin demolare, terenul de aceste construcţii, care îi impietează dreptul de administrare.

Susţinerile sus menţionate cuprind o dublă critică.

Primul aspect vizează motivarea contradictorie a deciziei, în condiţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cel de-al doilea, o chestiune de nelegalitate privită din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Ambele susţineri sunt nefondate.

În ceea ce priveşte motivarea contradictorie, recurenta se referă la analiza instanţei de apel vizând dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcţiilor dobândite prin vânzare la licitaţie publică şi dreptul de concesiune asupra terenului pe care sunt edificate, ceea ce presupune, în mod neîndoielnic, existenţa unor construcţii aparţinând părţii adverse, şi, pe de altă parte, la considerentul instanţei privind împrejurarea că, pe terenul în suprafaţă de 41.043 mp, s-a reţinut că există construcţii care nu sunt folosite de către pârâtă. În opinia recurentei, cele două considerente se contrazic, deoarece, de vreme ce s-a reţinut că există pe terenul aflat în administrarea acestei părţi construcţii care sunt în proprietatea pârâtei, nu se poate considera, totodată, că aceasta nu le foloseşte.

Critica este neîntemeiată, întrucât analiza dreptului de proprietate al pârâtei asupra construcţiilor a vizat acele construcţii care se află pe terenul folosit de pârâtă şi care este inclus în terenul pentru care s-a reconstituit a doua oară dreptul de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos prin titlurile de proprietate nr. x şi 34433/2012 şi care se suprapune parţial cu dreptul de proprietate invocat în favoarea statului, respectiv pentru suprafaţa de 75.587 mp Prin urmare, analiza instanţei a vizat construcţiile situate pe terenul folosit de pârâtă, în suprafaţă de 75.587 mp şi în raport de care a considerat că aceasta este un cumpărător de bună credinţă, nefiind incidente dispoziţiile art. 494 C. civ. privind accesiunea imobiliară.

Celălalt considerent al instanţei, pretins contradictoriu cu cele reţinute mai sus, prin care s-a constatat că există construcţii care nu sunt folosite de către pârâtă, vizează un alt teren, în suprafaţă de 41.083 mp, care se află în afara perimetrului terenului pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos.

În consecinţă, analiza instanţei, referindu-se la construcţiile existente pe două terenuri care nu se suprapun, în mod corect putea fundamenta două concluzii diferite în ceea ce priveşte apartenenţa construcţiilor aflate pe aceste terenuri pârâtei sau altor persoane, după cum s-a constatat că pârâta foloseşte sau nu aceste terenuri. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., privind considerentele contradictorii ale deciziei recurate, nu este, deci, incident în speţa de faţă.

Cât priveşte cealaltă critică referitoare la greşeala instanţei care nu a admis cererea reclamantei de demolare a construcţiilor de pe terenul de 41.083 mp, nici aceasta nu poate fi primită, întrucât, chiar dacă acest teren se află în proprietatea statului şi în administrarea reclamantei, de vreme ce pârâta nu foloseşte acest teren şi nu s-a dovedit că îi aparţin construcţiile situate pe această suprafaţă, astfel cum au reţinut instanţele de fond, cererea de demolare nu putea fi admisă în cadrul procesual stabilit de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată. Astfel, o asemenea cerere nu poate fi soluţionată favorabil decât în contradictoriu cu cel care pretinde un drept sau un interes în legătură cu construcţiile respective sau care, cel puţin, se dovedeşte că ar fi constructor de bună sau de rea credinţă, pentru a se aplica regulile în materie de accesiune imobiliară, ceea ce nu este cazul pârâtei din cauza de faţă.

Trebuie precizat şi că, concluzia instanţelor anterioare privind împrejurarea că terenul în suprafaţă de 41.083 mp nu este folosit de către pârâtă şi că niciuna dintre construcţiile existente pe acest teren nu îi aparţin vizează un aspect de fapt evaluat de instanţe în raport de probele administrate în cauză (expertiză topografică, cercetare la faţa locului). Prin urmare, nu mai poate fi combătut în recurs, astfel cum procedează recurenta, faţă de actuala structură a căii de atac, care vizează doar motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie a hotărârii atacate, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

De asemenea, tot în legătură cu suprafaţa de teren de 4,1413 ha, recurenta a menţionat că, de vreme ce instanţa a recunoscut dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcţiilor, trebuia să dispună obligarea acestei părţi la plata chiriei pentru ocuparea terenului de la data introducerii acţiunii şi, în continuare, pe toată durata de existenţă a construcţiilor.

Pentru considerentele arătate în precedent, având în vedere că dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcţiilor a fost recunoscut de Curte pentru cele situate pe o altă suprafaţă, respectiv cea de 75.587 mp, iar pentru terenul de 41.083 mp s-a constatat că nu este folosit de aceasta, în mod corect nu a dispus obligarea pârâtei la despăgubiri pentru un teren pe care nu îl foloseşte.

Ca atare, soluţia de respingere a acestor pretenţii de către instanţa de apel este corectă, nefiind îndeplinite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În continuare, recurenta redă considerentele instanţei de apel referitoare la dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcţiilor dobândite prin vânzare la licitaţie publică şi la împrejurarea că nu s-a dovedit că aceasta ar fi constructor de rea credinţă, nefiind incidente dispoziţiile prevăzute de art. 494 C. civ. privind accesiunea imobiliară. De asemenea, reia considerentele aceleiaşi instanţe referitoare la depunerea de către pârâtă a două contracte de concesiune în baza cărora aceasta susţine că foloseşte, în mod legal, terenul, dar cu privire la care Curtea de apel a constatat că au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile. Recurenta concluzionează că toate aceste aspecte confirmă criticile sale în legătură cu modul eronat de soluţionare a cererii de chemare în judecată.

Aceste afirmaţii nu pot fi analizate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., întrucât recurenta nu arată în mod concret în ce constă greşeala instanţei de apel în judecarea cauzei, cu atât mai mult cu cât această instanţă, tocmai reţinând că pârâta a folosit, în mod nelegal, un teren aflat în administrarea reclamantei, în baza unor acte de concesiune anulate, datorează despăgubiri pentru suprafaţa de teren de 75.587 mp, pentru anul 2008 şi pentru perioada 1 ianuarie 2009 - 9 mai 2011, aceasta din urmă fiind data rămânerii irevocabile a hotărârii de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos, dată de la care nu se mai poate considera că reclamanta ar mai justifica un drept de administrare pentru terenul indicat.

A mai arătat recurenta că soluţia instanţei de apel este greşită şi pentru faptul că s-au acordat despăgubiri aferente perioadei 1 ianuarie 2008 - 9 mai 2011, pentru suprafaţa de teren de 75.587 mp, deşi a solicitat daune interese reprezentând chirie pentru ocuparea temporară a construcţiilor.

Cu alte cuvinte, partea a invocat că instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut (extra petita), critică ce se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., dar este nefondată.

Astfel, conform cererii introductive de instanţă, înregistrată la 5 august 2010, modificărilor şi precizărilor de acţiune înregistrate la 31 ianuarie 2011 şi celor depuse la termenul de judecată din 5 martie 2015, al căror conţinut a fost redat în prezenta decizie, rezultă că pretenţiile băneşti ale reclamantei vizează terenul în litigiu, iar nu chirii pentru ocuparea construcţiilor.

Ca atare, nu se poate considera că instanţa de apel s-a pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut, astfel cum, în mod greşit, afirmă recurenta, nefiind îndeplinite condiţiile motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica vizând încălcarea efectului devolutiv al apelului de către Curte, nici aceasta nu poate fi primită, întrucât instanţa de control judiciar a procedat la judecarea cauzei sub toate aspectele, administrând probe şi motivându-şi soluţia din perspectiva tuturor circumstanţelor de fapt ale cauzei şi a dispoziţiilor legale incidente.

Referitor la cheltuielile de judecată, acestea au fost solicitate de reclamantă în integralitate raportat la soluţia ce se va da prezentului recurs, partea neformulând critici faţă de modul de stabilire a cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de apel.

Cum, pentru considerentele deja arătate, recursul declarat de reclamantă este nefondat şi urmează a fi respins ca atare, menţinându-se, astfel, soluţia instanţei de apel sub toate aspectele, cheltuielile de judecată rămân în cuantumul determinat de această instanţă.

Cât priveşte invocarea cazului de modificare reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., aceasta este formală, niciuna dintre criticile recurentei reclamante neputând fi încadrată în acest caz de modificare, deoarece susţinerile sale nu se referă la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, în sens de negotium, cu consecinţa schimbării naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

În egală măsură, soluţia de respingere a recursului reclamantei face imposibilă acordarea sumelor de bani avansate cu acest titlu în recurs, Romsilva fiind parte căzută în pretenţii în această fază procesuală şi, ca atare, neavând dreptul de a recupera cheltuielile de judecată în condiţiile art. 316 cu referire la art. 298 şi 274 C. proc. civ.

II. Recursul pârâtei este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Prima dintre critici vizează greşita obligare a pârâtei la plata despăgubirilor pentru perioada 2008-2011, fără să se ia în considerare că demersul judiciar al comunei Chiheru de Jos, în urma căruia aceasta a obţinut reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul de 10,5 ha, din care face parte terenul în raport de care s-au acordat despăgubiri, a fost iniţiat la 16 ianuarie 2007, deci, anterior perioadei pentru care s-a stabilit obligaţia de plată. Susţine recurenta că, faţă de hotărârea judecătorească prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate, nu prezintă relevanţă că actele de concesiune încheiate între pârâtă şi beneficiarul reconstituirii, anterior acestei reconstituiri, fuseseră anulate.

Critica este neîntemeiată.

Susţinerile recurentei supun dezbaterii două aspecte: în ce măsură, în cazul unor acte de concesiune anulate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, pârâta mai poate justifica folosirea unui teren care a format obiectul acestor acte juridice şi, în caz afirmativ, dacă îl poate opune titularului dreptului de administrare care nu a participat la perfectarea actelor de concesiune, iar, pe de altă parte, în ce măsură, titularul dreptului de administrare poate solicita plata despăgubirilor, în această calitate, anterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care se recunoaşte dreptul la reconstituirea proprietăţii pentru acelaşi teren, în favoarea unui terţ, respectiv a comunei Chiheru de Jos.

În primul rând, în cazul unui act juridic anulat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, efectele nulităţii se produc retroactiv, adică nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, părţile aflându-se în situaţia în care ar fi fost dacă nu ar fi încheiat acel act juridic.

Prin urmare, pârâta nu mai justifică şi, cu atât mai mult, nu poate opune unui terţ, în speţă, reclamantei, titular al dreptului de administrare asupra terenului în litigiu până la momentul reconstituirii, un drept de folosinţă dobândit în baza unor acte de concesiune anulate prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă (decizia nr. 121 din 19 februarie 2003 pronunţată de Tribunalul Mureş, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 59/R din 2 februarie 2006 a Curţii de Apel Târgu Mureş).

În consecinţă, în mod corect, instanţa de apel a considerat că pârâta nu poate invoca un drept de utilizare a terenului în raport cu hotărârile judecătoreşti sus-menţionate.

De asemenea, în mod corect, aceeaşi instanţă a stabilit perioada pentru care se cuvin despăgubiri reclamantei, incluzând în această perioadă şi pe cea în care s-a desfăşurat procesul iniţiat de comuna Chiheru de Jos, finalizat cu Decizia nr. 447/9 mai 2011 a Tribunalului Mureş, secţia civilă, prin care, în urma respingerii recursului declarat în cauză de Comisia judeţeană Mureş pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a confirmat soluţia primei instanţe (Sentinţa civilă nr. 2174 din 18 noiembrie 2010 a Judecătoriei Reghin), prin care s-a dispus, printre altele, reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos asupra terenului în suprafaţă de 105.482 mp, înscris în CF x Chiheru de Jos, cu nr. topografice indicate în cuprinsul sentinţei.

Astfel, de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de reconstituire, aceasta are putere de lucru judecat şi produce efecte obligatorii pentru părţile din dosar. De la acel moment, comunei Chiheru de Jos i s-a recunoscut, fără putere de tăgadă, dreptul la reconstituirea proprietăţii în temeiul Legilor fondului funciar, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii respective, aceasta neputând fi considerată titular al dreptului de proprietate asupra terenului cu privire la care s-a dispus reconstituirea.

Aceasta, întrucât, în absenţa urmării procedurilor speciale reglementate de aceste legi şi finalizării acestor proceduri, dacă este cazul, în faţa instanţei de judecată, persoana îndreptăţită nu se poate considera că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului pretins.

Cu alte cuvinte, hotărârea judecătorească prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate nu are caracter declarativ, petentul care a formulat plângere admisă în temeiul Legilor fondului funciar fiind considerat că este beneficiarul reconstituirii de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de reconstituire, iar nu de la un moment anterior. În acest sens, trebuie menţionat că, în absenţa unei dispoziţii legale exprese care să confere titularului plângerii recunoaşterea dreptului de proprietate prin reconstituire asupra terenului în litigiu anterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, acesta dobândeşte dreptul la reconstituire tocmai prin efectul pronunţării hotărârii rămase irevocabile, care dobândeşte autoritate de lucru judecat de la acest moment.

Prin urmare, nu prezintă relevanţă în stabilirea perioadei pentru care se cuvin despăgubiri reclamantei, nici momentul iniţierii procesului de către comuna Chiheru de Jos, în anul 2007, şi nici împrejurarea că, în favoarea acesteia, se emiseseră două titluri de proprietate pentru o parte din terenul în litigiu, însă, ulterior anulate, şi nici motivul anulării (întrucât, în titlurile respective ar fi fost menţionată Primăria comunei Chiheru de Jos, în loc de comuna Chiheru de Jos).

Până la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos, singurul titular al unui drept dintre părţile implicate în prezentul proces rămâne reclamanta, care, astfel, avea dreptul la despăgubiri, în limitele cererii de chemare în judecată precizate, inclusiv pentru perioada desfăşurării procesului iniţiat de comuna Chiheru de Jos la 16 ianuarie 2007 şi până la rămânerea irevocabilă a hotărârii de reconstituire, 9 mai 2011.

2. Criticile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs reprezintă practic o reluare a situaţiei din dosar şi se suprapun cu cele prezentate în cadrul primului motiv de recurs, urmând a fi respinse pentru considerentele deja menţionate, nefiind, deci, îndeplinite condiţiile motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru toate aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Mureş şi de pârâta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 329 A din 20 septembrie 2017 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2018.

Procesat de GGC - LM