Extraordinary appeal in restitution litigation inadmissible due to substantive rather than procedural critiques

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 696 din data de 28 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2010, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul prefectul municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 941/A din 27 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi s-au respins, ca lipsite de interes, recursurile declarate de intervenienţii A. şi B. împotriva aceleiaşi decizii.

Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul prefectul Municipiului Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii primarul general al Municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, să se constate nulitatea absolută a hotărârii nr. 2755 din 19.06.1999 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, precum şi a procesului-verbal de punere în posesie din data de 9 decembrie 2002 emis de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin Administraţia Fondului Imobiliar, privind restituirea a două apartamente către fostul proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995.

În motivare, a arătat că cele două înscrisuri sunt lovite de nulitate absolută pentru fraudă la lege şi cauză ilicită, întrucât încalcă dreptul de proprietate al numiţilor B. şi A., care au cumpărat apartamentele în baza Legii nr. 112/1995.

Prin cererea de intervenţie principală din 1.09.2010, B. şi A. au solicitat să se constatate nulitatea hotărârii nr. 2755 din 19.06.1999 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, precum şi a procesului-verbal de punere în posesie din data de 9 decembrie 2002, arătând că sunt proprietarii apartamentelor nr. 1 şi 2 din imobilul situat în Bucureşti, care a făcut obiectul restituirii în natură.

În proces au intervenit şi C. şi D. care, pretinzând că sunt moştenitorii fostului proprietar E., decedată, căreia i s-a restituit imobilul prin hotărârea sus citată, au solicitat respingerea acţiunii.

De asemenea, a fost introdusă în cauză, în calitate de moştenitor testamentar al aceleiaşi defuncte şi F., care a solicitat respingerea acţiunii şi a cererii de intervenţie.

Prin încheierea din 4 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a înaintat cauza conducerii instanţei, în vederea repartizării către una dintre secţiile civile ale acesteia, hotărâre menţinută prin Decizia civilă nr. 1242 din 30 mai 2011, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de intervenienţi împotriva încheierii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

La data de 16.12.2011, reclamantul şi-a precizat acţiunea în sensul că frauda la lege invocată în petitul acţiunii afectează dreptul de proprietate al intervenienţilor, cât şi al statului, care a fost deposedat de un drept de proprietate privată.

Prin încheierea din 20.02.2012, au fost introduşi în cauză, în calitate de pârâţi, moştenitorii defunctei E. (beneficiara actelor juridice a căror nulitate s-a solicitat a se constata), respectiv: F., C., D. şi G.

Prin sentinţa nr. 814 din 22 aprilie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti, tardivităţii cererii de intervenţie şi prescripţiei dreptului la acţiune. A admis, în parte, acţiunea formulată de reclamant şi, în parte, cererea de intervenţie în nume propriu formulată în contradictoriu cu pârâţii primarul general al Municipiului Bucureşti, G., F., C. şi D. şi a constatat nulitatea absolută parţială a hotărârii nr. 2755/1999 emisă de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în legătură cu apartamentele nr. 1 şi nr. 2, din imobilul situat în Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1384 din 5.07.2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte, cererea de lămurire dispozitiv formulată de către intervenienţii B. şi A., lămurind dispozitivul sentinţei nr. 814 din 22 aprilie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul că, nulitatea absolută parţială a hotărârii nr. 2755/1999 emisă de Consiliul General al municipiului Bucureşti vizează apartamentul nr. 1, astfel cum acesta figurează în contractul de vânzare cumpărare nr. x/1998, respectiv trei camere şi dependinţe, cota indiviză de 33,27% din părţile de folosinţă comune şi 42,12 mp teren situat sub construcţie şi apartamentul nr. 2, astfel cum acesta figurează în contractul de vânzare cumpărare nr. x/1998, respectiv trei camere şi dependinţe, cota indiviză de 33,96% din părţile de folosinţă comune şi 42,49 mp teren situat sub construcţie, arătându-se că obiectul contractelor de vânzare - cumpărare l-a constituit numai apartamentele şi terenul situat sub construcţie, nu şi restul terenului aferent acesteia.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a calificat, prin încheierea din 13 ianuarie 2014, căile de atac declarate de părţi ca fiind recursuri, reţinând, în raport de obiectul litigiului (anularea unei hotărâri de restituire şi a procesului-verbal de punere în posesie emise în temeiul Legii nr. 112/1995), că sunt incidente prevederile art. 2821 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile instanţelor judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţie publice cu activitate jurisdicţională nu sunt supuse apelului.

Prin Decizia nr. 396/R din 24 februarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a constatat nulitatea recursului declarat de C. şi D., a respins excepţia nulităţii recursului declarat de primarul general al Municipiului Bucureşti şi a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul prefectul Municipiului Bucureşti, pârâţii F., primarul general al Municipiului Bucureşti şi intervenienţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 814 din 22.04.2013.

Prin Decizia nr. 401 din 11.02.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins excepţia tardivităţii recursului, invocată de intimata - pârâtă F. şi a admis recursul declarat de intervenienţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 396/R din 24 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată, a recalificat căile de atac ca fiind apeluri şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, ca instanţă de apel, reţinând că legiuitorul a înţeles să caracterizeze ca fiind de natură civilă toate litigiile apărute în legătura cu aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995, chiar dacă actele emise în acest sens de organele abilitate să aplice legea specială ar putea fi calificate, într-o interpretare mai largă a legii, ca fiind acte administrative.

În rejudecarea apelurilor, prin Decizia nr. 762/A din 21 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul prefectul Municipiului Bucureşti, pârâtul primarul general al Municipiului Bucureşti şi intervenienţii B. şi A. împotriva sentinţei nr. 814 din 22.04.2013, a admis excepţia tardivităţii declarării apelului declarat de intervenientul D. şi, în consecinţă, a respins apelul acestuia, ca tardiv, a respins excepţia tardivităţii apelului declarat de C. şi a respins, ca nefondat, apelul declarat de această intervenientă. A admis apelul declarat de pârâta F. împotriva aceleiaşi sentinţe, în baza excepţiei de ordine publică privind lipsa calităţii procesuale pasive a intervenienţilor C. şi D., a schimbat în parte sentinţa şi a respins acţiunea Prefectului municipiului Bucureşti faţă de C. şi D., pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestora. A fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de B., ca nefondată şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Prin Decizia nr. 527 din 22 martie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursurile declarate de reclamantul prefectul Municipiului Bucureşti şi de intervenienţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 762/A din 21 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 941/A din 27 octombrie 2017 a respins apelul declarat de intervenientul în interes propriu D., ca tardiv. A respins apelul declarat de C. ca lipsit de interes. A respins apelurile declarate de reclamantul prefectul Municipiului Bucureşti, pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general şi intervenienţii F., A. şi B., ca nefondate. A respins cererea apelantei-interveniente A. de obligare a intervenientei F. la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Împotriva Deciziei nr. 941/A din 27 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantul prefectul municipiului şi intervenienţii A. şi B.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte recursul declarat de intervenienţii în interes propriu, instanţa de recurs a invocat excepţia lipsei unui interes actual al demersului procesual, raportat la obiectul cererii de intervenţie, respectiv la dreptul pretins a fi protejat prin pronunţarea hotărârii şi faţă de împrejurarea admiterii, sub acest aspect, atât a acţiunii principale, cât şi a cererii de intervenţie.

Astfel, dreptul pe care intervenienţii l-au afirmat ca drept propriu şi cu privire la care au invocat interesul de a-l proteja pe calea prezentei acţiuni în justiţie, alăturate celei principale, este dreptul de proprietate pe care îl exercită asupra a două apartamente şi a cotei părţi de teren aferente acestora, dobândit în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Pretenţiile lor au fost recunoscute de instanţa de fond, care prin sentinţa civilă nr. 814 din 22.04.2013, astfel cum a fost lămurită prin sentinţa civilă nr. 1384 din 5.07.2013, a anulat hotărârea de restituire în natură a imobilului, către moştenitoarea fostului proprietar, în limita părţii din imobil ce a constituit obiect al contractelor de vânzare cumpărare şi pentru care intervenienţii deţin un drept de proprietate.

În recursurile declarate, intervenienţii au criticat, cu privire la partea din imobil pentru care dispoziţia de restituire în natură a rămas valabilă, soluţia instanţei de apel referitoare la calitatea de proprietar a persoanei căreia i s-a restituit imobilul, precum şi la situaţia juridică a terenului de 508 mp, aferent întregului imobil.

Aceste aserţiuni exced limitelor învestirii prin cererea de intervenţie în interes propriu, fiind străine de obiectul acestei cereri şi constituie, de fapt, argumente în susţinerea dreptului pretins de stat, potrivit acţiunii precizate, în litigiul pe care acesta l-a promovat.

Recurenţii nu au formulat şi o cerere în interesul statului, în care să valorifice apărările acestuia prin prisma dorinţei lor de a-şi conserva un drept izvorât dintr-un contract de locaţiune. De altfel, intervenienţii au recunoscut că, din acest punct de vedere, nu pretind un avantaj pentru ei, ci susţin, alături de prefect, cererile acestuia. Or, în această situaţie, existenţa unui interes propriu al terţului de a participa la proces, formulând apărări în favoarea părţii pentru care intervine, care se grefează, nu pe un drept propriu, ci pe al altuia, poate fi supusă jurisdicţiei instanţei numai pe calea unei intervenţii în interesul părţii din proces, nu pe calea unei intervenţii principale.

Odată ce intervenienţilor le-a fost recunoscut dreptul propriu pretins în cauză, demersul procesual de a ataca respectiva hotărâre cu argumente ce ţin de apărarea poziţiei procesuale a unei alte părţi, excede limitelor învestirii instanţei de judecată prin cererea de intervenţie principală şi, prin urmare, dispare condiţia interesului actual, pe care este necesar să îl justifice partea când promovează o cale de atac.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamant, s-a arătat că prima critică vizează limitarea aplicării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat generat de existenţa sentinţei civile nr. 9639 din 7.12.1997, exclusiv la preluarea cu titlu valabil a imobilului, nu şi referitor la lipsa calităţii de proprietar a moştenitoarei E. Nu se poate aprecia, cum a susţinut intimata F., că rezilierea contractului din 1935 este invocată omisso medio, întrucât nici nu a fost formulată ca o cerere care să învestească instanţa în prezentul litigiu, ci a reprezentat un aspect pretins a fi fost dezlegat în litigiul anterior, care se impune cu putere de lucru judecat în acest litigiu.

S-a apreciat ca raţionamentul instanţei de apel este corect, în condiţiile în care opune, în prezenta cauză, autoritatea de lucru judecat, sub forma prezumţiei ca mijloc legal de probă, a acelor considerente decisive care, în acord cu dispozitivul hotărârii, stabilesc faptul că imobilul a fost preluat de stat cu titlu reprezentat de Decretul nr. 111/1951. Dacă temeiul juridic al respingerii acţiunii în revendicare ar fi fost altul, respectiv s-ar fi analizat şi constatat rezilierea de drept a contractului de vânzare cumpărare din anul 1935, sentinţa s-ar fi rezumat la a constata aplicarea unei astfel de sancţiuni civile care precede, temporal, preluarea imobilului în baza Decretului nr. 111/1951. Însă, distinct de circumstanţierea împrejurărilor care au dus la dobândirea dreptului de proprietate al autorului numitei E., de constatarea că aceasta nu a produs dovezi de plată a ratelor de către autorul său şi cu privire la executarea obligaţiilor de construire asumate prin contract, sentinţa nu conţine dezlegări ale unor situaţii litigioase, chiar incidentale, cum ar fi fost aceea a constatării rezilierii de drept a contractului, ci reţine că imobilul a fost preluat în baza unui act normativ, astfel că statul are un titlu valabil iar reclamanta E. nu a dovedit calitatea de proprietară actuală pentru a putea fi admisă acţiunea în revendicare. Or, o astfel de împrejurare deschide calea aplicării, în ceea ce o priveşte, a legilor speciale de reparaţie, în cadrul cărora posibilitatea examinării cererii fostului proprietar de restituire în natură nu este condiţionată, precum în cazul unei acţiuni în revendicare, de actualitatea titlului acestuia, ci de dovada preluării de către stat, situaţie căreia i se subsumează şi preluarea conform Decretului nr. 111/1951.

Recurentul nu a combătut, cu argumente pertinente, în recurs, acest raţionament al instanţei care a distins între considerentele decisive, care susţin dispozitivul hotărârii şi cele care descriu situaţia de fapt, fără consecinţe juridice în procesul decizional, motiv pentru care, critica sa referitoare la limitarea aplicării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat este nefondată.

S-a arătat că, o altă critică priveşte împrejurarea că instanţa de apel nu a analizat frauda la lege, din perspectiva deposedării statului de dreptul său de proprietate asupra terenului de 508 mp, întemeiată pe faptul rezilierii de drept a contractului de vânzare cumpărare pentru nerespectarea clauzelor acestuia, că nu a ţinut cont că statul a finalizat construcţia imobilului şi că a închiriat intervenienţilor suprafaţa de 148 mp din terenul aferent construcţiei. Cu privire la terenul de 508 mp susţine şi faptul că decizia de restituire în natură este lovită de nulitate pentru că încalcă dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 112/1995.

Faţă de aceasta, s-a apreciat, contrar susţinerilor recurentului, că instanţa de apel a analizat cauza de nulitate a deciziei şi în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului de proprietate al statului. Plecând de la prezumţia izvorâtă din efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, astfel cum s-a menţionat anterior, în sensul că titlul statului este reprezentat de Decretul nr. 111/1951, a considerat că, exceptând terenurile aferente apartamentelor 1 şi 2 deţinute de intervenienţi în baza contractelor de închiriere şi care au constituit obiect al contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/2005, restul terenului a fost restituit fostului proprietar, care deţinuse, la rândul său, cu contract de închiriere, o unitate locativă în imobil.

În acest sens prima instanţă a lămurit dispozitivul sentinţei, apreciind că ceea ce nu se restituie în natură este terenul aferent imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, ori, prin aceste contracte, au fost înstrăinate doar terenurile de sub construcţie. De asemenea, instanţa de apel a precizat, răspunzând unei critici similare formulate în apel, ca partea din hotărârea nr. 2577/1999 neanulată are la bază dispoziţiile art. 1 şi 2 din Legea nr. 112/1995 şi are ca obiect subsolul şi terenul aferent, cu excepţia terenului ce a constituit obiect al vânzării. Or, recurentul nu a criticat acest raţionament şi nu a precizat de ce consideră că terenul respectiv, dat fiind faptul că nu făcea parte din cele cuvenite chiriaşilor cumpărători, în măsura în care era liber, nu era restituibil în natură.

Situaţia juridică a acestui teren este reglementată de art. 21 din Legea nr. 112/1995, potrivit căruia, odată cu restituirea în natură şi dobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor se dobândeşte şi dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente, aşa cum au fost determinate la data trecerii în proprietatea statului, cu excepţia suprafeţelor ocupate şi aferente altor construcţii şi dotări edilitare realizate, cu aprobări legale, după această dată. în această situaţie, terenul aferent imobilului, ca unitate locativă, a fost considerat cel determinat la data trecerii în proprietatea statului.

Din această perspectivă nu se poate considera că au fost încălcate dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995 conform cărora suprafeţele de teren preluate de stat sau de alte persoane juridice, aflate la data de 22 decembrie 1989 în posesia acestora şi care depăşesc suprafaţa aferentă construcţiilor, rămân în proprietatea statului. Textul de lege menţionat clarifică situaţia juridică a acelor terenuri ce nu se restituie în natură odată cu unitatea locativă potrivit art. 21 şi care rămân, astfel, în proprietatea statului. La o astfel de împrejurare s-a referit instanţa de apel atunci când a menţionat că, în măsura în care ar exista suprafeţe de teren care, în aplicarea art. 26, ar fi rămas în proprietatea statului, există posibilitatea ieşirii din indiviziune, apreciind, însă, că nu a fost învestită cu lămurirea unei astfel de situaţii.

Împotriva acestei decizii pronunţate în recurs, contestatorul B. a formulat contestaţie în anulare, invocând în drept dispoziţiile art. 317 şi 318 C. proc. civ.

În raport de textele indicate, fără a fi structurate motivele contestaţiei în anulare, contestatorul a arătat ca instanţa de recurs a fost în eroare atunci când a admis excepţia lipsei de interes a intervenienţilor din acest dosar.

Menţionează că cei doi reclamanţi sunt moştenitorii defunctei E. potrivit CM nr. x/2009 emis de H. şi I. şi că imobilul din Bucureşti, ar fi fost proprietatea lui J., conform actului de vânzare cumpărare nr. x/1935 transcris în CF nr. x/1940, teren pe care a edificat o construcţie. Numita E. ar fi formulat cerere de restituire a imobilului moştenit de la autorul sau dar nu a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001. După ce se prezintă un scurt istoric al imobilului din Bucureşti, se arată că s-a învederat instanţei de recurs că numitul J. a construit doar subsolul imobilului de aproximativ 32 mp, iar restul imobilului fiind construit de Statul Roman, şi că pentru diferenţa de construcţie nu exista nici un act de proprietate sau un document care să ateste acest drept pretins de proprietate în favoarea numitei E. Astfel, datorită nerespectării clauzelor cuprinse în actul de vânzare cumpărare, imobilul a trecut în proprietatea statului, iar în fişa de evidenţă întocmită în anul 1951-1952 se consemnează faptul că din demisol suprafaţa de 32 mp a fost construită de J., iar restul construcţiei era neterminată, fiind preluată de Statul Roman în baza Deciziei Sfatului Popular al Capitalei prin adresa nr. x din 19.08.1951 şi atribuit Ministerului Construcţiilor pentru a fi terminat în 3 luni.

Se mai arată că, numita E. în calitate de moştenitoare a autorului ei J. a formulat cerere de chemare în judecata în anul 1996 prin care a solicitat revendicarea imobilului integral, inclusiv construcţia ridicată de Statul Roman, cerere care a fost respinsă deoarece nu a făcut dovada calităţii de proprietar, sentinţa civilă din acest dosar fiind definitivă şi irevocabilă. Dacă se analiza Hotărârea nr. 2755/1999 dată de io către Consiliul General al Municipiului Bucureşti referitor la acest imobil se constata că aceasta este nelegală, fiind contestată în instanţa de judecată în mai multe procese. Se susţine că interesul intervenientului în acest dosar este legitim, actual, concret şi legal, faţă de împrejurarea ca se achita chirie lunara, taxe şi impozite, conform fişei de calcul şi a precizărilor emise de S.C. K. privind obligaţiile de plată.

Referindu-se la acţiunea reclamanţilor arată că, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 aceasta este inadmisibilă, deoarece nu au urmat procedura prevăzută de aceasta referitoare la notificare.

Se susţine că în conţinutul deciziei civile pronunţată de Înalta Curte de Casaţie de Justiţie s-au strecurat erori materiale referitor la suprafaţa de teren, erori care se regăsesc în sentinţa civilă pronunţata de Tribunalul Bucureşti, reţinută de Curtea de Apel referitor la terenul aferent construcţiei.

În final, contestatorul îşi exprimă nemulţumirea faţă de sentinţa nr. 9639/1997, şi arată că din aceasta rezultă fără echivoc că prin Hotărârea nr. 2755 din 19.06.1999 comisia a dispus transmiterea în patrimonial decedatei E. pe lângă cele două apartamente de la parter şi etaj, deja vândute şi restul imobilului care era bun exclusiv al statului, îmbogăţind fără temei o persoană fizică în detrimentul proprietăţii private a statului.

Contestaţia în anulare este inadmisibilă, urmând a fi respinsă pentru următoarele considerente:

Căile de atac şi condiţiile în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece legiuitorul a avut în vedere interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ţine în loc. în mod nedefinit, judecata unui proces.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia se poate obţine, în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege, desfiinţarea unor hotărâri judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea unor norme procedurale.

Ca urmare, pe calea contestaţiei în anulare nu pot fi valorificate decât nereguli procedurale, iar nu relative la dezlegarea dată de instanţă fondului raportului juridic dedus judecăţii.

Potrivit art. 317 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii sau când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.

Alin. (2) al art. 317 prevede că, contestaţia poate fi primită pentru motivele arătate la alin. (1), în cazul când acestea au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.

Art. 318 C. proc. civ. dispune că, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli ii materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

În speţă, contestatorul a exercitat calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare fără a dezvolta critici care să poată fi încadrate în vreunul din motivele expres prevăzute de art. 317-318 C. proc. civ.

Din analizarea susţinerilor contestatorului rezultă faptul că aceasta a susţinut critici ce ţin de fondul procesului, prin care şi-a exprimat practic nemulţumirea sa faţă de modul în care s-au respins, ca lipsite de interes, recursurile declarate de intervenienţii A. şi B., prezentând pe larg situaţia de fapt a litigiului. Or, aceste critici nu se încadrează în dispoziţiile art. 317 şi art. 318 C. proc. civ., care prevăd, în mod expres şi limitativ, în ce situaţii şi condiţii pot fi atacate pe calea contestaţiei în anulare, hotărârile judecătoreşti.

Prin urmare criticile formulate nu pot fi valorificate pe calea contestaţiei în anulare.

Faţă de cele ce preced, contestaţia în anulare va fi respinsă, ca inadmisibilă.

În raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., va fi obligat contestatorul la plata sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul B. împotriva Deciziei nr. 696 din data de 28 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2010.

Obligă pe contestator la plata sumei de 1.500 RON, cheltuieli de judecată către intimata A.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21.06.2018.