Jurisdictional conflict over compensation claims against the Motor Insurers' Guarantee Fund: mandatory application of special administrative procedure under Law No. 213/2015 assigning competence to appellate administrative courts

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIlI-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 9.05.2017, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 13.662 RON reprezentând daune materiale - contravaloare reparaţii motocicletă avariată, a sumei de 46,350 RON, reprezentând diferenţă daune morale ca urmare a prejudiciului moral suferit în urma evenimentului rutier în care a fost implicat; cu cheltuieli de judecată.

În şedinţa publică din data de 9.11.2017, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei sesizate, prin raportare la obiectul acţiunii reclamantului.

Prin sentinţa civilă nr. 4259 din 9.11.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei.

În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că, indiferent de natura litigiului guvernat de prevederile C. proc. civ. ca lege procesuală comună, aşadar şi în cazul litigiilor de contencios administrativ, această formă de competenţă este raportată la obiectul cererii de chemare în judecată. Cu alte cuvinte, pentru determinarea instanţei competentă material este avută în vedere pretenţia concretă dedusă judecăţii de reclamant prin cererea sa introductivă.

Obiectul acţiunii principale a reclamantului este reprezentat de pretenţia de obligare a Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri materiale şi morale, pretenţie bănească fundamentată pe existenţa unei poliţe RCA emisă de B. în favoarea persoanei vinovată de producerea evenimentului rutier în care a fost implicat şi reclamantul.

Or, cu privire ia acest obiect dedus judecăţii, curtea de apel a reţinut că este exclusă competenţa materială de prim grad a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în discuţie nefiind cercetarea legalităţii unui act administrativ tipic sau asimilat (în sensul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015), ipoteză ce conduce la aplicarea normelor de drept comun în materia instanţei competente în primă instanţă în materie civilă. Pentru ca prezenta instanţă învestită de reclamant să fi fost competentă material, în primă instanţă, potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, ar fi fost necesar ca obiectul acţiunii reclamantului să privească fie cercetarea legalităţii deciziei emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor în soluţionarea cererii de plată, fie refuzul Fondului de Garantare a Asiguraţilor de a emite decizia respectivă. Or, acţiunea de faţă a reclamantului nu are un astfel de obiect, ci este o acţiune în pretenţii îndreptată împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Potrivit art. 94 pct. 1 lit. k), judecătoriile judecă în primă instanţă (orice alte) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti.

Prin urmare, faţa de cuantumul pretenţiilor deduse judecăţii de către reclamant - 60.012 RON - curtea a apreciat că aparţine judecătoriei competenţa de primă instanţă.

Iar faţă de regula de drept comun a competenţei teritoriale aparţinând instanţei de la domiciliul/sediul pârâtului, curtea a avut în vedere Judecătoria sectorului 2 Bucureşti ca instanţă competentă teritorial, fiind instanţa de la sediul pârâtei Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti la data de 18.01.2017.

Prin sentinţa civilă nr. 2791 din 15.03.2018, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, competenţa de soluţionare a cauzei.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru soluţionarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că Legea nr. 213/2015 reglementează în mod expres procedura de urmat pentru creditorii de asigurări care intenţionează să-şi valorifice drepturile împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Astfel, cap. III al legii amintite, intitulat "Procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului", cuprinde prevederile relevante din această perspectivă, reieşind din cuprinsul acestora că orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului, care va lua măsurile necesare cu privire la deschiderea dosarelor de daună, constatarea tehnică a avariilor, instrumentarea dosarelor de daună şi avizarea dosarelor de daună din punct de vedere tehnic.

De asemenea, art. 13 alin. (4) prevede că aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenţa comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, iar potrivit alin. (5), în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere; împotriva deciziei se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 503/2004, împotriva deciziei se poate face contestaţie la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti în termen de 10 zile de la data comunicării, iar hotărârea instanţei poate fi atacată cu recurs.

Prin urmare, Legea nr. 213/2015 a reglementat o procedură specială prin care creditorii de asigurări pot obţine plata despăgubirilor ori a indemnizaţiilor de la Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Procedura are caracter administrativ, debutând cu o cerere adresată Fondului, care va fi analizată de comisia specială. Aceasta din urmă adoptă o decizie, ce poate fi contestată la instanţa de contencios administrativ.

Cât priveşte faptul că art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004 vizează dreptul de contestare a asigurătorului, iar nu a creditorului, instanţa a reţinut că, într-adevăr, textul acestui articol face vorbire despre dreptul societăţii de asigurare/reasigurare de a formula contestaţie împotriva deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară privind redresarea financiară sau deschiderea procedurii falimentului, însă, în mod evident, acest text de lege, la care face trimitere expresă art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, nu se aplică ad literam, ci în mod corespunzător. De altfel, art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 prevede că împotriva deciziei comisiei speciale constituite la nivelul Fondului se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, reieşind că ceea ce se aplică din cuprinsul acestui din urmă text legal sunt chestiunile de procedură privind instanţa competentă, termenul de formulare a contestaţiei, calea de atac ce poate fi exercitată împotrivă hotărârii primei instanţe, iar nu obiectul acţiunii ori calitatea procesuală activă care, prin ipoteză, sunt diferite datorită domeniului distinct de reglementare.

Având în vedere că în şedinţa din data de 14.12.2016, comisia de analiză constituită la nivelul pârâtului a stabilit o despăgubire în cuantum de 12.150 RON pentru daune morale şi ţinând seama că această sumă a fost achitată reclamantului la data de 27.01.2017, fără a fi emisă şi comunicată o decizie de respingere pentru restul cererii, iar reclamantul, prin acţiunea de faţă, introdusă la data de 5.05.2017, anterior emiterii Deciziei nr. 7231 din 4.07.2017, a înţeles să conteste faptul că i s-a achitat doar suma de 12.150 RON, fără a i se comunica niciun răspuns oficial cu privire la cererea sa, la sumele pe care urma să le primească şi la ce reprezintă aceste sume, precum şi faptul că pârâta nu a răspuns în termen la cererea sa de revenire, instanţa a reţinut că, în acest mod, reclamantul a înţeles să acţioneze împotriva nesoluţionării cererii sale de către pârâtă, deci a formulat o acţiune în contencios administrativ, după cum a şi intitulat în mod expres cererea sa şi nicidecum o acţiune în pretenţii, această acţiune în contencios administrativ pentru nesoluţionarea în termenul legal a cererii sale fiind de competenţa instanţei de contencios administrativ prevăzută de lege pentru cazul soluţionării cererii prin decizie de respingere, deci a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, text legal invocat în mod expres de reclamant în partea destinată motivelor de drept ale cererii.

Analizând conflictul de competenţă cu a cărui soluţionare a fost învestită, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 153 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 9.05.2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 13.662 RON, reprezentând daune materiale şi a sumei de 46.350 RON, reprezentând diferenţă daune morale, ca urmare a prejudiciului moral suferit în urma evenimentului rutier în care a fost implicat.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat ca pârâtul i-a virat în cont suma de 12.150 RON şi că nu i-a transmis niciun răspuns cu privire la cererea sa de plată - la sumele pe care le-a solicitat şi ce reprezintă suma achitată.

Din actele şi lucrările dosarului, reiese că pârâtul a achitat reclamantului la data de 27.01.2017 suma de 12.150 RON, fără a emite o decizie în soluţionarea cererii acestuia,

Faţă de această situaţie, la data de 3.04.2017 reclamantul a revenit cu o cerere adresată pârâtului pentru plata diferenţei şi, ulterior, la data de 9.05.2017, reclamantul a promovat prezenta acţiune în contencios administrativ, înţelegând să conteste, pe de o parte, suma achitată şi, pe de altă parte, să acţioneze împotriva nesoluţionării integrale a cererii sale, aşa cum rezultă din răspunsul la întâmpinare formulat în cauză.

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare, prin care a învederat faptul că raportului juridic dedus judecăţii i se aplică procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare a asiguraţilor, depunând ulterior la dosarul cauzei, Decizia nr. 7231 din 4.07.2017, prin care a fost admisă cererea de plată formulată de petentul A., pentru suma totală de 15.503 RON, reprezentând 12.150 RON daune morale şi 3.353 RON contravaloare motociclu; a fost respinsă cererea de plată cu privire la diferenţa dintre suma solicitată şi cea acordată, menţionându-se posibilitatea petentului de a formula contestaţie în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată.

În răspunsul la întâmpinare, reclamantul a precizat că prezenta acţiune reprezintă o contestaţie formulată cu privire la diferenţa rămasă nesoluţionată din cererea de despăgubiri adresată Fondului, făcând referire şi la apărările pârâtului din. întâmpinare, potrivit cărora litigiul este supus legii speciale aplicabile, care naşte raporturi juridice de drept administrativ, iar pârâtul este o instituţie publică.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că litigiul dedus judecăţii este supus procedurii speciale reglementate de Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare a asiguraţilor, ce presupune o fază administrativă de soluţionare a cererilor pentru plata despăgubirilor de către comisia special constituită în acest scop şi o fază judiciară, în cadrul căreia se poate formula contestaţie împotriva deciziei de respingere a sumelor pretinse, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015.

Prin urmare, acţiunea introductivă promovată de reclamant, prin care acesta solicită acordarea diferenţei între suma solicitată în procedura administrativă şi cea acordată prin decizia emisă de pârât are semnificaţia unei contestaţii ce vizează atât actul administrativ implicit (lipsa răspunsului pârâtului la cea de-a doua cerere formulată pe cale administrativă la 3.04.2017), dar în acelaşi timp şi actul administrativ explicit constând în decizia emisă, prin care pretenţiile i-au fost încuviinţate doar în parte, chiar în absenţa unui petit concret în acest sens.

Or, o astfel de acţiune este de competenţa instanţei de contencios administrativ prevăzută de dispoziţiile legii speciale aplicabile, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Având în vedere considerentele reţinute, în aplicarea art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, având ca obiect "acţiune în răspundere civilă delictuală", în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20.06.2018.