Exclusion of supreme court jurisdiction over tribunal appeals and mandatory referral to appellate court

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 12354 din 26.10.2016 pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Judecătoria Timişoara a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtul - reclamant reconvenţional prin întâmpinare, respectiv în ceea ce priveşte valoarea lipsei de folosinţă anterioară datei de 30.07.2012 şi, pe cale de consecinţă, a respins, ca prescrisă, cererea formulată şi precizată de reclamantele - pârâte reconvenţional S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A. în contradictoriu cu pârâtul - reclamant reconvenţional Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare în Sudură şi încercări de Materiale - ISIM Timişoara pentru despăgubirile solicitate cu titlu de valoare de lipsă de folosinţă anterior datei de 30.07.2012; a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de reclamantele - pârâte reconvenţional, prin întâmpinarea la cererea reconvenţională; a admis, in parte, cererea formulată şi precizată de reclamantele - pârâte reconvenţional S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A., în contradictoriu cu pârâtul - reclamant reconvenţional Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare în Sudură şi încercări de Materiale - ISIM Timişoara; a obligat pârâtul - reclamant reconvenţional ia plata către reclamanta - pârâtă reconvenţional S.C. A. S.R.L. a sumei de 2.721,825 curo, la cursul BNR din data plăţii, reprezentând lipsa de folosinţă pentru spaţiul de 19,15 mp destinat hidroforului situat la parterul halei IV din imobilul construcţie situat în jud. Timiş, aferentă perioadei 30.07.2012 -31.05.2016, precum şi a sumei de 13.150,775 euro, la cursul BNR din data plăţii, reprezentând lipsa de folosinţă pentru magazia de 67,53 mp destinată punctului termic, alipită balei VI din acelaşi imobil, aferentă perioadei 30.07.2012 - 31.05.2016, a respins în rest cererea formulată şi precizată ca neîntemeiată, a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâtul - reclamant reconvenţional Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare în Sudură şi încercări de Materiale - ISIM Timişoara în contradictoriu cu reclamantele - pârâte reconvenţional S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A., a compensat în totalitate cheltuielile de judecată efectuate de părţi.

Prin Decizia nr. 1439/A din 5 decembrie 2017 a Tribunalului Timiş, secţia I civilă, s-a admis apelul declarat de apelantele-reclamante S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A. împotriva sentinţei civile 12354 din 26.10.2016, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul x/2015

A fost schimbată, în parte, hotărârea apelată, în sensul că s-a respins, ca prescrisă, cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant reconvenţional Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare în Sudură şi încercări de Materiale ISIM Timişoara.

S-au menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare în Sudură şi încercări de Materiale ISIM Timişoara împotriva aceleiaşi hotărâri.

A fost obligat intimatul-pârât Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare în Sudură şi încercări de Materiale ISIM Timişoara la plata sumei de 20 de RON către apelantele-reclamante S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A., respectiv câte 6,66 RON către fiecare dintre acestea, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel.

Au fost compensate restul cheltuielilor de judecată efectuate de părţi în apel.

A fost obligata reclamanta S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 5.701,13 RON, reprezentând diferenţă de taxă judiciară de timbru datorată în primă instanţă în contul "Taxe judiciare de timbru şi alte taxe de timbru" al bugetului local al Municipiului Timişoara.

A fost obligată reclamanta S.C. B. S.A. la plata sumei de 7.854 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru datorată în primă instanţă în contul "Taxe judiciare de timbru şi alte taxe de timbru" al bugetului local al Municipiului Timişoara.

A fost obligată reclamanta S.C. C. S.A. la plata sumei de 5.239,55 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru datorată în primă instanţă, în contul "Taxe judiciare de timbru şi alte taxe de timbru" al bugetului local ai Municipiului Timişoara.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. Timişoara şi pârâtul Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare în Sudură şi încercări de Materiale ISIM Timişoara, ce au fost înaintate, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, fiind fixat termen de judecată la 20 iunie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererilor de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursurilor, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

2. recursurile în interesul legii;

3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa care a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora; "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că; "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin,(3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ.

5 curţile de apel simt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în speţă, judecătoria a fost instanţa învestită cu soluţionarea fondului, iar soluţionarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidenţă norma art-97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursurilor declarate împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Timiş revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Timişoara, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează să decline competenţa de soluţionare a recursurilor, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină în favoarea Curţii de Apel Timişoara competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. Timişoara şi de pârâtul Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare în Sudură şi încercări de Materiale ISIM Timişoara împotriva Deciziei nr. 1439/A din 5 decembrie 2017 a Tribunalului Timiş, secţia I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20.06.2018.