Jurisdictional hierarchy of appellate courts: ICCJ incompetent for appeals against Tribunal decisions in second instance under Civil Procedure Code Arts. 97 and 483

Asupra cauzei de faţa, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1130 din 03.03.2017, Judecătoria Botoşani a admis, în parte, acţiunea având ca obiect revendicare imobiliară şi grăniţuire, formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D. şi a obligat pârâţii să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, suprafaţa de teren de 13 m.p. situată în municipiul Botoşani, aşa cum rezultă din raportul de expertiză, care face parte integrantă din hotărâre, întocmit în cauză de expert tehnic judiciar în topografie, cadastru şi geodezie E., delimitată prin punctele 7-6-5-4-7, contur roşu.

A stabilit linia de hotar între proprietatea reclamanţilor A. şi B. şi proprietatea pârâţilor C. şi D., între punctele 7-4 conform schiţei de la fila 189 dosar fond, contur de culoare roşie, conform raportului de expertiză judiciară în specialitatea topo, întocmit de către expert E. şi care face parte integrantă din hotărâre.

A respins cererea de intervenţie în interes propriu având ca obiect revendicare imobiliară, formulată de intervenientul F., în contradictoriu cu reclamanţii A. şi B., ca nefondată.

A respins cererea de chemare în garanţie a S.C. G. S.A. formulată de către reclamanţii A. şi B., ca fiind lipsită de obiect

A respins restul pretenţiilor reclamanţilor, ca nefondate.

A obligat pe pârâţii C. şi D. la plata sumei de 100 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru.

A obligat pe pârâţii C. şi D. şi intervenientul F., în solidar, sa plătească reclamanţilor suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu expert şi onorariu avocat.

Prin decizia civilă nr. 703 din 24 octombrie 2017, Tribunalul Botoşani a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de pârâţii C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 1130 din 03.03.2017 a Judecătoriei Botoşani.

A obligat pe apelanţi să plătească, în solidar, intimatei A. cheltuieli de judecată din apel în sumă de 500 RON.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B. şi pârâţii C. şi D.

Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, prin decizia nr. 91 din 04.04.2018, şi-a declinat competenţa de soluţionare a recursurilor în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, fiind fixat termen de judecată la 20 iunie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererilor de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursurilor, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa care a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are roiul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, roi consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în speţă, judecătoria a fost instanţa învestită cu soluţionarea fondului, iar soluţionarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidenţă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursurilor declarate împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Botoşani revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Suceava, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează să decline competenţa de soluţionare a recursurilor, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină în favoarea Curţii de Apel Suceava competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâţii C. şi D. împotriva deciziei nr. 703 din 24 octombrie 2017 a Tribunalului Botoşani, secţia I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20.06.2018.