Jurisdictional conflict resolved: Bucharest Tribunal holds exclusive competence in compensation decision challenge.

Asupra conflictului de competenţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. x/2017, reclamanta A., a solicitat, în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Cătina, Comisia locală Cătina de fond funciar, Comisia Judeţeană Buzău de fond funciar, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună obligarea pârâtelor să înainteze dosarul către Secretariatul General al Comisiei Naţionale, conform art. 21 din Legea nr. 165/2013; obligarea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor să emită decizia de compensare prin puncte, conform art. 21 alin. (10) din Legea nr. 165/2013; obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlului de plata, conform art. 31 din Legea nr. 165/2013, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheiere, la primul termen de judecată din data de 14 decembrie 2017, instanţa a disjuns petitele formulate în contradictoriu cu Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor privind emiterea deciziei de compensare prin puncte, respectiv emiterea titlului de plată, fiind formate dosare distincte.

Prin sentinţa nr. 92 din 18 ianuarie 2018, Tribunalul Buzău, secţia I civilă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia civilă.

În motivare, a reţinut că, în cauza de faţă, înregistrată sub nr. x/2017 în urma disjungerii, reclamanta A. a cerut obligarea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor Bucureşti la emiterea deciziei de compensare prin puncte în baza dispoziţiilor Legii nr. 165/2013.

Petitul în discuţie, disjuns din cererea iniţială cu a cărei soluţionare reclamanta a învestit instanţa, priveşte obligarea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, având sediul în municipiul Bucureşti, ia emiterea deciziei de compensare prin puncte în baza dispoziţiilor Legii nr. 165/2013.

Din actele dosarului a rezultat că reclamantei i-a fost reconstituit dreptul de proprietate în baza legilor fondului funciar, sub formă de despăgubiri, prin hotărâre judecătorească definitivă, stabilindu-se calitatea sa de persoană îndreptăţită, întinderea dreptului de proprietate şi modalitatea de reconstituire (prin despăgubiri).

Aşadar, instanţa a reţinut că speţei pendinte îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 165/2013, cu referire la art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (1) din acest act normativ.

Tribunalul a avut în vedere şi că instanţa de control constituţional a fost sesizată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

Prin Deciziile nr. 883/2015 şi nr. 115/2016, Curtea Constituţională a reţinut că toate deciziile de invalidare sau de compensare prin puncte emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, precum şi refuzul acesteia de a soluţiona cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietăţii vor putea fi contestate numai Ia, secţia civilă a Tribunalului Municipiului Bucureşti, constatând că se reglementează competenţa exclusivă a unei singure instanţe cu privire la soluţionarea acestor cauze.

Cu privire la modul de stabilire a competenţei instanţelor de judecată, Curtea a observat, însă, ca aceasta nu este singura situaţie în care legiuitorul a reglementat o competenţă exclusivă a unei instanţe, iar în considerarea acestor observaţii, Curtea Constituţională a apreciat că, pe lângă dezideratul unei mai bune administrări a justiţiei, prin reglementarea criticată legiuitorul român a avut ca scop şi realizarea obiectivului de asigurare a interpretării şi aplicării unitare a legii în materia restituirii, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, creând premisele unor practici judiciare constante prin reglementarea unui cadru normativ corespunzător.

Învestit prin declinare, Tribunalul Bucureşti, secţia a IIl-a civilă, a pronunţat sentinţa 463 din 12 martie 2018, prin care a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea conflictului de competenţă.

În motivare, a arătat că cererea de chemare în judecată cu care a fost sesizat Tribunalul Buzău a avut trei capete de cerere, dintre care doar primul este capăt principal în sensul dispoziţiilor art. 30 alin. (3) C. proc. civ., respectiv capătul de cerere referitor ia obligarea pârâtelor Unitatea administrativ teritorială Cătina, Comisia Locală aplicarea legilor fondului funciar Cătina şi Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Buzău să înainteze dosarul către Secretariatul general al Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor.

Celelalte două capete sunt cereri accesorii, deoarece soluţionarea acestora depinde de soluţia dată în capătul principal.

Tribunalul a arătat că, în cauză, nu se poate analiza pretenţia privind obligarea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a emite decizia de compensare prin puncte decât după pronunţarea soluţiei ce se va da primului capăt de cerere.

Aceasta deoarece întâi este necesar să se stabilească daca autorităţile publice locale şi-au îndeplinit sau nu obligaţia de a face constând în obligaţia de soluţionare a cererii de restituire cu care au fost sesizate de reclamantă.

Or, In acest context, în privinţa capătului al doilea al cererii iniţiale care a fost disjuns de Tribunalul Buzău şi, care, după disjungere face obiectul prezentei cauze, este operantă prorogarea legală de competenţă în temeiul dispoziţiilor art. 123 C. proc. civ. potrivit cu care, cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120. În temeiul acestui text de lege, prorogarea legală de competenţă care operează şi cu privire la norme de competenţă teritorială de ordine publică, inclusiv în cazul unor norme de competenţă teritorială exclusivă.

Mai mult decât atât, Tribunalul Bucureşti a constatat că, în cauză şi dacă s-ar aprecia că primul şi al doilea capăt de cerere cu care a fost sesizat Tribunalul Buzău prin cererea iniţială a reclamantei ar fi considerate capete de cerere principale, Tribunalului Bucureşti tot nu ar avea competenţa teritorială să judece cauza cu care a fost sesizat privind pretenţia împotriva Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, întrucât ar fi operant cazul de prorogare legală de competenţă reglementat de art. 112 C. proc. civ.

Acest caz reglementează situaţia în care, în cazul în care sunt chemaţi în judecată mai mulţi pârâţi cu sediul în raza teritorială a două instanţe diferite, reclamantul are posibilitatea să aleagă instanţa competentă, iar în urma alegerii reclamantului, se prelungeşte competenţa instanţei sesizate şi cu privire ia pretenţia împotriva pârâtului care nu are sediul în raza teritorială a instanţei alese de reclamant.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România "Entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicata, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora".

Art. 35 din acelaşi act normativ prevede că "Deciziile emise cu respectarea prevederile art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării".

Dispoziţiile legale sus-menţionate instituie o normă de competenţă teritorială absolută, ce conferă tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii învestite de lege competenţa de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva deciziilor emise de aceasta.

Noţiunea de entitate învestită de lege este explicitată la art. 3 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 165/2013, în sensul că au această semnificaţie următoarele structuri cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii; a) unitatea deţinătoare, în înţelesul Hotărârii Guvernului nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, al O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al O.U.G. nr. 83/1999, republicată; b) entitatea învestită cu soluţionarea notificării, în înţelesul H.G. nr. 250/2007, cu modificările şi completările ulterioare; c) comisia locală de fond funciar, comisiile comunale, orăşeneşti şi municipale constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; d) comisia judeţeană de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; e) Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase şi comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România; f) Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică; g) Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, înfiinţată potrivit legii.

În cauza de faţă, Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată a avut mai multe capete de cerere, care au fost disjunse şi s-au format dosare separate, pentru că reclamanta a obţinut printr-o hotărâre judecătorească anterioară rămasă definitivă, obligarea pârâtei Comisia Locală la înscrierea şi întocmirea documentaţiei pentru acordarea de despăgubiri, prin decizie de compensare.

Aşadar, cauza pendinte are ca obiect, în urma disjungerii, solicitarea reclamantei A. de obligare a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor Bucureşti la emiterea deciziei de compensare prin puncte în baza dispoziţiilor Legii nr. 165/2013.

Înalta Curte a constatat că aceste prevederi legale, invocate mai sus, au fost supuse controlului de constituţionalitate, aşa cum a reţinut şi Tribunalul Buzău, prin sentinţa de declinare, constatându-se că toate deciziile de invalidare sau de compensare prin puncte emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, precum şi refuzul acesteia de a soluţiona cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietăţii vor putea fi contestate numai la secţia civilă a Tribunalului Municipiului Bucureşti, constatând că se reglementează competenţa exclusivă a unei singure instanţe cu privire la soluţionarea acestor cauze.

Având în vedere că sediul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor se află în circumscripţia Tribunalului Bucureşti, aceasta este instanţa competentă teritorial să soluţioneze cauza dedusă judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14.06.2018.