Supreme Court jurisdiction over appeals against regional court decisions under the 1865 Civil Procedure Code

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea reconvenţională disjunsă din Dosarul nr. x/2008 pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti la data de 23 aprilie 2008, cu nr. Dosar x/2009, pârâţii - reclamanţi A. şi B. au solicitat, în principal, să se constate deschisă succesiunea defunctului C., împreună cu aceasta fiind disjunsă şi o a doua cerere reconvenţională formulată de pârâta - reclamantă D.

Prin sentinţa nr. 1764 din 16 martie 2016, Judecătoria Buftea, secţia civilă a admis cererile formulate şi a dispus ieşirea din indiviziune a părţilor. A atribuit părţilor loturi din terenul individualizat în raportul de expertiză specialitatea topografie, conform dispozitivului.

Dispozitivul hotărârii a fost completat parţial prin sentinţa civilă nr. 5267 din 6 iulie 2016 a Judecătoriei Buftea,

Tribunalul Ilfov, secţia civilă, prin Decizia nr. 861/A din 2 martie 2018, a respins apelul declarat de B. şi A. împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie, ca tardiv. A admis apelul declarat de D. împotriva aceleiaşi hotărâri, A anulat încheierea de admitere în principiu din data de 6 martie 2014 şi actele de procedură subsecvente acesteia, sentinţa civilă apelată şi sentinţa de completare dispozitiv şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Împotriva acestei din urmă decizii, reclamanta D. a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Ilfov la 15 mai 2018.

Tribunalul Ilfov, prin adresa Dosar nr. x/2010 din 19 mai 2018, a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 22 mai 2018 şi a primit termen la 13 iunie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei de necompetenţă, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Trimiterea dosarului spre soluţionare de către tribunal, pe cale administrativă, nu poate învesti legal instanţa supremă.

Astfel, dosarul iniţial, din care au fost disjunse cererile reconvenţionale, care fac obiectul prezentei judecăţi, a fost înregistrat pe rolul instanţelor în anul 2008, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile tranzitorii cuprinse la art. 24 din Legea nr. 134/2010, speţei îi sunt aplicabile prevederile C. proc. civ. din 1865.

Potrivit art. 4 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Or, în speţă, obiectul recursului nu se circumscrie celor două ipoteze ale art. 4 pct. 1 C. proc. civ., nefiind vorba nici de o hotărâre a curţii de apel şi nici de o altă hotărâre, într-o materie prevăzută de lege, pentru a fi dedusă judecăţii recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţia procedurală menţionată nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor ci, dimpotrivă, foloseşte două criterii ale circumscrierii acestei competenţe - unul care vizează ierarhia instanţelor de judecată în sistemul judiciar românesc (hotărârile curţilor de apel) şi celălalt indicaţia expresă a legii ("cazurile prevăzute de lege").

Aşadar, aceste două criterii utilizate de legiuitor exclud ideea unei competenţe de drept comun, ceea ce înseamnă că instanţa supremă are competenţă în materia recursurilor doar cu privire la deciziile curţilor de apel, pentru hotărârile altor instanţe fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de către instanţa supremă.

O interpretare în sens contrar, care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna nesocotirea conţinutului expres al normei şi extinderea nepermisă a sferei ei de aplicare, ajungându-se astfel la crearea unei reguli noi de competenţă, prin adăugarea ia lege, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege").

Nici Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017 nu este aptă să demonstreze competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, obiectul controlului de constituţionalitate reprezentându-l sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" din conţinutul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, dispoziţia legală nefiind, de altfel, incidenţă litigiului care este guvernat, cum s-a arătat, de prevederile C. proc. civ. de la 1865.

Totodată, potrivit art. 299 alin. (2) C. proc. civ., "recursul se soluţionează de instanţa imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea în apel".

Cum în speţă, acţiunea a învestit în primă instanţă judecătoria, iar soluţionarea în apei a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că instanţa imediat superioară este curtea de apel.

Pentru aceste considerente, se va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţă ierarhic superioară celei care a realizat judecata în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa, de soluţionare a recursului declarat de reclamanta D. împotriva Deciziei nr. 861/A din 2 martie 2018 a Tribunalului Ilfov, secţia civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13.06.2018.