Appellate reasoning deficient for failing to address civil liability and contractual opposability in defamation suit against media professional.

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 360 din 12 martie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a constatat caracterul ilicit al faptelor imputate pârâtei, care a susţinut că reclamantul ar fi afirmat "Dacă nu te lupţi să păstrezi Ministerul Justiţiei, îmi va fi imposibil să-mi conving oamenii să te susţină. Este foarte posibil că vei pierde mult din susţinerea mediatică a D. chiar dacă pentru noi nu vei fi un adversar şi nu cred că îţi foloseşte o asemenea perspectivă dacă mai vrei să ajungi preşedinte al României. Cedarea asta îţi va provoca probleme mari şi în partid - i-ar fi spus domnul A. domnului E. - iar noi, chiar dacă nu îţi susţinem adversarii, şi ştii că am interzis prezenţa la F. a contestatorilor tăi, nu vom putea să nu mediatizăm pe post anumite tulburări din G.", precum şi că "Practic este un şantaj cu susţinerea mediatică a D." şi "Cum i-a şantajat A. pe E.", în cadrul emisiunii Ediţie specială difuzată pe postul de televiziune H., în data de 2-04.2013; a respins ca neîntemeiate capetele de cerere referitoare la obligarea pârâtei B. la plata sumei de 250.000 euro pentru prejudiciile aduse imaginii, onoarei, reputaţiei şi prestigiului reclamantului A., precum şi la obligarea pârâtei la difuzarea dispozitivului hotărârii pe postul de televiziune H.; a obligat pârâta la publicarea, pe proprie cheltuială, a dispozitivului prezentei hotărâri, în trei ziare de circulaţie naţională, respectiv I., J. şi K., după rămânerea definitivă a acesteia; a respins ca neîntemeiată cererea de publicare a hotărârii judecătoreşti în integralitate; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta C., în contradictoriu cu chemaţii în garanţie S.C. L. S.R.L., M., N. şi O., ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 759/A din 20 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului A. declarat împotriva sentinţei civile nr. 360 din 12 martie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii chemaţi în garanţie S.C. L. S.R.L., M., N., O. A admis apelul apelantei pârâte B. şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins în totalitate acţiunea principală ca neîntemeiată. A respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a obligat apelantul reclamant la plata către apelanta pârâtă a sumei de 1.200 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, la data de 16 octombrie 2017 (data depunerii la oficiul poştal) a formulat recurs recurentul-reclamant A., Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 9 noiembrie 2017 şi repartizată aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 12 filtru.

În motivarea cererii de recurs, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Astfel, a invocat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., conform cărora hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă, printre alte elemente, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile şi susţinerile părţilor. A arătat că, potrivit prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. raportate la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din aceiaşi act normativ, exigenţa motivării impune prezentarea coerentă şi efectivă a examenului critic al magistratului de natură să susţină rezultatul deliberării, dar şi concordanţa argumentelor în raport cu aspectele deduse judecăţii de către părţi.

Recurentul-reclamant s-a prevalat în susţinerea recursului şi de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în raport de care instanţele de judecată sunt obligate să îşi motiveze deciziile.

În acest sens, a susţinut că, deşi prin actele procesuale depuse în apel s-a solicitat analizarea aspectelor ţinând de constatarea unei fapte ilicite, în contradictoriu cu cine poate fi realizată; faptele ilicite reprezentate de încălcarea obligaţiilor deontologice şi prezentarea unor ştiri neadevărate, în raport de dispoziţiile legale incidente invocate - încălcarea art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi alte acte internaţionale, a Constituţiei României, când intervine, potrivit legii, răspunderea pentru fapta proprie şi când intervine răspundere pentru fapta altuia; condiţiile cesiunii de obligaţii potrivit art. 1599 din C. civ. imposibilitatea limitării răspunderii intimatei atât din perspectiva cuantumului, cât şi din perspectiva persoanei care răspunde conform art. 1355 din C. civ. dispoziţiile contractului nr. x din 19.12.2011, cu precădere cele din cap. VII, neindicarea textelor de lege în baza cărora perfectarea contractului nr. x din 19.12.2011 reprezintă cauza exoneratoare de răspundere; inopozabilitatea faţă de recurent a dispoziţiilor contractului în cauză, se constată că motivarea instanţei de apel este extrem de succintă, Iară nicio referire la aspectele menţionate, fapt care face ca decizia să fie criticabilă din perspectiva legalităţii, în măsura în care nu oferă transparenţă asupra silogismului juridic care să explice şi să justifice dispozitivul şi nu arată, la situaţia şi aspectele concrete supuse judecăţii, care a fost parcursul logic al concluziei exprimate.

Aşadar, instanţa de apel nu a tăcut altceva decât să constate îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale prin realizarea unui examen ai dispoziţiilor contractului nr. x din 19.12.2011 (contract care nu produce niciun efect faţă de recurent şi prin care, în conformitate cu dispoziţiile C. civ., nu putea fi înlăturată răspundere civilă delictuală a intimatei), rară însă a analiza şi celelalte aspecte invocate în apel, într-adevăr, instanţa nu este întotdeauna datoare să analizeze separat flecare susţinere a părţilor, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluţionarea cauzei, dar ignorarea completă a acestora şi neindicarea unui text de lege în baza căruia să se reţină opozabilitatea şi aplicabilitatea dispoziţiilor contractului nr. x din 19.12.2011 faţă de recurentul-reclamant, în lipsa formulării unor astfel de motive de apel de către intimata-pârâtă, echivalează cu lipsa accesului la justiţie.

În cauză, instanţa de apel nu a luat în considerare nicio probă administrată. Concluziile acesteia nu au fost fundamentate pe stabilirea unei corecte stări de fapt sau pe maniera în care legea devine incidenţă în cauză. Din ansamblul probatoriu administrat rezultă altă situaţie de fapt şi de drept în legătură cu persoana răspunzătoare pentru afirmaţiile făcute la adresa recurentului-reclamant.

Omisiunea instanţei de apel de a cerceta şi verifica susţinerile recurentului-reclamant, dar şi dispoziţiile legale relevante, în raport de susţinerile intimaţilor-pârâţi, echivalează cu lipsa analizei cauzei şi cu nesoluţionarea acesteia printr-un procedeu real şi efectiv, de confruntare a afirmaţiilor părţilor cu înscrisurile aflate la dosar, de stabilire a unei situaţii de fapt şi de drept ca rezultat al unei aprecieri conexe naturii, complexităţii şi circumstanţelor cauzei.

În aceste condiţii, potrivit dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., recurentul-reci amant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei pronunţate de instanţa de apel şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Un alt motiv de recurs invocat de recurentul-reclamant a vizat faptul că hotărârea pronunţată de instanţa de apel cuprinde motive contradictorii.

A arătat că instanţa de apel, deşi a reţinut că aspectele dezvoltate în considerente reprezintă chestiuni relevante din perspectiva stabilirii cadrului procesual pasiv (pag. 15, paragraful 2 din decizie), a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, şi nu ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Contradictorialitatea motivelor deciziei pronunţate de instanţa de apel rezidă, de asemenea, din faptul că aceasta a reţinut că dispoziţiile contractului nr. x din 19.12.2011 şi ale Legii nr. 504/2002 sunt relevante sub aspectul stabilirii limitelor şi întinderii răspunderii civile delictuale, deşi a considerat că aceste aspecte ar fi utile pentru stabilirea cadrului procesual sau a inexistenţei uneia dintre condiţiile necesare constatării răspunderii civile delictuale, respectiv a vinovăţiei.

Recurentul-reclamant a criticat decizia recurată şi din perspectiva faptul că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în motivarea acestei critici, recurentul-reclamant a învederat că instanţa de apel a soluţionat cauza cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ., dar şi a principiului disponibilităţii.

A susţinut că, deşi intimata a solicitat în apel să se constate că dispoziţiile Legii nr. 504/2002 sunt inaplicabile şi că instanţa de apel este obligată să analizeze pricina prin raportare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, C. civ. şi Constituţie, instanţa de apei a făcut trimitere cauza doar la dispoziţiile Legii nr. 504/2002, fără să cerceteze cauza şi prin prisma celor solicitate atât de către intimată, cât şi de către recurent în această fază procesuală,

Recurentul-reclamant a invocat şi încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a dispoziţiilor art. 1349 C. civ.

A arătat că, deşi instanţa de fond a constatat că sunt întemeiate susţinerile sale privind îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, reglementată de art. 1349 C. civ., urmare depăşirii limitelor dreptului la libertatea de exprimare prevăzut de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de apel nu a examinat aceste aspecte, reţinând, în mod nelegal, ca răspunderea pentru încălcarea acestor din urmă prevederi legale nu poate fi reţinută în sarcina intim atei-pârâte.

Or, titularul licenţei audiovizuale na poate răspunde pentru încălcarea dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, răspunderea revine realizatorului emisiuni/moderatorului/persoanei care a realizat afirmaţiile la adresa recurentului şi nu persoanei juridice S.C. L. S.R.L.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală a intimatei-chemate în garanţie S.C. L. S.R.L., a susţinut că aceasta poate fi considerată cel mult subsidiară, putând fi supusă examinării din perspectiva îndeplinirii condiţiilor privind fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia numai ulterior sau cel mult concomitent atragerii răspunderii formatorului de opinie pentru depăşirea limitelor libertăţii de exprimare.

Pentru stabilirea regimului juridic şi a condiţiilor în care poate fi antrenată răspunderea, instanţa de apel avea obligaţia de a analiza aceste aspecte prin raportare la cauza cererii introductive a recurentului-reclamant, respectiv constatarea faptei ilicite reprezentată de difuzarea unor informaţii în legătură cu recurentul şi repararea prejudiciului pretins suferit urmare a încălcării limitelor libertăţii de exprimare de către formatorul de opinie, respectiv a încălcării obligaţiilor deontologice şi a altor dispoziţii legale prevăzute în tratate internaţionale şi Constituţie.

Pornind de la cauza cererii de chemare în judecată, reprezentată de constatarea faptei ilicite şi repararea prejudiciului, trebuie reţinut că intimatei-chemate în garanţie S.C. L. S.R.L. nu îi poate fi atrasă răspunderea pentru fapta proprie. Existenţa sau inexistenţa unor fapte ilicite pentru antrenarea răspunderii pentru fapta proprie nu poate fi analizată prin raportare la îndatoririle şi responsabilităţile care revin jurnaliştilor, în temeiul prevederilor art. 10 din Convenţie sau din Codul deontologic. Prin urmare, eventualul prejudiciul de imagine cauzat prin depăşirea limitelor reglementate de art. 10 din Convenţie poate atrage răspunderea pentru fapta proprie numai a jurnalistului, intimata-chemată în garanţie S.C. L. S.R.L. putând fi obligata la repararea eventualului prejudiciu de imagine cauzat numai ca urmare a răspunderii sale pentru fapta prepusului.

Recurentul-reclamant a invocat, de asemenea, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1355 C. civ., din interpretarea cărora rezultă că răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite descrise în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu putea fi limitată sau înlăturată, din perspectiva persoanelor răspunzătoare, a cuantumului şi întinderii prejudiciului, pe baza unui contract încheiat între intimata-chemată în garanţie S.C. L. S.R.L. şi intimata-pârâtă. Or, prin soluţia dispusă, contrar prevederilor art. 1355 C. civ., instanţa de apel a considerat ca răspunderea recurentei-pârâte a fost înlăturată prin contractul nr. x din 19.12.2011.

Un alt motiv de recurs a vizat aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 1280 C. civ., potrivit cărora "contractul produce efecte numai între părţi, daca prin lege nu se prevede altfel". Contrar legii, instanţa de apel a considerat contractul nr. x din 19.12.2011 încheiat între titulara licenţei audiovizuale şi intimată ca fiind opozabil recurentului, deşi acesta din urma nu era parte în acest contract şi nici nu şi-a exprimat consimţământul cu privire la cesionarea obligaţiilor intimatei către S.C. L. S.R.L. De altfel, acest contract a fost făcut public faţă de recurent cu ocazia soluţionării prezentei cauze şi nu anterior înregistrării cererii de chemare în judecată, astfel încât acesta nu poate produce efecte faţă de ei.

Conform clauzelor contractului nr. x din 19.12.2011, răspunderea pentru faptele ilicite expuse în cererea de chemare în judecată aparţine intimatei-pârâte, în cap. VIII subcapitolul VIII fiind expres prevăzută răspunderea sa:

"Autorul este exclusiv şi integral răspunzător pentru modul de realizare a creaţiilor şi pentru conţinutul operelor, asumându-şi obligaţia de a repara în totalitate orice prejudiciu produs din această cauză beneficiarului sau oricărui terţ".

Un ultim motiv de recurs se referă la aplicarea greşita a prevederilor art. 1381 şi art. 1599 C. civ. Recurentul-reclamant a susţinut că cele din urmă dispoziţii legale se aplică şi în cazul reparării prejudiciului cauzat urmare intervenţiei răspunderii civile delictuale, în conformitate cu dispoziţiile art. 1381 C. civ. Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că răspunderea debitorului obligaţiei de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta proprie poate fi transmisă către terţe persoane, dar doar cu acordul expres al creditorului.

Or, în cauză, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1381 şi art. 1599 C. civ., instanţa de apel a considerat că pentru fapta proprie a intimatei-pârâte răspunderea a fost transmisă către intimata-chemată în garanţie L. S.R.L., conform contractului nr. x din 19.12.2011, deşi recurentul-reclamant nu şi-a dat acordul în legătură cu transmiterea obligaţiei privind repararea prejudiciului către S.C. L. S.R.L.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 15 noiembrie 2017, Completul nr. 12 filtru a dispus comunicarea cererii de recurs intimaţilor, cu menţiunea că au obligaţia de a formula întâmpinare în termen de 30 de zile de la comunicare, potrivit prevederilor art. 17 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (3) din Legea nr. 2/2013. în cazul în care intimata-pârâtă şi intimaţi i-chemaţi în garanţie vor depune întâmpinări, a dispus ca aceste să se comunice recurentul ui-reci amant, cu menţiunea că are obligaţia de a depune răspuns la întâmpinare, In termen de cel mult 10 zile de la data comunicării, conform dispoziţiilor art. 17 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (4) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. După efectuarea procedurilor de comunicare, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, potrivit art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată în termenul legal, ia data de 21 decembrie 2017 (data poştei), intimaţii-chemaţi în garanţie S.C. L. S.R.L., M., N. şi O. au invocat excepţia tardivităţii recursului, iar, pe fondul căii de atac, au solicitat respingerea acesteia, ca nefondată, şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces, în susţinerea excepţiei tardivităţii recursului, intimaţii-chemaţi în garanţie au arătat că Decizia civilă nr. 759/A din 20 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă, a fost comunicată părţilor la 13 septembrie 2017. Recursul formulat în cauză a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 18 octombrie 2017, potrivit informaţiilor care se regăsesc pe portalul instanţei.

Prin întâmpinarea formulată la data de 22 decembrie 2017 (data depunerii la oficiul poştal), intimata-pârâtă B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 15 ianuarie 2018, recurentul-reclamant A. a depus, în termen procedural, răspuns la întâmpinarea formulată de intimaţii-chemaţi în garanţie S.C. L. S.R.L., M., N. şi O., prin care a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii recursului, susţinând că acesta a fost declarat la data de 16 octombrie 2017, în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., calculat conform prevederilor art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) C. proc. civ. Cu privire la fondul recursului, a solicitat admiterea acestuia şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În cauză s-a procedat la întocmirea raportului cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului formulat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 759/A din 20 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă.

În opinia raportorului, faţă de conţinutul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recursul a fost apreciat drept admisibil în principiu.

Conform rezoluţiei din 22.02.2018, s-a dispus comunicarea raportului, ulterior fiind formulat, un punct de vedere de către recurentul-reclamant A.

Cererea de recurs a fost legal timbrată cu suma de 200 RON, potrivit art. 24 alin. (1) şi (2) teza a II-a din O.U.G. nr. 80/2013.

La data de 27.04.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia tardivităţii recursului, invocată de intimata-chemată în garanţie S.C. L. S.R.L., a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 759/A din 20 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă.

În recurs nu s-au administrat probe noi.

Examinând criticile formulate, cu referire la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate; 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşita a normelor de drept material".

În cauză, printr-un prim motiv de recurs recurentul-reclamant invocă, pe de o parte, lipsa de motivare a hotărârii recurate, iar, pe de altă parte, motivarea contradictorie a deciziei atacate, critici subsumate prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează, în mod imperativ, obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituind, printre altele, o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate.

Înalta Curte reţine, din perspectivă teoretică, că un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cei puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei şi de circumstanţele acesteia. Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte - dar nici ignorarea lor, ci un răspuns ai argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, sa influenţeze soluţia.

Or, instanţa de apel nu a reţinut şi nici nu a înlăturat susţinerile reclamantului formulate drept apărări în apel, prin întâmpinare, şi nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, aşa încât hotărârea sa nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi în raport de care să poată fi realizat controlul judiciar.

Totodată, Înalta Curte constată că contradicţia la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atunci când priveşte doar considerentele, trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc. Judecătorii sunt datori să arate în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Ca atare, considerentele reprezintă un element necesar al oricărei hotărâri judecătoreşti, motivarea de fapt şi de drept fiind indispensabilă acestui important act procedural. îndatorirea de a motiva coerent şi unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicţii între considerente sau între unele considerente şi dispozitiv, constituie o garanţie pentru justiţiabili, în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

Fără arătarea motivelor şi a probelor nu se poate exercita controlul judiciar, astfel că instanţa pronunţă o soluţie nelegală care este supusă casării.

În speţă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. L. S.R.L., în calitate de titulară a licenţei postului de televiziune H. şi pârâta B., în calitate de realizator şi moderator al emisiunii "Ediţie specială", difuzată de postul de televiziune H. în data de 02 aprilie 2013, începând cu orele 21:00, ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că susţinerea pârâtei potrivit căreia reclamantul ar fi afirmat "Daca nu te lupţi sa păstrezi Ministerul Justiţiei, îmi va fi imposibil să-mi conving oamenii să te susţină. Este foarte posibil că vei pierde mult din susţinerea mediatică a D. chiar dacă pentru noi nu vei fi un adversar şi nu cred că îţi foloseşte o asemenea perspectivă dacă mai vrei să ajungi preşedinte al României. Cedarea asta îţi va provoca probleme mari şi în partid - i-ar fi spus domnul A. domnului E. - iar noi, chiar dacă nu îţi susţinem adversarii, şi ştii că am interzis prezenţa la F. a contestatorilor tăi, nu vom putea să nu mediatizăm pe post anumite tulburări din G." din cadrul emisiunii "Ediţie specială" difuzată de postul de televiziune H. în data de 02 aprilie 2013; afirmaţia pârâtei "Practic este un şantaj cu susţinerea mediatică a D.", precum şi afirmaţiile "Cum l-a şantajat A. pe E." "Mesajul lui A. pentru E." "Ce i-a spus la telefon A. lui E.", afişate sub formă de scroll în timpul aceleaşi emisiuni, reprezintă fapte ilicite prin care a fost afectată onoarea şi reputaţia reclamantului, de natură a angaja răspunderea civilă delictuală atât a S.C. L. S.R.L., pentru faptă proprie şi în calitate de comitent, cât şi a pârâtei, în calitate de prepus să se dispună obligarea pârâtelor la plata, în solidar, a sumei de 250.000 euro, pentru prejudiciile aduse imaginii, onoarei, reputaţiei şi prestigiului reclamantului.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat în esenţă, că prin declaraţiile neadevărate şi nesusţinute de probe, făcute în cadrul emisiunii menţionate, sub titlul Breaking News, difuzată de o televiziune publică, cu o audienţă semnificativă şi cu un impact semnificativ asupra opiniei publice din România, s-a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii de către pârâte, fiind îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale ale acestora (pentru faptă proprie şi pentru fapta prepusului), fiind încălcat dreptul reclamantului la imagine, prestigiu şi onoare.

Fapta ilicită este reprezentată de afirmaţiile speculative, neadevărate şi denigratoare despre acţiunile reclamantului. Astfel de afirmaţii nu urmăresc exprimarea unei simple opinii sau informarea publicului, fiind depăşit dreptul de exprimare a unei opinii care să aibă ia bază informaţii reale, susţinute de probe, ci urmăresc influenţarea percepţiei asupra imaginii reclamantului.

Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi atingerea adusă drepturilor personal-nepatrimoniale ale reclamantului rezulta din chiar săvârşirea faptei ilicite de defăimare şi denigrare prin afirmaţiile făcute in public şi prin difuzarea acestor afirmaţii în cadrul unui post public de televiziune.

S-a invocat încălcarea obligaţiilor legale prevăzute în Legea audiovizualului nr. 504/2002, Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului (Decizia nr. 220/2011), Constituţia României, C. civ., reglementările europene privind etica jurnalistică (inclusiv art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).

Ulterior, reclamantul a depus la dosarul cauzei o cerere prin care acesta a înţeles să renunţe la judecata acţiunii în contradictoriu cu pârâta S.C. L. S.R.L., judecata urmând să se desfăşoare împotriva pârâtei B., invocându-se culpa proprie a acestei părţi în producerea prejudiciului creat reclamantului.

Prin sentinţa civilă nr. 360 din 12 martie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a reţinut caracterul ilicit ai faptelor imputate pârâtei B., respectiv îndeplinirea a două dintre condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana acestei părţi, fapta ilicită şi vinovăţia, dar a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada producerii unui prejudiciu pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei B.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul A. şi pârâta B.

Criticile formulate de către reclamant au vizat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 250.000 euro cu titlu de daune morale pentru fapta al cărei caracter ilicit a fost constatat prin sentinţa apelată.

Prin apelul declarat în cauză, apelanta-pârâtă a arătat că, după modificarea cererii de chemare în judecată, urmare a renunţării faţă de societatea care a realizat difuzarea emisiunilor contestate, instanţa de fond avea obligaţia identificării cadrului legal aplicabil, precum şi de a analiza conduitei intimatului-reclamant în raport de faptele ilicite invocate. A mai susţinut că instanţa de fond a identificat în mod eronat calitatea acesteia de furnizor de servicii media, ca nu este aplicabil cadrul legislativ din materia audiovizualului în situaţia de faţă, ci prevederile C. civ., cele constituţionale şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinarea depusă în apel, reclamantul a învederat că pârâta avea a respecta, în calitate de jurnalist, obligaţiile conferite de Codul deontologic al jurnalistului, Constituţia României, C. civ., Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 10), Legea audiovizualului nr. 504/2002, alte documente internaţionale. A prezentat argumentele care conduc la această concluzie.

Examinând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel reţine că apelul pârâtei B. trebuie analizat cu prioritate sub aspectul criticat, al neidentificării în primă instanţă a cadrului legal aplicabil cererii de chemare în judecată, în situaţia în care reclamantul a renunţat la acţiune faţă de S.C. L. S.R.L., însă, ulterior, verifică îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei B. prin prisma raportului de prepuşenie existent între aceasta şi S.C. L. S.R.L. determinat de Legea audiovizualului nr. 504/2002 şi contractul nr. x din 19.12.2011 încheiat între aceste părţi.

Prin urmare, instanţa de apel nu a făcut altceva decât să constate îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale prin realizarea unui examen al dispoziţiilor contractului nr. x din 19.12.2011, fără însă a analiza şi celelalte aspecte invocate în apel prin cererile de apel ori prin întâmpinări, în sensul celor menţionate anterior. De asemenea, nu a justificat, în drept, reţinerea opozabilităţii şi aplicabilitatea prevederilor contractului nr. x din 19.12.2011 faţă de recurentul-reclamant, în lipsa formulării unor astfel de motive de apel de către intimata-pârâtă, care, de altfel, a învederat că prezentei cauze îi sunt aplicabile prevederile C. civ., cele constituţionale şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În atare condiţii, omisiunea instanţei de apel de a cerceta şi verifica toate apărările recurentului-reclamant (în contrapondere cu cefe ale intimatei-pârâte), dar şi dispoziţiile legale relevante, precum şi prezentarea unor considerente contradictorii (cât priveşte legitimarea procesuală pasivă recunoscută pârâtei B. şi soluţia dată asupra fondului litigiului) echivalează cu nesoluţionarea cauzei, ceea ce atrage aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv casarea hotărârii atacate.

În cauză, recurentul-reclamant a criticat decizia recurată şi din perspectiva faptului că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură, făcând trimitere la prevederile art. 478 C. proc. civ. şi la principiul disponibilităţii. A învederat că instanţa de apel a analizat cauza doar prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 504/2002, tară să le cerceteze şi pe cele invocate atât de către pârâtă, cât şi de către reclamant în apel.

Înalta Curte apreciază că, deşi se invocă incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în realitate recurentul-reclamant contestă legalitatea deciziei atacate pentru considerentele expuse anterior, analizate potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În concluzie, faţă de motivul ce determină casarea cu trimitere, respectiv nemotivarea/motivarea contradictorie a hotărârii recurate, Înalta Curte apreciază că critica privind nerespectarea dispoziţiilor de drept material, încadrată în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu mai poate fi analizată, întrucât, în lipsa considerentelor formulate potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa de recurs se află în imposibilitatea exercitării controlului de legalitate specific căii extraordinare de atac. La rejudecare se va ţine însă seama şi de aspectele de nelegalitate formulate.

Pentru aceste considerente, în aplicarea art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 759/A din 20 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 759/A din 20 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 iunie 2018.