Negative jurisdictional conflict: Classification of civil service salary reclassification claims as individual labor disputes under mandatory territorial competence.

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23.02.2016 sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I civilă, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Ministerul Finanţelor Publice, Curtea de Apel Galaţi şi Tribunalul Vrancea, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună: - obligarea pârâţilor la reîncadrarea reclamanţilor conform dispoziţiilor Legii nr. 284/2010 începând cu data de 01.01.2011; - obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Galaţi şi Tribunalul Vrancea la repararea discriminării prin plata către reclamanţi a despăgubirilor constând în: contravaloarea diferenţelor dintre indemnizaţia rezultată ca urmare a trecerii într-o altă tranşă de vechime actualizate cu rata inflaţiei şi indemnizaţia efectiv acordată; diferenţele dintre cuantumul sporurilor pentru risc şi confidenţialitate şi pentru condiţii deosebite de muncă primite în prezent şi cel care ar fi trebuit acordat, actualizat în raport de indicele de inflaţie până la data plăţii efective şi a dobânzilor legale penalizatorii, aferente sumelor datorate începând cu data de la care ar fi trebuit acordate şi, în continuare, pentru viitor, până la data plăţii efective; - obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea grilelor de salarizare în care să apară noul salariu de încadrare în care au fost incluse unele sporuri având în vedere că pentru calculul salariului de încadrare sunt folosite legi abrogate creându-se astfel confuzii între vechimea în muncă, vechimea în specialitate şi sporurile care au fost incluse în salariu, iar sporul de risc şi confidenţialitate se aplică în mod diferenţiat de la un salariat la altul conducând astfel la discriminări; - obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice să asigure pârâtului Ministerul Justiţiei sumele necesare acordării acestor drepturi salariale.

În motivarea cererii reclamanţii, care au menţionat că fac parte din personalul auxiliar al Judecătoriei Panciu, au arătat că, deşi de la data de 01.01.2011 au intrat în vigoare dispoziţiile Legii nr. 284/2010, în mod eronat pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Galaţi şi Tribunalul Vrancea, în calitate de angajatori, au procedat la calcularea salariilor de încadrare în baza unor acte normative abrogate, respectiv O.G. nr. 8/2007 şi Legea nr. 330/2009, astfel că, după intrarea în vigoare a Legii cadru nr. 284/2010 şi a legilor anuale de salarizare ulterioare, există diferenţe de salarizare pentru persoane care se înscriu în aceeaşi tranşă de vechime în muncă, în funcţie de data la care au fost îndeplinite condiţiile de vechime ce atrăgeau un nou spor de vechime.

Reclamanţii au învederat că art. 6 din Legea nr. 285/2010, care a determinat o salarizare diferită pentru persoanele care au trecut într-o altă tranşă de vechime în muncă, au făcut obiectul analizei Curţii Constituţionale, care, prin Decizia nr. 669 din 26.06.2012, a stabilit că avansarea personalului încadrat pe funcţii execuţie în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă şi calculul indemnizaţiilor potrivit acestor gradaţii se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislaţiei aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câştigate. De asemenea, au tăcut referire la Decizia nr. 32 din 19.10.2015 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că plata efectivă a drepturilor salariale urmează a se efectua potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcţia similară, respectiv prin raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu acelaşi grad profesional şi aceeaşi tranşă de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010.

Prin sentinţa civilă nr. 832 din 08.03.2017, Tribunalul Prahova, secţia I civilă, a admis excepţia necompetentei teritoriale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Vrancea, reţinând că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 127 C. proc. civ., în condiţiile în care reclamanţii au calitatea de personal auxiliar în cadrul Judecătoriei Panciu, instanţa competentă fiind cea de la domiciliul reclamantului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vrancea sub nr. x/2016 pe data de 03.05.2017.

Prin sentinţa civilă nr. 323 din 06.06.2017, Tribunalul Vrancea, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, excepţie invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Procedând în acest sens. tribunalul a constatat că scopul urmărit de către reclamanţi este acela de a obţine recunoaşterea şi acordarea unor drepturi salariale suplimentare celor de care beneficiază în prezent, aceştia considerând că sunt îndreptăţiţi la aceste drepturi în conformitate cu prevederile Legii nr. 284/2010.

În ceea ce priveşte însă mijloacele procesuale de care reclamanţii au înţeles să uzeze, tribunalul a reţinut că aceştia nu s-au limitat în a solicita obligarea unităţii angajatoare la plata sumelor suplimentare la care se consideră îndreptăţiţi, ci şi adoptarea acelor măsuri de natură administrativă care s-ar fi luat în ipoteza în care angajatorul sau instituţia căreia legea îi conferă dreptul la stabilirea salarizării ar fi considerat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la acordarea de drepturi suplimentare. De altfel, potrivit înscrisurilor de la filele 21 şi 23 dosar, reclamanţii s-au adresat deja Curţii de Apel Galaţi, solicitând emiterea de decizii cu privire la drepturile lor salariale, având în vedere dispoziţiile Deciziei nr. 32 din 19.10.2015 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, menţionând că în cazul în care nu le va fi admisă această cerere vor formula acţiune.

În aceste condiţii, tribunalul a constatat că reclamanţii au înţeles să sesizeze instanţa cu capete de cerere între care se poate reţine legătură de accesorialitate, respectiv capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor la reîncadrarea reclamanţilor conform dispoziţiilor Legii nr. 284/2010 constituind pretenţie cu caracter principal, solicitarea de acordare a diferenţelor salariale având caracter accesoriu.

Raportat la această concluzie, tribunalul a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 7 din cap. VIII al anexei VI la Legea nr. 284/2010, prevederi care reglementează competenţa materială, teritorială şi funcţională a instanţei în cazul în care personalul ar fi nemulţumit de actul emis de ordonatorul de credite prin care i s-au stabilit drepturile salariale şi ar formula contestaţie împotriva acestuia.

În consecinţă, a reţinut că revine Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, competenţa materială (inclusiv teritorială şi funcţională) de soluţionare a capătului principal de cerere cu care reclamanţii au învestit instanţa prin cererea de faţă, iar, în raport de prevederile art. 123 alin. (1) C. proc. civ., aceeaşi instanţă devine competentă să soluţioneze şi capetele de cerere accesorii.

Prin sentinţa civilă nr. 4702 din 05.12.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, excepţie invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În considerentele hotărârii, instanţa a apreciat că în cauză nu pot fi incidente prevederile art. 7 din Legea nr. 284 din 28 decembrie 2010, întrucât norma specială atributivă de competenţă priveşte doar anumite cauze şi nu poate fi extinsă aplicarea acesteia la toate cauzele care au ca baza de pornire această lege. Aşadar, acolo unde legea a urmărit să stabilească o competenţă aparte a trebuit să o prevadă expres, iar această prevedere specială nu poate fi interpretată lato sensu.

Astfel, având în vedere că în cauză capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor la reîncadrarea reclamanţilor conform dispoziţiilor Legii nr. 284/2010 constituie pretenţie cu caracter principal, iar solicitarea de acordare a diferenţelor salariale are caracter accesoriu, Curtea de Apel Bucureşti a constatat, în ce priveşte competenţa de soluţionare a întregii acţiuni, că aparţine Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care prevede că reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul/sediul său ori celei de la domiciliul/sediul pârâtului. în cauză, reclamanţii au domiciliul în Vrancea, iar alegerea de competenţă a fost făcută la Tribunalul Vrancea.

Prin sentinţa civilă nr. 3 din 11.01.2018, Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, secţia I civilă.

S-a reţinut că revine instanţei specializate în soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale de la domiciliul reclamanţilor competenţa soluţionării prezentei cauze, deoarece obiectul principal al cererii îl reprezintă obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor reprezentate de diferenţa dintre indemnizaţia rezultată ca urmare a trecerii într-o altă tranşă de vechime actualizate cu rata inflaţiei şi indemnizaţia efectiv acordată anterior datei de 31.12.2010, precum şi diferenţa dintre cuantumul sporurilor pentru risc şi confidenţialitate şi pentru condiţii deosebite de muncă primite în prezent şi cel care ar fi trebuit acordat, actualizate în raport cu indicele de inflaţia până la data plăţii efective şi dobânda legală penalizatoare. Celelalte capete de cerere reprezintă cereri accesorii care revin în competenţa instanţei învestite cu soluţionarea capătului de cerere principal, conform art. 123 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 269 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă, cum este şi obiectul cererii de faţă, este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie în are domiciliul reclamantul, astfel că s-a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, secţia I civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vrancea la data de 12.03.2018, sub nr. x/2016*.

Astfel învestit, Tribunalul Vrancea a constatat că, prin sentinţa civilă nr. 323 din 06.06.2017, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vrancea şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, care, prin sentinţa civilă nr. 4702 din 05.12.2017, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Galaţi, iar aceasta, prin sentinţa nr. 3 din 11.01.2018, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, instanţă care se declarase anterior, la data de 06.06.2017, necompetentă în ce priveşte soluţionarea prezentei cauze.

Astfel, a constatat existenţa conflictului de competenţă, fiind incidente dispoziţiile art. 133 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., existând declinări succesive între cele trei instanţe menţionate, şi a înaintat dosarul pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând conflictul negativ de competenţă, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul prezentei acţiuni îl reprezintă cererea prin care reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Ministerul Finanţelor Publice, Curtea de Apel Galaţi şi Tribunalul Vrancea, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună: obligarea pârâţilor la reîncadrarea reclamanţilor conform Legii nr. 284/2010 începând cu data de 01.01.2011; obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Galaţi şi Tribunalul Vrancea la repararea discriminării prin plata către reclamanţi a despăgubirilor constând în contravaloarea diferenţelor dintre indemnizaţia rezultată ca urmare a trecerii într-o altă tranşă de vechime actualizate cu rata inflaţiei şi indemnizaţia efectiv acordată, diferenţele dintre cuantumul sporurilor pentru risc şi confidenţialitate şi pentru condiţii deosebite de muncă primite în prezent şi cel care ar fi trebuit acordat, actualizat în raport de indicele de inflaţie până la data plăţii efective şi a dobânzilor legale penalizatorii, aferente sumelor datorate începând cu data de la care ar fi trebuit acordate şi, în continuare, pentru viitor, până la data plăţii efective; obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea grilelor de salarizare în care să apară noul salariu de încadrare în care au fost incluse unele sporuri având în vedere că pentru calculul salariului de încadrare sunt folosite legi abrogate, creându-se astfel confuzii între vechimea în muncă, vechimea în specialitate şi sporurile care au fost incluse în salariu, iar sporul de risc şi confidenţialitate se aplică în mod diferenţiat de la un salariat la altul conducând astfel la discriminări; obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice să asigure pârâtului Ministerul Justiţiei sumele necesare acordării acestor drepturi salariale.

Prin urmare, obiectul principal al cererii îl reprezintă obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor reprezentate de diferenţa dintre indemnizaţia rezultată ca urmare a trecerii într-o altă tranşă de vechime actualizate cu rata inflaţiei şi indemnizaţia efectiv acordată anterior datei de 31.12.2010, precum şi diferenţa dintre cuantumul sporurilor pentru risc şi confidenţialitate şi pentru condiţii deosebite de muncă primite în prezent şi cel care ar fi trebuit acordat, actualizate în raport cu indicele de inflaţia până la data plăţii efective şi dobânda legală penalizatoare. Celelalte capete de cerere reprezintă cereri accesorii care revin în competenţa instanţei învestite cu soluţionarea capătului de cerere principal, conform art. 123 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, raportat la obiectul sau, acest litigiu face parte din categoria celor date de lege în competenţa jurisdicţiei muncii, astfel cum este definită de art. 269 Codul muncii, reprezentând un conflict individual de muncă, conform art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011.

Potrivit dispoziţiei art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Art. 210 din Legea nr. 62/2011 constituie, alături de art. 269 Codul muncii, sediul materiei în materie de competenţă în materia soluţionării conflictelor individuale de muncă.

Art. 210 reglementează o competenţă teritorială absolută alternativă în materie, iar, potrivit dispoziţiei art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Astfel, în ceea ce priveşte conflictele de muncă, competenţa teritorială este alternativă şi, totodată, absolută, reclamantul având alegerea între instanţa în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul şi instanţa în a cărei circumscripţie îşi are locul de muncă.

În speţă, reclamanţii au domiciliul în Vrancea, ceea ce atrage competenţa teritorială a Tribunalului Vrancea, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. - faţă de considerentele din Decizia RIL nr. 7/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, întrucât aceştia au calitatea de personal auxiliar în cadrul Judecătoriei Panciu.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 07.06.2018.