Tax authority's appeal over unpaid withholding taxes referred to Court of Appeal as High Court lacks jurisdiction.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 3991 din 19.04.2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Judecătoria Braşov a admis acţiunea formulată şi precizată de reclamantul Statul Roman, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin reprezentant legal în contradictoriu cu pârâta A., şi în consecinţă:

A obligat pârâta să achite reclamantei suma de 8.264 RON reprezentând debit rezultat din obligaţii cu regim de reţinere la sursă datorate bugetului de stat de către S.C. B. S.R.L. (compus din suma de 3.062 RON impozit pe venit din salarii ce au provenit din declaraţiile depuse de S.C. B. S.R.L. aferente perioadei 25.04.2009-25.07.2012, din suma de 3.383 RON reprezentând CAS asiguraţi ce provin din declaraţiile depuse de S.C. B. S.R.L. aferente perioadei 25.06.2009-25.07.2012, din suma de 25 RON reprezentând şomaj asiguraţi ce provin din declaraţiile depuse de S.C. B. S.R.L. aferente perioadei 25.01.2012-25.07.2012, din suma de 1.794 RON reprezentând sănătate asiguraţi ce provin din declaraţiile depuse de S.C. B. S.R.L. aferente perioadei 25.04.2009-25.07.2012).

A obligat pârâta să achite reclamantei suma de 7.603 RON reprezentând majorări calculate pentru debitele aferente deciziilor referitoare ia obligaţiile de plată accesorii pentru perioada 05.07.2008-18.02.2013, majorări ce se vor calcula în continuare până la achitarea integrală a debitului.

A obligat pârâta să achite reclamantei suma de 6.742 RON reprezentând penalităţi calculate pentru debitele aferente deciziilor referitoare la obligaţiile de plată accesorii pentru perioada 05.07.2008-18.02.2013, penalităţi ce se vor calcula în continuare până la achitarea integral a debitului.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 454 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând contravaloarea xerocopierii dosarelor de urmărire penală.

Prin Decizia civilă nr. 187/A din data de 14 februarie 2018, pronunţată de către Tribunalul Braşov, secţia I civilă, s-au hotărât următoarele:

"Admite apelul declarat de apelanta pârâtă A., domiciliată în Jud. Braşov în contradictoriu cu intimatul reclamant Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin reprezentant legal cu sediul în jud. Braşov împotriva sentinţei civile nr. 3991 din 19.04.2017 pronunţată de Judecătoria Braşov în Dosar nr. x/2015, pe care o schimbă în tot, în sensul că:

Respinge, acţiunea formulată şi precizata de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin reprezentant legal cu sediul în jud. Braşov în contradictoriu cu pârâta A., domiciliată în jud. Braşov.

Înlătură dispoziţiile contrare din cuprinsul sentinţei apelate".

Împotriva acestei din urmă decizii, reclamantul a declarat recurs, care s-a depus la Tribunalul Braşov, secţia I civilă, fiind înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 09.05.2018 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 11.

Prin rezoluţia completului din data de 15 mai 2018, s-a fixat termen de judecată la 07 iunie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs, părţile fund citate în acest sens.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată de către tribunal într-un litigiu având ca obiect acţiune în răspundere delictuală.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

2. recursurile în interesul legii;

3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că; "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia; "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum în speţă, judecătoria a fost învestită în primă instanţă cu judecarea acţiunii, iar apelul a fost soluţionat de tribunal, rezultă că nu este incidenţă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apel şi, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Braşov revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Braşov, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a decima competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului formulat de către reclamantul Statui Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov împotriva Deciziei civile nr. 187/A din data de 14 februarie 2018, pronunţată de către Tribunalul Braşov, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Braşov.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 07.06.2018.