Jurisdictional limit of the supreme court to review tribunal appeals in family law; exclusion of general cassation competence absent express statutory provision

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti la data de 10.09.2015, sub nr. x/2015, reclamanta-pârâtă A. l-a chemat în judecată pe pârâtul-reclamant B., solicitând instanţei să dispună stabilirea locuinţei minorei C., la domiciliul său, exercitarea autorităţii părinteşti în comun, obligarea pârâtului-reclamant la plata în favoarea minorei a unei pensii de întreţinere reprezentând 1/4 din veniturile acestuia/din venitul minim pe economie, de la data introducerii acţiunii şi încuviinţarea ca pârât ui-reclamant să păstreze legăturile personale cu minora, propunând un program de vizitare; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 5034 din 28.06.2016 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, au fost admise în parte cererea principală şi cererea reconvenţională, s-a dispus ca autoritatea părintească în privinţa minorei C., să se exercite de către ambii părinţi, a fost stabilită locuinţa minorei la mamă, a fost obligat pârâtul-reclamant să contribuie la întreţinerea minorei în natură în cotă de 1/4 din venitul net lunar, dar nu mai puţin de1/4din venitul minim net pe economia României, cu începere de la data pronunţării hotărârii şi până la majoratul beneficiarei; reclamanta-pârâtă va comunica, la datele de 05 şi 20 ale lunii, prin e-mail, necesităţile minorei, iar pârâtul-reclamant va livra bunurile şi serviciile solicitate până la datele de 15, respectiv 25 ale lunii, s-a încuviinţat ca pârâtul-reclamant să aibă legături personale cu minora conform următorului program: până la împlinirea vârstei de 2 ani, în afara domiciliului minorei, în fiecare zi de miercuri, între orele 19:00-20:00, în prima şi a treia săptămâna din lună, duminică de la orele 10:00 la orele 20:00; de ziua de naştere a copilului, între orele 16:00-19:00; după împlinirea vârstei de 2 ani, în fiecare zi de miercuri, între orele 19:00-20:00, în prima şi a treia săptămână din lună, de sâmbăta la orele 11:00 până duminică la orele 20:00; de ziua de naştere a copilului, între orele 16:00-19:00; în anii pari perioada 25.12 de la ora 12:00- 27.12. la ora 18:00, şi 3 zile de Paşti, de sâmbătă la ora 31:00 până luni la ora 18:00, iar în anii impari perioada 30.12 ora 18:00-02:01 ora 19:00; o săptămână în vacanţa de vară, în concediul tatălui, cu obligaţia pentru acesta de a notifica mamei perioada cu 60 de zile anterior; cu obligaţia pentru pârâtul reclamant de a lua minora de la domiciliul mamei şi a-l duce înapoi ia finalul programului de vizită, a fost obligată reclamanta-pârâtă la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 1503/A din data de 08.05.2017, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au hotărât următoarele;

"Admite apelurile formulate de apelanta-reclamantă-pârâtă A., domiciliată în Bucureşti şi cu reşedinţa în Bucureşti, şi de apelantul-pârât-reclamant B., domiciliat în Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 5034 din 28.06.2016, pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. x/2015.

Schimbă în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că:

Obligă pârâtul-reclamant să contribuie la întreţinerea minorei C., în natură în cotă de 1/4 din venitul net lunar, dar nu mai puţin de 1/4 din venitul minim net pe economia României, cu începere de la data pronunţării hotărârii şi până la majoratul beneficiarei.

Încuviinţează ca pârâtul-reclamant să aibă legături personale cu minora conform următorului program:

- până la împlinirea vârstei de 3 ani, în afara domiciliului minorei, în fiecare zi de vineri, între orele 17:00-20:00, în prima şi a treia săptămână din lună, duminică de la orele 10:00 la orele 20:00; de ziua de naştere a copilului, între orele 16:00 -19,00; cu obligaţia pentru pârâtul-reclamant de a lua minora de la domiciliul mamei şi a o duce înapoi la finalul programului de vizită;

- după împlinirea vârstei de 3 ani, în fiecare zi de miercuri, între orele 17:00-20:00, în prima şi a treia săptămână din lună, de sâmbătă de la orele 11:00 până duminică la orele 20:00; de ziua de naştere a copilului, între orele 16:00-19:00; în anii pari perioada 25.12 de la ora 12:00- 27.12. la ora 18:00 şi 3 zile de Paşti, de sâmbătă la ora 11,00 până luni la ora 18:00, iar în anii impari perioada 30.12 ora 18:00-02:01 ora 19:00; o săptămână în vacanţa de vară, în concediul tatălui, cu obligaţia pentru acesta de a notifica mamei perioada cu 60 de zile anterior; cu obligaţia pentru pârâtul-reclamant de a lua minora de la domiciliul mamei şi a o duce înapoi la finalul programului de vizită.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei civile apelate".

Împotriva acestei din urmă decizii, reclamanta a declarat recurs, depus la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care s-a înaintat către Curtea de Apel Bucureşti, fiind declinat în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 52 din 13.02.2018.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 14.05.2018 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 11.

Prin rezoluţia completului din data de 15 mai 2018, s-a fixat termen de judecată la 07 iunie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs, părţile fiind citate în acest sens.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată de către tribunal într-un litigiu având ca obiect exercitarea autorităţii părinteşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că; "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară, a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum în speţă, judecătoria a fost învestită în primă instanţă cu judecarea acţiunii, iar apelul a fost soluţionat de tribunal, rezultă că nu este incidenţă norma art. 91 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apel şi, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Bucureşti revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului formulat de către reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 1503/A din data de 08 mai 2017, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 07.06.2018.