Challenge to discrimination authority's incompetence ruling: procedural violations in administrative proceedings and right to a fair trial

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P. au solicitat anularea Hotărârii nr. 278/10.06.2015 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) prin care s-a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instituţii şi s-a dispus clasarea dosarului, precum şi obligarea C.N.C.D. să purceadă la soluţionarea pe fond a contestaţiei promovate de reclamanţi, în raport de temeiurile de drept invocate, conţinutul şi obiectul solicitărilor formulate.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 53/2016 din data de 14 aprilie 2016, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Direcţia de Sănătate Publică a Judeţului Braşov şi Ministerul Sănătăţii.

3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei nr. 53/2016 din data de 14 aprilie 2016 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. Elena, O. şi P., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi admiterea acţiunii, respectiv: anularea Hotărârii nr. 278 din 10.06.2015 emise de Colegiul Director al C.N.C.D. şi a operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii ei; să se aprecieze că pârâtul C.N.C.D. s-a pronunţat pe fond asupra cererii reclamanţilor soluţionând pe fond petiţia; să se constate existenţa unei situaţii de discriminare în privinţa acestora şi să fie obligată Direcţia de Sănătate Publică Braşov la eliminarea discriminării în privinţa încadrării recurenţilor-reclamanţi ca personal contractual în baza Ordinului MS nr. 1078/2010 (discriminare ce nu poate fi eliminată decât prin încadrarea conform art. 31 din Legea nr. 330/2009 începând cu data de 01.10.2010 şi încheierea unui contract de muncă corespunzător), precum şi obligarea aceleiaşi instituţii la publicarea în mass-media, respectiv în 2 ziare de circulaţie locală în judeţul Braşov, precum şi la unul dintre posturile locale TV, a unui rezumat al hotărârii judecătoreşti astfel date.

În subsidiar, solicită casarea hotărârii recurate şi, pentru o mai bună administrare a justiţiei, trimiterea cauzei spre rejudecare unei alte curţi de apel şi, în subsidiar, Curţii de Apel Braşov care a pronunţat hotărârea atacată.

Într-un alt subsidiar, solicită casarea hotărârii recurate şi să se dispună anularea Hotărârii nr. 278 din 10.06.2015 emise de Colegiul Director al C.N.C.D., precum şi a operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Colegiului Director al C.N.C.D., pentru a se pronunţa asupra cererilor pe fond ale reclamanţilor. În plus, solicită emiterea unei hotărâri prin care să dispună asupra medierii prin soluţionarea pe cale amiabilă a conflictelor apărute în urma săvârşirii faptelor de discriminare, respectiv obligarea Direcţiei de Sănătate Publică a judeţului Braşov de a elimina discriminarea în privinţa încadrării reclamanţilor ca personal contractual în baza Ordinului MS nr. 1078/2010, discriminare ce poate fi eliminată prin încadrarea lor conform art. 31 din Legea nr. 330/2009 începând cu data de 01.10.2010 şi încheierea unui contract de muncă corespunzător. De asemenea, solicită sancţionarea contravenţională a comportamentului discriminatoriu instituit în privinţa reclamanţilor.

În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi arată că instanţa de fond a dat curs doar apărărilor pârâtei Direcţia de Sănătate Publică Braşov ignorând obiectul acţiunii, subsumat prevederilor O.G. nr. 137/2000 şi Procedurii din 11.04.2008 a C.N.C.D., acte normative pe care şi-au fundamentat sesizarea privind existenţa discriminării, înregistrată la C.N.C.D. sub nr. x/22.12.2014, petiţie care a format obiectul Dosarului nr. x/2014 al C.N.C.D.

Susţin că emitentul actului administrativ contestat nu a formulat întâmpinare şi chiar a refuzat nejustificat să comunice la dosarul instanţei dosarul administrativ integral, cu toate actele care au constituit obiectul contestării de faţă. Consideră că această atitudine a Colegiului Director, de a nu da curs procedurilor imperativ impuse de O.G. nr. 137/2000 şi de Procedura din 11.04.2008 este prejudiciatoare pentru recurenţi, le afectează dreptul la apărare şi dreptul de a beneficia de prevederile unor norme care le protejează interesele în raport cu angajatorul.

Recurenţii-reclamanţi critică faptul că prima instanţă a analizat pe fond cauza mai degrabă potrivit procedurii prevăzute de art. 27 din O.G. nr. 137/2000, pe care nu şi-au fundamentat acţiunea, câtă vreme ea se circumscrie art. 20 din O.G. nr. 137/2000, dar instanţa nu s-a pronunţat asupra obiectului acţiunii în contencios administrativ. Apreciază că acest aspect echivalează cu o necercetare a fondului, deoarece instanţa nu s-a pronunţat asupra cererilor formulate, prin prisma motivării în fapt şi în drept a acţiunii. Consideră că prin procedurile defectuoase pe care instanţa de fond le-a derulat pe parcursul cercetării judecătoreşti, le-a fost afectat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil.

Mai arată că instanţa de fond, în mod eronat, a apreciat că obiectul acţiunii s-ar subscrie art. 31 din Legea nr. 330/2004, în raport de care s-a pronunţat în sensul excluderii acestuia de la controlul Colegiului Director, în condiţiile în care obiectul prezentei cauze se circumscrie doar art. 20 din O.G. nr. 137/2000, text de lege în raport de care au solicitat obligarea C.N.C.D. să dea curs acestui text de lege şi au contestat tocmai defectuoasa înţelegere de către Colegiul Director a obiectului cererii, prin care reclamanţii au invocat existenţa unei situaţii de discriminare în ceea ce priveşte încadrarea lor, în calitate de personal contractual, în baza Ordinului MS nr. 1078/2010, din punct de vedere al salariului stabilit şi a neîncheierii unui contract de muncă în formă scrisă în condiţiile Codului muncii, discriminare creată şi întreţinută de angajatorul Direcţia de Sănătate Publică a Judeţului Braşov, dar şi de ordonatorul principal de credite, Ministerul Sănătăţii.

Consideră că această discriminare există în raport atât de personalul contractual preexistent în unitatea publică respectivă, cât şi în raport de personalul contractual încadrat în baza Ordinului MS nr. 1078/2010 la celelalte direcţii de sănătate publică din ţară, aflat într-o situaţie similară recurenţilor-reclamanţi, anterior incidenţei Ordinului MS nr. 1078/16.08.2010. Arată că faţă de personalul contractual încadrat iniţial, conform art. 31 din Legea nr. 330/2009, ori ulterior, în baza unor hotărâri judecătoreşti, recurenţii-reclamanţi se află într-o situaţie de discriminare

Instanţa de fond, în loc să verifice susţinerile acestora şi să răspundă criticilor privind nerespectarea de către organul administrativ jurisdicţional a normelor de procedură de natură imperativă prevăzute de O.G. nr. 137/2000 şi de Procedura din 14.09.2000, a ignorat obiectul propriu-zis al acţiunii şi s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut, context în care trimiterile la procedura prevăzută de art. 7 din Legea nr. 285/2010 (în condiţiile în care instanţele se pronunţaseră în Dosarele nr. x/2011 şi nr. x/62/2014) excede analizei obiectului acţiunii.

Apreciază că instanţa a analizat pe fond o problemă cu care nu a fost învestită, dar a omis a se pronunţa asupra faptului că invocarea discriminării nu s-a făcut în raport de constatarea de către instanţa de judecată asupra existenţei unui drept subiectiv deţinut de o altă persoană, ci a unui drept obiectiv, generic, raportat la incidenţa art. 31 din Legea nr. 330/2009, la care se raportează atât situaţia recurenţilor cât şi a celorlalte persoane arătate, deţinătoare ori nu a vreunei sentinţe, dar beneficiare a dispoziţiilor Ordinului MS nr. 1078/2010, eliberate din funcţia publică deţinută anterior în aceeaşi unitate şi reîncadrate ca personal contractual.

Mai susţin că, deşi hotărârea judecătorească produce efecte doar în privinţa părţilor implicate, discriminarea invocată vizează situaţia similară în care se găsesc recurenţii faţă de grupul beneficiar, aflat într-o situaţie identică anterior pronunţării sentinţelor respective.

Totodată, arată că instanţa de fond nu a analizat criticile privind procedurile defectuoase derulate de organul administrativ jurisdicţional, prevăzute de art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, art. 15 - 17, art. 46, art. 58, art. 59 şi art. 60 din Procedura din 11.04.2008, încălcându-le dreptul la apărare în susţinerea petiţiei, respectiv la o soluţionare echitabilă şi nediscriminatorie a acesteia.

De asemenea, instanţa de fond a încălcat în faza cercetării judecătoreşti norme de procedură, principiile fundamentale ale procesului civil, prevăzute de art. 6, art. 7, art. 8 şi art. 13 C. proc. civ., în condiţiile în care a invocat nerespectarea de către Colegiul Director al C.N.C.D., în procedura de soluţionare a petiţiei, a unor norme de procedură cu caracter imperativ, în ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale a C.N.C.D. asupra a ceea ce practic nu s-a cerut, încălcând prevederile art. 53 alin. (5) din Procedura din 11.04.2008, precum şi în ceea ce priveşte derularea procedurilor premergătoare şi soluţionarea excepţiei necompetenţei materiale fără legala citare a recurenţilor, încălcând art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, art. 15 - 17, art. 46, art. 58, art. 59 şi art. 60 din Procedura din 11.04.2008.

Mai arată că au solicitat instanţei de fond să dispună ca pârâtul C.N.C.D. să comunice Dosarul nr. x/2014, pentru formularea unui eventual interogatoriu către acest pârât însă, deşi instanţa a încuviinţat cererea în probaţiune şi a dispus efectuarea unei adrese către C.N.C.D., acesta a comunicat la dosarul cauzei doar copii de pe înscrisurile depuse de reclamanţi ori înscrisurile anexate întâmpinării de către pârâta Direcţia de Sănătate Publică Braşov, astfel că C.N.C.D. nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei, cererea reclamanţilor fiind reiterată prin înscrisurile depuse pentru termenele din 04.02.2016 şi din 31.03.2016. Cu toate acestea, instanţa de fond, fără o motivare corespunzătoare, a revenit la termenul din 31.03.2016 asupra dispoziţiei anterioare de comunicare integrală a dosarului nr. x/2014.

Susţin că prin acţiune au solicitat să se comunice la dosar Raportul de investigaţie prevăzut de art. 45 din Procedura din 11.04.2008, precum şi încheierea de şedinţă prin care s-a dispus asupra celor solicitate, cerere ce a fost reiterată şi prin adresa depusă pentru termenul din 31.03.2016, dar şi oral în şedinţa de judecată, aspect ce nu a fost consemnat în respectiva încheiere, dar instanţa de fond nu a dat curs acestei solicitări, apreciind că pârâtul C.N.C.D. s-ar fi conformat dispoziţiilor instanţei şi ar fi depus la dosar înscrisurile solicitate. În schimb, instanţa de fond a respins o pretinsă cerere de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, cerere care nu a fost formulată în cauză.

Totodată, se invocă pentru termenul din 31.03.2016, lipsa deschiderii şi derulării dezbaterilor pe fond, în condiţiile art. 389 şi următoarele C. proc. civ., criticând şi aspectele vizând: faptul că, deşi a fost încuviinţată proba privind comunicarea de către C.N.C.D. a Dosarului nr. x/2014, nu s-a dat curs acesteia, conform art. 260 alin. (3) C. proc. civ., în condiţiile în care nu s-a revenit asupra probei conform art. 259 C. proc. civ. faptul că necomunicarea dosarului nu a fost sancţionată prin aplicarea art. 295, cu trimitere la art. 293 C. proc. civ., în contextul obligaţiei prevăzute de art. 255 alin. (4) şi art. 251 C. proc. civ. faptul că nu s-a dat curs art. 244 alin. (1) C. proc. civ. privind fixarea unui termen pentru dezbaterea fondului în şedinţa publică, cu posibilitatea de a depune anterior notele scrise prevăzute de alin. (2) şi nu ulterior, cum a dispus nelegal instanţa.

Consideră că nu se poate pune problema respectării de către instanţa de fond a art. 244 alin. (1) privind declararea ca încheiat a procesului şi nici a art. 389 şi următoarele, respectiv art. 392 C. proc. civ. privind deschiderea dezbaterilor pe fond ori a art. 394 privind închiderea dezbaterilor pe fond. Instanţa de fond, prin soluţia adoptată, în raport de motivarea acesteia şi în contextul dezvoltat mai sus, nu a dat curs nici art. 397 C. proc. civ., câtă vreme nu numai că nu a dat curs ataşării Dosarului nr. x/2014 al C.N.C.D., dar nici nu a luat în discuţie şi nu s-a pronunţat asupra probei cu interogatoriul acestui pârât.

Recurenţii-reclamanţi consideră că încălcarea normelor de procedură de natură a atrage sancţiunea nulităţii, precum şi încălcarea sau aprecierea greşită a normelor de drept material asupra cărora instanţa de fond nu s-a pronunţat, se circumscriu prevederilor art. 488 pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., fiind incidente şi prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., acestea fiind, în opinia recurenţilor, motive de nelegalitate a sentinţei recurate, de natură a duce la admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

4. Apărările intimatei

Intimata-pârâtă Direcţia de Sănătate Publică a Judeţului Braşov a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Invocă inadmisibilitatea recursului raportat la faptul că reclamanţii nu au urmat procedura prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, precum şi pentru aceea că, urmare a reorganizării pe care această instituţie a suferit-o, personalul în discuţie a devenit personal contractual.

Consideră că instanţa de fond a făcut o apreciere corectă a probelor administrate şi a menţinut în tot Hotărârea nr. 278 din 10.06.2015 ca fiind emisă de un organ competent şi în limitele competenţei conferite prin lege. Totodată, instanţa a apreciat că acest înscris nu produce efecte contrarii normei juridice ce guvernează încheierea sa valabilă, nu a fost emis în temeiul unor dispoziţii legale abrogate sau neconstituţionale şi nu prezintă vicii de nelegalitate, fiind motivat şi întemeiat juridic.

Intimata-pârâtă arată că recurenţii-reclamanţi sunt medici şi asistenţi medicali, angajaţi ai Direcţiei de Sănătate Publică a Judeţului Braşov, având calitatea de personal contractual.

Mai arată că este o instituţie publică deconcentrată în subordinea Ministerului Sănătăţii, a fost supusă unei reorganizări şi restructurări ce au presupus şi modificări ale raporturilor de serviciu, urmarea emiterii Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 1078/2010, conform căruia tot personalul din cadrul departamentelor de supraveghere în sănătate publică, serviciilor de supraveghere şi boli transmisibile, evaluarea factorilor de risc din mediul de viaţă, evaluarea şi promovarea sănătăţii, laboratorul de diagnostic şi investigare în sănătate publică şi personalul compartimentului administrativ şi mentenanţă, a devenit personal contractual.

Având în vedere prevederile art. 30 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 330/2009, salariile de bază pentru personalul încadrat care şi-a schimbat calitatea din funcţionar public în personal contractual, ca urmare a aplicării Ordinului MS nr. 1078/2010, au fost la nivelul lunii decembrie 2009, fără să fi depăşit limita maximă a salariului de bază prevăzut pentru funcţia contractuală şi fără să fi fost afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009. Salariile recurenţilor nu au putut fi majorate la nivelul salariilor de bază pentru personalul contractual existent, deoarece pentru acest din urmă personal salariile de bază din decembrie 2009 au fost stabilite conform legislaţiei aplicabile personalului contractual din anul 2009 şi, întrucât personalul încadrat şi-a schimbat calitatea în personal contractual, prevederile art. 31 din Legea nr. 330/2009 nu s-au mai aplicat în privinţa recurenţilor cât timp aceştia nu erau persoane nou încadrate.

Mai arată că, în calitate de ordonator secundar de credite, a întocmit statul de funcţii începând cu data de 01.10.2010, sub directa îndrumare a ordonatorului principal de credite - Ministerul Sănătăţii, care a şi aprobat salariile de bază prin Ordinul M.S. nr. 1595/30.12.2010. În consecinţă, solicitările recurenţilor au făcut obiectul mai multor dosare, după cum urmează: (i) Dosar nr. x/2011 al Tribunalului Braşov, secţia civilă - litigiu de muncă, în care prin Sentinţa civilă nr. 1340/M/01.10.2012 s-a respins acţiunea reclamanţilor, iar ulterior, prin Decizia civilă nr. 918/M/29.04.2013 a Curţii de Apel Braşov s-a respins recursul declarat de reclamanţi, soluţia fiind irevocabilă; (ii) Dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Braşov, secţia civilă - litigiu de muncă, în care prin Sentinţa civilă nr. 1153/03.06.2015 s-a respins acţiunea reclamanţilor şi, de asemenea, s-au respins excepţia de nelegalitate a Ordinului ministrului sănătăţii nr. 1595 din 30.12.2010 şi excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei Directorului Executiv al Direcţiei de Sănătate Publică a Judeţului Braşov nr. 7 din 18.01.2011. Ulterior, prin Decizia civilă nr. 476/AP/28.03.2016 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă - litigiu de muncă, s-a respins apelul formulat de către reclamanţi, soluţia fiind definitivă; (iii) Dosarul nr. x/2014, aflat pe rolul C.N.C.D., în vederea soluţionării Petiţiei nr. 20.607/22.12.2014 formulate de către recurenţi, în care prin Hotărârea nr. 278 din 10.06.2015 Colegiul Director s-a pronunţat cu privire la faptele sesizate în petiţie; (iv) Dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, în care prin Sentinţa nr. 53/2016 s-a respins acţiunea reclamanţilor.

Consideră că de la soluţiile date în dosarele de mai sus nu a intervenit niciun aspect nou, care să le ofere recurenţilor un temei legal.

În ceea ce priveşte discriminarea invocată, arată că nu orice diferenţă de tratament semnifică o discriminare, ci diferenţa de tratament devine discriminare atunci când apar distincţii în situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.

În speţă, conţinutul diferit al atribuţiilor de serviciu ale recurenţilor-reclamanţi şi sistemele diferite de salarizare ale diferitelor categorii profesionale fac să nu poată fi reţinută o situaţie comparabilă între aceste categorii profesionale distincte din cadrul DSPJ Braşov. Astfel, câtă vreme drepturile solicitate de reclamanţi nu sunt prevăzute de legislaţia în vigoare, consideră că aceste cereri nu pot fi soluţionate favorabil de instanţa de judecată, prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege, deoarece s-ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat şi s-ar depăşi limitele puterii judecătoreşti. Consideră că a procedat în mod corect, respectând prevederile legale care, în speţă, sunt de strictă aplicare, nefiind posibilă o altă interpretare.

Referitor la discriminarea în raport cu ceilalţi angajaţi ai intimatei-pârâte, care nu au avut calitatea de funcţionari publici la data de 31.12.2009, susţine că instanţa s-a pronunţat cu putere de lucru judecat prin Sentinţa civilă nr. 1340/M din 01.10.2012 a Tribunalului Braşov în Dosarul nr. x/2011, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 918/M/29.04.2013 a Curţii de Apel Braşov.

II. Procedura de soluţionare a recursului

1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 27 iunie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Ulterior, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018, a fost fixat termen de judecată, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

2. Cu privire la fondul recursului

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, faţă de următoarele considerente:

Prin prezenta cerere de chemare în judecată reclamanţii au solicitat anularea Hotărârii nr. 278/10.06.2015 a C.N.C.D., prin care s-a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instituţii şi s-a dispus clasarea dosarului; obligarea C.N.C.D. să soluţioneze pe fond contestaţia reclamanţilor, în raport cu temeiurile de drept invocate, conţinutul şi obiectul propriu-zis al solicitărilor formulate în temeiul art. 20 din O.G. nr. 137/2000.

În motivarea sesizării transmise C.N.C.D., petenţii, medici şi asistenţi medicali, angajaţi ai Direcţiei de Sănătate Publică Braşov, susţin că potrivit Ordinului ministrului sănătăţii nr. 1078/2010 sunt salarizaţi diferenţiat şi nu li s-a încheiat contract de muncă în formă scrisă, în condiţiile Codului muncii. Având calitatea de personal contractual, susţin că stabilirea drepturilor lor salariale s-a făcut cu nesocotirea art. 31 din Legea nr. 330/2009, spre deosebire de alţi colegi cărora li s-a aplicat legislaţia corespunzătoare ca urmare a aplicării unor hotărâri judecătoreşti definitive.

Mai exact, reclamanţii solicită a se constata existenţa unei situaţii de discriminare în care se găsesc atât în raport cu personalul contractual preexistent în unitatea publică descentralizată unde sunt încadraţi, cât şi în raport cu personalul contractual încadrat în baza Ordinului MS nr. 1078/2010 la celelalte direcţii de sănătate publică din ţară. Discriminarea se raportează la salariul stabilit şi la încadrarea anumitor colegi, în baza unor hotărâri judecătoreşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 330/2009.

Colegiul Director a apreciat că nu este competent să soluţioneze aspecte ce fac referire la modalitatea de interpretare şi aplicare a legii, acesta fiind atributul suveran al instanţelor de judecată, sens în care admiţând excepţia de necompetenţă materială a C.N.C.D., în raport cu obiectul petiţiei, a clasat dosarul, cu unanimitate de voturi a membrilor prezenţi la şedinţă.

Instanţa de fond a respins acţiunea reţinând că prin petiţia trimisă spre soluţionare C.N.C.D., dată fiind abilitarea sa în a investiga, constata şi sancţiona faptele de discriminare, acesta este sesizat cu privire la săvârşirea unei potenţiale fapte de discriminare, cerându-i-se sancţionarea comportamentului apreciat de petenţi a fi discriminatoriu. Diferenţa de tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Art. 2 din O.G. nr. 137/2000 nu conţine o listă exhaustivă a criteriilor de discriminare, deoarece criteriile enumerate sunt completate cu sintagma "sau orice alt criteriu", ceea ce practic oferă posibilitatea reţinerii şi a altor criterii nespecificate de lege în săvârşirea unei fapte de discriminare.

În art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind interzicerea discriminării, Convenţia a apreciat că diferenţa de tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Instanţa europeană a decis în mod constant că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, "trebuie stabilit că persoane aflate în situaţii analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nici o justificare obiectivă sau rezonabilă" (vezi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 18.02.1991, Fredin vs. Suedia, paragraf 60; 23.06.1993, Hoffman vs. Austria, paragraf 31; 28.09.1995 Spadea şi Scalambrino vs. Italia).

C.N.C.D., potrivit legii cadru, analizează dacă obiectul unei petiţii întruneşte elementele art. 2 din Ordonanţă, sub aspectul scopului sau efectului creat, dacă s-a dat naştere ori nu unei circumstanţe concretizate generic în restricţie, excludere, deosebire sau preferinţă, şi care, circumstanţiat la situaţia petenţilor, poate să îmbrace forma unui tratament diferit, indus între persoane care se află în situaţii analoage sau comparabile, datorită unor criterii determinate şi care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţei ori exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Prin urmare, a discrimina înseamnă a face diferenţă sau o deosebire, a distinge, a respinge, a aplica un tratament arbitrar sau inegal în mod nejustificat între două persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile. Deosebirile, restricţiile, excluderile sau preferinţele legate de caracteristicile unei persoane sunt discriminatorii dacă scopul sau efectul lor constă în diminuarea ori excluderea unor drepturi, oportunităţi sau libertăţi. Diferenţele de tratament arbitrare nu sunt permise. Prin urmare, discriminarea se referă la categorii de oameni care sunt marginalizaţi, izolaţi sau dezavantajaţi pe baza unor criterii interzise. Or, în speţă, petenţii sesizează ca aspecte considerate discriminatorii, nivelul salariului şi neîncheierea unui contract de muncă în formă scrisă în condiţiile Codului muncii.

Deşi reclamanţii susţin că stabilirea drepturilor lor salariale s-a făcut cu nesocotirea art. 31 din Legea nr. 330/2009, în replică se arată că în baza Ordinului MS nr. 1078/2010, începând cu data de 01.10.2010, a operat schimbarea calităţii de funcţionar public în personal contractual şi încadrarea personalului existent ca personal contractual, cu păstrarea salariilor de încadrare avute ca funcţionari publici la nivelul lunii decembrie 2009. Având în vedere că personalul încadrat şi-a schimbat calitatea în personal contractual ca urmare a aplicării Ordinului MS nr. 1078/2010, prevederile art. 31 din Legea nr. 330/2009 nu s-au mai aplicat în privinţa reclamanţilor, cât timp nu erau persoane nou încadrate. Conform art. 8 din Legea nr. 330/2009, majorarea salariilor, spune DSP Braşov, s-a făcut numai pentru acele persoane care aveau un nivel mai mic de 705 RON/lună şi fără a depăşi această valoare, după cum drepturile salariale au fost stabilite prin dispoziţia ordonatorului de credite şi nu au fost contestate în termenele şi condiţiile prevăzute de lege. Cu alte cuvinte, reclamanţii au solicitat să se constate că au fost discriminaţi de angajator în raport cu beneficiarii unor sentinţe care au obligat angajatorul să respecte o anumită lege în privinţa încadrării.

Dar, în exercitarea competenţelor ce i s-au conferit prin lege, Colegiul Director nu este competent să soluţioneze aspecte ce privesc obiectul petiţiei, aspecte ce fac referire la modalitatea de interpretare şi aplicare a legii.

C.N.C.D. este învestit cu o competenţă limitată, fiind abilitat doar să constate stările de discriminare şi, eventual, să stabilească sancţiuni contravenţionale şi nu să analizeze interpretările făcute de angajator cu privire la aplicarea/neaplicarea legii.

Potrivit art. 29 din Procedura internă de soluţionare a petiţiilor şi a sesizărilor, Colegiul director al C.N.C.D. este îndreptăţit să invoce excepţia de proprie necompetenţă şi în cursul soluţionării petiţiei, cu respectarea în esenţă a principiilor dreptului la apărare şi al contradictorialităţii, astfel cum s-a procedat şi în cazul de faţă, unde reclamanţii şi-au expus scriptic poziţia referitor la această excepţie prin chiar punctul de vedere comunicat pentru termenul din 10.02.2015, acordat de Colegiu în vederea audierii părţilor citate.

C.N.C.D. este un organ administrativ-jurisdicţional şi nu o instanţă de judecată, pentru a putea cenzura aspectele de legalitate sau ilegalitate a actelor emise de angajatori, pentru a aprecia dacă în privinţa reclamanţilor sunt sau nu incidente anumite dispoziţii referitoare la raporturile de muncă. Situaţia prezentată de reclamanţi reprezintă o problemă de interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente, iar nu una care să ţină de câmpul de aplicare al O.G. nr. 137/2000. Mai exact, aspectele sesizate nu pot constitui fapte de discriminare, ci fapte care intră sub incidenţa altor acte normative.

Pentru orice chestiune legată de modul de calcul al drepturilor salariale, petenţii aveau la dispoziţie o procedură legală de contestare, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 285/2010, cât timp acestea sunt în mod prezumat legal stabilite. În acest sens sunt şi statuările constante ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, funcţie de care anumite divergenţe de interpretare a legii pot fi acceptate ca fiind caracteristici inerente oricărui sistem judiciar, bazat pe o reţea de instanţe de fond şi de recurs competente în domeniul lor de jurisdicţie teritorială.

Primul motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., pe care instanţa de control judiciar îl consideră întemeiat, pentru următoarele argumente:

Recurenţii reclamanţi au solicitat instanţei de fond obligarea C.N.C.D. să depună la dosar întregul material probator avut în vedere la emiterea hotărârii contestate şi documentaţia pe baza căreia a fost emisă, cerere încuviinţată la termenul de judecată din 12.11.2015.

Ca urmare a depunerii la dosar a unor înscrisuri pe care C.N.C.D. le-a prezentat ca fiind documentaţia cerută de instanţă, reclamanţii au precizat pentru termenul de judecată din 31.03.2016 că C.N.C.D. nu s-a conformat, în contextul în care a comunicat doar actele pe care reclamanţii şi pârâtele le-au depus la dosar, motiv pentru care au reiterat solicitarea de obligare a C.N.C.D. să depună la dosar întregul material probator avut în vedere la emiterea hotărârii contestate.

În acest sens au menţionat că prin acţiune au solicitat să se comunice raportul de investigaţie prevăzut de art. 45 din Procedura din 11.04.2008, precum şi încheierea de şedinţă prin care s-a dispus asupra celor solicitate. Solicitarea vine în contextul în care au invocat faptul că C.N.C.D. a derulat procedurile premergătoare şi a soluţionat excepţia necompetenţei materiale fără legala lor citare, încălcând normele de procedură prevăzute de art. 17, art. 46, art. 58, art. 59 şi art. 60 din Procedura din 11.04.2008, apreciind că nu le-a fost respectat dreptul la apărare şi susţinere a petiţiei, respectiv la o soluţionare nediscriminatorie a acesteia.

Au considerat că pentru a putea susţine acţiunea şi pentru a li se crea posibilitatea de a formula eventuale precizări, respectiv interogatoriu pentru C.N.C.D. (conform solicitării din finalul răspunsului la întâmpinare şi al acţiunii) ar fi necesar a se dispune efectuarea unei adrese către C.N.C.D. pentru a comunica Dosarul nr. x/2014 al Colegiului Director, inclusiv cu încheierile de şedinţă şi celelalte acte de procedură întocmite de Colegiul Director.

La termenul de judecată din 31.03.2016, instanţa de fond, în baza art. 222 alin. (1) din C. proc. civ., a respins cererea de amânare formulată de avocatul reclamanţilor căruia i s-a mai acordat un termen în vederea pregătirii corespunzătoare a apărării, mai ales că înscrisurile în probaţiune fuseseră deja anexate la termenul anterior şi a reţinut cauza spre soluţionare.

Înalta Curte reţine, pe de o parte, că avocatul reclamanţilor nu solicitase acordarea unui termen pentru lipsă de apărare, ci pentru depunerea la dosar a unor înscrisuri în cadrul probei care fusese încuviinţată la termenul de judecată din 12.11.2015, deci pentru administrarea acestei probe. Pe de altă parte, deşi nu toate înscrisurile solicitate în mod expres de reclamanţi se regăsesc în documentaţia depusă la dosar de C.N.C.D., instanţa de fond a procedat la soluţionarea cauzei fără să lămurească situaţia înscrisurilor nedepuse, respectiv dacă ele au fost emise de acest pârât şi, în caz afirmativ, de ce consideră că nu este necesară ataşarea lor la dosar după ce a încuviinţat la un termen anterior depunerea în integralitate a documentaţiei, conform art. 13 din Legea nr. 554/2004.

Este vorba despre raportul de investigaţie prevăzut de art. 45 din Procedura din 11.04.2008, încheierile de şedinţă şi celelalte acte de procedură întocmite de Colegiul Director.

De reţinut este faptul că în cadrul documentaţiei se regăseşte citaţia emisă la data de 20.01.2015 de Colegiul Director, pentru termenul din 10.02.2015, citaţie în cuprinsul căreia se precizează că, în conformitate cu prevederile art. 28 şi art. 29 din Ordinul nr. 144/2008 privind aprobarea procedurii interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor la C.N.C.D., Colegiul Director invocă, din oficiu, excepţia văditei necompetenţe a C.N.C.D. În finalul citaţiei se menţionează că, în acest sens, competenţa revine instanţei de muncă, respectiv Tribunalului. Totodată, se arată că hotărârile judecătoreşti se aplică doar persoanelor care au solicitat drepturile respective prin acţiunea introdusă în instanţă, acestea neputându-se aplica terţelor persoane.

Prin punctul de vedere depus pentru termenul din 10.02.2015 reclamanţii invocă antepronunţarea de către Colegiul Director, prin citaţia sus-menţionată, asupra excepţiei ridicate din oficiu şi, implicit, asupra înseşi petiţiei, anterior punerii în dezbaterea petenţilor, neconform cu disp. art. 30 şi art. 31 din Procedura din 11.04.2008. Se invocă pronunţarea într-o fază preliminară a procedurii de soluţionare şi nu în conformitate cu dispoziţiile imperative ale art. 32 din Procedură. Prin acest punct de vedere reclamanţii au solicitat ca membrii Colegiului cărora li s-a repartizat soluţionarea petiţiei să se abţină de la soluţionarea acesteia (dată fiind antepronunţarea) în afara cadrului legal menţionat, iar în situaţia în care nu se vor abţine, au solicitat preşedintelui C.N.C.D. să dispună asupra repartizării dosarului unor alţi membri ai Colegiului. În final, au solicitat comunicarea unor copii ale: raportului de investigaţie prevăzut de art. 45 din Procedura din 11.04.2008, punctului de vedere al reclamaţilor şi probele indicate (dacă a fost depus la dosar), precum şi încheierea de şedinţă prin care s-a dispus asupra celor solicitate.

Aşa cum s-a arătat, reclamanţii au solicitat instanţei de fond depunerea la dosar a încheierilor întocmite de Colegiul Director în soluţionarea petiţiei, dar acestea nu au fost transmise instanţei. Se reţine că ataşarea la dosar a tuturor înscrisurilor solicitate de reclamanţi era necesară pentru ca instanţa de fond să poată analiza toate criticile formulate prin cererea de chemare în judecată, unele dintre acestea fiind cele menţionate în punctul de vedere depus pentru termenul din 10.02.2015 şi anume: antepronunţarea de către Colegiul Director, prin citaţia comunicată pentru termenul respectiv, asupra excepţiei ridicate din oficiu şi, implicit, asupra înseşi petiţiei, anterior punerii în dezbaterea petenţilor; încălcarea disp. art. 30, art. 31 şi art. 32 din Procedura din 11.04.2008.

Pe lângă aceste critici, în cererea de chemare în judecată se mai invocă şi faptul că nu au fost citaţi pentru termenul de soluţionare a excepţiei, respectiv pentru termenul la care Colegiul Director s-a pronunţat prin hotărârea contestată - 10.06.2015 şi că nu li s-au comunicat nici termenele de şedinţă care urmau după comunicarea punctului de vedere pe care l-au depus şi a concluziilor scrise, contrar normelor imperative stabilite prin art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, art. 15 - 17, art. 46, art. 58, art. 59 şi art. 60 din Procedura sus-amintită.

Instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond nu a examinat toate motivele de nelegalitate a hotărârii contestate, care vizează nerespectarea prevederilor din O.G. nr. 137/2000 şi din Procedura din 11.04.2008 referitoare la modul de derulare a procedurii în faţa Colegiului Director al C.N.C.D. pentru soluţionarea petiţiilor prin care se invocă existenţa faptelor de discriminare.

Singura referire pe care prima instanţă o face la aceste critici este cea privind expunerea scriptică de către reclamanţi a poziţiei referitoare la această excepţie de necompetenţă, prin chiar punctul de vedere comunicat pentru termenul din 10.02.2015, acordat de Colegiu în vederea audierii părţilor citate.

Se constată însă că reclamanţii au invocat şi alte aspecte de nelegalitate a hotărârii, prin prisma încălcării reglementării cuprinse în Procedura menţionată, aspecte expuse deja în considerentele prezentei decizii.

Înainte de a analiza criticile aduse soluţiei de admitere de către C.N.C.D. a excepţiei necompetenţei materiale, pentru a stabili dacă aceasta este legală prin prisma dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, respectiv dacă pârâtul era sau nu competent să soluţioneze petiţia reclamanţilor, prima instanţă trebuia să analizeze toate susţinerile referitoare la emiterea hotărârii contestate cu încălcarea Procedurii din 11.04.2008, adoptate prin Ordinul nr. 144/2008, care sunt menţionate în cererea de chemare în judecată.

Or, din considerentele sentinţei recurate rezultă că instanţa de fond nu a examinat aceste critici, ci s-a pronunţat doar asupra competenţei C.N.C.D. de a soluţiona petiţia reclamanţilor stabilind că este legală hotărârea de clasare a petiţiei prin prisma necompetenţei vădite a pârâtului.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească va cuprinde, printre altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor şi la probatoriul administrat în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Motivarea reprezintă un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar (în speţă, de legalitate a hotărârii). De altfel, obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul, în mod evident, să prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale şi să pretindă organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă - care are, în mod necesar, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor de probă şi argumentelor invocate de părţi, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa - astfel că nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti, total sau parţial, echivalează practic cu soluţionarea procesului fără a intra în fondul acţiunii, de natură, prin urmare, să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

În mod evident, prin omisiunea instanţei de fond de a examina şi cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, în integralitate, motivele de fapt şi de drept invocate de reclamanţi, motive ce necesitau un răspuns specific şi explicit, au fost nesocotite dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi a fost încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, Înalta Curte fiind astfel în imposibilitatea de a exercita în mod corespunzător atribuţiile de control judiciar.

În aceste condiţii, acestora li s-a cauzat o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

În consecinţă, se constată incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care vizează situaţia în care prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare are în vedere neregularităţi procedurale, altele decât cele prevăzute la alin. (1) - (4), precum şi nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfăşurarea procesului civil, în speţă, principiul dreptului la apărare şi principiul dreptului la un proces echitabil.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs s-a invocat şi nerespectarea de către instanţa de fond a disp. art. 244 C. proc. civ. conform cărora: (1) Când judecătorul se socoteşte lămurit, prin încheiere, declară cercetarea procesului încheiată şi fixează termen pentru dezbaterea fondului în şedinţă publică.

(2) Pentru dezbaterea fondului, judecătorul pune în vedere părţilor să redacteze note privind susţinerile lor şi să le depună la dosar cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit potrivit alin. (1), fără a aduce atingere dreptului acestora de a formula concluzii orale.

(3) Părţile pot fi de acord ca dezbaterea fondului să urmeze în camera de consiliu, în aceeaşi zi sau la un alt termen.

Critica nu poate fi reţinută având în vedere disp. art. XII din acelaşi cod care stabilesc că: (1) Dispoziţiile Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, privind cercetarea procesului şi, după caz, dezbaterea fondului în camera de consiliu se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.

(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015, cercetarea procesului şi, după caz, dezbaterea fondului se desfăşoară în şedinţă publică, dacă legea nu prevede altfel.

Conform articolului unic alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2015, termenul prevăzut la art. XII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 se prorogă până la data de 1 ianuarie 2017.

Cum data sesizării instanţei cu prezenta acţiune este 11.08.2015, se constată că nu sunt aplicabile prevederile legale a căror încălcare o invocă recurenţii reclamanţi.

Faţă de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea criticilor recurenţilor reclamanţi, subsumate motivelor de casare reglementate de disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., acestea urmând să fie avute în vedere la rejudecarea cauzei. Instanţa de fond, cu ocazia rejudecării, va face verificări cu privire la existenţa înscrisurilor pe care recurenţii reclamanţi le-au solicitat în mod expres a fi depuse de C.N.C.D., iar în situaţia în care au fost întocmite de acest pârât va solicita ataşarea lor la dosar. De asemenea, va proceda la examinarea tuturor motivelor de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. Elena, O. şi P. împotriva Sentinţei nr. 53/2016 din data de 14 aprilie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 decembrie 2018.

Procesat de GGC - NN