Fiscal suspension of administrative objection pending criminal trial; strict proof requirements for "decisive influence" under fiscal procedure code

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând următoarele:

- ca fiind intervenită amnistia fiscală în temeiul art. 1 din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale stabilite în sarcina sa prin Decizia de impunere nr. x din 2 iunie 2015 ca urmare a reconsiderării unei activităţi ca activităţi dependente şi, pe cale de consecinţă, să fie obligată pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov la emiterea unei decizii de anulare a acestor obligaţii fiscale (principale şi accesorii), în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale;

- anularea în parte a decizia de impunere nr. x din 2 iunie 2015 privind obligaţii fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice, cu privire la toate obligaţiile suplimentare ca urmare a reconsiderării unor activităţi ca activităţi dependente şi în consecinţă exonerarea de la plata tuturor obligaţiilor fiscale;

- anularea în parte a raportului de inspecţie fiscala nr. x din 2 iunie 2015, împreuna cu anexele, pentru toate obligaţiile suplimentare stabilite ca urmare a reconsiderării unor activităţi ca activităţi dependente (obligaţii fiscale principale şi accesorii de plata - dobânzi/majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere);

În subsidiar, pentru capetele de cerere 2 şi 3, reclamanta a solicitat să fie obligată pârâta Direcţia Generala de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscala, la soluţionarea contestaţiei formulate în temeiul articolului 207 alin. (1) din Codul de procedura fiscală.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 58 din 20 aprilie 2016, a respins acţiunea precizată şi completată, formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, în nume propriu şi în calitate de mandatar al Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii, şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca inadmisibilă pentru petitele 1, 5 şi 6, ca nefondată pentru petitele 2, 3 şi 7 şi ca rămasă fără obiect pentru petitul 4.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta Societatea A. S.R.L., invocând motivele de casare prevăzute de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea opţiunii sale procesuale reclamanta recurentă a susţinut următoarele:

În mod greşit instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâte, întrucât reclamanta a urmat cu stricteţe procedura prealabilă, formulând în termenul legal, în conformitate cu dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, contestaţie administrativă împotriva Deciziei de impunere nr. x din 2 iunie 2015 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x din 2 iunie 2015.

Răspunsul autorităţii fiscale, chiar dacă este eronat, în opinia recurentei, şi nu a soluţionat fondul contestaţiei administrative din pricina suspendării neîntemeiate a soluţionării acesteia până la soluţionarea dosarului nr. x/2015 aflat în instrumentarea DIICOT Serviciul Teritorial Braşov şi în care s-a dispus începerea urmăririi penale în rem sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de constituire a unui grup organizat şi de evaziune fiscală, reprezintă un răspuns suficient care îndreptăţeşte reclamanta să aibă acces la justiţie prin învestirea acestei instanţe să judece fondul dreptului.

Se mai apreciază de către recurentă că suspendarea soluţionării contestaţiei administrative până la soluţionarea dosarului penal anterior menţionat este neîntemeiată întrucât nu soluţionarea cercetării administrativ fiscale nu are legătură cu faptele cercetate de organele de urmărire penală, aspect care îngrădeşte nejustificat dreptul reclamantei de acces la justiţie şi de beneficia integral de dispoziţiile Legii nr. 209/2015 de amnistiere a obligaţiilor fiscale suplimentare în sumă totală de 6.328.156 RON provenită din reconsiderarea unor activităţi ca activităţi dependente.

Se mai consideră că respingerea excepţiei inadmisibilităţii este în dezacord şi cu dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, în special cu alin. (4) al acestei norme, referitoare la caracterul facultativ al jurisdicţiilor administrative, recurenta promovând în termenul legal contestaţie administrativă, la care a primit un răspuns dat cu încălcarea legii, cu depăşirea termenului legal de 45 de soluţionare şi fără a fi antamat fondul pretenţiilor sale.

Subsidiar reclamanta a solicitat anularea în parte a deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative şi obligarea organului fiscal la soluţionarea acesteia pe fond, apreciind că hotărârea instanţei de fond de considerare ca legală a măsurii suspendării contestaţiei administrative este eronată.

În acest sens, recurenta susţine absenţa oricărei legături între soluţionarea dosarului penal, considerându-se că organele fiscale au săvârşit un abuz de drept atunci când au hotărât să tergiverseze aplicarea amnistiei fiscale, aplicând dispoziţiile Legii nr. 209/2015 numai pentru persoanele care aveau încheiate contracte de prestări servicii cu reclamanta şi nu şi pentru cele care aveau încheiate atât contracte de muncă cât şi contracte de prestări servicii, în condiţiile în care nu se poate reţine existenţa unui prejudiciu, substituindu-se organului de cercetare penală considerând că nu există infracţiune pentru persoanele cu contract de prestări servicii, iar pentru celelalte raţionând în sens contrar, sesizând astfel organele de cercetare penală.

Referitor la capătul 3 de cerere se susţine că în mod greşit instanţa de fond l-a respins ca nefondat şi nu ca inadmisibil, în condiţiile în care a apreciat că nu are prerogativa de a constata în mod direct amnistia, solicitând astfel instanţei de recurs reconsiderarea soluţiei de respingere a cererii în sensul celor arătate.

1.4. Apărarea formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea sentinţei atacate, fiind legală şi temeinică.

1.5. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 14 iunie 2018, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, procedura de filtrare reglementată de art. 493 din C. proc. civ. nu a mai fost parcursă, acordându-se termen de judecată în şedinţă publică, potrivit încheierii din 18 octombrie 2018.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

2.1. Examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma motivelor invocate de recurenta - reclamantă şi a apărărilor formulate de intimatele - pârâte prin întâmpinare, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil este de menţionat că reclamanta recurentă prin cererea de recurs a invocat pe lângă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 6 din C. proc. civ., fără ca în consideraţiile cererii de recurs să se regăsească aspecte de fapt şi de drept care să circumstanţieze aceste din urmă motive de nelegalitate şi să învestească corespunzător instanţa de control judiciar.

Aspectele de critică din cererea de recurs se circumscriu numai motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, critici care vor face obiectul analizei instanţei de control judiciar în cele ce urmează.

În efectuarea acestei analize, instanţa de control judiciar constată că criticile recurentei referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiţie sunt neîntemeiate. Decizia de impunere nr. x din 2 iunie 2015 emisă de A.J.F.P. Braşov este un act administrativ fiscal, fiind emis în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale conform art. 41 din O.G. nr. 92/2003, fiind supus procedurii de contestare reglementată de Titlul IX din O.G. nr. 92/2003.

Astfel, potrivit art. 205 raportat la art. 207 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie în termen de 30 de zile de la comunicarea actului administrativ, sub sancţiunea decăderii. Conform art. 218 din acelaşi act normativ deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.

Din cele ce preced rezultă că, obiectul acţiunii în contencios administrativ fiscal îl constituie anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei.

În procedura de soluţionare a contestaţiei prin decizie emisă de organul fiscal competent, potrivit art. 216 şi 217 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, contestaţia poate fi admisă în tot sau în parte, poate fi respinsă ca neîntemeiată sau pentru neîndeplinirea unor condiţii procedurale ori se poate dispune suspendarea în tot sau în parte a soluţionării acesteia.

Aceste dispoziţii adoptate prin decizia de soluţionare a contestaţiei atunci când produc o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale contribuabilului implicat în procedura de inspecţie fiscală finalizată sau temporizată prin acest act administrativ pot fi contestate în faţa instanţelor de contencios administrativ şi fiscal.

Soluţia adoptată de organul fiscal în procedura de soluţionare a contestaţiei administrative determină şi influenţează viitorul cadrul procesual în care poate fi învestită instanţa de control procesual.

Prin urmare, analiza pe fond a dispoziţiilor din decizia de impunere suplimentară prin decizia de soluţionare a contestaţiei administrative permit contribuabilului, sub rezerva vătămării drepturilor şi intereselor sale legitime, contestarea în justiţie în aceleaşi limite cu cele din contestaţia administrativă a deciziei de soluţionare a contestaţiei în principal şi deciziei de impunere în secundar, precum şi a raportului de inspecţie fiscală privit ca operaţiune administrativă care precede şi fundamentează cele două acte, în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Corespunzător, neanalizarea pe fond a impunerii suplimentare şi pronunţarea unei soluţii de respingere a contestaţiei administrative în temeiul unei excepţii procesuale sau de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative, nu permit instanţei de contencios administrativ şi fiscal analiza omissio medio a legalităţii inspecţiei fiscale şi a actelor prin care a fost finalizată, pentru că actul principal care se contestă este decizia de soluţionare a contestaţiei şi de plano acest act administrativ nu conţine dispoziţii vătămătoare pentru contribuabil sub acest aspect, organul fiscal competent nepronunţând o soluţie de validare în fond a inspecţiei fiscale efectuate şi rezultatului ei, care constă în impunerea suplimentară a contribuabilului.

Cu toate acestea, dreptul la acces la justiţie nu este blocat pentru persoana care reprezintă subiectul raportului de drept fiscal a cărui analiză a făcut obiectul contestaţiei administrative.

Persoana vătămată prin această decizie poate contesta în justiţie acest act administrativ solicitând înlăturarea efectelor sale vătămătoare prin anularea lui, urmare a demonstrării nelegalităţii respingerii pe cale de excepţie a contestaţiei sau a măsurii de suspendare a soluţionării acesteia, cu obligarea corespunzătoare a organului fiscal la soluţionarea pe fond a acestei căi administrative de atac.

În acest cadru nu poate fi analizată impunerea suplimentară a contribuabilului, pentru că suplimentar de cele anterior arătate, s-ar nesocoti normele procesual fiscale, care cu caracter imperativ reglementează condiţiile de exerciţiu şi de soluţionare a contestaţiei administrative. Cu caracter de exemplu, contribuabilul nu se poate plânge în faţa instanţelor judecătoreşti competente de efectele vătămătoare ale deciziei de impunere atunci când nu a formulat în termenul legal contestaţia administrativă şi organul fiscal a constatat intervenită excepţia decăderii sau când a fost admisă o altă excepţie procesuală dirimantă ori când s-a constatat existenţa unor împrejurări, care legal, impun temporizarea soluţionării contestaţiei.

În speţă, reclamanta a formulat contestaţie administrativă, care prin Decizia nr. 493 din 16 decembrie 2015 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul A.N.A.F. la pct. 1 a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei împotriva Deciziei de impunere nr. x din 2 iunie 2015 emise în baza RIF nr. x din 2 iunie 2015, în ceea ce priveşte suma de 6.461.515 RON reprezentând impozit pe veniturile din salarii şi contribuţii sociale, precum şi accesoriile aferente, reţinându-se că există o legătură între stabilirea obligaţiilor fiscale constate prin RIF ce a stat la baza emiterii D.I. contestate şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor ce fac obiectul dosarului penal nr. x/2015 prin care s-a dispus începerea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzut de art. 367 alin. (1) C. pen. şi de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, iar la pct. 2 s-a constatat că pentru suma de 1.952.396 RON reprezentând contribuţii de asigurări sociale şi accesorii, contestaţia reclamantei a rămas fără obiect, întrucât, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 209/2015, aceste obligaţii au fost anulate prin Decizia nr. 18403M din 12 noiembrie 2015.

Reclamanta a criticat măsura suspendării soluţionării contestaţiei cu caracter subsidiar, însă a ales să critice în principal decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală menţionate şi din perspectiva impunerii suplimentare cu suma de 6.461.515 RON reprezentând impozit pe veniturile din salarii şi contribuţii sociale, precum şi accesoriile aferente, solicitând anularea ei fie pentru netemeinicia impunerii, fie pentru neaplicarea amnistiei fiscale, fără ca pentru această impunere să fi fost analizată pe fond de organul fiscal.

Cererea de anulare a deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală pentru suma de 6.461.515 RON este inadmisibilă, aşa cum rezultă din consideraţiile precedente, instanţa de fond nefiind în măsură a purcede la o analiză a impunerii reclamantei cu suma contestată în condiţiile în care acesteia nu i-au fost analizate pe fond criticile de organul fiscal învestit cu soluţionarea contestaţiei, dispoziţiile actului administrativ nefiind vătămătoare pentru ea din acest punct de vedere, întrucât s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei.

Prin urmare, în mod corect a respins instanţa de fond această cerere ca inadmisibilă, criticile reclamantei sub acest aspect fiind nefondate.

Neîntemeiate sunt şi criticile reclamantului referitoare la caracterul inadmisibil al cererii de aplicare a amnistiei fiscale prevăzută de Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale, în mod direct de instanţa de fond, şi nu ca nefondate, cum s-a dispus.

Considerentele instanţei de fond referitoare la această cerere converg spre soluţia inadmisibilităţii acesteia, astfel că se poate concluziona că numai dintr-o eroare materială s-a menţionat respingerea cererii ca nefondată, eroare care poate fi îndreptată prin procedura prevăzută de art. 442 C. proc. civ., însă a cărei constatare nu se circumscrie vreunui motiv de recurs.

În ceea ce priveşte criticile recurentei reclamantei referitoare la respingerea cererii subsidiare de anulare a pct. 1 din Decizia nr. 493 din 16 decembrie 2015 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul A.N.A.F. de suspendare a soluţionării contestaţiei administrate în ceea ce priveşte suma de 6.461.515 RON reprezentând impozit pe veniturile din salarii şi contribuţii sociale, precum şi accesoriile aferente, instanţa de control judiciar le găseşte întemeiate, hotărârea instanţei de fond din acest punct de vedere fiind nelegală, reprezentând rezultatul interpretării şi aplicării eronate a normelor de drept material aplicabile.

Instanţa de control judiciar reţine că potrivit art. 214 din O.G. nr. 92/2003 organul de soluţionare a contestaţiei administrative poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când "organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă".

Dispoziţia legală relevată constituie o transpunere în cadrul procedurii administrativ fiscale a principiului de drept "penalul ţine în loc civilul", fiind firesc, aşa cum se susţine şi în jurisprudenţa constituţională (Deciziile nr. 1237/2008, nr. 56/2013 ale Curţii Constituţionale), ca soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea, fie până la un termen stabilit de organul fiscal competent prin decizia de suspendare. Aceasta, deoarece hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluţionarea contestaţiei, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.

Din cele ce preced, rezultă că pentru intervenţia acestei măsuri procesuale se impun a fi îndeplinite cumulativ, două condiţii:

- organele penale să fie sesizate, în condiţiile art. 108 din vechiul Cod de procedură fiscală, de către organul care a efectuat activitatea de control, în situaţia în care în cursul inspecţiei fiscale s-au descoperit indicii privind săvârşirea unei infracţiuni;

- constatarea infracţiunii cu privire la care există indicii să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Pentru îndeplinirea primei condiţii, este necesar ca declanşarea cercetărilor penale să se facă la sesizarea organului fiscal, care în timpul inspecţiei fiscale a descoperit indiciile săvârşirii unei infracţiuni, concretizată într-o plângere penală însoţită de procesul-verbal întocmit conform art. 108 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Această condiţie nu este îndeplinită în cauză, întrucât nu s-a făcut dovada existenţei unei sesizări a organelor de cercetare penală din partea autorităţii de inspecţie fiscală privind descoperirea unor indicii privind săvârşirea unei infracţiuni. Singurul demers făcut de organul fiscal a fost acela de comunicare a deciziei de impunere şi raportului de inspecţie fiscală care au făcut obiectul prezentei acţiuni la solicitarea D.I.I.C.O.T. - Serviciul teritorial Braşov, care prealabil aceste solicitări făcea cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de constituire grup organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen. şi de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Referitor la cea de-a doua condiţie legală, constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei s-a reţinut că, instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare, pentru că în caz contrar, s-ar accepta incidenţa art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă.

În acest sens este necesară o examinare în concret a existenţei indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluţia penală în cauză.

Sub acest aspect, în dezacord cu judecătorul fondului, se reţine că, decizia contestată nu conţine nici un argument care să fie de natură a justifica, în concret, înrâurirea hotărâtoare pe care soluţia în procesul penal ar avea-o în procedura de soluţionare a contestaţiei administrativă, organul fiscal instrumentator rezumându-se în exclusivitate numai la un expozeu de considerente teoretice şi principii de drept, însoţit de exemple de jurisprudenţă a Curţii Constituţionale sau a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie.

Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente teoretice ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conţină şi elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate. În acest sens, nemotivarea înrâuririi hotărâtoare pe care soluţia din penal o are asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă reprezintă o cauză de nulitate a acesteia, întrucât obligaţia motivării actului administrativ reprezintă o cerinţă de legalitate, constituind o garanţie împotriva arbitrariului administraţiei publice şi numai aceasta face posibilă exercitarea efectivă a dreptului la apărare.

Prioritatea de soluţionare a cercetărilor penale în raport de procedura administrativă de soluţionare a contestaţiei administrative nu poate constitui un motiv suficient pentru intervenţia unei astfel de măsuri cu implicaţii atât de importante în viaţa economică a unui contribuabil. Aceasta pentru că nu întotdeauna efectuarea cercetărilor şi stabilirea răspunderii penale impietează sau afectează cercetările administrative, fiind necesară stabilirea în concret şi fără dubiu a legăturii şi influenţelor pe care le-ar avea constatarea săvârşirii unei infracţiuni asupra antrenării răspunderii fiscale.

Această legătură nu poate fi dedusă din conţinutul deciziilor de impunere sau din conţinutul sesizării penale ori a procesului-verbal întocmit conform art. 108 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cum se acreditează de pârâtă prin recurs, ci trebuie să fie evidenţiată expres în cuprinsul deciziei de soluţionare a contestaţiei pentru dovedirea îndeplinirii celei de a doua condiţii pentru suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative.

Pe de altă parte, suspendarea nemotivată a procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative, care implică amânarea pe o perioadă consistentă de timp accesul la justiţie al reclamantei, în speţă aproximativ 4 ani, în condiţiile în care nu există date sau informaţii că s-a pronunţat vreo soluţie în dosarul penal care a constituit cauza luării acestei măsuri administrative, afectează în mod grav drepturile şi interesele legitime ale reclamantei, situaţie ce se impune a fi remediată prin anularea deciziilor atacate şi obligarea organului fiscal de a soluţiona pe fond contestaţiile administrative cu care a fost învestit de reclamantă.

În concluzie, constatându-se că nu este îndeplinită nici una dintre condiţiile suspendării soluţionării contestaţiei, în mod nelegal s-a dispus o asemenea măsură prin decizia atacată, iar hotărârea instanţei de fond care a validat-o este dată cu aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală .

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 488, pct. 8 C. proc. civ.., va admite recursul declarat de reclamantă şi, casând în parte sentinţa atacată, va admite în parte acţiunea acesteia şi va anula pct. 1 din Decizia nr. 493 din 16 decembrie 2015 şi va obliga pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală să soluţioneze contestaţia administrativă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta Societatea A. S.R.L. Braşov împotriva Sentinţei nr. 58 din 20 aprilie 2016 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa atacată.

Admite, în parte, acţiunea şi anulează pct. 1 din Decizia nr. 493 din 16 decembrie 2015 şi obligă pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală să soluţioneze contestaţia administrativă.

Menţine, în rest, dispoziţiile primei instanţe.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2018.

Procesat de GGC - MM