Incompatibility between public hospital management and commercial administration: distinct legal nature of "manager" and "administrator" precludes prohibition under health sector reform law

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Sesizarea instanţei de judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x din 24 septembrie 2014 întocmit de pârâta Agenţia Naţională de Integritate - Inspecţia de Integritate.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 484 din data de 23 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate - Inspecţia de Integritate, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinţei civile nr. 484 din data de 23 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ.

Au fost invocate prevederile art. 180 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi definiţia cuvântului "funcţie" din Dicţionarul explicativ al limbii române şi s-a precizat că a fi administratorul unei societăţi comerciale nu constituie o incompatibilitate în sensul legii întrucât acest lucru nu este echivalent cu o "funcţie" iar administratorul nu se poate confunda cu managerul pentru simplul fapt că acesta îndeplineşte atribuţiile stabilite de lege, fiind persoană împuternicită, atribuţiile acestuia fiind în principal fixate de legislaţia în vigoare.

De aceea, se susţine de către recurentă, că nu îi este aplicabilă prevederea art. 180 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 întrucât în acea perioadă nu a deţinut niciodată o funcţie de manager, nefiind asimilată "funcţiei de manager".

Recurenta a indicat dispoziţiile art. 197 din Legea nr. 31/1990, art. 76 şi 77 alin. (1) şi art. 79 din acelaşi act normativ şi s-a arătat că societatea unde era unic asociat şi administrator nu a desfăşurat activitate cu unitatea spitalicească al cărei director este şi şi-a exercitat atribuţiile de administrator doar pentru administrarea societăţii.

Raportat la aceste considerente, recurenta susţine că nu se încadrează în situaţia de incompatibilitate prezentată de instanţa de fond şi în Raportul de evaluare şi s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând, anularea Raportului de evaluare nr. x din 23 septembrie 2014 întocmit de Agenţia Naţională de Integritate întrucât nu există elemente privind încălcarea regimului incompatibilităţilor.

Intimata Agenţia Naţională de Integritate a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului declarat, iar recurenta a depus Răspuns la întâmpinare.

A fost întocmit Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 24 aprilie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus comunicarea acesteia către părţile din litigiu.

Prin încheierea din 22 septembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. şi s-a fixat termen pentru judecarea acestuia, cu citarea părţilor conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

La termenul din 03 februarie 2017 recurenta a depus la dosarul cauzei motive de ordine publică, în temeiul art. 488 alin. (5) şi (8) C. proc. civ. solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea contestaţiei, anularea Raportului de evaluare nr. x din 24 septembrie 2014 emis de Agenţia Naţională de Integritate şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Au fost invocate ca motive de ordine publică:

• sentinţa a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii referitoare la nulitatea absolută a tuturor actelor efectuate de către Agenţia Naţională de Integritate pentru că solicitarea de date şi informaţii nepublice s-a făcut înainte de invitarea persoanei cercetate pentru a depune un punct de vedere.

Din cuprinsul Raportului de evaluare contestat rezultă că Agenţia Naţională de Integritate a transmis adrese prin care identifică elementele unei incompatibilităţi şi o invită pe recurentă să depună un punct de vedere la 24 aprilie 2014, deşi anterior a solicitat date şi informaţii (29 ianuarie 2014, 13 martie 2013 şi 7 aprilie 2014).

• sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea principiilor generale de drept de natură imperativă;

• sentinţa recurată este dată cu aplicarea greşită a legii, întemeindu-se pe norme afectate de incertitudine juridică [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.];

• sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a legislaţiei Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.];

• sentinţa recurată estre pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dispoziţiilor din dreptul Uniunii Europene faţă de normele cuprinse în legislaţia naţională, referitoare la lipsa de efecte juridice, după 1 decembrie 2009, a Deciziei CE 2006/926/CE, precum şi a legislaţiei naţionale de implementare a deciziei, în speţă Legea nr. 176/2010.

Intimata Agenţia Naţională de Integritate a depus un punct de vedere la motivele de ordine publică şi a solicitat respingerea lor ca inadmisibile, fiind formulate cu încălcarea termenelor procedurale imperative, dar şi pe fond, motivele de recurs sunt neîntemeiate.

La termenul din 3 martie 2017 recurenta a depus o cerere de efectuare a unei trimiteri preliminare către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, iar prin încheierea din 12 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru motivele ce au fost indicate în acea încheiere.

La 27 octombrie 2017 recurenta a formulat o nouă cerere de efectuare a unei trimiteri preliminare, iar prin încheierea din 8 februarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă şi această cerere, motivele fiind indicate în cuprinsul încheierii.

La data de 4 mai 2018 s-a formulat de către recurenta A. o cerere privind sesizarea Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar prin încheierea din 4 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă cererea de sesizare formulată.

La 21 septembrie 2018 s-a depus de către recurenta A. excepţia de nelegalitate a Protocolului de cooperare încheiat de Agenţia Naţională de Integritate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală din 10 decembrie 2008 şi a Protocolului de cooperare încheiat de Agenţia Naţională de Integritate cu Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.

În motivarea excepţiei de nelegalitate a Protocolului de cooperare încheiat între Agenţia Naţională de Integritate şi ANAF şi între Agenţia Naţională de Integritate şi Oficiul Naţional al Registrului Comerţului s-a arătat că aceste protocoale nu au fost supuse publicării în Monitorul Oficial, conţinutul lor nu este disponibil pe site-ul de internet al Agenţiei Naţionale de Integritate şi nici în altă parte, deci nu au caracter public, iar prin intermediul acestor protocoale se transferă date cu caracter personal, practică ce este nelegală în raport cu cele constatate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din 1 octombrie 2015 în cauza Bara şi alţii (C-201/14).

Au fost depuse la dosar protocoalele a căror nelegalitate a fost invocată şi intimata Agenţia Naţională de Integritate a formulat un punct de vedere la excepţiile de nelegalitate invocate, susţinând inadmisibilitatea acestora dar şi netemeinicia lor.

La 5 octombrie 2018 s-a depus o completare la excepţia de nelegalitate a Protocolului de cooperare încheiat între Agenţia Naţională de Integritate şi Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi s-a arătat că temeiul în baza căreia a fost încheiat (art. 3 din H.G. nr. 913/2004) este în prezent abrogat, prin abrogarea H.G. nr. 913/2004 prin H.G. nr. 684/2009 şi că, de aceea, nu mai produce niciun efect, astfel că nici protocolul nu mai produce efecte juridice.

La termenul din 16 noiembrie 2018 s-a formulat de către recurentă excepţia de neconstituţionalitate a art. 180 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 şi art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

4. Soluţia instanţei de recurs

Se impune făcută precizarea că instanţa de recurs, prin încheierea din 28 noiembrie 2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2014/a1 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis cerere de sesizare a Curţii Constituţionale şi a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 180 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 şi a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Înainte de a analiza recursul declarat de reclamanta A. se vor analiza excepţiile de nelegalitate invocate, respectiv, excepţia de nelegalitate a Protocolului de cooperare încheiat de Agenţia Naţională de Integritate cu ANAF şi a Protocolului de cooperare încheiat de Agenţia Naţională de Integritate cu Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.

Excepţia de nelegalitate a actelor administrative este reglementată în art. 4 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia:

(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu ori la cererea părţii interesate.

(2) Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul.

(3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

(4) Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege.

Mai întâi, se impune a se stabili dacă actele a căror excepţie de nelegalitate a fost invocată în cauză sunt sau nu acte administrative individuale deoarece numai acestea pot formula obiect al excepţiei de nelegalitate astfel cum este reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Din analiza celor două protocoale a căror excepţie de nelegalitate a fost invocată se constată că acestea sunt acte bilaterale pentru că sunt stabilite obligaţii pentru ambele părţi semnatare ale protocoalelor şi se consfinţeşte colaborarea dintre instituţii, efectele acestora producându-se numai faţă de părţile semnatare, scopul acestora fiind atingerea obiectivelor prevăzute de lege pentru Agenţia Naţională de Integritate.

De aceea, se poate susţine că nefiind acte administrative cu caracter individual ele nu pot face obiectul excepţiei de nelegalitate prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepţiile de nelegalitate invocate fiind astfel inadmisibile şi vor fi respinse.

În privinţa recursului declarat de reclamantă, se constată că motivele de recurs depuse la data de 3 februarie 2017 nu sunt motive de ordine publică, în sensul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., mai ales că chiar recurenta, pentru unele dintre ele, indică drept temei dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nefiind motive de ordine publică, ele nu vor fi analizate de către instanţa de recurs pentru că acestea ar fi putut fi invocate ca motive de nelegalitate a hotărârii atacate în recursul declarat iniţial, dar pentru că nu au fost indicate în memoriu de recurs depus şi motivat în termen, ele sunt depuse tardiv.

Potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ. recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile în care termenul pentru exercitarea recursului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, când motivarea recursului se va face într-un termen de aceeaşi durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii.

Sancţiunea prevăzută de art. 489 alin. (1) C. proc. civ. este nulitatea şi ea intervine în cazul în care recursul nu a fost motivat în termenul legal.

Cum în cauză motivele invocate suplimentar nu sunt de ordine publică, ele nu vor fi analizate pentru că nu au fost depuse în termenul legal de motivare a recursului.

În privinţa cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, prin încheierea din 28 noiembrie 2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2014/a1 a fost admisă această cerere şi a fost sesizată Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 180 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 şi a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, pentru argumentele prezentate în acea încheiere.

Referitor la recursul declarat şi motivat de reclamantă împotriva Sentinţei civile nr. 484 din 23 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, se constată că sunt fondate criticile reclamantei.

Instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea acţiunii reclamantei A. prin care a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x din 24 septembrie 2014 întocmit de Agenţia Naţională de Integritate prin care a constatat că aceasta s-a aflat în starea de incompatibilitate începând cu 4 septembrie 2014 (data numirii în funcţia de manager al Spitalului General Căi Ferate Drobeta-Turnu Severin) şi până în prezent, întrucât deţinea simultan şi calitatea de administrator al SC B. SRL, încălcând astfel dispoziţiile art. 180 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma sănătăţii.

Acţiunea reclamantei a fost respinsă de către instanţa de fond cu motivarea că managerul de spital nu poate să cumuleze această funcţie nici cu calitatea de administrator al unei societăţi comerciale, cu atât mai puţin în situaţia în care obiectul de activitate al acesteia din urmă are legătură cu funcţia de bază (aceea de manager de spital).

S-a reţinut de către instanţa de fond că societatea comercială B. SRL are ca activitate principal, conform codificării (Ordin nr. 337/2007) Rev. Caen (2) 8621 - Activităţi de asistenţă medicală generală, iar ca activităţi secundare, conform aceleiaşi codificări, 8899 - Alte activităţi de asistenţă socială, fără cazare, n.c.a., 8810 - Activităţi de asistenţă socială, fără cazare, pentru bătrâni şi pentru persoane aflate în incapacitate de a se îngriji singure, 8790 - Alte activităţi de asistenţă socială, cu cazare, n.c.a., 8730 - Activităţi ale căminelor de bătrâni şi ale căminelor pentru persoane aflate în incapacitate de a se îngriji singure, 8720 - Activităţi ale centrelor de recuperare psihică şi de dezintoxicare, exclusiv spitale, 8710 - Activităţi ale centrelor de îngrijire medicală, 8690 - Alte activităţi referitoare la sănătatea umană, 8622 - Activităţi de asistenţă medicală specializată, 8532 - Învăţământ secundar, tehnic sau profesional.

S-a susţinut de către instanţa de fond că este evidentă starea de incompatibilitate între funcţia de conducere de manager de spital şi calitatea de administrator al unei societăţi cu răspundere limitată al cărei principal obiect de activitate este reprezentat de activităţi de asistenţă medicală general şi că este lipsită de relevanţă inexistenţa raporturilor contractuale între Spitalul General Căi Ferate Drobeta-Turnu Severin şi B. SRL în perioada de referinţă, esenţial fiind, în opinia prezentei instanţe, faptul că în mod similar cele două prerogative deţinute de reclamantă (funcţie publică de conducere, respectiv funcţie publică de autoritate, cât şi funcţie de reprezentant al unei societăţi comerciale) implică exercitarea unor atribuţii de decizie în privinţa bugetului, gestiunii patrimoniului instituţiei şi realizării activităţii pentru care aceasta funcţionează.

Instanţa de fond a arătat că, deşi activitatea întreprinsă de administratorul unei societăţi comerciale nu reprezintă stricto sensu o funcţie, ambele calităţi deţinute concomitent de reclamantă presupun un anume exerciţiu de putere întrucât au ca obiect chiar organizarea şi funcţionarea persoanei juridice, prin aprobarea şi execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli, a programului de achiziţii publice, a gestiunii resurselor umane, a numărului şi structurii de personal, inclusiv eventuala organizare de concursuri pentru ocuparea de posturi vacante (dacă este cazul, desigur).

Nu au fost primite nici referirile reclamantei la calitatea de mandatar a administratorului, cât timp acesta, ca şi managerul, de altfel, exercită toate operaţiunile necesare ducerii la îndeplinire a obiectului societăţii şi s-au considerat neîntemeiate şi alegaţiile referitoare la pretinsa împuternicire acordată de adunarea asociaţilor, la pretinsa executare a unui mandat anume încredinţat de societate ca persoană distinctă, de sine stătătoare, din moment ce unicul asociat şi totodată administrator este reclamanta, astfel că în discuţie este exclusiv voinţa acestei persoane fizice.

Împotriva acestei soluţii s-a declarat recurs de către reclamantă, iar criticile sunt fondate pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 180 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma sănătăţii:

"(1) Funcţia de manager persoană fizică este incompatibilă cu (...) b) exercitarea oricărei activităţi sau oricărei alte funcţii de manager, inclusiv cele neremunerate".

În baza acestui text, s-a considerat de către Agenţia Naţională de Integritate că reclamanta s-a aflat în stare de incompatibilitate deoarece a deţinut simultan funcţia de manager de spital şi calitatea de administrator al unei societăţi comerciale.

Textul art. 180 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 se referă la "exercitarea oricărei activităţi sau oricărei alte funcţii de manager, inclusiv cele neremunerate" şi, de aceea, se impune a se verifica dacă în înţelesul acestui text intră şi calitatea de administrator al unei societăţi comerciale.

Faţă de natura juridică a funcţiei de manager într-un spital public, determinată pe baza atribuţiilor prevăzute de lege şi faţă de domeniul de aplicare a incompatibilităţilor stabilite expres pentru această funcţie prin legea specială, se reţine că nu există un temei legal pentru constatarea stării de incompatibilitate avută în vedere la întocmirea raportului de evaluare dedus judecăţii.

Pentru a se determina dacă acest text legal este aplicabil în cauză, urmează a se analiza dacă legiuitorul a urmărit să includă în noţiunea de "manager" orice conducător al unei entităţi publice sau private sau dacă, dimpotrivă, această noţiune are în vedere doar activitatea de conducere din sectorul public.

Pentru aceasta urmează a se avea în vedere dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată 2010:

"(1) În limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi termeni.

(2) Dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în context se stabileşte prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, şi devine obligatoriu pentru actele normative din aceeaşi materie.

(3) Exprimarea prin abrevieri a unor denumiri sau termeni se poate face numai prin explicitare în text, la prima folosire".

În conformitate cu aceste dispoziţii, noţiunea de "manager" nu poate avea înţelesuri diferite de la o frază la alta sau de la un articol la altul al aceluiaşi act normativ, ci trebuie înţeleasă atunci când este definită de lege, în sensul acelei definiţii, fără nicio abatere, iar dacă legea nu conţine vreo definiţie, atunci înţelesul noţiunii trebuie să fie acelaşi oriunde ar fi cuprinsă acea noţiune în cadrul aceleiaşi legi.

În Anexa II la Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarului public, prin noţiunea de funcţie publică specifică se înţelege, printre altele, funcţia de "manager public", ceea ce fundamentează ideea că noţiunea de manager este asociată, din punct de vedere legal, sectorului public.

Şi Legea nr. 95/2006 operează cu această noţiune de manager, arătând în art. 178 alin. (1) că:

"Spitalul public este condus de un manager, persoană fizică sau juridică".

Prin alte acte normative ce reglementează incompatibilităţile unor categorii profesionale, în situaţii similare, legiuitorul a menţionat interdicţia de a desfăşura activităţi comerciale sau chiar interdicţia de a exercita funcţia de membru în organele de conducere, administrare şi control în societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, pentru a fi clar şi expres prevăzut ceea ce se interzice.

Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale nu foloseşte termenul de manager pentru a desemna persoana responsabilă cu conducerea societăţii comerciale. Potrivit legislaţiei naţionale, societăţile comerciale şi celelalte entităţi private sunt conduse de către administratori sau directori, în funcţie de sistemul de conducere ales de către aceste entităţi.

Mai mult, Legea nr. 161/2003 menţionează distinct funcţia de manager de cea de administrator, ceea ce denotă faptul că atunci când legiuitorul a urmărit să excludă posibilitatea unei persoane cu funcţie publică de a ocupa vreo calitate într-o entitate privată, a folosit în mod expres terminologia folosită de Legea nr. 31/1990, respectiv, administrator, director, cenzor, etc.

Prin urmare, în cazul de incompatibilitate reţinut de autoritatea pârâtă, dacă legiuitorul ar fi intenţionat să excludă posibilitatea unui manager de spital public de a deţine simultan funcţia de administrator al unei societăţi comerciale, ar fi utilizat termenul de administrator, potrivit terminologiei din Legea nr. 31/1990.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a apreciat în mod greşit că noţiunea de administrator la o societate comercială cu răspundere limitată este echivalentă cu noţiunea de manager al unei instituţii publice, constatând că există incompatibilitate între funcţia de manager de spital şi calitatea de administrator al unei societăţi comerciale.

Incompatibilitatea reţinută în cauză nu poate fi justificată de scopul urmărit prin norma prevăzută la art. 180 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006, în condiţiile în care, cele două funcţii deţinute simultan de către recurentă, nu pot intra în mod real şi concret în conflict, fapt care ar avea consecinţe negative asupra modului lor de exercitare, aceste două funcţii fiind reglementate prin acte normative diferite, având dispoziţii specifice fiecărui domeniu de activitate.

Mai mult decât atât, restrângerea exerciţiului unor drepturi poate opera doar în una din ipotezele exhaustiv enumerate de art. 53 din Constituţie. Altfel spus, Constituţia limitează posibilitatea de intervenţie a legii doar la acele situaţii în care concilierea unor interese deopotrivă imperative trebuie realizată fără a afecta substanţa niciunuia dintre ele. Este vorba fie de obiective ce vizează însăşi supravieţuirea statului şi a elementelor sale constitutive, fie de necesara armonizare între garanţiile oferite mai multor drepturi fundamentale în acelaşi timp.

Or, accesul liber al persoanei la o activitate economică şi exercitarea acesteia constituie un drept fundamental, iar principiul proporţionalităţii exprimă necesara adecvare a măsurilor juridice la situaţiile de fapt cărora acestea se adresează, stabilind o relaţie justă şi legitimă între măsura juridică adoptată şi realitatea socială.

De asemenea, trebuie avut în vedere că din titulatura Legii nr. 161/2003 şi ansamblul normelor legale conţinute de aceasta rezultă scopul şi finalitatea pe care a urmărit-o legiuitorul atunci când a adoptat acest act normativ.

Raţiunea instituirii regimului incompatibilităţilor este aceea de a preveni apariţia unor situaţii în care exercitarea simultană a două sau mai multe funcţii de demnitate publică şi în domeniul privat, ar putea influenţa decizia pe care un oficial o adoptă în exercitarea competenţelor sale legale. Or, în situaţia de incompatibilitate reţinută în raportul de evaluare contestat în cauză nu se poate considera că exercitarea simultană a celor două funcţii ar nesocoti scopul şi finalitatea legii.

De aceea, apreciind că soluţia instanţei de fond a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale, în baza art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul şi va fi sesizată Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor 180 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 şi a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Vor fi respinse excepţiile de nelegalitate referitoare la Protocolul de cooperare încheiat de Agenţia Naţională de Integritate cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi la Protocolului de cooperare încheiat de Agenţia Naţională de Integritate cu Oficiul Naţional al Registrului Comerţului formulate de recurenta A., ca inadmisibile.

Va fi casată sentinţa atacată şi, în rejudecare, va fi anulat Raportul de evaluare nr. x din 24 septembrie 2014 emis de Agenţia Naţională de Integritate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile de nelegalitate referitoare la Protocolul de cooperare încheiat de Agenţia Naţională de Integritate cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi la Protocolul de cooperare încheiat de Agenţia Naţională de Integritate cu Oficiul Naţional al Registrului Comerţului formulate de recurenta A., ca inadmisibile.

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinţei civile nr. 484 din 23 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi rejudecând:

Anulează Raportul de evaluare nr. x din 24 septembrie 2014 emis de Agenţia Naţională de Integritate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - CT