Restriction of real estate publicity access to specialized professionals constitutes objective justification, not unlawful discrimination

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 23 septembrie 2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, a solicitat anularea parţială a Ordinului Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 39/2009, în ceea ce priveşte prevederile notei de subsol nr. 8, aferentă punctului 2.7.6 al Anexei nr. 1, referitor la condiţionarea eliberării unui certificat cu privire la identificarea numărului cadastral/topografic şi a numărului de carte funciară după numele/denumirea proprietarului de calitatea de "persoană abilitată prin legi speciale" a petentului.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 7 din 21 ianuarie 2016, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 7/21.01.2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

În motivarea recursului, reclamanta susţine că instanţa de fond, analizând legalitatea actului administrativ, nu s-a raportat la dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 7/1996, ce constituiau fundamentul acţiunii. Motivarea hotărârii porneşte de la premisa că articolul contestat din Ordinul nr. 39/2009 este legal, omiţând faptul că Ordinul Directorului A.N.C.P.I. nr. 700/2014 este emis ulterior Ordinului nr. 39/2009 şi dispune într-un domeniu în care interdicţia sesizată de recurenta-reclamantă exista deja.

Prin urmare, hotărârea atacată nu a analizat în mod efectiv concordanţa dintre actul administrativ şi lege, nici nu a oferit o motivare pentru reglementarea de către Ministerul Administraţiei şi Internelor, într-un domeniu aparţinând exclusiv Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară.

Nota nr. 8 de subsol din Ordinul nr. 39/2009 se află în contradicţie cu prevederile art. 21 din Legea nr. 7/1996, precum şi cu principiile fundamentale ale publicităţii imobiliare. În condiţiile în care registrul conţinând indexul alfabetic al proprietarilor este un document public, condiţionarea obţinerii unui certificat/extras de existenţa unei abilitări legale speciale este contrară legii şi discriminatorie.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, nu se poate considera ca specificul activităţii desfăşurate de "persoanele abilitate prin legi speciale" justifică un interes mai presus de cel al unui particular.

Prin urmare, deşi Legea nr. 7/1996 a stabilit accesul publicului la evidenţele cadastrale, prin acte normative cu forţă juridică inferioară, un justiţiabil a fost pus într-o situaţie defavorizantă.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 01 aprilie 2016, intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 14 februarie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Părţile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 06 iunie 2018, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., fixând termen pentru judecata căii de atac.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte critica din recurs referitoare la neanalizarea, de instanţa de fond, a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 7/1996, care reglementează principiul publicităţii imobiliare, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată.

Analizând considerentele hotărârii atacate, instanţa de control judiciar reţine că, chiar dacă instanţa de fond nu a făcut o referire directă şi expresă la dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 7/1996, aceste prevederi legale au fost avute în vedere, în mod implicit, întreaga motivare a hotărârii fiind centrată pe problematica obţinerii, de către persoanele fizice şi juridice, a informaţiilor înscrise în evidenţele de publicitate imobiliară, chiar şi în lipsa accesului la serviciul specific, adresat persoanelor abilitate prin legi speciale.

Aşadar, existenţa principiului publicităţii imobiliare şi a modalităţii de aplicare a acestuia, au fost analizate de prima instanţă, iar Înalta Curte reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză, chiar şi prin tratarea globală ori sintetizată a acestora.

Subsumat acestei critici, recurenta-reclamantă a susţinut că prima instanţă nu a analizat concordanţa Ordinului Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 39/2009 cu Legea nr. 7/1996, critică pe Înalta Curte o va respinge, de asemenea, ca nefondată, reţinând atât argumentele expuse anterior, cât şi împrejurarea că prima instanţă, analizând legalitatea Ordinului Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 39/2009, din perspectiva criticilor formulate de reclamantă, a concluzionat, în mod expres, că actul administrativ a fost emis conform potrivit dispoziţiilor legale enumerate în preambulul său, între care se regăseşte şi Legea nr. 7/1996.

Referitor la critica din recurs privind lipsa unei motivări a instanţei de fond cu privire la reglementarea de către Ministerul Administraţiei şi Internelor într-un domeniu aparţinând exclusiv Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, Înalta Curte o apreciază a fi nefondată.

Prima instanţă a analizat detaliat prevederile art. 2 şi art. 26 alin. (3) din O.U.G. nr. 96/2012, precum şi cele ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, concluzionând în sensul că pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice este succesorul în drepturi al Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară a fost organizată şi a funcţionat, iniţial, în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, ulterior trecând în subordinea pârâtului, ca urmare a măsurilor de reorganizare a instituţiilor ministeriale. Prin urmare, la data emiterii ordinului contestat în cauză, Ministrului Administraţiei şi Internelor îi revenea competenţa legală de reglementare a legislaţiei secundare în domeniul publicităţii imobiliare, concluzie pe care Înalta Curte o apreciază a fi întemeiată.

De altfel, recurenta-reclamantă s-a limitat la expunerea criticii referitoare la lipsa unei motivări a instanţei de fond, fără a prezenta argumente care să combată considerentele reţinute prin sentinţa atacată, vizând structura organizatorică şi atribuţiile legale aparţinând Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Restul criticilor formulate de reclamantă reiterează, în esenţă, aspectele de nelegalitate parţială ale actului administrativ contestat, expuse în faţa instanţei de fond, respectiv: încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 7/1996, prin instituirea unor restricţii privind accesul oricărei persoane la sistemul de publicitate imobiliară; nelegalitatea condiţionării obţinerii unui certificat din registrul conţinând indexul alfabetic al proprietarilor de existenţa unei abilităţi legale speciale; crearea unei situaţii discriminatorii, în defavoarea persoanelor particulare, în raport de persoanele abilitate prin legi speciale.

Toate aceste argumente au fost analizate prin hotărârea atacată cu recurs, instanţa de fond apreciindu-le a fi neîntemeiate, iar prin recursul declarat în cauză reclamanta nu a contestat, concret, niciunul dintre argumentele expuse de prima instanţă.

Înalta Curte constată, în acord cu cele reţinute de instanţa de fond, că reglementarea, prin nota de subsol nr. 8, aferentă punctului 2.7.6 al Anexei nr. 1 din Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 39/2009, a unui serviciu specific, care se adresează doar persoanelor abilitate prin legi speciale (precum executori judecătoreşti, notarii publici sau practicienii în insolvenţă) nu reprezintă un tratament discriminatoriu în raport de alte persoane.

Pentru a exista o situaţie discriminatorie, diferenţa de tratament trebuie să fie sesizată în situaţii analoage şi comparabile, fără a exista o justificare rezonabilă şi obiectivă. Or, nu se poate susţine că există o situaţie comparabilă între recurenta-reclamantă, ca particular şi o persoană aparţinând unei categorii profesionale speciale, a cărei activitate reclamă obţinerea cu celeritate a unor informaţii necesare facilitării îndeplinirii atribuţiilor specifice, regăsite în legi speciale (precum Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei, Legea nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială).

Totodată, specificul activităţii acestor categorii profesionale, care a determinat necesitatea acordării exclusive a accesului la serviciul de eliberare a certificatelor prin care se identifică numărul topografic/cadastral şi de carte funciară după numele proprietarului, reprezintă o justificare pertinentă, rezonabilă şi obiectivă, care înlătură elementele tratamentului discriminatoriu invocat de recurentă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinţei civile nr. 7 din 21 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2018.

Procesat de GGC - GV