Securitate worker status and the substantive breach of fundamental rights required for deconspirability under O.U.G. 24/2008

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 24.06.2015, reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul A., să se constate calitatea acestuia de lucrător al Securităţii.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 3902 din 24 noiembrie 2015 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în contradictoriu cu pârâtul A. şi a constatat existenţa calităţii de lucrător al Securităţii în privinţa pârâtului.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtul A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că sentinţa recurată cuprinde motive contradictorii şi neconforme cu probatoriul administrat la dosarul cauzei [art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.].

Astfel, recurentul consideră că instanţa a reţinut în mod greşit că: "în fapt, în cauză nu s-a contestat calitatea pârâtului de lucrător al fostei Securităţi, având gradul (...)", deşi în Nota de Constatare a reclamantei CNSAS se reţine corect că pârâtul a fost "angajat", cu grad militar de ofiţer, al fostei Securităţi din Direcţia a IV-a de contrainformaţii militare, repartizat la o unitate militară a MAN din Mangalia. Recurentul consideră că i-a fost atribuit netemeinic şi nelegal calitatea de lucrător al Securităţii.

Invocând prevederile O.U.G. nr. 24/2008, instanţa fondului a reţinut parţial că este un act normativ prin care s-a instituit o modalitate de condamnare a regimului totalitar comunist, prin deconspirarea lucrătorilor de securitate şi a colaboratorilor acesteia", or, textul de lege spune - chiar din Preambul - că: în perioada de dictatură comunistă, cuprinsă între 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, B. a exercitat, în special prin intermediul Securităţii, o permanentă teroare împotriva cetăţenilor ţării, drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale. Aceasta îndreptăţeşte accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă (...)"

De asemenea, invocând prevederile art. 2, lit. (a) din O.U.G. nr. 24/2008, deşi instanţa a reţinut elementele cerute de lege cu privire la "noţiunea de lucrător al Securităţii" ca fiind necesar a fi îndeplinite cumulativ (să fi fost ofiţer sau subofiţer în Securitate, între anii 1945 - 1989 şi să fi desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale), pe parcurs a pierdut din vedere cel de-al doilea element şi a dat interpretare greşită probatoriului, cu consecinţe asupra soluţiei finale în cauză.

Recurentul precizează că din toate înscrisurile concepute, ori semnate rezultă cu claritate că activităţile desfăşurate, cu privire la titularul Dosarului X invocat de intimat, s-au referit exclusiv la atitudini, manifestări, conduite exterioare, relaţii de comunicare interpersonală şi activităţi profesionale, în regimul de unitate şi viaţă militară specifice celor încorporate pentru efectuarea stagiului militar, ale obiectivului vizat, desfăşurate în acest stagiu, în legătură directă cu drepturile şi obligaţiile lor de militar în termen, aflat sub un jurământ militar şi a unor regulamente militare de disciplină şi ordine interioară şi nicidecum cu viaţa sa personală intimă şi privată.

Se mai susţine că la vremea monitorizării persoanei invocate de intimat, nici Constituţia RSR şi nici un document al activităţilor de securitate nu autoriza urmărirea vreunei persoane pentru concepţii politice, fie ele şi anticomuniste. CNSAS (ca unic depozitar al acestora) nu a depus asemenea probe, iar instanţa nu le-a cerut. Instanţa de fond a ignorant şi nu a motivat sub nici o formă reperele morale de o mare valoare patriotică ce o constituie armata şi membrii săi, în orice formă de organizare statală şi naţională.

Militarul trebuie să fie în primul rând un leader, să tindă pentru a deveni şi mai bun. El este şi trebuie să fie un simbol şi un ideal. El este un exemplu de referinţă al societăţii sau comunităţii din care face parte. Dacă un militar activ cu atribuţii de comandă are calităţile menţionate, atunci structura pe care o conduce este percepută ca atare. Dacă nu, atunci există o problemă a sistemului cu privire la selecţie şi promovare care trebuie reformat potrivit cerinţelor organizaţiei militare şi nu potrivit aşteptărilor individului.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul susţine că instanţa de fond a reţinut în mod greşit faptul că ar fi încălcat prevederile art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, de intruziune în viaţa personală a celui monitorizat, deşi niciun înscris conceput ori semnat nu reprezintă un act de violare a vieţii private, a vieţii intime, a dreptului la liberă exprimare sau a secretului corespondenţei sau a convorbirilor telefonice ale celui urmărit.

Deci nu rezultă cert şi indubitabil că pârâtul ar fi comis o ingerinţă nepermisă şi nejustificată disproporţionată cu scopul legitim şi moral de a preveni orice eveniment sau acte de indiscipline insubordonare sau mai grav de dezertare, toate sancţionate de C. pen. în vigoare la acel moment. O altă măsura nu a fost dispusă împotriva celui semnalat în considerentul faptului că ar fi avut o poziţie politică ostilă, duşmănoasă sau refractară, denigratoare împotriva politicii de partid, sau a regimului comunist totalitar.

Interpretarea juridică preluată de instanţă, potrivit căreia faptele ar constitui încălcări ale drepturilor prevăzute de art. 17 din Pactul Internaţional pentru Drepturile Civile şi Politice, sunt greşite, deoarece nu s-a dovedit caracterul "arbitrar" şi "ilegal" al pretinselor imixtiuni în viaţa particulară, privată, intimă sau familiară a persoanei în cauză.

Pe de altă parte, nu s-a ţinut seama de faptul că verificările CNSAS desfăşurate constituie o încălcare indirectă a prevederilor art. 25 lit. (b) şi art. 26 din acelaşi.

De altfel, sentinţa nu ţine seama de deciziile Curţii Constituţionale a României şi nici de practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la analizarea riguroasă a dovezilor, selectate pro causa, din cauzele deduse judecăţii instanţelor competente, din care rezultă fără dubii fapte abuzive de îngrădire ori suprimare efectivă a drepturilor fundamentale ale persoanelor vizate de activităţi ale unor cadre de securitate, ori agenţi ai acestora, în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Instanţa fondului trebuia să stabilească şi să motiveze necesitatea echilibrului rezonabil între interesul general prevăzut de O.U.G. nr. 24/2008 şi drepturile subiective sau interesele legitime private, prin menţionarea în motivaţie a faptelor concrete, consumate, comisive sau omisive, certe şi indubitabile, comise împotriva unor persoane ce au fost monitorizate.

Instanţa de fond, "ab initio" avea obligaţia de a stabili în examenul de temeinicie al soluţiei pronunţate, regimul juridic al drepturilor omului presupus încălcate în raport de starea de fapt şi de conţinutul lor.

În opinia recurentului instanţa trebuia să analizeze numai existenţa condiţiilor exceptate şi anume:

- limitările să fie prevăzute de legea naţională/în constituţie, menţionate în legile organice,

- să aibă un scop legitim, moral, de interes pentru binele şi folosul general al societăţii, şi

- să fie necesare într-o societate normală şi democratică la acel moment analizat.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a constatat că, în cauză, motivul de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este întemeiat, şi că instanţa de fond a făcut, prin sentinţa pronunţată, prin raportare la circumstanţele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că recurentul a avut gradul de căpitan de contrainformaţii militare la Biroul de Contrainformaţii la X. (1965), aspect rezultat din înscrisurile existente la dosar, constând în documente aprobate şi semnate de către acesta, din care rezultă că a avut gradul şi funcţia menţionate.

Înalta Curte arată că, potrivit art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 prin lucrător al Securităţii se înţelege orice persoană care având calitatea de ofiţer sau subofiţer al Securităţii, în perioada 1945 - 1989, a desfăşurat activităţi prin care a suprimat drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Definiţia legală enunţată determină conţinutul noţiunii de lucrător al Securităţii, în sensul că nu orice persoană care a funcţionat în cadrul acestei instituţii are calitatea de lucrător, ci esenţial este ca prin activitatea respectivă să fi fost suprimate drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Această interpretare are în vedere şi scopul pentru care a fost adoptată O.U.G. nr. 24/2008, act normativ prin care se urmăreşte deconspirarea prin consemnare publică a persoanei care a participat la activităţi de poliţie politică comunistă, fără însă a crea premisele unei forme de răspundere morală şi juridică colectivă pentru simpla participare la activitatea serviciilor de informaţii, în condiţiile lipsei de vinovăţie şi a vreunei încălcări a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Ca urmare a acestor exigenţe deduse din textul legal sancţionator, la analiza calităţii de lucrător, trebuie să se aibă în vedere şi raportul rezonabil de proporţionalitate între interesele generale şi cele particulare.

În speţă, trebuie examinat dacă recurentul, prin activitatea sa, a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale.

Textul art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 atribuie calitatea de lucrător numai acelor persoane care au desfăşurat activităţi prin care au fost suprimate sau îngrădite drepturi şi libertăţi fundamente, ceea ce înseamnă că prin activităţile respective trebuia să se fi produs efectiv un rezultat.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că prima condiţie este îndeplinită, respectiv aceea ca persoana să aibă calitatea de ofiţer, inclusiv acoperit, sau subofiţer al Securităţii în perioada 1945 - 1989.

O a doua condiţie este aceea ca în calitatea menţionată la pct. 1, persoana să fi desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Şi această condiţie a fost considerată îndeplinită de către instanţa de fond, reţinându-se că toate măsurile întreprinse sau încuviinţate de către recurent au încălcat flagrant drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului garantate prin legile în vigoare şi la acea dată.

Înscrisurile din Dosarul nr. x (deschis de Securitate pe numele domnului C.), atestă că domnul A., având gradul de căpitan în cadrul X. (1965) a contribuit în mod direct la instrumentarea acţiunii de urmărire informativă desfăşurată de organele de Securitate împotriva domnului C., militar în termen.

Înalta Curte constată că persoana urmărită nu a făcut decât să-şi exprime liber opiniile sale cu privire la produsele de provenienţă străină, pe care le aprecia, la condiţiile de trai din unitate, compararea traiului din armată cu puşcăria, delicte de opinie. Acest fapt a condus la audierea martorilor faţă de care s-au făcut afirmaţiile respective, la supravegherea persoanei urmărite de către agenţi, precum şi la controale asupra corespondenţei şi percheziţii, măsuri care au fost propuse de recurent.

Faţă de activităţile desfăşurate, ofiţerii Securităţii adoptau o poziţie activă în raport cu informatorii, care erau instruiţi de ofiţeri cu privire la persoana despre care ar fi trebuit să furnizeze informaţii, cu privire la categoriile de informaţii care interesau Securitatea, precum şi cu privire la modalitatea de obţinere a informaţiilor.

De asemenea, ofiţerii - cum este cazul recurentului - luau hotărâri cu privire la folosirea informaţiilor primite în procesul de urmărire informativă, generând noi ingerinţe ale Securităţii în viaţa privată a celui urmărit.

Încălcarea dreptului la viaţă privată s-a produs în momentul în care Securitatea, cu sprijinul recurentului, a pătruns în intimitatea persoanei urmărite, obţinând informaţii privitoare la opiniile, intenţiile, preocupările şi viaţa sa de zi cu zi, iar acestea ajungeau să fie cunoscute, în amănunt, de către o autoritate represivă a fostului regim.

În momentul în care informaţiile referitoare la preocupările şi opiniile unei persoane erau preluate de Securitate şi deveneau obiect de lucru al acesteia, pentru motive care nu aveau de a face cu apărarea intereselor naţionale, se producea încălcarea dreptului la viaţă privată.

Nu prezintă relevanţă dacă informaţiile au fost obţinute prin presiuni sau prin mijloace mai puţin violente.

Simpla obţinere şi, mai ales, folosirea unor informaţii cu caracter personal referitoare la o persoană urmărită de Securitate pentru motive care nu aveau de a face cu apărarea intereselor naţionale, ci erau legate de interesele politice ale regimului comunist, constituia o violare a dreptului la viaţă privată.

Din perspectiva definiţiei date de legiuitor noţiunii de lucrător al Securităţii, importantă este imixtiunea arbitrară a autorităţilor în viaţă personală a celui urmărit. Această împrejurare demonstrează fără echivoc încălcarea dreptului la viaţă privată (prevăzut de art. 17 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice).

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de O.U.G. nr. 24/2008.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că şi acesta este neîntemeiat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Deoarece Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

Motivarea în fapt şi în drept este o condiţie de esenţă a hotărârii judecătoreşti, legiuitorul stabilind în sarcina judecătorului această obligaţie legală, cu precizarea că judecătorul trebuie să explice părţilor, atât în fapt, cât şi în drept care au fost raţiunile care au determinat adoptarea soluţiei.

Motivul de recurs analizat are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

În cauza de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva Sentinţei civile nr. 3146 din 24 noiembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 octombrie 2018.

Procesat de GGC - GV