Joint tax liability ruling vacated and remanded for failure to examine good faith and insolvency claims.

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., cetăţean italian, administrator al SC B. SRL, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi ANAF - DGRFP Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, anularea Deciziei nr. 375 din 27.08.2015 privind soluţionarea contestaţiei emisă de D.G.R.F.P., cu consecinţa anulării Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x din 27.05.2015 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, prin care s-a decis angajarea răspunderii solidare a reclamantului pentru anumite debite ale societăţii B., în temeiul art. 27 alin. (2) lit. c) din C. proc. fisc.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 60 din 09 martie 2016, a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinţei nr. 60 din 9 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esenţă, după o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, recurentul reclamant a susţinut, în dezvoltarea motivului de recurs, că instanţa de fond în mod greşit nu a observat faptul că regula în materie fiscală o reprezintă răspunderea societăţii debitoare a obligaţiei de plată, angajarea răspunderii solidare a altor persoane, consacrată de art. 27 şi art. 28 din C. proc. fisc. reprezentând o situaţie de excepţie.

Totodată instanţa de fond a ignorat argumentele esenţiale referitoare la problema relei credinţe, una dintre condiţiile impuse de legiuitor pentru angajarea răspunderii solidare fiind reaua credinţă a administratorului, care nu se prezumă.

În jurisprudenţă, s-a arătat că reaua credinţă trebuie dovedită, nu doar afirmată, şi că ea trebuie să existe la momentul la care obligaţiile trebuiau/puteau fi declarate şi plătite.

Or, intimatele susţin practic, în cuprinsul actelor administrativ fiscale contestate, că însăşi fapta sancţionată constituie proba relei credinţe.

Eronat a apreciat curtea de apel şi certitudinea debitului, judecătorul făcând confuzie între certitudinea unui debit şi executorialitatea actelor administrative.

În opinia recurentului, debitul arătat în cuprinsul deciziei contestate este unul lipsit de certitudine, câtă vreme întinderea sa reală nu este stabilită definitiv.

Greşit a fost apreciată şi starea de insolvabilitate a societăţii. Astfel, potrivit art. 176 alin. (1) din C. proc. fisc. , este insolvabil debitorul ale cărui venituri sau bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligaţiile fiscale de plată sau care nu are venituri sau bunuri urmăribile.

Prin urmare, este vorba de o procedură specifică creanţelor bugetare, care nu se raportează la datoriile debitorului în general, ci exclusiv la obligaţiile fiscale, elementul fundamental al declarării unui debitor în stare de insolvabilitate constituindu-l raportul dintre totalitatea creanţelor fiscale şi cea a veniturilor şi bunurilor urmăribile, neputându-se deci vorbi despre un debitor insolvabil dacă nu există o certitudine absolută în privinţa întinderii obligaţiilor fiscale.

Instanţa nu s-a pronunţat asupra motivului distinct de nelegalitate a actului administrativ fiscal referitor la neclaritatea şi imprecizia normei juridice incidente. S-a raportat recurentul, sub acest aspect, la prevederile Constituţiei României, la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi la dispoziţiile Legii nr. 24/2000.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Intimatele pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi DGRFP Ploieşti - AJFP Ialomiţa au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi reiterând principalele apărări expuse şi în faţa instanţei de fond.

Prin încheierea de şedinţă din 29 mai 2018, pronunţată în condiţiile art. 493 din C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat doar în limitele şi pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Cu titlu preliminar, se reţine că, potrivit art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut", această pronunţare implicând, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, obligaţia de a analiza cererile, precum şi apărările formulate de părţi, pe baza probelor administrate, în vederea stabilirii corecte a situaţiei de fapt şi cu aplicarea corespunzătoare a normelor şi principiilor de drept incidente.

Totodată, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, judecătorul fondului nu s-a preocupat de verificarea susţinerii privind lipsa de certitudine a debitului, datorată contestării deciziei de impunere.

De asemenea, hotărârea recurată nu examinează corespunzător condiţia relei credinţe pentru angajarea răspunderii solidare a administratorului şi nici critica privind modul de stabilire a întinderii răspunderii, care impunea solicitarea şi analizarea inclusiv a unor date privind administratorii societăţii şi acţiunile acestora din perioada anterioară momentului ivirii stării de insolvabilitate a societăţii debitoare.

Instanţa nu a analizat nici criticile de nelegalitate privind greşita reţinere a stării de insolvabilitate a societăţii din perspectiva art. 176 alin. (1) din C. proc. fisc. (în conformitate cu care este insolvabil debitorul ale cărui venituri sau bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligaţiile fiscale de plată sau care nu are venituri sau bunuri urmăribile).

În sfârşit, din conţinutul hotărârii recurate nu rezultă că ar fi făcut obiectul analizei judecătorului nici motivul de nelegalitate a actului administrativ fiscal decurgând din neclaritatea şi imprecizia normei juridice incidente, motiv invocat de recurentul reclamant din perspectiva prevederilor Constituţiei României, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi a dispoziţiilor Legii nr. 24/2000.

Faţă de aceste împrejurări, având în vedere dispoziţiile art. 483 alin. (3), în conformitate cu care "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", precum şi prevederile art. 497 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora instanţa supremă, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea recurată, Înalta Curte - constatând că prima instanţă în mod greşit nu a intrat în cercetarea fondului acţiunii în ceea ce priveşte aspectele expuse mai sus - apreciază recursul ca fiind fondat în limitele arătate, urmând să caseze sentinţa şi să trimită cauza spre rejudecare în fond aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării se vor administra probele apreciate necesare pentru a se putea analiza corespunzător criticile mai sus menţionate, îndeosebi cele cu privire la certitudinea debitului, stadiul procedurii contestării deciziei de impunere şi al procedurii falimentului, inclusiv eventuala recuperare parţială sau totală a debitului.

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu prevederile art. 496 şi art. 497 raportate la art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. (administrator al SC B. SRL), va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. (administrator al SC B. SRL) împotriva Sentinţei nr. 60 din 09 martie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată.

Trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 octombrie 2018.

Procesat de ED