Mining mandate scope and binding effect of prior cassation interpretation under Art. 315 Civil Procedure Code on Audit Court measures

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 13.12.2012, sub nr. de dosar x/2012, astfel cum a fost precizată la data de 21.02.2012 şi la data de 08.10.2012, reclamanta SC A. SA a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să se dispună: anularea în parte a Încheierii nr. 110 din 22.11.2011 emisă de pârâtă cu consecinţa admiterii contestaţiei, anulării în parte a Deciziei nr. 12 din 07.10.2011 emisă de pârâtă în baza procesului-verbal de Constatare al Curţii de Conturi - Departamentul IV, respectiv anularea măsurilor dispuse la punctele 2, 3, 4, 5, 6, 7, 9, 10, 11, 14, 16, 18 şi 19 din Încheiere, corespunzător punctelor 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 10, 11, 12, 15, 17, 19 şi 20 din Decizie, precum şi suspendarea termenului de executare a măsurilor dispuse prin Decizia nr. 12 din 07.10.2011.

De asemenea, Curtea de apel a respins ca neîntemeiată cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamantei, formulată de intervenientul Ministerul Economiei.

La data de 25.04.2012 Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea reclamantei SC A. SA arătând că interesul să este legitim având în vedere natura raporturilor juridice dintre minister şi societate, respectiv de mandat. În cererea formulată, intervenientul a arătat că susţine apărările formulate de reclamantă şi solicită admiterea acţiunii acesteia.

Prin Încheierea de şedinţă din data de 30.05.2012 Curtea a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamantei formulată de Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri; a admis cererea de suspendare a Deciziei nr. 12/2011 şi a suspendat executarea Deciziei nr. 12 din 07.10.2011 în privinţa punctelor 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 10, 11, 12, 15, 17, 19 şi 20.

Prin Decizia nr. 765 din 14.02.2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat recursul formulat împotriva încheierii de şedinţă din data de 30.05.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.951 din 12.06.2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea modificatoare formulată de reclamanta A. SA; a anulat în parte Încheierea nr. 110 din 22.11.2011 şi Decizia nr. 12/2011 şi, în consecinţă, a dispus anularea măsurilor dispuse la punctele 2, 3, 4, 5, 6, 7, 9, 10, 11, 14, 16, 18 şi 19 din Încheiere, corespunzător punctelor 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 10, 11, 12, 15, 17, 19 şi 20 din decizie.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta Curtea de Conturi a României, iar prin Decizia nr. 1.382 din 25.03.2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul împotriva Sentinţei civile nr. 1.951 din 12.06.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi a casat sentinţa atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În rejudecare, prin Sentinţa nr. 1.263 din 19 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi precizată, formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

Niciuna dintre măsurile stabilite de Curtea de Conturi prin Decizia nr. 12/2011 nu a rămas validată în drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal. Susţinerile reclamantei ar fi putut fi primite doar în ipoteza unei casări parţiale a Sentinţei nr. 1.951 din 12.06.2013 pronunţată în primul ciclu procesual, soluţie procesuală care s-ar fi regăsit în dispozitivul Deciziei nr. 1.382 din 25.03.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ceea ce nu este cazul însă, dispozitivul fiind clar în sensul soluţiei procesuale de casare totală a primei sentinţe. Având în vedere dimensiunea obiectului prezentei acţiuni în contencios promovată de reclamantă (prin prisma măsurilor contestate de ea din cuprinsul Deciziei nr. 12/2011, din 20 de măsuri au fost contestate 14 măsuri), Curtea apreciază că este cât se poate de clar că dacă instanţa de recurs ar fi apreciat temeinicia soluţiei de anulare exprimată prin Sentinţa civilă nr. 1.951 din 12.06.2013 în privinţa unora dintre măsurile impuse de Curtea de Conturi prin Decizia litigioasă, această concluzie a instanţei de control judiciar şi-ar fi găsit transpunerea procesuală într-o soluţie de casare în parte a sentinţei primei instanţe şi de trimitere de rejudecare a acţiunii reclamantei doar în privinţa măsurilor care necesitau o suplimentare a probatoriului şi o analiză completă a instanţei. Însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că, pentru o analiză unitară a cauzei, se impune casarea în tot a sentinţei recurate, astfel că în rejudecarea de faţă Curtea nu poate reţine ca fiind definitivă anularea vreuneia dintre măsurile stabilite de Curtea de Conturi prin Decizia nr. 12/2011.

S-a reţinut că, în mod corect, Procesul-verbal de constatare nr. x din 26.07.2011, Decizia nr. 12/2011 şi Încheierea nr. 110/2011 au fost întocmite în conformitate cu prevederile Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 1 din 04.02.2009, Cap. II, Secţiunea a 2-a "Organizarea şi efectuarea controlului", Secţiunea a 3-a "Întocmirea actelor de control" şi Secţiunea a 4-a "Valorificarea constatărilor înscrise în actele de control".

S-a constatat că în Programului de activitate al Curţii de Conturi pe anul 2010 precum şi în Programul de activitate al Curţii de Conturi pe anul 2011, pentru reclamanta A. SA s-a prevăzut efectuarea controlului "privind situaţia, evoluţia şi modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului". Argumentele reclamantei potrivit cărora "analiza altor perioade decât 2009 - 2010 excede mandatului acordat"nu au fost primite însă nici de Curte. Astfel, Curtea reţine că extinderea perioadei verificării, începând cu anul 2005, a fost aprobată de Plenul Curţii de Conturi a României prin Hotărârea nr. 59 din 28.04.2011, în conformitate cu prevederile pct. 68 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Curţii de Conturi nr. 1 din 04.02.2009.

Prin Procesul-verbal de constatare nr. x din 26.07.2011 (abatere consemnată la pct. 2.1.1, lit. a) - d)), auditorii publici externi au constatat faptul că pentru strămutarea proprietarilor afectaţi din zona Ocnele Mari, Judeţul Vâlcea, ca urmare a exploatării zăcămintelor de sare, A. SA:

- a efectuat plăţi în sumă totală de 10.088.356 RON pentru construcţia a 37 locuinţe în cartierele Căzăneşti şi Copăcelul, jud. Vâlcea, din sumele alocate de la bugetul de stat pentru lucrări de închidere şi ecologizare la obiectivele miniere din zona Ocnele Mari - Vâlcea, contrar prevederilor art. 37 din Legea minelor nr. 85/2003;

- nu au fost evaluate gospodăriile afectate din zona Ocnele Mari, Judeţul Vâlcea, respectiv nu s-a procedat la întocmirea Fişei de punctaj pentru gospodăriile şi anexele gospodăreşti afectate, precum şi a Fişei recensământului persoanelor, contrar prevederilor pct. 11.1 şi pct. 11.2 din Regulamentul privind întocmirea programului şi desfăşurarea negocierilor pentru dobândirea folosinţei şi accesul la terenurile pe care se efectuează activităţi miniere din iulie 2005 aprobat prin Ordinul ministrului Economiei şi Comerţului nr. 579 din 13.10.2005;

- pentru strămutarea a 37 proprietari din zona Ocnele Mari, Judeţul Vâlcea, cu gospodăriile afectate (nominalizaţi în anexele la Ordinele Ministrului Economiei şi Comerţului nr. 245/2008, nr. 2.961/2008, nr. 3.289/2008 şi nr. 728/2008) în 37 locuinţe construite pe amplasamentele de la Căzăneşti şi Copăcelu nu a fost încheiată o convenţie între părţi prin care să fie stabilite drepturile şi obligaţiile celor două părţi, termene şi condiţii de strămutare, contrar prevederilor art. 6 din Legea minelor nr. 85/2003.

Totodată, s-a reţinut că pentru strămutarea proprietarilor afectaţi din zona Ocnele Mari, Judeţul Vâlcea, în anul 2004 a fost întocmit Programul de măsuri pentru lichidarea situaţiei din Câmpul II - Ocnele Mari nr. x din 28.07.2004 (aprobat de Ministrul de Stat al Ministerului Economiei şi Comerţului). Acest program a fost aprobat prin H.G. nr. 75 din 23.01.2008 privind aprobarea Planului de acţiuni pentru continuarea exploatării în siguranţă a zăcământului de sare de la Ocnele Mari, judeţul Vâlcea, a Programului de monitorizare a Câmpului II de sonde Ocnele Mari - etapa II şi a Programului de monitorizare a câmpurilor aflate în exploatare la Ocnele Mari, judeţul Vâlcea.

Nu a fost primită susţinerea reclamantei în sensul că ministerul de resort a optat pentru acordarea despăgubirilor constând în schimbul de locuinţe, căci rezultă în mod clar că prin Ordinele Ministrului Economiei nr. 245 din 28.01.2008, nr. 2.961 din 8.10.2008 şi nr. 3.289 din 06.11.2008 SC A. SA a fost mandatată să efectueze plata despăgubirilor în sumă totală de 12.107.659 RON, reprezentând cumpărarea sau schimbul proprietăţilor imobiliare afectate din Câmpurile I şi II de sonde din zona Ocnele Mari, judeţul Vâlcea.

Nici argumentele în sensul că prevederile art. 37 alin. (5) din Legea minelor nr. 85/2003 trebuie coroborate cu cele de la art. 51, art. 54 şi art. 56 din acelaşi act normativ, nu au fost primite, fiind apreciate nerelevante întrucât, textele invocate reglementează alte activităţi, fără a se face vreo trimitere la obligaţiile titularului de licenţă, respectiv art. 51 se referă la încetarea activităţii miniere de exploatare a unui zăcământ, art. 54 se referă la autoritatea competentă abilitată pentru aplicarea dispoziţiilor prezentei legi şi art. 56 se referă la atribuţiile ministerului de resort.

S-a apreciat ca fiind corectă concluzia pârâtei în sensul că împrejurarea că obiectivele miniere Ocnele Mari din judeţul Vâlcea au fost oprite înainte de intrarea în vigoare a legii minelor (Câmpul I în anul 1973, Câmpul II în anul 2001) şi nu au făcut obiectul unei licenţe la data efectuării plăţilor din bugetul de stat pentru lucrări de închidere şi ecologizare, nu este în măsură să conducă la exonerarea de răspundere a titularului licenţei (în acest caz E. SA) în cazul în care acesta a creat prejudicii altor persoane fizice sau juridice din culpa sa prin activităţile miniere efectuate până la data expirării ori renunţării, chiar dacă asemenea prejudicii sunt constatate după încetarea concesiunii sau a administrării, potrivit art. 37 alin. (5) din Legea minelor nr. 85/2003.

Susţinerea reclamantei potrivit căreia obiectul de activitate al SC A. SA nu cuprinde activitatea minieră, a fost apreciată ca fiind nefondată, căci potrivit art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 313/2002, SC A. SA are ca obiect principal de activitate: a) conservarea minelor din momentul sistării activităţii acestora până la contractarea lucrărilor de închidere; b) închiderea minelor subterane - lucrări miniere subterane şi lucrări de legătură cu suprafaţa.

În ceea ce priveşte diferenţa dintre valoarea despăgubirilor, aprobate prin Ordin al ministrului, pentru gospodăriile afectate din Câmpul de sonde Ocnele Mari, judeţul Vâlcea şi valoarea locuinţelor şi anexelor gospodăreşti construite, argumentele reclamantei în sensul că valoarea caselor construite, în general mult mai mare, a rezultat din obligativitatea respectării prevederile legii locuinţelor au fost găsite nerelevante, întrucât în anexa 1 la Legea locuinţei nr. 114/1996, actualizată, sunt prevăzute cerinţele minimale la execuţia de locuinţe (suprafaţa minimă, acces la energia electrică şi apă potabilă, evacuarea controlată a apelor uzate şi a reziduurilor menajere) fără a se stabili şi valoarea acestora. Or, în cazul în discuţie, valoarea celor 37 locuinţe construite pe amplasamentele Căzăneşti şi Copăcelul a fost stabilită prin contractele de execuţie nr. x din 08.04.200 (la valoarea de 10.270.946 RON, pentru construcţia a 27 locuinţe în cartierul Căzăneşti şi 2 locuinţe în cartierul Copăcelul) şi nr. x din 09.11.2006 (la valoarea de 995.135 RON pentru construcţia a 6 locuinţe în cartierul Copăcelul).

Nu a fost primită nici afirmaţia reclamantei în sensul că auditorii publici externi se află într-o gravă eroare prin faptul că confundă valoarea despăgubirilor aprobate pentru situaţia în care proprietarul opta pentru vânzarea proprietăţii către ministerul de resort cu valoarea unei case nou construită, în cazul în care proprietarul opta pentru schimbul de proprietăţi. Astfel, Curtea arată reclamantei că valoarea despăgubirilor a fost aprobată pentru ambele operaţiuni juridice, vânzare sau schimb, neexistând nici o prevedere legală care să autorizeze depăşirea valorii aprobate a despăgubirilor pentru ipoteza construirii de locuinţe noi. Dimpotrivă, şi în cazul schimbului de proprietăţi când se proceda la realizarea de construcţii noi trebuia să se respecte aceeaşi valoare aprobată a despăgubirilor.

Prin urmare, concluzia reţinută în mod corect de către pârâta Curtea de Conturi este în sensul că pentru strămutarea proprietarilor afectaţi din zona Ocnele Mari, Judeţul Vâlcea şi construcţia de locuinţe, obligaţia reparării prejudiciilor cauzate, prin activităţile miniere efectuate până la data expirării ori renunţării, revine titularului de licenţa, chiar dacă asemenea prejudicii sunt constatate după încetarea concesiunii sau a administrării, în conformitate cu prevederile art. 37 alin. (5) din Legea minelor nr. 85/2003.

S-a constatat că pentru a se asigura utilităţile aferente locuinţelor construite pe amplasamentele din Căzăneşti şi Copăcelu, au fost realizate lucrări de investiţii în valoare totală 5.618.987 RON, reprezentând: - reţea de alimentare cu apă potabilă şi canalizare, în valoare de 1.426.924 RON; - reţea de distribuţie a energiei electrice, în valoare de 1.064.460 RON; - reţea de alimentare cu gaze naturale, în valoare de 762.115 RON; - sistematizare verticală plus subtraversare, în valoare de 1.969.418 RON; - dren colector plus cămin vizitare în valoare de 58.751 RON; - amenajări interioare în incinta parcelei în valoare de 215.342 RON; - deviere trasee utilităţi în valoare de 121.977 RON. Aceste lucrări deşi au fost recepţionate conform proceselor-verbale de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x din 20.05.2010 şi nr. x din 25.03.2011, nu au fost predate spre administrare.

S-a apreciat ca fiind corectă concluzia pârâtei Curtea de Conturi în sensul că pentru predarea utilităţilor aferente locuinţelor construite la Căzăneşti şi Copacelu în domeniul public al Municipiului Râmnicu Vâlcea şi în administrarea Consiliului Local, SC A. SA, în baza H.G. nr. 1.705 din 29.11.2006 privind aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, art. 5 alin. (2), reclamanta A. SA avea obligaţia să facă demersurile necesare către ministerul de resort, în vederea iniţierii unui act normativ, iar pentru înregistrarea locuinţelor construite pe amplasamentele de la Căzăneşti şi Copacelu, în valoare de 10.088.356 RON, în evidenţa contabilă şi în patrimoniul Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, A. SA, în conformitate cu prevederile Contractului de administrare gestionare nr. x din 13.03.2009, art. 33 alin. (2), avea obligaţia să predea actele de recepţie, documentaţia tehnică şi economică a construcţiei, împreună cu Cartea Tehnică a Construcţiei.

Prin Procesul-verbal de constatare nr. x din 26.07.2011, auditorii publici externi au reţinut faptul că reclamanta A. SA a încheiat contractul nr. x din 29.07.2008, având ca obiect execuţia de "Lucrări de remediere a picturii murale de la catedrala ortodoxă din Ghelari, jud. Hunedoara" în suma de 351.502 RON, inclusiv TVA.

În perioada 2008 - 2009, au fost acceptate la plată facturi în valoare totală de 355.732 RON, din care taxe în suma de 4.230, iar din valoarea taxelor în sumă de 4.230 RON, suma de 325 RON reprezintă taxe calculate prin aplicarea cotei de 0,1%, contrar prevederilor art. 30 din Legea nr. 50/29.07.1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, actualizată.

Contractul nr. x din 25.07.2005 având ca obiect execuţia de "Lucrări de reabilitare a sistemului de alimentare cu apă; Lucrări de expertizare şi consolidare a catedralei din Ghelari; Lucrări de reparare şi consolidare a caselor afectate din localitatea Ghelari", în sumă totală de 3.646.488,85 RON inclusiv TVA.

În perioada 2006 - 2008, au fost executate şi recepţionate lucrări în valoare de 3.514.976,69 RON.

S-a reţinut că lucrările executate au fost recepţionate, conform Procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x din 16.11.2006 şi Procesului-verbal de recepţie finală nr. x din 21.11.2008, validându-se concluzia pârâtei Curtea de Conturi în sensul că pentru obiectivele aparţinând altor persoane fizice şi juridice, afectate de activitatea minieră desfăşurată, obligaţia reparării prejudiciilor cauzate prin activităţile miniere efectuate până la data expirării ori renunţării, revine titularului de licenţă, chiar dacă asemenea prejudicii sunt constatate după încetarea concesiunii sau a administrării, în conformitate cu prevederile art. 37 alin. (5) din Legea minelor nr. 85/2003. Curtea mai reţine că reclamanta nu a expus prin acţiunea sa alte argumente suplimentare în combaterea constatărilor şi concluziilor auditorilor publici.

Raportul juridic între SC A. SA şi Ministerul Economiei Comerţului şi Mediului de Afaceri nu are la baza un contract de mandat, cum eronat a susţinut reclamanta, căci potrivit Contractului de administrare şi gestionare de către SC A. SA a Programului anual de conservare, închidere, reconstrucţie ecologică şi activităţi post-închidere a minelor ... nr. x din 13.03.2009, A. SA are calitatea de prestator, iar în contractele ce au avut ca obiect execuţia de lucrări de închidere şi ecologizare a iazurilor de decantare, A. SA a avut calitatea de beneficiar al lucrărilor respective.

Prin urmare, instanţa a fost de acord cu concluzia pârâtei potrivit căreia pentru lucrările executate la 12 iazuri de decantare, în temeiul Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi a H.G. nr. 1.705 din 29.11.2006 privind aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, art. 5 alin. (2), A. SA avea obligaţia să întreprindă demersurile necesare către ministerul de resort, în vederea includerii acestora în domeniul public al statului şi în inventarul bunurilor din domeniul public al statului.

De asemenea, avându-se în vedere faptul că pompele submersibile întruneau condiţiile de durată şi valoare pentru a fi considerate mijloace fixe, a rezultat că reclamanta SC A. SA avea obligaţia înregistrării în contabilitate, la momentul achiziţiei, ca mijloace fixe.

S-a apreciat ca fiind corectă concluzia pârâtei în sensul că reclamanta A. SA avea obligaţia sa achiziţioneze lucrările prevăzute în Programul anual de conservare, închidere, reconstrucţie ecologică şi activităţi post închidere a minelor, numai pentru obiectivele miniere nominalizate în Anexa 1 la H.G. nr. 1.008/2006 privind aprobarea închiderii definitive şi monitorizării factorilor de mediu post-închidere a unor mine şi cariere, etapa a IX-a.

Totodată, s-a reţinut că similar auditorilor publici, că, până la data finalizării controlului, dar nici în instanţă, SC A. SA nu a prezentat documente din care să rezulte preluarea de active cu denumirea Laborator fix de analize fizico-chimice Iacobeni, din patrimoniul SC B. SA, în patrimoniul societăţii/Ministerului Economiei. Or, în atare situaţie, contractarea şi plata lucrărilor, în valoare totală de 816.284 RON, s-a efectuat de către reclamantă pentru obiective aparţinând altor persoane juridice din sumele alocate pentru "remedieri, intervenţii, calamităţi, documentaţii, avize, monitorizare post-închidere" la obiectivul minier "cariera Ostra" (inclusă în Programul anual de conservare, închidere, reconstrucţie ecologică şi activităţi post închidere a minelor).

S-a constatat că în deconturile justificative, în baza cărora SC A. SA a solicitat finanţarea lucrărilor, sumele din situaţiile de lucrări plătite constructorului (la capitolul intitulat "articole preliminare") au fost evidenţiate pe cheltuieli de închidere şi ecologizare a minei, astfel că procedând în acest fel, A. SA nu a respectat prevederile art. 2 alin. (1) şi Anexa nr. 4 din H.G. nr. 28/2008 privind aprobarea conţinutului-cadru al documentaţiei tehnico-economice aferente investiţiilor publice, precum şi a structurii şi metodologiei de elaborare a devizului general pentru obiective de investiţii şi lucrări de intervenţii; formularul F2 - Centralizatorul cheltuielilor pe categorii de lucrări, pe obiecte, formularul F3 - lista cu cantităţi de lucrări pe categorii de lucrări, din Instrucţiunile de aplicare a unor prevederi din H.G. nr. 28/2008 aprobate prin Ordinul ministrului Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor nr. 863/2008. (abaterea a fost consemnată la pct. 2.6 din procesul-verbal de constatare nr. x din 26.07.2011).

Argumentele invocate de reclamantă în sensul ca Lista cu Articole preliminare este echivalentă cu organizare (OS) au fost găsite ca fiind nerelevante, căci la Cap. 5 - Alte cheltuieli din H.G. nr. 28/2008, pct. 5.1. Organizare de şantier se cuprind cheltuielile necesare contractantului în vederea creării condiţiilor de desfăşurare a activităţii de construcţii-montaj.

În cazul aflat în analiză, în situaţiile de lucrări întocmite de constructori, în baza contractelor nr. x din 04.02.2008, nr. x din 11.02.2008, nr. x din 20.02.2008, nr. x din 28.02.2008 şi nr. x din 17.03.2008, la capitolul intitulat "articole preliminare" au fost incluse cheltuieli pentru dirigenţii de şantier respectiv: asigurarea de birouri, întreţinerea birourilor, dezafectarea birourilor, furnizarea unei camere foto, asigurarea supravegherii birourilor şi a echipamentelor de protecţie şi măsurare, cheltuieli pentru întreţinerea şi funcţionarea a două autovehicule, contravaloarea convorbirilor telefonice etc., iar nu cheltuieli necesare contractantului în vederea creării condiţiilor de desfăşurare a activităţii de construcţii.

S-a constatat că prin concluziile sale la raportul de expertiză întocmit, dar şi prin observaţiile sale suplimentare ulterioare, pe de o parte, expertul s-a limitat la a menţiona la modul general că, în cazul celor 5 contracte de lucrări analizate de Curtea de Conturi a României, cheltuielile privind organizarea de şantier se bazează pe prevederile H.G. nr. 28/2008, fără a preciza în mod concret şi clar în cadrul căror categorii de cheltuieli prevăzute la pct. 5.1 - Cap. 5 din H.G. nr. 28/2008 sunt prevăzute cheltuielile care au fost efectuate pentru serviciile contractate, în principal cele efectuate pentru "întreţinerea birourilor, dezafectarea birourilor, furnizarea unei camere foto, asigurarea supravegherii birourilor şi a echipamentelor de protecţie şi măsurare, cheltuieli pentru întreţinerea şi funcţionarea a două autovehicule, contravaloarea convorbirilor telefonice".

S-a reţinut însă că Ordinul Ministerul Economiei şi Comerţului nr. 172/2003 privind aprobarea formei contractului de execuţie de lucrări de închidere a minelor şi refacere a mediului/conservare, invocat de ea în apărare, nu este interpretat corect de reclamantă, deoarece acest ordin prevede ca antreprenorul poate primi contractul de achiziţie publică (pct. 5.1.b din ordin), în timp ce firma de dirigenţie poate primi contractul de monitorizare a execuţiei lucrărilor (pct. 5.1.d), rezultând astfel ca cheltuielile de dirigenţie, indiferent în ce constau ele (onorarii, dotări materiale etc.) nu pot forma obiectul contractului de achiziţie publica încheiat cu antreprenorul, ci numai obiectul contractului de monitorizare a execuţiei lucrărilor încheiat cu firma de dirigenţie.

În realitate, în opinia instanţei de fond, cheltuielile necesare pentru desfăşurarea activităţii de dirigenţie trebuiau încadrate la pct. 3.6 privind Asistenta Tehnica, lit. b), dedicata pentru "plata diriginţilor de şantier, desemnaţi de autoritatea contractantă, autorizaţi conform prevederilor legale pentru verificarea execuţiei lucrărilor de construcţii şi instalaţii", plata care, în cazul de faţă, urma a se realiza de autoritatea contractanta direct către firma de dirigenţie.

Susţinerea reclamantei în sensul că H.G. nr. 28/2008 nu ar fi fost aplicabilă contractelor analizate de pârâtă, în temeiul art. 6 lit. b) (apărare arătată mai sus), a fost găsită neîntemeiată.

În consecinţă, reţinând că reclamanta trebuia să aplice prevederile H.G. nr. 28/2008 având în vedere că fondurile pentru realizarea lucrărilor au fost alocate de la bugetul de stat, instanţa de fond a găsit ca fiind legală concluzia pârâtei în sensul că pentru achiziţia de lucrări de închidere şi ecologizare mine, în baza contractelor din 4.02.2008, 11.02.2008, 20.02.2008, 28.02.2008 şi 17.03.2008.

Având în vedere administrarea în cauză a punctului de vedere al specialistului în tratare ape de mină/geochimie (raport la fila x şi urm. vol. II dosar rejudec), chiar în prezenţa concluziei acestuia potrivit căreia ... consumul specific de var (kg var/m3 apă tratată) depinde de concentraţia substanţelor dizolvate, iar consumul total de var este dat de produsul dintre debitul apelor ce alimentează staţia de epurare şi consumul specific de var; În consecinţă, costul operaţional datorat consumului de var va avea o valoare variabilă dată de consumul total de var înmulţită cu preţul unitar al varului, În condiţiile unui contract cu preţ fix, prin variaţia valorii unui element de cost (costul datorat consumului de var), structura elementelor de cost va fi variabilă. Proporţional cu consumul de var variază şi cantitatea de precipitat care se formează, respectiv necesarul de polielectrolit care se adaugă pentru floculare ... instanţa de fond a reţinut că măsura stabilită de Curtea de Conturi a fost consecinţa comportamentului contractual al reclamantei care nu a încheiat acte adiţionale în condiţiile în care, ulterior, a acceptat la plată preţuri mai mari decât cele stabilite în ofertele financiare desemnate câştigătoare ale licitaţiilor.

În consecinţă, prima instanţă a găsit ca fiind corectă concluzia pârâtei potrivit căreia pentru contractele nr. x/2005, nr. x/2005 şi x/2005, potrivit pct. 16.2 din aceste contracte, reclamanta SC A. SA avea dreptul de a conveni, numai prin act adiţional, pentru restul rămas de îndeplinit, actualizarea preţului.

De asemenea, s-a constatat că în ceea ce priveşte efectuarea de plăţi fără documente justificative pentru contractele din 08.12.2008, 14.04.2009 şi 16.12.2009 încheiate cu operatorul minier F. SA Deva, reclamanta SC A. SA a prezentat documente justificative în Anexa nr. 17 la Contestaţie. După analiza acestor documente, auditorii publici externi au menţionat că documentele anexate nu sunt în măsură să justifice sumele plătite de SC A. SA către F. SA Deva, exemplificând în acest sens documentele anexate la "Situaţiile de lucrări pe articol" respectiv: - activitatea de "pază şi securitate a obiectivului a fost asigurată de către firme specializate: C. SA şi D. SRL; - activitatea de supraveghere şi control a obiectivelor miniere s-a realizat cu personalul F. SA Deva. Decontarea serviciilor s-a efectuat în baza "Situaţiilor de lucrări pe articol" întocmite lunar, a devizelor cu cheltuielile efective lunare, având ca document justificativ statul de salarii aferent perioadei respective.

Prima instanţă a găsit aşadar ca fiind legală concluzia pârâtei în sensul că pentru contractele: din 19.05.2008, 07.08.2008, 17.12.2008, 08.12.2008, 08.04.2009, 14.04.2009 şi 16.12.2009, potrivit pct. 48 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. , reclamanta avea obligaţia să accepte la plată situaţii de lucrări care să aibă la bază document care să certifice prestarea acestora. Alte argumente în apărare, nu a ridicat reclamanta prin acţiunea sa iniţială.

S-a apreciat prin urmare, ca fiind legală concluzia pârâtei potrivit căreia pentru execuţia lucrărilor de refacere a proprietăţilor contaminate, potrivit art. 14 alin. (1) şi (2), art. 25, art. 26 din H.G. nr. 1.408/2007 privind modalităţile de investigare şi evaluare a poluării solului şi subsolului, reclamanta avea obligaţia să întocmească un raport geologic de investigare şi evaluare a poluării mediului geologic, pe care să-l înainteze, spre analiză, autorităţii competente pentru protecţia mediului, după care, în baza deciziei acestei autorităţi să elaboreze studiul de fezabilitate şi proiectul tehnic, iar potrivit art. 5 alin. (5) şi art. 9 din H.G. nr. 1.403 din 19.11.2007 privind refacerea zonelor în care solul, subsolul şi ecosistemele terestre au fost afectate, după aprobarea proiectului tehnic şi elaborarea metodologiilor de refacere de către autoritatea competentă pentru protecţia mediului, reclamanta avea obligaţia să procedeze la contractarea lucrărilor de refacere a suprafeţelor afectate.

S-a reţinut că maniera în care reclamanta a procedat la includerea acestei cote de 0,08 la preţul contractului nu avea suport legal, astfel că Curtea a găsit ca fiind corectă concluzia pârâtei în sensul că pentru lucrările executate şi serviciile prestate de diverşi agenţi economici, SC A. SA avea obligaţia să accepte la plată situaţii de lucrări întocmite în conformitate cu prevederile art. 1 şi art. 1 din Anexa 2 la H.G. nr. 1.179/2002 privind aprobarea Structurii devizului general şi a Metodologiei privind elaborarea devizului general pentru obiective de investiţii şi lucrări de intervenţii, art. 7 alin. (1) şi (2) şi art. 8 din H.G. nr. 28/2008 privind aprobarea conţinutului-cadru al documentaţiei tehnico-economice aferente investiţiilor publice, precum şi a structurii şi metodologiei de elaborare a devizului general pentru obiective de investiţii şi lucrări de intervenţii şi Instrucţiunile de aplicare a unor prevederi din H.G. nr. 28/2008 aprobate prin Ordinul nr. 863/2008.

S-a constatat ca fiind corectă concluzia pârâtei potrivit căreia, potrivit art. 37 alin. (2) din Legea minelor nr. 85/2003, art. 136 din H.G. nr. 1.208/2003 privind aprobarea Normelor pentru aplicarea Legii minelor nr. 85/2003 şi art. 4 lit. a) din Ordinul ministrului Industriei şi Comerţului nr. 234/1999 pentru aprobarea Instrucţiunilor de aplicare a H.G. nr. 632/1999 privind unele măsuri pentru folosirea şi valorificarea bunurilor reprezentând dependinţe şi anexe tehnologice de la minele la care închiderea definitivă a fost aprobată prin hotărâri ale Guvernului, A. SA avea obligaţia de a proceda la preluarea în proprietatea statului, a anexelor tehnice şi a dependinţelor, aflate în dotarea minelor pentru care s-a aprobat închiderea definitivă, iar în conformitate cu prevederile art. 11 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, cu modificările şi completările ulterioare, de a înregistra în contabilitate bunurile preluate.

Cât priveşte cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamantei formulată de Ministerul Economiei, s-a reţinut în primul rând că intervenientul a precizat că susţine toate apărările formulate de reclamantă cu privire la actele emise de pârâta Curtea de Conturi, intervenientul subliniind, la rândul său, natura de mandat a raportului juridic dintre reclamantă şi minister. Curtea reţine însă că prevederile art. 61 lit. a) din H.G. nr. 313/2002 introdus prin H.G. nr. 1.158/2004 nu prevăd că reclamanta A. SA este mandatată să efectueze activităţile indicate la lit. a) - l) pentru realizarea obiectului său de activitate, respingându-se ca neîntemeiată şi cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamantei.

Împotriva Sentinţei nr. 1.263 din 19 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au formulat recurs SC A. SA şi Ministerul Economiei.

Recursurile declarate de către recurenta-reclamantă şi recurentul intervenient accesoriu au în parte motive comune respectiv dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea urmând a aprecia prin considerente comune ambelor recursuri.

Recursul declarat de către recurenta-reclamantă SC A. SA se încadrează din punct de vedere al motivelor în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ. invocându-se în raport de soluţia de respingere în totalitate a acţiunii încălcarea dispoziţiilor art. 315 (1) C. proc. civ.

Sentinţa civilă recurată prin care s-a respins acţiunea formulată de reclamantă şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul accesoriu a fost pronunţată în rejudecare dispusă prin Decizia nr. 1.382 din 25.03.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Critica din recurs vizează greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că "în caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Se arată că instanţa de fond nu a făcut aplicarea corectă a art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că a apreciat greşit şi a plecat de la o premisă greşită în sensul că instanţa de recurs care a pronunţat Decizia nr. x din 26.03.2015 nu a dezlegat în drept problema de drept a existenţei unui raport juridic de mandat între intervenientul accesoriu în calitate de mandat şi reclamanta în calitate de mandatar.

Tot în raport de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. recurenta-reclamantă invocă faptul că instanţa de fond care a negat existenţa contractului de mandat a soluţionat greşit o parte din măsurile contestate din Decizia nr. 12 din 7 octombrie 2011, respectiv măsurile 7, 8, 15 şi 19.

În raport de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta-reclamantă arată faptul că instanţa de fond în rejudecare a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al relaţiei dintre reclamantă şi intervenientul accesoriu, relaţie care are la bază un contract de mandat cu titlu oneros, cu limite trasate de Minister intervenientul accesoriu prin Ordin, H.G. şi nu un contract de prestări servicii cum greşit a reţinut autoritatea pârâtă în actul de control.

În raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în ambele recursuri declarate de reclamanta şi intervenientul accesoriu se invocă greşita aplicare a normelor de drept material în raport de analizarea legalităţii tuturor măsurilor contestate care au fost conformate prin soluţia de respingere a acţiunii şi a cererii de intervenţie.

În recursul declarat de către recurenta-reclamantă se realizează o analiză a fiecărei măsuri arătându-se în concret aspectele de nelegalitate care în mod greşit au fost înlăturate de prima instanţă.

Iar premisa greşită de la care instanţa de fond a analizat toate măsurile contestate de către reclamantă şi intervenient constă în întârzierea greşită a dispoziţiilor art. 4 şi art. 6 din H.G. nr. 313/2002, act normativ care a reglementat raporturilor dintre reclamantă şi intervenient. Iar raportul juridic dintre reclamantă şi ministerul de resort, în speţă Ministerul Economiei este guvernat de regulile contractului sinalagmatic de mandat, limitele acordate fiind stabilite de Minister în calitate de mandant pentru fiecare caz în parte. Iar contractul de mandat exclude răspunderea mandatului pentru măsuri ce intră în competenţa Ministerului de resort în calitate de mandant.

Se solicită admiterea ambelor recursuri casarea sentinţei atacate şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost precizată şi admiterea cererii de intervenţie accesorie formulată în interesul reclamantei dispunându-se anularea actelor emise de pârât-intimată Curtea de Conturi.

La dosar intimata Curtea de Conturi a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

În cauză intervenientul accesoriu în interesul reclamantei a formulat în baza art. 491 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ. recurs incident solicitând admiterea acestui recurs, casarea sentinţei atacate şi în rejudecare admiterea acţiunii formulate de reclamantă.

În şedinţa publică din 18.09.2018 Curtea a pus în discuţia părţilor admisibilitatea recursului formulat în baza Noului C. proc. civ. având în vedere că prezenta acţiune ce formează obiectul recursurilor a fost introdusă la data de 13.12.2012 sub incidenţa vechiul C. proc. civ., motivele de recurs fiind întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 vechiul C. proc. civ. 1865.

În termenul de amânare a pronunţării recurenta-reclamantă SC A. SA a dispus în baza art. 146 C. proc. civ. concluzii scrise.

Curtea analizând recursurile declarate de către recurenta-reclamantă SC A. SA şi de către recurentul-intervenient constată următoarele:

În motivele de recurs invocate sunt fondate recursurile principale declarate de recurenta-reclamantă şi de intervenientul accesoriu împotriva Sentinţei civile nr. 1.263 din 19.03.2018, fiind întemeiată în parte acţiune astfel cum a fost precizată.

Pentru aceleaşi considerente comune va fi apreciată ca întemeiată şi admisă în consecinţă şi cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul reclamantei.

Recursul incident formulat de intervenientul accesoriu în baza art. 491 Noul C. proc. civ. este apreciat de Curte ca inadmisibil şi urmează a fi respins ca atare în cauză neputând fi aplicate dispoziţiile Noului C. proc. civ. prin care a fost reglementată instituţia recursului incident.

Aceasta deoarece cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, care a fost soluţionată în rejudecare prin sentinţa atacată a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 13.12.2012 fiind incidente dispoziţiile C. proc. civ. vechi de la 1865.

Curtea urmează a verifica legalitatea şi temeinicia sentinţei recurate în raport de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. 1865 şi de motivele de recurs invocate care se încadrează în dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 8 şi 9 C. proc. civ. 1865.

În consecinţă recursul incident va fi respins ca inadmisibil.

În ceea ce priveşte recursurile principale acestea sunt apreciate ca întemeiate şi urmează a fi admise pentru următoarele considerente comune ambelor recursuri.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat atât de reclamantă cât şi de intervenientul accesoriu este fondat în cauză sentinţa de fond prin care a fost respinsă în urma rejudecării în integralitate acţiunea formulată de recurenta-reclamantă este dată cu aplicarea greşită a legii sale două aspecte:

Primul vizează şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. 1865 care dispus în sensul că "În caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Al doilea aspect legat de primul vizează interpretarea pe fond asupra legalităţii actelor emise de Curtea de Conturi şi a măsurilor contestate din Decizia nr. 12 din 7 octombrie 2011.

În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Sentinţa civilă nr. 1.263 din 19.03.2018 care formează obiectul recursurilor a fost pronunţată în urma rejudecării dispusă prin Decizia nr. 1.382 din 25.03.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Prin Decizia nr. 1.382 din 25.03.2015 s-a admis recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi împotriva Sentinţei civile nr. 1.951 din 12.06.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, şi s-a casat sentinţa atacată şi trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Decizia de casare nr. 1.382 din 25.03.2015 a avut ca obiect Sentinţa civilă nr. 1.931/2013 prin care a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA şi s-a dispus anularea Încheierii nr. 110/2011 şi a Deciziei nr. 12/2011 în ceea ce priveşte următoarele puncte din decizie pct. 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 10, 11, 12, 15, 17, 19 şi 20.

Aspectul litigios invocat în recursurile declarate constă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. în ceea ce priveşte decizia din recurs care în opinia recurentelor a dezlegat în motivare mai multe probleme de drept şi anume natura raporturilor dintre reclamantă şi ministerul de resort şi legalitatea unor măsuri din actele contestate şi care se impun în rejudecare, în raport de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi pe de altă parte opinia instanţei de fond care a pronunţat sentinţa în rejudecare şi opinia Curţii de Conturi. Opinia instanţei de fond şi care a fost motivată şi care a determinat soluţia de respingere prin rejudecarea tuturor probelor a fost în sensul că instanţa de recurs nu a dat o dezlegare problemelor de drept în litigiu ci casarea a privit şi este obligatorie numai sub aspectul completării probatoriului solicitat de reclamanta SC A. SA pentru măsurile 10 şi 11, respectiv necesitatea efectuării unei expertize judiciare.

Plecând de la premisa instanţei de fond după efectuarea expertizei judiciare a analizat pe fond toate măsurile contestate pe acţiunea reclamantei astfel cum a fost precizată pe care a apreciat-o în totalitate ca neîntemeiată şi a respins-o ca atare.

Curtea verificând în recurs aspectul litigios al aplicării dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. apreciază contrar opiniei instanţei de fond că Decizia de casare nr. 1.382 din 25.03.2015 a dezlegat şi anumite probleme de drept în esenţă natura raportului juridic dintre reclamantă şi Ministerul Economiei şi Turismului, raport care are la bază un contract de mandat, sinalagmatic, cu titlu oneros, cu limite trasate de mandant intervenientul accesoriu ministerul de resort prin ordin, Hotărâre de guvern şi adrese şi nu unul de prestări servicii cum greşit a reţinut prima instanţă în urma rejudecării.

Curtea constată că în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 1.382 din 25.03.2015 asupra recursului declarat de pârâtă împotriva Sentinţei civile nr. 1.851 din 12.05.2013 - filele x din decizie instanţa de recurs, analizând, "cu prioritate" contractul dintre reclamantă şi Ministerul Economiei, Comerţului şi Turismului în conformitate cu H.G. nr. 313/2012 cu modificările ulterioare şi cele ale contractelor de administrare şi gestionare de către reclamantă a programelor anuale de conservare/închidere reconstrucţie ecologică şi activităţi post închidere a minelor, a apreciat că între reclamant şi intervenient sunt aplicabile regulile contractului de mandat, cum în mod corect se reţine şi prin Sentinţa civilă nr. 1.951 din 12.06.2013 şi care interpretare a stat la baza admiterii acţiunii şi anulării măsurilor contestate în primul ciclu procesual.

În al doilea ciclu procesual premisa greşită de la care pleacă instanţa în rejudecare este aceea că prin decizia de casare nu a fost rezolvată problema de drept a naturii raportului dintre reclamantă şi ministerul de resort fiind aplicate dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. normei sale aspectul completării probatoriului.

În rejudecare instanţa de fond a reţinut că între raportul juridic a fost unul de prestări servicii şi nu unul de mandat, în acest sens fiind şi opinia autorităţii pârâte.

Curtea apreciază că prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că nu a reţinut a fi dezlegată problema de drept a existenţei unui contract de mandat de către instanţa de recurs prin Decizia din 25.03.2015. Această dezlegare dată de instanţa de recurs se impune conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. rejudecând situaţia premisă de la care Curtea urmează a analiza pe fond legalitatea actelor contestate şi a măsurilor dispuse.

Curtea plecând de la această premisă, că prin Decizia nr. 1.382 din 25.03.2015 a fost dezlegată problema de drept a naturii raporturilor dintre reclamantă şi intervenient raport care este un raport bazat pe un contract de mandat şi nu un raport de prestări servicii, constată că în cauză sunt îndeplinite atât condiţiile motivului de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cât şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. respectiv interpretarea greşită a actelor deduse judecăţii.

Ambele motive de recurs sunt apreciate ca fondate de Curte, instanţa apreciind că în parte, criticile de fond formulate de reclamantă şi intervenient fiind întemeiate în parte pe unele măsuri contestate.

Nelegalitatea unor măsuri din Decizia nr. 12 din 7 octombrie 2011 rezultă din două aspecte: Primul vizează dezlegarea în drept a naturii raporturilor dintre reclamantă şi intervenient care este un raport de mandat şi al doilea vizează faptul că prin decizia de casare din 25.03.2015, deşi nu expres s-a constatat cu privire la Măsurile 7, 8, 15 şi 19 că în mod corect au fost anulate de prima instanţă - respectiv prin Sentinţa civilă nr. 1.951 din 12.06.2013.

Faţă de cele constatate, Curtea analizând pe criticile de nelegalitate invocate în recursuri apreciază pentru următoarele considerente că sunt întemeiate criticile de fond formulate cu privire la următoarele măsuri nr. 2, 5, 6, 7, 8, 10, 15, 17 şi 19.

Curtea apreciază C. pen. nu pot fi reţinute criticile având ca obiect Măsurile nr. 3, 4, 11, 12 şi 20.

În consecinţă, acţiunea reclamantei astfel cum a fost precizată urmează a fi admisă în parte.

Măsura nr. 2 din Decizia nr. 12 din 7 octombrie 2011 "Conducerea SC A. SA va dispune măsuri şi va urmări intrarea în legalitate privind "strămutarea proprietăţilor afectate din zona Ocnele Mari, (jud. Vâlcea şi Construcţia de locuinţe". Totodată, se vor dispune măsuri pentru analiza gospodăririlor afectate din zona Ocnele Mari jud. Vâlcea a despăgubirilor aprobate precum şi a locuinţelor construite pe amplasamentele Căzăneşti şi Copăcelu, în vederea stabilirii valorii locuinţelor peste nivelul despăgubirilor aprobate şi se vor dispune măsuri în condiţiile legii".

Curtea apreciază că nelegalitatea acestei măsuri rezultă din natura de mandat a raporturilor dintre reclamantă şi ministerul de resort. Astfel reclamanta se află sub autoritatea Ministerului Economiei în baza H.G. nr. 313/2002 şi nu sub coordonarea acestuia nefiindu-i aplicabile dispoziţiile Ordinului nr. 579/2005. Cu atât mai mult cu cât mandantul - Ministerul Economiei nu a considerat că au fost încălcate limitele mandatului de către reclamantă în calitate de mandatar, respectiv avizul Consiliului Tehnico-Economic nr. x din 26.11.2008.

În raport de această calificare în mod greşit prima instanţă a apreciat că reclamanta avea obligaţia de a efectua lucrările de intervenţie, această obligaţie revenind Ministerului Economiei, conform art. 52 alin. (3) din Legea nr. 85/2003. Prin ordin al ministrului reclamanta a fost mandatată să efectueze plata despăgubirilor, obligaţie respectată de către reclamantă cu respectarea valorilor aprobate prin Ordinele nr. 245, 2.961/2008 şi 3.289/2009 şi a avizelor emise de Ministerul Economiei şi Finanţelor.

În esenţă nelegalitatea Măsurii nr. 2 rezultă din calificarea greşită dată de pârâta-intimată şi însuşită de prima instanţă a rapoartelor dintre reclamantă şi minister, plecând de la premisa greşită că în cauză raport este de prestări servicii în loc de un raport de mandant.

Iar prin H.G. nr. 313/2002 s-a prevăzut expres că reclamanta se află sub autoritatea Ministerului Economiei şi nu în coordonarea acestuia având o răspundere limitată de mandatul acordat. Iar ministerul de resort în calitate de mandant nu a considerat că s-au încălcat limitele mandantului în prezenta cauză formulând aceleaşi apărări ca reclamanta pe calea cererii de intervenţie formulată, susţineri reiterate şi în recurs.

Măsurile de pct. 3 şi 4 astfel cum au fost menţionate în actele şi hotărârea recurată sunt apreciate de Curte ca fiind legal reţinute în sarcina reclamantei pentru motivele următoarele.

Legalitatea celor două măsuri care priveau în concret obligaţia unor bunuri de utilitate publică şi a unor locuinţe rezultă din faptul că reclamanta avea obligaţiile de predare.

Reclamanta a iniţiat procedurile anterior emiterii Deciziei Curţii de Conturi nr. 12 din 7 octombrie 2011 conform adreselor din 16.06.2011, 21.06.2011, dar pe de altă parte predarea efectivă s-a produs după emiterea deciziei Curţii de Conturi în baza Protocolului nr. x/2012 şi adresa nr. x din 21.12.2015.

Aceste obligaţii legale erau în limitele contractului de mandat în sarcina reclamantei, iar faptul că iniţierea a început înainte de emiterea deciziei nu poate infirma legalitatea măsuri, deoarece în lipsa ei Ministerul Economiei nu putea prelua bunurile.

Pentru aceste motive, Curtea apreciază că în mod corect prima instanţă a menţinut aceste măsuri în sarcina reclamantei.

Măsura de la pct. 5 prin care reclamanta-recurentă în calitate de titulară de licenţă are anumite obligaţii de refacere a mandatului din zona G. Est - mină în conservare este apreciată de Curte ca nelegală urmând a fi anulată.

Aceste deoarece măsurile instituite în sarcina reclamantei ca titular de licenţă al unei mine în exploatare G. Central Vestică vizau G. Est în conservare - mină pentru care nu exista un titular de licenţă de exploatare minieră în sarcina căruia să existe obligaţia refacerii mediului. Această obligaţie în lipsa titularului de licenţă revine mandantului Ministerului Economiei şi nu reclamantei în calitate de mandatar.

Măsura de la pct. 6 privind unele obligaţii instituite reclamanta este apreciată de Curte ca nelegală, în principal datorită calificării raporturilor dintre reclamantă şi minister ca fiind raporturi de mandat, reclamanta în calitate de mandatar acţionând în limitele mandantului.

În mod greşit Curtea de Conturi şi prima instanţă au reţinut obligaţii în sarcina reclamantei pornind de la ideea că aceasta este prestator şi nu mandatar.

Lucrările privind iazurile de decantare care fac parte din domeniul privat al statului şi nu din domeniul public sunt efectuate prin alocaţii bugetare şi nu din sursele proprii ale reclamantei neputând fi înregistrate legal în patrimoniul reclamantei.

Faptul că situaţia lor juridică nu a fost clar stabilită în condiţiile în care nu au fost menţionate expres într-un inventar al bunurilor proprietate privată a statului nu este imputabil reclamantei în calitate de mandatar, care nu poate îndeplini obligaţii privind bunuri care nu sunt în patrimoniu său şi faţă de care nu avea obligaţii trasate de către mandant.

Aceasta deoarece regimul juridic al iazurilor de decantare care nu sunt proprietate publică nefiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 213/1998 este diferit de cel al iazurilor heleşteu de peşte. Iazurile de decantare fac parte din domeniul privat al statului şi sunt definite la art. 4 pct. 5 teza a II-a din H.G. nr. 856/2008.

Măsurile de pct. 7, 8, 15, şi 19 sun apreciate de Curte ca nelegale pe considerentul că ele au fost anulate în primul ciclu procesual în baza Sentinţei civile din 12.06.2013, anulare care a fost verificată de instanţa de recurs prin Decizia nr. 1.382 din 25.03.2015.

Verificând cele patru măsuri de la pct. 7, 8, 15 şi 19 instanţa de recurs a constatat cu putere de lucru judecat că în mod corect prima instanţă le-a anulat.

În raport de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. decizia de casare era obligatorie atât sub aspectul delegării problemei de drept a naturii raporturilor dintre reclamantă şi intervenient care arau raporturi de mandat cât şi asupra dezlegării legalităţii stabilirii unora dintre măsurile contestate.

Prin decizia de casare s-a concluzionat asupra faptului că Măsurile de pct. 7, 8, 15 şi 19 sunt nelegale, casarea cu trimitere prin considerente vizând celelalte măsuri şi care priveau fie completarea probatoriului fie verificarea susţinerilor părţilor.

Prima instanţă în rejudecare în mod greşit a interpretat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. concluzionând în sensul că prin decizia de casare nu a fost dezlegată vreo problemă de drept sau legalitatea vreunei măsuri.

Recursurile declarate de reclamantă şi de intervenient pe natura raporturilor care este mandatat şi al reclamantei faţă de măsurile a căror nelegalitate a fost anterior contestată urmează a fi admise urmând a fi anulate Măsurile de la pct. 7, 8, 15 şi 19.

În opinia Curţii apare ca întemeiat recursul reclamantei şi în ceea ce priveşte Măsurile de la pct. 10 şi pct. 17 din Decizie.

Astfel Măsura nr. 10 presupune în sarcina reclamantei executarea unor obligaţii ce privesc execuţia de lucrări de închidere şi ecologizare la obiectivele al căror studii de fezabilitate şi hotărâre de Guvern de închidere sunt anterioare H.G. nr. 28/2008 reclamanta în calitate de mandatar având obligaţia să respecte Ordinul nr. 172/2003, toate cele 5 contracte fiind anterioare H.G. nr. 28/2008.

Iar H.G. nr. 28/2008 nu este aplicabilă situaţiei în care pentru întocmirea studiului de fezabilitate s-a demarat procedura de achiziţie publică.

Măsura de la pct. 17 este nelegală deoarece Curtea apreciază ca plecând de la premisa existenţei unui contract de mandat fundamentarea preţului compus şi din procentul de 0,08 care reprezintă comisionul reclamantei este corect. Acest comision reprezenta remuneraţia reclamantei în calitate de mandatar şi a fost în Devizul general al obiectivului unde prevăzute cheltuielile pentru administrarea contractelor de execuţie - specificat în anexa 4 din H.G. nr. 28/2008. Valoarea de administrare a contractelor de execuţie este de 0,08 din valoarea lucrărilor.

Curtea apreciază că în mod corect au fost menţinute ca legale Măsurile de la pct. 11, 12 şi 20.

Măsurile de pct. 11 este legal contestată de pârâtă şi menţinută în sarcina reclamantei deoarece obligaţiile de analiză a situaţiilor de lucrări şi de determinare a cuantumului plăţilor efectuate sunt în sarcina sa în calitate de mandatar.

Lucrările şi plăţile efectuate la cele 8 staţii de epurare erau în sarcina reclamantei care avea obligaţia să încheie acte adiţionale dacă rezulta un preţ mai mare al varului, diferit de cel din oferta iniţială.

Măsura de la pct. 12 este legal impusă în sarcina reclamantei care avea obligaţia de mandatar să prezinte note de relaţii şi documente justificative privind cheltuielile efectuate, neputându-se reţine lipsa de culpă invocată.

Aceste relaţii şi documente trebuiau depuse conform legii pentru justificarea cheltuielilor având obligaţia de bună administrare în baza raporturilor de mandat.

Măsura de pct. 20 este legal menţinută de prima instanţă, reclamanta în calitate de mandatar având obligaţia încheierii protocoalelor de returnare a terenurilor.

Această obligaţie este prevăzută la art. 61 lit. c) din H.G. nr. 1.158/2004, instanţa de fond constatând în mod corect că reclamanta a omis să încheie protocoale de predare-primire pentru 14 obiective miniere, protocoale încheiate cu executanţii lucrărilor de închidere.

Conform art. 61 lit. c) din H.G. nr. 1.158/2004 "Pentru realizarea obiectivului său de activitate reclamanta SC A. SA desfăşoară următoarele activităţi:

c) preia dependinţele şi anexele tehnologice ale minerilor şi carierelor ce vor fi folosite temporar şi le returnează în condiţiile legii".

Faţă de aceste considerente comune ambelor recursuri, Curtea în baza art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. va admite recursurile principale declarate de recurenta-reclamantă şi de recurentul intervenient Ministerul Economiei.

Va modifica în parte sentinţa recurată în sensul că va fi admisă în parte acţiunea astfel cum a fost precizată.

Va anula în parte Încheierea nr. 110 din 22.11.2011 şi Decizia nr. 12 din 7 octombrie 2011 emise de Curtea de Conturi cu privire la Măsurile nr. 2, 5, 6, 7, 8, 10, 15, 17 şi 19.

Va respinge în rest acţiunea (cu privire la Măsurile nr. 3, 4, 11, 12 şi 20) ca neîntemeiată.

Va admite cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamantei, formulată de intervenientul Ministerul Economiei.

Va respinge recursul incident ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile principale declarate de recurenta-reclamantă SC A. SA şi recurentul-intervenient Ministerul Economiei împotriva Sentinţei nr. 1.263 din 19 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Modifică în parte sentinţa recurată, în sensul că:

Admite în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată:

Anulează în parte Încheierea nr. 110 din 22.11.2011 şi Decizia nr. 12 din 07.10.2011 emise de pârâta Curtea de Conturi, cu privire la Măsurile nr. 2, 5, 6, 7, 8, 10, 15, 17 şi 19.

Respinge în rest acţiunea (cu privire la Măsurile nr. 3, 4, 11, 12 şi 20) ca neîntemeiată.

Admite cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamantei, formulată de intervenientul Ministerul Economiei.

Respinge recursul incident formulat de recurentul-intervenient Ministerul Economiei împotriva Sentinţei nr. 1.263 din 19 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2018.

Procesat de ED