Scope of public salary equalization clause in OUG 83/2014: application to judges versus non-magistrate staff and procedural standing of the Ministry of Justice

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2015 reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. au chemat în judecată Ministerul Justiţiei solicitând obligarea pârâtului de a emite pentru fiecare dintre reclamant în parte a unor noi ordine de salarizare/a unui ordin comun pentru personalul din justiţie, începând cu data de 09.04.2015, respectiv data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, a unor noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare în acord cu art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi a funcţiei îndeplinite în cadrul instanţei, obligaţie care să fie îndeplinită în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, sub sancţiunea plăţii către fiecare dintre reclamanţi a unei penalităţi pentru fiecare zi de întârziere echivalentă cu diferenţele de drepturi salariale cuvenite şi neîncasate ca urmare a refuzului nejustificat de emitere a acestor ordine de salarizare, precum şi a plăţii amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 552 din 22 februarie 2016 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să emită pentru reclamanţi un nou ordin de încadrare salarială, conform art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015 şi să achite diferenţele salariale rezultate, începând cu data de 09.04.2015.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, solicitând admiterea recursului şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii.

Recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond a reţinut în mod eronat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii judecători, având în vedere că aceasta este o normă de excepţie ce vizează expres şi limitativ categoriile cărora le sunt aplicabile, respectiv personalul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, iar în cazul sistemului justiţiei, doar categoria funcţionarilor publici şi personalul contractual, nu şi magistraţii.

Instanţa de fond a extins aplicarea normei legale la categorii de personal cărora nu li se adresează, bazându-şi soluţia pe intenţia legiuitorului, ca măsură reparatorie, de înlăturare a diferenţelor salariale între persoane aflate în aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi funcţie.

Or, instanţa nu are atribuţia de a completa norma legală prin interpretarea intenţiei legiuitorului în ceea ce priveşte înlăturarea sensului discriminatoriu instituit prin dispoziţiile legale. Câtă vreme textul de lege în discuţie, ce constituie normă de excepţie, este de strictă interpretare şi nu a fost declarat neconstituţional, instanţa de fond era ţinută să îl aplice ca atare.

Totodată, în mod greşit s-a stabilit în sarcina sa obligaţia de a efectua plata în concret a diferenţelor salariale solicitate, având în vedere că raporturile de muncă ale reclamanţilor sunt stabilite cu instanţa angajatoare, tribunal sau curte de apel, astfel că drepturile salariale sunt calculate şi plătite direct de instanţă, care procedează şi la calcularea şi virarea contribuţiilor sociale.

4. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 24 aprilie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 12 iunie 2018, completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi pe cale de consecinţă, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

5. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că se impune casarea parţială a acesteia, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

5.1. În ceea ce priveşte excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii, invocată de recurent, pe motiv că ar fi emis ordin de salarizare pentru reclamanţi prin care a fost recalculat cuantumul indemnizaţiei brute lunare şi al sporurilor la nivel maxim, începând cu 09.04.2015, Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentului nu reprezintă critici de nelegalitate ale sentinţei recurate, ci achiesarea recurentului la cele solicitate prin acţiune.

5.2. Cu titlu prealabil, se constată că recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a expus critici care se încadrează în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., context în care, sentinţa atacată va fi analizată din perspectiva acestui motiv de casare, astfel cum s-a reţinut şi prin concluziile raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Intimaţii-reclamanţi au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui ordin de încadrare salarială, conform art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Problema centrală a cauzei constă în lămurirea înţelesului dispoziţiilor alin. (51) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, text introdus în corpul ordonanţei de urgenţă prin legea de aprobare a acesteia, Legea nr. 71/2015, text care are următorul cuprins:

"(51) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Curtea de apel a reţinut că sintagma "salarizat la acelaşi nivel" nu trebuie înţeleasă ca o normă de trimitere la categoriile de funcţionari şi personal contractual salarizat la acelaşi nivel cu aparatul Parlamentului, ci corespunde noţiunii de "acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014", utilizată în alin. (1) şi (2) al aceluiaşi art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, prin care executivul a intenţionat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015, la acelaşi nivel cu cel din luna decembrie a anului 2004.

Concluzia curţii de apel este corectă, fiind susţinută nu numai de raportul comun din 17.03.2015 al Comisiei pentru muncă şi protecţie socială şi, respectiv al Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (51) al art. 1 a fost propus pentru clarificarea textului şi eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, dar şi de interpretarea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, pronunţată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin această din urmă decizie, instanţa supremă a statuat că: "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului 'plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma "salarizat la acelaşi nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi Completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice".

Totodată, se apreciază că nu poate fi primită susţinerea recurentului referitoare la extinderea, de către prima instanţă, a normei legale, în sensul completării nepermise a acesteia.

Astfel, judecătorul fondului are dreptul dar şi obligaţia de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât şi în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanţă cu intenţia legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât şi din celelalte prevederi ale actului normativ, dar şi din expunerea de motive ori din celelalte acte normative incidente în domeniul vizat.

Instanţa de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară, congruentă, a tuturor actelor normative ce reglementează o situaţie juridică, aspect confirmat de motivarea Deciziei nr. 23/2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia se arată că:

"Deşi expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenţiei legiuitorului în operaţiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică.

(...) dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiaşi nivel de salarizare între personalul din celelalte autorităţi şi instituţii publice şi personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiaşi nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme şi să fie exceptate de la această finalitate - eliminarea discriminării - celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorităţi sau instituţii publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime cu alte persoane din cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice care au un nivel de remunerare superior. (...)

În plus, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile ori diferenţele salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislaţia internă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi cu cele ale dreptului Uniunii Europene."

În concluzie, refuzul recurentului Ministerul Justiţiei de a recunoaşte că dispoziţiile reparatorii cuprinse în art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică şi judecătorilor şi procurorilor aflaţi în situaţia prevăzută de ipoteza normei legale este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme.

5.3. În schimb, Înalta Curte găseşte întemeiată critica din recurs referitoare la obligarea Ministerului Justiţiei la achitarea diferenţelor dintre drepturile salariale recalculate, începând cu data de 09.04.2015.

Prima instanţă, consecutiv obligaţiei instituite în sarcina Ministerului Justiţiei de a emite un nou ordin de încadrare salarială pentru reclamanţi, l-a obligat pe pârât să achite diferenţele salariale rezultate.

Această din urmă dispoziţie va fi înlăturată, pentru că se justifică numai prin prisma calităţii recurentului de ordonator principal de credite. Or, potrivit celor statuate în Decizia nr. 13/2016, pronunţată într-un recurs în interesul legii (aplicabilă mutatis mutandis în cauza de faţă) şi a dispoziţiilor art. 44 din Legea nr. 304/2004 se poate concluziona că, în privinţa acestei cereri, Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic de drept material dedus judecăţii.

5.4. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei şi va casa, în parte, sentinţa atacată, în sensul că va înlătura obligarea pârâtului la achitarea diferenţelor salariale rezultate, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva Sentinţei civile nr. 552 din data de 22 februarie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată, în sensul că înlătură obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la achitarea diferenţelor salariale rezultate.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 octombrie 2018.

Procesat de GGC - GV